“ ZERO dB “ – TEATRUL FOARTE MIC

SPECTACOL ÎNECAT ÎN ... DECIBELI

Proiectul “Zero dB” este excelent în ideea de a atenționa asupra handicapului societății noastre de a nu respecta și sprijini pe cei cu deficiențe, pe surdomuți. De la idee, la punerea în practică scenică este însă, un drum lung, iar spectacolul rezultat în acest caz, nu reușește să expună convingător teatral tematica generoasă în intenții. Textul conceput de Mona Bozdog și Ioana Păun, dezvoltă superficial tematica aleasă, neconvingător prin desenul situațiilor conflictuale, dar și prin personajele implicate. Autoarele propun cinci schițe, cu tinere persoane surdomute care se confruntă cu diverse momente dramatice. În prima schiță, un student surdomut la arte plastice, se sugerează, susține un examen la muzică în compania unui coleg din lumea “băieților de băieți”, în fața unei profesoare indolente ; într-o altă schiță, un hoț pătrunde în casa unei tinere surdomute, apare un polițist care nu înțelege nimic din ce vrea să comunice disperată fata și … vrea să o violeze ; un alt surdomut, pasionat de dans , se angajează de probă, ca vânzător de jucării în tren, etc. În fiecare “schiță” , conflictul este conceput simplist, ca într-un scheci, iar personajele lipsite de înțelegere față de surdomuți, sunt niște caricaturi. O tematică dramatică, tratată prin astfel de personaje exagerat construite, ajunse să relaționeze cu oameni lipsiți de auz și grai, are drept rezultat … hohotele de râs ale spectatorilor care cred că vizionează o comedie.Pe lângă hibele textului mai intervine și dorința de experiment a regizoarei Ioana Păun. Ar vrea să prezinte situațiile dificile pe care le pot întâlni cei aflați în imposibilitatea receptării sunetelor, dar și efectele grave pe care decibelii la cote ridicate, le pot provoca asupra celor ce percep sunetul. Îmbinarea celor două aspecte, neinspirat condusă regizoral, distruge sensul major al tematicii principale. Amplificarea decibelilor în orice moment – fie în relatarea gândurilor celor care nu pot vorbi, fie în în rostiri stridente de replici ale celor care pot comunica verbal – asurzește spectatorii. Spectacolul este zgomotos și comic în momente dramatice.

Decorul (scenografia Andrada Chiriac) e improvizat din diferite obiecte și completat prin proiecții stângaci manipulate pe ecranul unui televizor. Distribuția reunește personalități stimate ale Teatrului Mic, precum Mihaela Rădescu sau Claudia Prec, cărora li se alătură Alexandru Potocean, Paul Dunca, Ștefan Lupu și Sever Bârzan, actori – liber profesioniști, apreciați pentru evoluții în teatru și film. Din păcate, partiturile fragile ce le revin, ca și viziunea regizorală, nu le prilejuiește remarcarea .

“Nu suntem egali, nu mă deranja” stă scris pe tricoul celui care primește în sală spectatorii, ca apoi să manevreze sonorizarea. Este o intenție remarcabilă de atenționare asupra mesajului dorit de acest spectacol, dar derularea sa însă, nu transmite emoția necesară. Calea convingerii publicului este frânată de … “decibelii” regiei.

P.S. Stagiunea de toamnă 2011 se lansează cu o manifestare tradițională, care ar trebui să intereseze directorii de teatru și regizorii : GALA TÂNĂRULUI ACTOR de la MANGALIA. Următorul comentariu va fi dedicat acestei importante competiții dedicată cunoașterii tinerelor talente.