1 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )
Surprinzătoare poate fi această “traducere” scenică a piesei lui Albert Camus cu propunerea de a medita și răspunde la întrebările lansate pentru a îl privi altfel pe Caligula. Elementara informație din istorie pe care o are oricine despre Caligula se rezumă la dictatorul roman considerat un paranoic, Caius Iulius Germanicus de la începutul primului mileniu al erei noastre. Albert Camius, stâlpul existențialismului francez, afirmat și prin scrierea sa din tinerețe, “Caligula”, și-a ales drept “erou” pe împăratul roman. Alegerea servea crezului său filosofic de a lansa un concept tragic asupra existenței, utopic considerând că dobândirea libertății individuale presupune distanțarea de contextul social concret. Autorul a scris mai multe variante ale piesei, și în funcție de conceptul regizoral, Alice Georgescu a tradus subtil replica, a îmbinat variantele scrierii pentru a oferi un text mulat pe intențiile regizorului Laszlo Bocsardi, fără să maltrateze conținutul inițial de idei. Spectatorului i se prezintă astfel, un altfel de Caligula, mai profund în analiză, în care tema existențialismului prinde o altă față prin încercări de apropiere de contextul social.
Conceptul lui Laszlo Bocsardi iese din tiparele obișnuitilui – cel clasic sau al experimentelor șocante -, și propune un spectacol “rece”, fără transmiteri emoționale, ce lansează întrebări provocatoare, având drept sprijin în interpretarea lui Caligula, un actor cu imense posibilități de expresie, Sorin Leoveanu. Spectatorul poate rămâne chiar nedumerit în căutarea descoperirii răspunsurilor la întrebări, dacă este Caligula numai un scelerat sau o persoană cu inteligență diabolică, revoltată pe o lume meschină și profitoare, dacă este Caligula un sensibil căutător al sensurilor profunde ale existenței sau un nebun de geniu ?!
Regizorul scoate spectacolul din orice posibilă aluzie la perioada contemporană, și prezintă un om cu o personalitate specială, aflat la limita dintre demență și descoperirea adevărului existenței. Propunerea sa este pe muchie de cuțit , dificilă și riscantă în raport cu simplitatea textului. Reușește însă, ca spectacolul să fie instigator, să determine spectatorii de a îl urmării cu atenție pentru a găsi răspunsuri la manifestările lui Caligula.
Laszlo Bocsardi îmbracă viziunea sa regizorală într-o scenografie care îi servește excelent intențiile. Decorul creat de Jozsef Bartha pare să integreze și spectatorii așezați pe gradene într-un “spațiu de gheață”, marcat de panouri semitransparente, abil transformate tehnic apoi. în oglinzi, în care se reflectă spre final, Caligula și chiar cei din preajmă. Totul pare a se petrece într-un spațiu de gheață care a conservat jocul vieții și al morții susținut de un personaj ciudat. Admirabil este decorul, ca și costumele imaginate de Judith Dobre Kothay, atemporale, servind “jocul” dintre alb și negru, dintre extreme. Intervine culoarea doar în scena poeților. Urmând firul scrierii, regia subliniază evoluția lui Caligula. Intervine totuși, o dificultate în perceperea scopului regiei, fragila relaționare a personajului central cu celelalte personaje, participante la acțiunile lui Caligula. Pe umerii lui Sorin Leoveanu cade tot greul conceptului regizoral. Susține, de fapt, un recital însemnat. Actorul sugerează coerent cum Caligula își gândește fiecare manifestare și poartă tristețea interioară nu numai a celui care a pierdut dragostea prin moartea Drusillei, sora cu care avusese o iubire incestuoasă, ci și din cauza constatării meschinăriei profitorilor din preajmă. Visează poetic la “lună” ca simbol existențial ideal, iar crima o tratează cu firească normalitate pentru a atenționa că este o necesară acțiune de pedepsire. Actorul manipulează stările expresiei în funcție de situație și replică. Nebunia lui Caligula pare o manifestare firească, un joc dibaci lansat. Excelent se achită actorul de acest rol-capcană. Regizorul îl îndrumă în rostirea nuanțată a replicii, însoțită însă, de mult prea multe momente de pauză, la care ar fi fost de așteptat răspunsul prin gest, expresie al celor din jur. Tăcerile, pauzele duc la un ritm trenant al reprezentației. Uniform, fără o minimă intenție de personalizare sunt tratate celelalte personaje în interpretarea unora fiind distribuiți actori prețuiți ai Naționalului craiovean. Astfel, relațiile dintre personaje devin lineare. De pildă, speciala relație a lui Caligula cu tânărul Scipio căruia i-a ucis tatăl, dar între ei funcționează și o stranie relație de iubire, se spulberă, Vlad Popescu nu reșește să o susțină prin interpretarea sa palidă. Aceiași situație relațională între Caligula și iubita credincioasă, abandonată, Caesonia nu își găsește suport credibil în interpretarea Gabrielei Baciu. Opozantul filosof al lui Caligula, Cherea devine o palidă prezență chiar daca rolul este atribuit stimatului Ilie Gheorghe. N-au răspuns actorii convingător cerințelor regiei sau regizorul nu a reușit să deseneze scenic importanța personajelor ca argument pentru Caligula ?
O piesă cu tradiție în reprezentare , Laszlo Bocsardi o expune în esență, îi descoperă noi valențe printr-o tratare originală, provocatoare. Spectacolul suferă însă, de interpretări schematice în cazul unor personaje de referință pentru conflict.
P. S. Marți 1 noiembrie s-au mai prezentat în programul FNT “Purificare” (Teatrul Național “I.L.Caragiale”) și “Nevestele vesele din Windsor” (Teatrul Metropolis), spectacole comentate pe blog la data premierii, “9 grade la Paris” (Teatrul Act) și “Felii” (Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu), “Strigăte și șoapte” (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), asupra cărora vom reveni cu însemnările acestui jurnal de festival.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu