ZIGZAC CU BUNE ȘI RELE
Este o bucurie să constați că un
tânăr regizor precum Alexandru Mâzgăreanu, printre puținele nume afirmate cu
unele spectacole, activează
intens, și ambițios apelează la Shakespeare pentru un spectacol la un teatru
din țară, ce îl găzduiește generos. Cu buna intenție de a exersa original
“musicalul” pe o piesă nu de primă referință din opera lui Shakespeare, “A
douăsprezecea noapte”, face un prim pas spre acest gen. Inventează un
“personaj” prin o formație bine alcătuită din interpreți care îi servesc
intențiile admirabil. Muzica este alcătuită de Alexandru Suciu, cu trimiteri
spre diverse genuri, chiar spre operă în cazul lui Malvolio. Muzica servește
cele două coordonate ale regiei susținute de scriere. În piesă, drama unui
naufragiu se transformă într-o comedie de situații finalizată fericit și
ilustrată muzical în spectacol, pe deoparte pe linia modernă a rock-ului, pe de
altă parte pe lirismul poveștii de dragoste dintre personaje. Personajul –
“muzică” se amplifică prin bufonul Feste căruia îi revin numeroase “songuri”,
unele în limba engleză, altele în română, nemotivat este însă, tratat acest
demers al viziunii regizorale. Și interpretarea “songurilor” iscă nedumeriri pe
care le vom comenta la momentul potrivit. În afara unei
inspirate intenții de a se apropia de “musical”, e drept cu modeste momente de
dans, viziunea regizorală înregistrează o fluctuație de scene contradictorii în
raport cu piesa pe care regizorul își dorește totuși, a fi ferită de o “adaptare”
forțată. Unele scene sunt inventiv construite teatral în baza textului, altele
sunt exagerări de analiză a sugestiilor scrierii. Conceptul regizoral este un
zigzag cu scene apropiate de substanța lirică a piesei lui Shakespeare și
altele plasate în zona comicului
derizoriu, lipsite de o
legătura logică față de situații și profilul personajelor.
Decorul creat de
Sorana Țopa oferă multiple soluții funcționale pentru derularea acțiunii. O
scenă cu o podea de scândură, cu un fundal marcat de pereți aflați parcă în
prag de prăbușire, cu multe uși laterale și o rozetă în fundal transparentă ce
ascunde discret muzicanții, cu două mese pe rotile ușor manevrabile, ca și
scaunele din jur, cu sugerarea subsolului din care apar unele personaje, scoate
reușit piesa din epoca scrierii și oferă trimiteri spre universalitatea sa.
Alexandru Mâzgăreanu colaborează abil cu propunerea decorului. Costumele
create de Alexandra Boerescu merg prin croi , în general, pe aceiași intenție
de a fi atemporale și servesc tipologiile personajelor. Inexplicabil însă,
regia completează cu accesorii profilul unor personaje din planul doi, pe
Sebastian, fratele geamăn al eroinei centrale Viola sau pe căpitanul Antonio și
alții, purtători de … spade; vor
fi folosite în dueluri, în special în partea a doua a reprezentației, fără
convingere, fiind un efect regizoral fals raportat la coerența conceptului
general.
În debutul
spectacolului, regizorul subliniază drama naufragiului apelând cu scop de
element simbolic la o bărcuță spre a motiva și starea disperării Violei care
crede că fratele geamăn, Sebastian a dispărut, iar ea va alege soluția
travestiului în Cesario, ca paj al ducelui Orsino. Conceptul său regizoral
încearcă apoi, să dezvolte cele două planuri ale conflictului propuse de
Shakespeare, cel dramatic sentimental și cel comic. Poezia, lirismul și comicul
sunt strălucit îmbinate de dramaturg ca într-un puzzele cu motivări subtile
prin argumentul “biografiei’ personajelor. Regizorului nu îi reușește
ilustrarea teatrală a acestei îmbinări.
Lucrează cu
actorii pe cele două segmente – comic și liric cu relații frânte de transfer în
comunicare. Rolurile sunt expuse teatral particular pe gen, ignorând datele
conflictelor și consistența subtextului replicii și situațiilor. Unii joacă
comedie, alții dramă. Primul aspect se remarcă în personajul dificil al Violei
interpretat de Anda Tămășanu. Viola cu disperare optează pentru a se travesti
în Cesario, devenind pajul ducelui Orsino de care se îndrăgostește, dar el o
iubește pe nobila Olivia, și ea aflată în suferință că i-au dispărut tatăl și
apoi fratele. Un rol foarte complicat ca stări, solicitări de situații pe care
tânăra actriță Anda Tămășanu îl compune simplist, uită în travestiul pentru
Cesariuo, de starea Violei, ca și de relațiile complicate ce se ivesc prin
acțiune. Își recită replica, fără gând interior. Regia sporește lipsa de
experiență a tinerei actrițe și concepe nemotivat de scriere , chiar și o
posibilă tentație de lesbianism între Cesario (Viola) și Olivia.
Un rol
compus la nuanță de atitudine devine Olivia prin interpretarea actriței Mihaela
Gherdan. În cazul acestui personaj, regizorul propune o tratare originală,
fragila femeie Olivia prin moartea tatălui și fratelui este obligată să devină
“administratorul” moștenirii domeniului, chiar dacă durerea o marchează. Cu
bună expresie, Mihaela Gherdan transmite stările diverse prin care trece
Olivia, tânăra tristă, dar activă, dezinteresată de dragostea lui Orsino,
captivată totuși, de prezența mesagerului Cesario și cucerită apoi în final, de
Sebastian, fratele geamăn al Violei. Sugestiv ajutată și de costumele
Alexandrei Boerescu, actrița reușește construcția unui rol remarcabil, propus
motivat de regie ca dezvoltare. Cu firesc și temperament, Lucia Rogoz
completează rolul cameristei Oliviei, Maria din această zonă a conflictelor.
Este inițiatorul farselor, iar actrița le conduce cu rafinată măsură comică.
Distribuția își frânge apoi menirea de ilustrare în raport cu demersul substanțial
propus de Shakespeare, fiecare actor derulând personal, simplist, tipologia
personajului atribuit, fără o îndrumare regizorală coerentă. Chiar dacă este
recompensată cu aplauze la scenă de către public, interpretarea lui Malvolio de
către Ioana Dragoș Gajdo pare desprinsă din genul teatrului de estradă. Absolut
nemotivat și de intențiile scrierii, doar ca efect ieftin de satiră regizorală,
Malvolio are momente în care își rostește replica în … maghiară (!!), ca apoi
actrița să uite măcar că personajul prin vorbire în alte replici, are putea avea un accent ciudat, fiind de o
altă naționalitate. Evident, că Malvolio lui Shakespeare nu are nici o legătură
cu această interpretarea propusă de regie, și nici cu travestiul, personajul
având o menire specială ca accent satiric în conflict. Malvolio cade în plasa
farsei lansată de Maria, vrea să fie remarcat că Olivia s-ar putea îndrăgosti
de el și e numai un individ dornic de parvenire. Actrița merită stimă pentru
efortul depus în mișcarea scenică, dar Malvolio este compus grotesc, absurd,
desprins de intențiile piesei, ca într-o improvizație derizorie. Distribuția
mai înregistrează și o altă surpriză neplăcută din lipsa autorității tânărului
regizor. Feste, bufonul prin Alin Stanciu, pierde din rostul menirii sale drept
comentator ironic al situațiilor, chiar dacă regia îi atribuie și multe
“songuri”. Actorul uită de relații, de înțelepciunea bufonului comentator al
situațiilor și interpretarea sa pare că vrea să reunească într-un personaj mai
multe. Demn de blamat este însă, că se ignoră a se specifica în programul de
sală, că actorul face playback, interpretează altcineva cântecele, atractiv,
dar absent din nominalizarea distribuției din programul de sală, aspect sesizat
de oricine după tonalitatea timbrului vocal al fiecăruia.Tratarea regizorală a
rolului ca personaj important al unui posibil “musical” este meritorie, dar
interpretarea lui Feste mult discutabilă. Pe linia comică a reprezentației,
regizorul se rezumă la accente comice singulare. Mai întâi, surprindre imaginea
regizorală a ducelui Orsino cel îndrăgostit de Olivia, ca un om care apelează
la beție ca să își înece refuzul în dragoste. În final, când se arată că Viola
a fost, de fapt, Cesario, Orsino devine inexplicabil prin ținută și expresie personală,
un alt personaj nobil. Richard Balint, ca orice actor respectuos față de
conceptul regizoral , i se supune și prezintă … două personaje. Pentru susținerea momentelor comice, regia
insistă pe efectele de beție în cazul apropiaților Oliviei, Sir Toby, unchiul
său (Sebastian Lupu) sau Sir Andrew (Pavel Sîrghi) și cei din preajma lor.
Interpretarea actorilor este corectă, cu recul la public, dar tipologia
personajelor lui Shakespeare prin relații conflictuale este anihilată. Se joacă
o comedie dintr-un alt text. Se practică interpretarea comică de efect și nu
comicul rezultat din situațiile dramatice ale scrierii. Timidă este prezentare
lui Sebastian de către Răzvan Vicoveanu, lipsit fiind de specularea regizorală
a situației. Personaje din plan secund al conflictelor se definesc prin
apariții corecte datorate actorilor Sorin Ionescu (căpitanul navei, Antonio),
Ion Ruscuț (un alt căpitan salvator al Violei), Andrei Gliga (Valentin) sau
Adrian Locovei (Fabian).
Sunt poate multe
observații critice privind acest spectacol, dar baza liniei generale a viziunii
regizorale pornită inventiv cu respect față de clasicul dramaturg, nu se poate
ignora. Concretul practicii scenice este însă, discutabil. Tânărul Alexandru
Mâzgăreanu merită apreciat că s-a încumetat să apeleze cu respect la
Shakespeare, Teatrul “Regina Maria” l-a găzduit din dorința sprijinirii
tinerelor talente, regizorul nu a distrus sensurile majore ale scrierii, iar
publicul se bucura de reprezentația, ce nu era o premieră, și o aplauda
entuziast. “A douăsprezecea noapte” poate fi considerat un punct pozitiv pentru
regia tânără, pentru teatrul gazdă, dar și pentru spectatorii din Oradea, un
public special, iubitor de teatru care a urmărit reprezentația nu pe scenă, pe
gradene, și a ocupat toate cele 550 de locuri ale sălii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu