“ MOBILĂ ȘI DURERE “ – TEATRUL “NOTTARA” – “Fest (in) pe Bulevard”

                             … MULTĂ DURERE!

         La propiu și la figurat se poate spune despre acest spectacol că generează…”multă durere!”. La propiu, “durerea” vine din timpul reprezentației ce durează aproximativ trei ceasuri în care comicul absentează, satira lui Teodor Mazilu se sesizează cu greu în ritmul tern al celor petrecute pe scenă. Din când în când, rar, publicul zâmbește. La figurat, “durerea” se poate isca, atât prin regia aparținând unui nume cunoscut, Alice Barb, cât și prin scenografie, și chiar prin interpretarea actorilor.

         Piesa fiind scrisă înainte de evenimentele din’89, pe vremea cenzurii comuniste, dramaturgul Teodor Mazilu a fost nevoit să se ferească de pericolul cenzorilor. Cu un conflict simplu, în subteranul scrierii și uneori prin replică, atacă însă, imoralitatea, parvenitismul și chiar corupția acelor timpuri de tristă amintire. Astăzi, când funcționează libertatea, despre acele metehne se scrie mult mai direct și vehement. S-a dat liber să poți satiriza furtul și minciuna ! Spectacolul cu “Mobilă și durere” aparține proiectului teatrului “Piese vechi în haine noi !”. Piesa nu este foarte “vechie”, dar suferă de răul cenzurii, ce îi afectează scriitura. “Hainele noi” dorite de Alice Barb – regie, ilustrație muzicală și light-design -, sunt însă, vechi, lipsite de inspirația actualizării sensurilor majore ale textului produs al anilor ‘80. Regizoarea practică o minoră să îi spunem adaptare prin cei doi “tovarăși” directori ai unor fabrici de mobilă – Sile și Paul, deveniți acum, patroni și prin strecurarea unor completări ale replicilor în sensul de a le actualiza. Textul rămâne monoton în raport cu realitatea curentă sufocată de corupția unor parveniți, indivizi imorali, astăzi deveniți politicieni servitori ai mai multor partide, ieri, servili doar față de un singur partid.

         Pentru Teodor Mazilu conflictul dintre Sile și Paul prin subtextul situațiilor țintește dorința lor de îmbogățire manevrând funcția de șef, baza rămâne însă, trădarea în amor, imoralitatea. Sile a trădat-o pe tânăra Lizica, o muiere temperamentală care s-a căsătorit cu bătrânul Paul, iar Sile o va lua de soție pe prostovana Melania, îndrăgostită și părăsită de Gore, sluga abjectă a șefului. Pe calea sublinierii conflictelor din amor, merge și regia, fără să mai încerce a revitaliza novator preocupările de înavuțire ale personajelor.

         Scenografia Danei Istrate nu servește prin nimic evidențierea sensurilor majore ale satirei – parvenitismul, pofta de bani, minciuna, imoralitatea. Decorul împarte dezagreabil scena în două spații principale de joc – biroul lui Sile și casa lui Paul, la care mai adaugă în lateralul scenei un loc la munte pentru întâlnirea lui Sile cu Melania. Desenul decorului este nesugestiv. Mobila este încropit aleasă, cu toate că sunt ștabi ai unor fabrici de mobilă -  Sile și Paul, și nu indică pofta de înavuțirea și prostul “bun gust” al acestor parveniți. Iluminarea scenei este mereu egală de nu se mai înțelege logic trecerea dintr-un spațiu de joc în altul. Decorul s-ar anima prin cortinele interioare din scenă cu frânturi de desen ce ar vrea să amintească de stilul clasic arhitectural și cu un tablou atârnat strâmb pe fundal. Tabloul pare a ilustra un stâlp de electricitate pe un drum, dar este greșit a îl percepe astfel, pentru că regia îi dă o menire metaforică. În unele scene considerate importante de regie – de pildă, întâlnirea lui Sile cu Melania --, tabloul luminează … o cruce de neon! Poate fi și crucea de pe Caraiman că tot se întâlnesc la munte cei doi! Această metaforă penibilă ar putea avea trimitere și spre imoralitatea personajelor, veghiate în fundal de un tablou cu o cruce strâmbă ! Metafora de bază a regiei este însă … câinele. Soția lui Paul, Lizica are un câine alb de pluș, Gore urlă a jale ca un câine când nu i se împlinesc ambițiile, câinele de pluș domină imaginea finală a reprezentației, etc. Efectele false ale imaginii teatrale dirijate de regie sunt însă, mult mai multe. Mai amintim și de jocul cu tablourile date cadou doamnelor din preajmă de Sile și Paul, poate cu intenția de a arăta că parveniții acaparează și opere de artă, joc însă, manevrat de regie neconvingător. Spre final, decorul se schimbă la vedere într-o sală de … bal, cu o masă fastuoasă în fundal. Costumele scenografei, de la cele curente, la cele de la bal sunt lipsite de funcționalitate pentru sprijinirea caracterelor personajelor și intențiile satirice ale tragicomediei lui Mazilu. În această scenografie confuză, Alice Barb vrea să dezvolte un concept exagerat în efecte și lipsit de coerență. Regizoarea este și autoarea ilustrației muzicale, executate live la … țambal de Costel Istrate! Îngrămădește o serie de scurte motive muzicale, chiar și din “Love story”, drept contrapuncte pentru diverse situații. Aducerea țambalului pe o laterală a scenei nu face decât să încarce fără rost viziunea regizorală și așa încărcată de artificii penibile în numele originalității. Dacă sub aspect vizual conceptul regizoral se dovedește haotic, fără concretețe în idei, lipsit de motivare și umor, aceste aspecte sporesc și prin indrumarea actorilor pentru a concretiza tipologiile ce la revin.

Gelu Nițu (Sile) și Dani Popescu (Gore)

         Distribuția este compusă din actori apreciați, dar nefiind coordonați, fiecare își interpretează rolul cum crede de cuviință. Se detașează, fiind remarcabilă prin asimilarea tipologiei Meleniei, Ioana Calotă. Cu măsură actrița dezvoltă mai întâi portretul unei june naive, ca apoi să descopere cum mariajul cu Sile îi poate aduce avantaje și devine o “doamnă” cu pretenții. Fără exagerări, cu umor, Ioana Calotă compune admirabil acest rol servind substratul tematic al piesei. Încearcă o caracterizare în esență a lui Gore, trecând peste accentele de imagine exagerate ale regiei – jocul cu lanterna, lătratul a jale, etc -, Dani Popescu, atent să îi dea consistență personajului. Ion Besoiu în Paul, în special în monologul final, cucerește publicul, chiar dacă nu îi sunt pe deplin exploatate capacitățile de către regie. În rest, distribuția produce deziluzii, lipsită fiind de dirijarea regiei spre relaționare în funcție de situații. Astfel, Ada Navrot, actriță de marcă a teatrului, nu reușește să propună decât o schiță simplistă a Lizicăi, o parvenită nevricoasă, instabilă în relațiile cu cei din preajmă. Superficial, prin manevrarea unor expresii din alte spectacole, este tratat Sile, personajul central de către Gelu Nițu. Practică încercări de comedie artificiale, în raport cu situațiile. Păcat de resursele multiple ale acestui actor ce nu sunt folosite pe deplin de viziunea regizorală. Un rol modest construit dramaturgic, Urecheatul, tânărul care cochetează cu doamnele, îi revine lui Șerban Gomoiu. Este trist că o astfel de distribuție nu a aflat împlinire în conceptul regizoral.

         “Criză mare monșer !” susține motto-ul  festivalului “Fest(in) pe Bulevard”. Criza se reflectaă uneori în teatru și drept … criză de inspirație, un exemplu fiind și premiera “Mobilă și durere”.