FESTIVALUL “ZILE ȘI NOPȚI DE TEATRU LA BRĂILA” / 13 - 22 septembrie 2019 / TEATRUL “MARIA FIOTTI

UN PROGRAM ANIVERSAR REUȘIT

         Toamna ca de obicei e marcată de festivaluri care mai de care mai pretențioase, dar … cu programe unde găsești, cel puțin 40% aceleași spectacole. Festivalurile sunt un fel de turnee pentru că un turneu costă mult astăzi un teatru, iar festivalurile sunt finanțate și de autorități și de puțini sponsori iubitori de cultură.

         “Zile și nopți de teatru la Brăila”, ediia a XIII-a, a avut drept temă – “Criza familiei în lumea contemorană” și a sărbătorit și 70 de ani de existență ai Teatrului “Maria Filotti”, manifestarea fiind dedicată regretatei regizoare Cătălina Buzoianu, născută la Brăila. Lucian Sabados – “director artistic și selecționer al Festivaului, manager al teatrului” -, a ales 17 spectacole din țară și Capitală, a deschis Festivalul cu trei (!!!) premiere ale instituției pe care o conduce, în regia unor personalități – Victor Ioan Frunză, Vlad Massaci și Vlad Cristache. 

         Firește, nu au lipsit ca la orice festival, lansări de carte despre activitatea unor mari regizori Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, dar cum erau prezentate volumele, aminteau de versurile din … “Glossă”, mereu actuala și trista poezie lăsată moștenire de Eminescu. Au mai fost lansate un volum despre Eugen Doga, muzicianul de peste Prut, o carte  “Dramaturgia contemporană greacă” și o documentă apreciabil Monografie a Teatrului “Maria Filotti”. 

         “Zile și nopți de teatru la Brăila” poate fi considerat un festival aparte, reușit prin oferta tematică a programului și nota aniversară a celor 70 de ani de existență a instituției într-o clădire de patrimoniu, renovată, dăruită în urmă cu o sută de ani “pentru urbe să fie un refugiu cultural”, de primarul de atunci Dumitru Ionescu. 

         Cum majoritatea spectacolelor selectate sunt comentate pe acest blog, la data premierei, oferim și comentarii despre cele trei premiere ale Teatrului “Maria Filotti” care au deschis Festivalul.

“DOI PE UN BALANSOAR” / Sala Studio

EMOȚIE ȘI APLAUZE PE DEPLIN MERITATE

         Oricare spectacol sub “direcția de scenă” – Victor Ioan Frunză, un regizor de excepție, stârnește interesul publicului; creatorul lucrează de ani de zile în echipă cu scenografa Adriana Grand într-o colaborare perfectă; a reușit, ca într-o adevărată școală, să lanseze  și un grup de tineri actori prin spectacole remarcabile, când era găzduit de Centrul Cultural UNESCO “Nicolae Bălcescu”, acești admirabili actori l-au urmat apoi la Teatrul Metropolis. Victor Ioan Frunză nu omite colaborarea ca “director de scenă” cu teatre din țară și unele din Capitală, dar impune o discreție în a anunța aceste premiere,multe fiind adevărate evenimente teatrale.

        

 “Doi pe un balansoar” e un nou prilej de evidențiere a harului celor doi mari creatori Victor Ioan Frunză – direcția de scenă și Adriana Grand – scenografia. Piesa americanului William Gibson, în două personaje, a avut și are în continuare o careieră internațională de succes, înregistrat și la noi, la Teatrul Mic, în urmă cu mulți ani, în distribuție fiind personalități memorabile ale teatrului nostru. În 1957, William Gibson lansează la New York, povestea veșnică de căutare a dragostei și de ieșirea din singurătate într-o lume agitată, marcată de interese; Gittel, o balerină, e singură și se află în căutarea unui demers profesional, iar Jerry, un avocat preocupat de aceiași căutare, ofertantă însă, printr-un mariaj discutabil, se întâlnesc întâmplător, iar relația lor de comunicare susținută și de sentimentul iubirii, dezvoltă în subsidiar, radiografia unei societăți dominată de lupta intereselor. Spectacolul este o mare reușită prin modul în care “direcția de scenă” și scenografia, prezintă radiografia unui cuplu, aflat fiecare în micile sale “celule” locuințe, într-un oraș cu “zgârie nori” dintr-o lume care însingurează oamenii. Publicul dintr-o sală mică, privește parcă pe “gaura cheii”, viața unor oameni, dornici de dragoste sinceră și de comunicare. Adriana Grand “ambalează” acțiunea într-un decor original, senzațional, sugerează atmosfera generală a orașului prin imagini din New York ce îngrădesc “celulele” modeste, decorate în amănunt, realist în funcție de personalitatea locatarului, totul fiind funcțional, cu sens major pentru acțiune. Adriana Grand, cu grijă, “îmbracă” personajele în ținute semnificative pentru evoluția lor dictată de situații. 

         Victor Ioan Frunză deține știința rară, de a construi un spectacol pentru “teatru intimist”, “teatrul de cameră”, cu grijă pentru amănuntul mișcării scenice și coordonarea actorilor, relațiilor, pentru a transmite emoție publicului, pe tema acțiunii, dezvoltată coerent teatral. “Directorul de scenă” acordă atenție deosebită actorilor din distribuție, deveniți element principal pentru expunerea scenică a viziunii regizorale aplicată textului; Corina Moise (Gittel) și Alin Florea (Jerry) se confruntă cu partituri complexe și valorificarea substanței conceptului regizoral. Rămâne însă, discutabilă intenția ca Jerry să fie mai vârstnic în raport cu partenera Gittel. 

        

 Corina Moise, în Gittel, atenționează din nou, după alte spectacole, că este o actriță de vârf a generației sale, de la un rol la altul, reușește performanța adaptării în alt profil de personaj. Corina Moise se transpune cu sinceritate în Gittel prin trăire intensă a fiecărui moment din “conversațiile” cu Jerry; actrița caracterizează la nuanță, o femeie ambițioasă, dar nefericită în eșecurile singurătății, căutătoare de partener în viața ei tristă, afectată și de o boală fizică, înțelegătoare față de situația partenerului găsit întâmplător din alt mediu social, dar dornică de adevăr în comunicarea sentimentelor. Corina Moise cu precizie rostește fiecare replică și îi subliniază subtextul, iar prin gest, ținută completează profilul personajului, lacrimile lui Gittel îi rămân pe față la aplauzele finale ale reprezentației, rolul fiind “trăit” excepțional de interpretă.
 Alin Florea conturează convingător caracterizarea generală, a avocatului Jerry cel dornic de succes, dar nemulțumit de relația mariajului în care prin socru a aflat sprijin profesional; precipitarea verbală în rostirea replicii, afectează însă, nuanțarea interpretării rolului și relației cu partenera. Jerry prin distribuirea lui Alin Florea, pare doar un om mai vârstnic prin modul în care percepe întâlnirea cu Gittel, preocupat de parvenire profesională, grijuliu față de situația partenerii, dar nu și față de solidaritatea comunicării sentimentale cu ea. 

         “Doi pe un balansoar” e un spectacol marca Victor Ioan Frunză – Adriana Grand, cu o minunată actriță Corina Moise și Alin Florea, încărcat de emoții, cu un meritat succes de public. 

“CONVERSAȚIE DUPĂ ÎNMORMÂNTARE” / Sala Studio

O REUȘITĂ ANALIZĂ… DESPRE RELAȚIA DE FAMILIE

         Autoarea piesei, Yasmina Reza, practică un stil de dramaturgie special, acțiunea e trecută în planul doi, importanță fiind acordată caracterelor, psihologiei personajelor; replica, fiecare cuvânt și substratul lui, devin baza analizei, cunoașterii lor și a unei lumi ce nu e străină publicului. Titlul piesei – “Conversație după înmormântare” are sens simbolic, fiind vorba de “înmormântarea” unor sentimente și relațiile unei familii aflate în criză.

        

 Regizorul spectacolului, Vlad Massaci, continuă cu rafinament teatral, “analiza” autoarei asupra unei familii cu probleme; după moartea tatălui, doi frați și sora lor, alături de cei apropiați poartă un dialog care dezvăluie criza acestei familii, declanșată de comportamentul și caracterele membrilor ei. Cu originalitate în ilustrare teatrală, regizorul oferă un spectacol de “teatru de cameră”, radiografie a unor vieți. Scenografa Vanda Sturdza susține admirabil, intenția de “radiografie” a conceptului regizoral; decorul se rezumă la biroul tatălu decedat, aflat în centrul spațiului de joc care e delimitat printr-un “covor” flexibil, ca viețile celor din familie, perdele din plastic incolore, îngrădesc scena, sunt ieșirile și intrările personajelor; pe marginea spațiului de joc sunt scaunele celor ce nu sunt implicate în dialogul unor secvențe. Scenografa, prin costumele atribuite personajelor, le definește profilul; Vanda Sturdza se dovedește din nou, o scenografă de excepție, cunoscătoare a subtilității sensurilor piesei și intențiilor regizorale.

         Excelent îndrumă regizorul fiecare actor pentru a întreprinde o adevărată “analiză psihologică, expresivă”, a personajeului atribuit și a configura relațiile cu partenerii, impuse de situații diverse; regizorul servește astfel și evidențierea conflictului interior, specific fraților Nathan și Alex, declanșat de Elisa, femeia iubită de aceștia. Relațiile dintre cei trei, când nu au replică și cuvântul aparține relatării unor amintiri de către alte personaje, sunt adevărate “bijuterii” prin modul în care interpreții sugerează stările interioare, particulare, ale fiecăruia. Liviu Pintileasa prezintă impresionant reacțiile lui Alex în fiecare moment, determinate de contactul acestuia cu fratele sau sora sa, cu Elisa pe care o iubește, dar i-a trădat dragostea; actorul realizează remarcabil complexitatea personajului. Valentin Terente în Nathan, cuceritorul Elisei, compune cu abilitate profilul fratelui încrezător că totul i se cuvine, dar și starea interioară ce îl macină prin dispariția tatălui. Elisa e un personaj cu replici reduse, dar central pentru radiografierea crizei din familia fraților; Narcisa Novac reușește să evidențieze importanța Elisei pentru conflictul din familie, prin finețe expresivă și gestuală. Cuplul Julienne – Pierre, e admirabil definit în esență caracterială de Monica Ivașcu și Dan Moldoveanu, cu discrete accente comice. Ramona Gîngă e sora Edith și actrița prezintă cu atenție, profilul acelei femei, mereu triste și nemulțumite de singurătate, în viața personală. Acest spectacol confirmă din nou, că Teatrul “Maria Filotti” deține o trupă de actori înzestrați, capabili de performanțe în diverse roluri.

         “Conversație după înmormântare” e un spectacol pe deplin reușit care va mulțumi publicul prin emoția transmisă de radiografierea unei teme actuale – “criza familiei”.

“TRUE WEST” / Sala mare

EFECTELE TEATRALE AFECTEAZĂ JOCUL ACTORILOR

        

 Regizorul Vlad Cristache alege o piesă datorată lui Sam Shepard, actor, scenarist și dramaturg, răsplătit cu premii importante. Regizorul revine la Teatrul “Maria Filotti” unde a debutat în 2010 cu un spectacol admirabil “Peer Gynt”.

         “True West” se integrează perfect temei Festivalului de la Brăila – “criza familei” prin conflictul dintre doi frați, Austin, scenarist și Lee, călător prin preerie, ambii cu o copilărie nefericită; povestea lor e dramatică, se iubesc, dar se și urăsc, ambii fiind în căutarea unei reușite în viață. Sam Shepard concepe în stil realist, dezvoltarea conflictului dintre cei doi frați, cu psihologii existențiale diferite.

         Vlad Cristache lucrează pentru realizarea acestui spectacol, cu scenografele Andreea Tecla și Mădălina Nicolae, partenere și pentru alte proiecte regizorale ale sale din trecut. Decorul este la început cu minuție construit pentru a prezenta realist casa lui Austin; pe parcursul conflictului, casa va fi răvășită, distrusă de furia celor doi frați. Distrugerea va începe cu fisurarea peretelui din fundal, apoi prin dispariția zidului ce lasă loc … pentru patru ventilatoare mereu active drept trimitere metaforică la personajele piesei, ca în final să fie distrus tot mobilierul, plantele din casă și obiectele. Scenografic și regizoral, efectele teatrale cu tentă metaforică de distrugere a casei familiei Austin, sunt stridente, exagerate și … “distrug” și posibilitatea remarcării interpreților. Costumele nu sunt create pentru prezentarea caracterizării personajelor, sunt banale. Lumina e dezlânat manevrată de la prima scenă, în care abia se zăresc chipurile celor doi frați, expresiile lor și continuă a fi confuză și în alte scene. Abundența de efecte teatrale folosite de regizor prin manevrele decorului, cât și imaginile vizuale dintr-un televizor, cu sens simbolic, sunt artificii exterioare și afectează analizarea atentă a psihologiei particulare a celor doi frați care își caută realizarea în viață. Disputele dramatice dintre Austin și Lee, regizorul Vlad Cristache nu le tratează scenic coerent și evolutiv, în funcție de particularitățile caracteriale deținute de fiecare personaj. 

         Silviu Debu încearcă să arate nuanțat, căutările lui Austin și dorința de izbândă profesională, precum și revolta față de comportamentul fratelui, Lee. Actorul reușește momente admirabile în configurarea personajului, în multe situații conflictuale, dar și exagerări forțate, în altele. Emilian Oprea în Lee cel vulcanic în manifestări, trece personajul de la o situație la alta, când vrea să scrie un scenariu despre viața lui în preerie, cu incoerență și prin  absența unui sprijin regizoral. Absența îndrumării regizorale se face simțită și în rostirea replicii de către actor cu acel “firesc”, fragil în subtilități dictate de situații. Emilian Oprea este o personalitate cu numeroase reușite în film, producții tv și în teatru, de astă dată însă, interpretarea lui Lee nu îi reprezintă talentul deținut, cu toate că rolul era potrivit calităților sale, dar … regizorul nu i-a fost aproape. 

         În rolul Mamei, ca întodeauna Mihaela Trofimov e de nerecunoscut; actrița intră în “pielea” personajului, o Mamă decrepită pentru care familia pare a nu exista. Excelent își concepe actrița personajul. Valentin Terente se remarcă în scurtele intervenții ale producătoruluide film Saul Aaron, un tip plin de sine, îngâmfat.

         “True West” rămâne un spectacol exagerat “decorat” scenic, încărcat artificial, ca imagine teatrală generală, dar cu unele momente remarcabile datorate unor actori.

P.S.  Festivalul "Zile și nopți de teatru la Brăila" este o reușită a Teatrului "Maria Filotti", nu numai prin tematica aleasă, ci și prin efortul teatrului gazdă de a lansa către public trei premiere care desigur vor avea un circuit teatral prin țară și Capitală, vor fi selectate și pentru alte festivaluri.