“MOFTURI LA UNION” – PRODUCȚIE UNATC găzduită de Teatrul de Comedie la Sala Nouă

SPECTACOL REPREZENTATIV PENTRU UNATC

Un spectacol, fără specificări referitoare la cei douăzeci de tineri actori – absolvenți sau masteranzi - , a fost dirijată de dascăli, profesori coordonatori cu simț pedagogic pentru evidențierea celor aleși în distribuție. Cu “Mofturi la Union” s-a încheiat COMEDIA ȚINE LA TINEri, fiind un spectacol în afara concursului, care salva impresia tristă lăsată de majoritatea unor “examene” aflate în competiție.

Un scenariu ingenios, realizat de Liviu Dorneanu și prof. univ. dr. Gelu Colceag, ansambla fragmente din scrierile lui Caragiale din proză și teatru. Inspiratul scenariu prin momentele de musical de la Union, lega situațiile cu personajele specifice lui Caragiale. Reușita spectacolului aparține unui colectiv alcătuit din profesorii coordonatori prof. univ. dr. Gelu Colceag, lect. univ. dr. Roxana Colceag, drd. Raluca Rusu, prep. univ. Vlad Logigan, scenografia Raluca Ignat, pregătirea muzicală Răzvan Diaconu și Letiția Vlădescu.

Nu putem spune decât “Jos pălăria ! “, vorba celor de la ProTv, pentru acest spectacol în care era pusă subtil în evidență actualitatea lui Caragiale “contemporanul nostru” și capacitățile tinerilor actori de la UNATC. Cu credibilitate și plăcere de joc, toți s-au dăruit rolurilor atribuite. Fetele de la Union: Sânziana Tarța (Domnișoara Fanelly), Denisa Nicolae (Mimi), Ioana Mărcoiu (Fifi), Sabrina Iașchievici (Gigi),Ioana Ancea (Lili), se remarcau prin posibilitățile de a susține cu vervă cerințele unui posibil spectacol musical. Se remarcau deasemenea: Sergiu Fleșner (I.D.Ionescu) , Sabina Brândușe (Aglaița), Georgiana Dumbravă (Tanța), Anca Dumitra (Măndica), Ștefania Manta (Tincuța), Cristina Florea (Veturia), Mihai Costache (Nenea Iancu) sau Mihajlo Milenkoski în chelnerul cel lipsit de replică. Alături le-au fost și Alex Ion, Silviu Debu, Eduard Cârlan, Mihai Costache, Felix Dumitrescu, Valentin Paraschiv, Corneliu Ulici, nume ce trebuiesc urmărite când șansa, norocul de care au nevoie, le vor marca evoluțiile viitoare. Au demonstrat toți cei din distribuție, un exercițiu de studiu creativ executat și ireproșabil conceput pedagogic de unii dascăli de la UNATC. Dovedeau știința de a concepe personajele cu un remarcabil profesionalism, în apariții scurte, examen dificil chiar pentru un actor cu practică scenică.

Rămâne însă, deschisă întrebarea, de ce în competiția COMEDIA ȚINE LA TINEri interpretările multor actori nu au fost credibile? Pretențiile de originalitate ale unor tineri regizori care ignorau rostul actorilor aleși în distribuție pot fi o cauză. Pregătirea viitorilor regizori la UNATC rămâne discutabilă.

P.S. Din cele nouă spectacole participante la competiția COMEDIA ȚINE LA TINEri inițiată de Teatrul de Comedie, patru se declară că ar fi fost producții separate, independente de UNATC (trei) și de Universitatea “Spiru Haret”(una). Specificarea din programul fiecărui spectacol, menționa însă cu mândrie, stadiul studiului realizatorilor – masterat, absolvent, etc -, deci dependența lor de respectivele universități. Observațiile privind spectacolele concurente la cea de a cincea ediție a COMEDIEI ȚINE LA TINEri – în consens și cu cei trei colegi de juriu (apreciatele actrițe Dorina Chiriac și Mihaela Teleoacă, tânărul regizor, Vlad Cristache) -, au intenționat să avertizeze asupra rezultatelor unei pregătiri profesionale superficiale ale tinerilor creatori, în special a celor din compartimentul regie. Mulțumesc tinererei viitoare regizoare, Catinca Drăgănescu pentru răspunsul la observațiile din postarea anterioară. Cât despre nemulțumirile unor colegi exprimate sub pavăza anonimatului, trebuie amintită replica lui Farfuridi : “O dăm anonimă !” . Sperăm că l-au citit măcar pe Caragiale!

Doresc … “baftă” tuturor participanților la manifestarea unicat organizată cu eforturi de Teatrul de Comedie, datorată managerului său sufletist, George Mihăiță, și mai atenționez încă odată asupra necesității unei pregătiri profesionale cu bază culturală pentru ca învățământul artistic să ofere personalitățile așteptate în viitor de teatrul nostru.

COMEDIA ȚINE LA TINEri (Ediția V) – TEATRUL DE COMEDIE

TINERII NU ȚIN … LA COMEDIE ?

Acest proiect unicat în peisajul nostru teatral – COMEDIA ȚINE LA TINEri – a fost lansat în 2005 de Teatrul de Comedie, cu intenția de a promova și remarca tinere talente: regizori, actori și scenografi. La edițiile precedente, marea majoritate a spectacolelor înscrise în concurs nu ereau examene de final al studiilor la diferite universități, ci proiecte individuale inițiate de echipe de tineri creatori. La cele patru ediții anterioare s-au remarcat tineri regizori precum Marcel Țop, Alex Mihail, Aurel Palade, Zolan Zakarias, Eugen Gyenmant și Alexandru Mâzgăreanu, astăzi personalități prezente în repertoriile teatrelor independente și ale celor instituționalizate. În urma fiecărei ediții, Teatrul de Comedie a înscris în reprtoriul său curent spectacolul premiat.

Actuala ediție a reunit nouă spectacole pe care le vom comenta în ordinea înscrierii în competiție. De astă dată opt (!!!) spectacole au fost doar examene de la UNATC și unul de la Universitatea “Spiru Haret” – Facultatea de Teatru. Proiecte indepentente nu au existat, iar COMEDIA ȚINE LA TINEri a devenit un fel de Gală de la UNATC, care prin repertoriul oferit arăta că “tinerii nu țin … la comedie” ! Erau, desigur, niște examene mai mult sau mai puțin inspirate ca opțiune repertorială. Să sperăm că viitoarea ediție va reveni la o competiție care să integreze majoritar proiecte independente cărora să li se alăture doar examenele de excepție, premiate la Gala UNATC.

Ediția a V-a a mai găzduit și trei spectacole în afara concursului pe care le vom comenta separat.

“POVESTIRI DESPRE NEBUNIA NOASTRĂ” este examenul de masterat al Cosminei Stancu, anul I (UNATC), clasa prof.univ.dr. Alexa Visarion. A ales piesa dificilă a cehului Petr Zelenka, dramaturg contemporan original, atât prin stilul scrierii, cât și prin tematica abordată. Viziunea regizorală a Cosminei Stancu era o primă lectură superficială a textului, împănată cu un ghiveci muzical de melodii celebre și cu efecte ieftine, grosiere prin care ar fi vrut să ilustreze nebunia personajelor rezumată doar la porniri erotice. Petr Zelenka propune însă, delirul, nebunia unor oameni nefericiți, însingurați, ce își fixează căutările comunicării, doar la o relație sexuală. Cauzele acestei nebunii sugerate de autor, regia nu le-a sesizat, s-a rezumat superficial doar l-a manfestările sexuale primitive ale personajelor. Peter este voyeur pentru un cuplu care nu poate face sex decât sub privirea cuiva, mama și tatăl său sunt persoane decrepite, vecinul său a ajuns să facă sex cu chiuveta sau aspiratorul, cu o femeie gonflabilă, toți sunt victimele comunicării, victimile lipsei iubirii și trăiesc psihoza însingurării care îi duce la demență. Spectacolul parcă ar fi fost realizat de o echipă de liceeni amatori de teatru, dar care nu au pășit într-o sală de spectacol și sunt sub influența unor programe tv. unele chiar de după miezul nopții. Cei 13 studenți actori se luptau cu disperare să se adapteze personajelor și firește nu puteau reuși să interpreteze o nebunie lipsită de cauză, nemotivată, să ilustreze indicații regizorale stupide.

“Povestiri despre nebunia noastră” atenționează din nou, asupra slabei pregătiri profesionale a viitorilor regizori, mulți lipsiți de har pentru profesia aleasă și de un minim suport cultural, devenind imitatori de ocazie ai unor colegi consacrați.

"ZVĂPĂIATA” este un examen de masterat final la regie, susținut de Elena Morar prin proiectul “Stagiarii”, rezultat al colaborării Teatrului Metropolis cu UNATC. Proiectul a cuprins trei examene: “Nebunul și Călugărul” – regia Andrei Narcis Grosu, “Funcționarii” – regia Alexandru Mâzgăreanu, spectacol reținut în repertoriul Teatrului Metropolis (ambele examene sunt comentate pe blog), și “Zvăpăiata” – regia Elena Morar. Repertoriul acestor examene de final al masteratului a indicat obligatoriu dramatizări din proza lui Cehov.

Elena Morar a conceput o dramatizare reușită a nuvelei “Zvăpăiata”. Cele zece personaje servesc tematica lui Cehov, ironia sa la adresa snobismului celor cu pretenții artistice, în centrul lor fiind Olga Ivanovna care cochetează frivol cu lumea artelor. Într-un decor gândit atent pentru a fi funcțional la indicarea mai multor spații de joc, conceput de Vladimir Turturică (master scenografie, clasa prof. univ. dr. Ștefania Cenean), autor și al unor costume elegante, regia a manevrat ritmat acțiunea. O scenă remarcabil concepută regizoral prefațează spectacolul, pune în temă publicul asupra tematicii sale; personajele sunt spectatori la operă și manifestările fiecăruia sugerează cu fină ironie tipologia sa. Elena Morar, pe parcusul întregului spectacol, a demonstrat inspirație în ilustrarea dramatizării, atât prin îndrumarea actorilor în configurarea atentă a relațiilor dintre personaje, cât și prin mișcarea în diverse spații de joc. În fiecare moment de ilustrare scenică, specula inventiv suportul situațiilor și sensurile replicilor. Coregrafia realizată de Tunde Baczo (master coregrafie, clasa prof. univ. dr. Liliana Iorgulescu) puncta expresiv unele momente. Atmosfera spectacolului se completa prin efectele ilustrației muzicale indicat concepute de Răzvan Georgescu și Elena Morar. Doar în scena finală, un bun pandant al celei din debut, nu mai funcționa același inspirat suport muzical în raport cu intențiile situației .

Regizoarea Elena Morar a prezentat un spectacol gândit în amănunt și profunzime, condus cu fermitate pe linia jocului între comic – ironie, satiră și dramatic. A lucrat în indrumarea actorilor, studenți, majoritatea la masterat, pentru a evidenția personajele în care au fost distribuiți, astfel că nu doar cei din rolurile centrale să poată realiza interpretări ireproșabile. Tinerii actori au scos în evidență personaje secundare și când nu aveau replică, prin implicarea în fiecare situație, urmărind expresiv relațiile cu cei din preajmă. În Scriitorul, George Albert Costea compune cu umor bine stăpânit personajul a cărui prezență se reține pe tot parcursul reprezentației; încântător susține monologul despre rolul șampaniei. Excelent este Adrian Nicolae în Actorul, rostește cu nuanță semnificativă un monolog încărcat de ironie la adresa profesiei. Se reține de asemenea Monica Săndulescu în Iulia, servitoarea care devine o prezență atractivă și când e lipsită de replică; în scena cu Dîmov care îi calculează banii ce i se cuvin, tânăra absolventă în 2008 de la clasa prof. univ. dr. Adriana Popovici, dezvoltă cu credibilitate stările prin care trece personajul. În grupul reușitelor actoricești se integrează și Lucian Iftimie care povestește convingător situațiile în care este implict până la urmă și personajul său, Korosteliov. Nu pot fi trecute cu vederea nici intervențiile lui Răzvan Georgescu de la Filarmonica “George Enescu” în Cântărețul de operă, și nici aparițiile în roluri secundare ale studențiilor la actorie, Vlad Pavel și Liviu Chițu (Clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu).

Prin dificultatea lor, personajele centrale – Olga Ivanovna, zvăpăiata, soțul ei, doctorul Dîmov și pictorul Reabovski, au dat de furcă tinerilor interpreți. Ana Covalciuc (master actorie, clasa prof.univ.dr. Gelu Colceag), interpreta rolului principal, deținea farmecul femeii superficiale, dornică de remarcare, dar îl folosea cu modestie prin expresii standard, banale. Olga trece prin multiple stări în relațiile cu soțul și pictorul care îi devine amant, dar actrița nu reușea întodeauna să le asimileze convingător în interpretarea sa. Era exterioară ca expresie în multe situații. Confuz în tratarea doctorului Dîmov s-a manifestat Andrei Mateiu (absolvent UNATC în 2005, clasa prof. univ. dr. Gelu Colceag). Dîmov nu era nici doctorul care își pierde viața dedicat fiind cu tot sufletul profesiei, nici soțul îndrăgostit de soție, ci un individ oarecare. Doctorul, personaj atât de drag lui Cehov, era gestionat simplist de interpret. Șerban Victor Gomoi (master la aceiași clasă cu colegii) se confrunta cu un alt personaj dificil, egoistul și infatuatul pictor Reabovski pe care nu a reușit să-l prezinte nuanțat.

“Zvăpăiata”, în ciuda unor șovăieli în interpretarea rolurilor principale survenite și din lipsa de experiență a tinerilor, rămâne o carte de vizită demnă de reținut pentru regizoarea Elena Morar care a dovedit fantezie și profesionalism în aplicarea viziunii sale teatrale raportată la suportul scrierii lui Cehov.

“ZVĂPĂIATA” a obținut din partea juriului numeroase premii : Premiul pentru cel mai bun spectacol care presupune integrarea sa în repertoriul permanent al Teatrului de Comedie, iar marele public îl poate viziona și remarca pe tinerii săi interpreți, Premiul pentru cel mai bun regizor – ELENA MORAR, Premiul pentru costume – VLADIMIR TURTURICĂ, Premiul pentru cel mai bun actor într-un rol secundar – ADRIAN NICOLAE (personajul Actorul), Premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar – MONICA SĂNDULESCU (personajul Iulia), Mențiunea specială a juriului - ANA COVALCIUC (personajul Olga) și GEORGE ALBERT COSTEA (personajul Scriitorul). Trebuie specificat cu acest prilej că Premiul pentru cel mai bun actor într-un rol principal nu s-a acordat.

“AMERICAN BUFFALO” a fost considerat cel mai bun spectacol al școlilor de teatru la Festivalul de la Piatra Neamț, secția “Pledez pentru tineri” ! Piesa lui David Mamet se joacă de cinci ani și la Teatrul Act. Conform juriului de la festival, spectacolul regizat de prep.univ.drd Florin Grigoraș, cu trei studenți din anul întâi la masterat de la UNATC, ar fi fost reprezentativ pentru învățământul nostru teatral ! Mai întâi, pentru cei care cunoșteau piesa și prin spectacolul remarcabil de la Teatrul Act, în varianta celor de la UNATC era de nerecunoscut. Replica de bază a traducerii scenice devenea “Ce p… mea”, alături de înjurăturile specifice limbajului de gang. Desigur, cele trei personajele erau la început de drum în lumea interlopilor de care doreau să aparțină, dar David Mamet le colora limbajul cu măsura motivării folosirii lui, în vreme ce în spectacol înjurătura devenea ostentativ plasată, din două în două replici, prin adaptarea textului și tratarea regizorală. Trei prieteni, Donny (Mircea Postelnicu) – deținătorul unui modest magazin de vechituri, Bobby (Conrad Mericoffer) – un individ aparent timid și Teach (Bogdan Nechifor) – un cartofor, pun la cale o “afacere”, o hoție inspirată de găsirea unei monede vechi. Regizorul a încercat să îndrume distribuția pe calea așa zisului firesc, iar replicile erau bolmojit rostite, doar injuriile fiind subliniate de studenții de la masterat anul I, clasa prof. coord. Radu Gabriel. Cei trei "eroi" nu mai aveau un contur de personalizare tipologică, păreau doar niște prostovani disperați de conjuctura “afacerii” care doreau să o pună la cale. Îndrumarea regiei se rezuma la apelul de a fuma sau personajele să își tragă palme în numele nervozității exprimate prin înjurăturile abundent rostite. Regizorul a mai apelat și la efectul scăderii luminii, de pildă în scena Bobby-Donny, pentru ca spectatorul, după ce nu le înțelegea replicile cu “firesc” șoptite, să nu le mai perceapă nici posibilele expresii ale chipurilor celor care le rosteau. Un decor încropit din obiecte cu pretenția de a fi vechituri, plasate la nimereală, aparținea actorului Conrad Mericoffer, interpretul lui Bobby. Acesta se detașa însă, cât de cât de colegii din distribuție, prin încercarea de a da credibilitate nuanțelor comice prin care vroia să construiască profilul lui Bobby, un aparent prostovan, șmecher însă, când e vorba de inițiativele sale. Donny în interpretarea lui Mircea Postelnicu devenea un încurcă lume dezorientat și rigid în implicarea conflictuală. Cartoforului Teach, Bogdan Nechifor îi atribuise doar o isterie continuă, exagerată, uitând de abilitățile sale sugerate pe deplin în piesă.

Limbajul generației “cool”, verbal și în manifestări de expresie la care au apelat dascălii acestor studenți își are totuși, motivări profund exprimate în spectacolele reușite ale teatrul independent, pe texte special concepute tematic. Acest examen nereușit și sub aspect pedagogic, era doar o făcătură, strident vulgară ce dezavantaja studenții.

"TEASTAMENT” intenționa a fi un spectacol de autor – Radu Popescu : text și regie, numai scenografia nu îi aparținea. Decorul era o improvizație ce nu preciza sugestiv spațiile de joc și încerca sugestii mataforice ridicole prin manevrarea unui dulap de la Ikea, cu imagini apropiate teatrului de păpuși , autor al scenografiei fiind Alexandra Oancea , absolvent în 2007 , la UNATC, scenografie, clasa prof. Adriana Raicu.

Radu Popescu se specifică în program a fi absolvent în 2007 la clasa prof. asoc. Cristian Hadji-Culea, conf.univ. Nicolae Mandea și master de Scriere Dramatică în 2009, la clasa prof. Valeriu Moisescu și conf. univ. Nicolae Mandea. Avea o pregătire la UNATC în diverse domenii profesionale legate de teatru! În textul cu pretenții de dramaturgie, ataca două teme dificile – homosexualitatea și credința în Dumnezeu, prin două personaje feminine. Și-a ales însă, tematica de dragul șocării publicului, pentru că în scrierea sa nu funcționa o elementară documentare psihologică despre homosexuali – femei lesbiene și bărbați gay – sau culturală despre manifestările de credință în Dumnezeu. Amesteca penibil în scrierea sa tematici importante în numele actualității. O tânără avocată de 23 de ani (!!) cu credința în Dumnezeu, primea oferta unei alte tinere, Nicole, operator de programe pe calculator, să îi facă legal testamentul că … vrea, de fapt, să se sinucidă. Între cele două se leagă o relație lesbiană ( !! ), cu motivări absurde – fiecare a avut un iubit -, iar Nicole se sinucide până la urmă. Ideea înscrierii în concurs a unui astfel de spectacol pentru a fi reținut de Teatrul de Comedie, premiul pus în joc, demonstrează gândirea puerilă a celor care s-au implicat în realizarea sa penibilă. Dramaturgic textul era jenant, hilar, ca argumentare a motivatrii manifestării personajelor prin invocări biografice fără sens ca o caricatură de psihanaliză. Nicole, de pildă, a devenit lesbiană că iubitul, un individ ciudat, s-a sinucis și în final va urma aceiași soluție existențială. Replica scrisă de Radu Popescu era lipsită de o elementară logică pentru sprijinirea constructului personajelor. Argumentarea psihologică a conflictului imaginat între cele două femei era ridicolă. Dacă un astfel de text reprezintă un masterat de Scriere Dramatică, situația învățământului nostru artistic este alarmantă pentru pretenția de a promova valori viitoare.

“Dramaturgul” a ambiționat să fie și regizorul care ar impresiona publicul prin scrierea sa. Spectacolul său era plictisitor și evident, fals din pornirile textului ce îi aparținea. Andreea Dragnea și Cristina Găvruș, absolvente în 2oo7 ale UNATC, la clasa regretatului profesor Ion Cojar, erau victime evidente ale textului pe care firesc, trebuiau să îl refuze că nu le oferea nici o posibilitate de remarcare.

“Testamentul” a fost un alt spectacol prin care UNATC a arătat că doctoratele dascălilor, masteratele absolvenților, nu presupun nici har pedagogic și nici pe cel necesar practicienilror din teatru.

“ ORAȘUL” nu este examenul celor de la masterat, ci al absolvenților de la actorie, regie și scenografie din 2009. Tânăra aspirantă la profesia de regizor Sânziana Stoican (clasa lect.univ. drd. Liudmila Szekely Anton) a ales un text dificil al dramaturgului rus contemporan, Evgheni Grișkoveț, consacrat prin stilul special al scrierii. Dramaturgul este preocupat în mai toate scrierile sale – “Iarna”, “Casa” -, de starea individului ce se pierde în fluxul tumultuous al unei societăți în care nu își poate afla drumul realizării unor idealuri personale. Viziunea regizorală nu arăta perceperea tematicii piesei, fiind lecturată teatral superficial, personajul central, motor al conflictelor, Serghei Bassin, devenea doar un ciudat, mereu nemulțumit fără motiv. Examenul - spectacol nu se remarca nici prin comicul sau dramaticul unor situații pentru că era lipsit de o idee coerent exprimată, ce ar fi putut captiva intersul spectatorului. Decorul cu pretenții realiste de concepere realizat de Maria Pintea (clasa prof. asoc. Viorica Petrovici) era inutil încărcat de numeroase obiecte, vrând să imagineze căznit suprarealist apartamentul familiei Bassin, compus din mai multe locuri ale acțiunii. Nu impunea sugestiv atmosfera solicitată de text. Cel mai trist aspect al examenului este că regia nu acorda atenția cuvenită interpretării personajelor. Vladimir Flutur (clasa prof. univ. dr. Doru Ana, ca și ceilați colegi din distribuție) părea că nu cunoaște motivările personale ale lui Serghei Bassin de a declanșa conflicte și a dori să își părăsească familia pentru un timp. Actorul apela în interpretare la efecte de bâlbâială în rostirea unor replici, nemotivate măcar prin elementarele date ale situațiilor, nu susținea cu minimă credibilitate relațiile cu celelalte personaje. Momentul cheie al beției în raport cu substratul tematic al piesei, petrecut între Serghei și amicul Maximilian (Ionuț Vișan) era penibil susținut de regie și interpreți. Ionuț Vișan practica o imitare inexplicabilă profesional după manifestările lui Mihai Bendeac în diverse divertismente tv. În apariția din final a taximetristului, forțat vizualizată regizoral, Corneliu Ulici părea venit tot de la un divertisment derizoriu. Se reținea din această distribuție evident necoordonată regizoral ce dezavantaja actorii, Mădălina Anea în Tania, soția lui Serghei. Actrița definea cu farmec, cu expresivitate, personajul unei soții devotate mariajului, o naivă care se revoltă uneori pe comportamentul soțului ce nu îl poate înțelege. Personajelor centrale le reveneau de rostit și monologuri prin care regia încerca însă, stângaci să relaționeze interactiv cu spectatorii, luminând sala. Vasile Flutur era străin de susținerea unei relații interactive cu spectatorii, rostirea monologului său fiind exterioară ca sensuri. Mădălina Anea însă, în monologul soției, era admirabilă prin sensibilitatea acordată în raport cu nuanțele sale, vorbirea sa era, în sfârșit, clară pentru că pe parcursul reprezentației rostirea exagerat precipitată a replicilor anula bunele intenții ale expresiei interioare. Spectacolul era dominat de “moda” prost înțeleasă a unui firesc stradal, specifică majorității absolvenților la actorie de la UNATC. Nu lipseau din acest spectacol nici efectele muzicale, plasate la nimerală, ca și pauzele nemotivate.

“Orașul” era doar un examen neconvingător de început de drum în regie, străin în citirea teatrală a sensurilor piesei alese care dezavantaja pe cei distribuiți.

“VREMEA DRAGOSTEI, VREMEA MORȚII” era un examen susținut de Catinca Drăgănescu (masterand UNATC, anul I regie, clasa prof. univ. dr. Alexa Visarion) care datorită exagerărilor de efecte regizorale lipsite de o elementară logică și inspirate însă, din viziunile regizorale ale unor colegi cu personalitate, determina obligatoriu citirea textului lui Fritz Kater pentru a percepe mesajul dramaturgului. Stilul scrierii replicii fără punctuație poate a derutat pe aspiranta la profesia de regizor, dar piesa este impresionant condusă dramatic prin ilustrarea a trei tronsoane existențiale – reduse de adaptarea regizorală - , într-o lume în plină transformare socială din estul Germaniei comuniste care trăiește căderea zidului Berlinului, simbol al departajării unor ideologii. Marele merit al dramaturgului german Fritz Kater este lipsa totală de ostentație în tratarea confruntării dintre două concepte sociale, ideologice, exprimată sensibil, pregnant prin personajele care le trăiesc influențele cu naivitatea copilăriei și adolescenței, doritoare doar de libertate. Regia, din această ofertă dramatică generoasă pentru înțelegerea realității de astăzi de către tânăra generație actuală, abia reușea să sugereze o latură simplă a conflictului din familia în care tatăl – tratat regizoral ca un handicapat – pleacă în străinătate, trece zidul lagărului comunist, iar mama rămasă cu doi băieți adolescenți, se căsătorește cu “unchiul”. Viziunea regizorală nu sesiza, tocmai aspectul esențial al conflictului, naivitatea adolescenților marcată de efectele societății ce suportă transformări majore. Nimic din sugestiile dramaturgului, cu iz substanțial psihologic asupra personajelor adolescentine nu era marcat regizoral. Tot spectacolul-examen era doar o agitație ostentativ coordonată fără motivare pentru ilustrarea contextului și stărilor firești prin care trec adolescenții în căutarea trezirii la viață prin dragoste și sexualitate, și cât poate influența epoca aceste momente existențiale, firești pentru orice tânăr. Spectacolul încerca o trimitere hilară la epocă prin trei panouri roz cu chipul lui Lenin plasate în fundal ca într-un imprimeu cu buline, scenografia Ioana Simion (absolventă 2010 ca și ceilalți colegi, dânsa fiind însă, rezultatul clasei de scenografie coordonată de Adraina Raicu). Regizoarea folosea pe tot parcursul reprezentației o lumină confuză ca într-o sufragerie cu un bec de 50 de wați prin care distrugea orice intenție de configurare a personajelor și relațiilor dinte ele. Fără sens, lansa într-un moment un efect luminos strident către public, cu lanterne, “inspirat” din spectacolele unor regizori apreciați, dar care nu dovedea nici un sens în viziunea Cătălinei Drăgănescu.

Pieasa originală a lui Fritz Kater era distrusă ca sensuri de o regie … “exchibiționistă” a unei persoane care și-a dorit să fie originală cu orice preț, mai presus de dramaturg și ignorând capacitățile de expresie ale actorilor aleși în distribuție, pe care nu îi nominalizăm, fiind tratați ca niște obiecte manevrabile fără motiv.

"PARAMIZA ROMANES” rămâne singurul spectacol ce nu a aparținut UNATC, ci Universității “Spiru Haret” – Facultatea de Teatru. E drept, la realizarea proiectului au fost implicați și trei studenți de la Facultatea de Teatru UNATC, Secția Păpuși-Marionete, din care Viorela Diac a colaborat și la realizarea coregrafiei alături de Ninel Petrache, autorul spectacolului, absolvent “Spiru Haret”, clasa regretatei Lucia Mureșan.

Ninel Petrache a conceput un scenariu simplist, școlăresc în jurul unei povești de dragoste – doi bărbați iubesc aceiași fată, etc – dintr-o șatră tradițională de rromi. Scenariul era doar un fir conducător fragil dramatic pentru a sugera prin muzică și dans posibila lume a unei șatre. Replicile erau puține, unele rostite în limba romanes, soluție neinspirat condusă pentru a cunoaște o etnie. Finalul scenariului și regiei aparținând tot lui Ninel Petrache, invoca holocaustul ce a avut repercursiuni și asupra rromilor.

Rămâne remarcabilă din acest spectacol fără pretenții de examene la masterat sau absolvire, demonstrația interpreților că dețin capacități pentru a juca într-un musical. Mihai Căpățână, Gabriela Marin, Gabi Sandu, Carolina Roza Vasile, Alexandra Rucsandrescu, Diana Leonte, Costel Dobrescu, Flavia Cazacu, Mirela Buhuș, Octavian Jalba și Ninel Petrache sunt nume care trebuiesc reținute pentru proiecte de spectacole musicale. Cântau și dansau cu dăruire, ireproșabil.

Efortul echipei de a pune în viață scenică tema spinoasă a etniei rrome, merită prețuire, chiar dacă spectacolul era amatoristic realizat ca scenariu și regie.

“ TREAPTA A NOUA “ este examenul de absolvire a UNATC susținut în 2008 de Valentina Zaharia, Patricia Katona, Iolanda Covaci și Monica Săndulescu de la clasa prof. Adriana Popovici și Mirela Gorea. Spectacolul este comentat pe blog, și de doi ani rezistă cu succes la diferite competiții, fiind un rod exemplar al pedagogiei teatrale, fără pretenții regizorale, cu scopul precis de a evidenția studentele distribuite în personajele construite complicat de Tom Ziegler, autorul textului.

IOLANDA COVACI a obținut Premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol principal – Melissa, VALENTINA ZAHARIA pentru Joanna – Mențiunea specială a juriului și MONICA SĂNDULESCU pentru Tracy, ca și pentru Iulia din “Zvăpăiata”, Premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar.

“PHOTOSHOP “ a fost prilejul reîntâlnirii cu Catinca Drăgănescu, studentă la masterat anul I, UNATC, după ce a vrut să își demonstreze capacitățile regizorale în piesa lui Fritz Kater, “ Vremea dragostei, vremea morții”. De astă dată, aspiranta la profesia de regizor a scris și textul spectacolului cu intenția de a fi remarcată ca autor total al reprezentației, în care a reunit absolvenți din diferiți ani de studii de la UNATC. Scenografia plină de pretenții metaforice, dar total neconvingătoare ca desen scenic, nu se menționa cui aparține. În textul său, Catinca Drăgănescu înșiruia într-un montaj greoi, scurte scene și monologuri prin care își dorea să prezinte degringolada unor indivizi, că personaje nu puteau fi numite, iscată de … pofte sexuale și ambiții personale. Prin replici desprinse din dialogul stradal, dar cu pretenții … filosofice și chiar cu evocări culturale, indivizii discutau de “ fericirea care se consumă repede, arde ca o lumânare”, despre “ f …”, adică actul sexual, și experimentul Soniei cu “ 22 de bărbați într-o lună de zile, ca să-i exorcizez”, despre o așa zisă relație părinți – copii, etc . Toate erau scene scurte, ansamblate printr-un montaj dictat de necesitatea spațiilor diverse de joc pentru care actorii se luptau să manevreze un practicabil în sus și în jos, ca să le marcheze. În debutul reprezentației un monolog ridicol vroia să indice așa zisele surse de inspirație ale textului.

Victimele acestui text derizoriu și ale regiei deplorabile au fost actorii, cărora Catinca Drăgănescu nu le-a acordat atenție, i-a considerat o masă de manevră ilustrativă cu pretenții metaforice a gândurilor sale confuze. Amintim de pildă plimbările în cerc ale Soniei în jurul unui iubit, purtând o umbrelă neagră etc. Muzica excesiv întrebuințată, palmele date de unele personaje, chiar și fumatul, vroiau să susțină nervozitatea iscată de o iubire neîmplinită . Desigur , regizoarea este la început de drum, dar se sesizau cu ușurință încercări de “imitare” a unor tineri regizori consacrați deja. Nu ar fi însă, de mirare ca acest spectacol jalnic să fie considerat de unii ca un exercițiu de originalitate teatrală pe la diverse festivaluri!

OBSERVAȚII GENERALE

Cele opt spectacole, unele examene de licență, recomandate de UNATC drept realizări ale învățământului nostru artistic au demonstrat starea precară a pregătirii profesionale a multor absolvenți, actori și regizori.

Opțiunile repertoriale pentru piese contemporane erau determinate de spectacolele pe aceleași texte ale unor regizori consacrați din care studenții s-au inspirat fără pic de jenă. “Actualitatea” spectacolelor se manifesta printr-un limbaj trivial, excesiv exploatat în diverse viziuni regizorale. Din aceste examene-spectacol nu au lipsit efectele muzicale abundent întrebuințate, care peste falsitatea plasării în raport cu situațiile dramatice, anulau adeseori posibilitatea receptării jocului actorilor. În multe examene violența era ilustrată prin palmele aplicate de unele personaje celor cu care se aflau într-un posibil conflict. O altă notă comună a “viziunilor regizorale” au fost scenografiile încărcate de obiecte sau “sofisticat” desenate, fără funcționalitate.

Gravă este constatarea că majoritatea regizorilor au folosit actorii ca pe niște marionete, ignorând că ei sunt mijlocul forte al oricărei expresii regizorale, prin posibilitatea de a creiona credibil personaje sau idei.

Pregătirea profesională a majorității absolvenților arată că unii din dascălii pe care i-au avut trăiesc într-un “ turn de fildeș” și nu s-au exprimat vreodată pe o scenă într-un spectacol. Numărul mare de studenți dintr-un an de învățământ artistic, îngreunează, de asemenea, pregătirea lor solidă. Până la urmă însă, cei înzestrați cu har, cu efort vor reuși să se remarce, cum s-a întâmplat și în cadrul competiției COMEDIA ȚINE LA TINEri.

Acest proiect generos de susținere a tinerelor talente sperăm că la viitoara ediție, în condiții mai bune din punct de vedere financiar, va reveni la intenția selectării pentru concurs a unor proiecte independente de examenele de la UNATC sau ale altor universități. Cele două săli ale Teatrului de Comedie – Studio și Sala Nouă -, nu trebuie să suplinească dispariția “Casandrei”, studioul UNATC care prezenta stagiunea absolvenților și nici să repete Galele sfârșitului de an școlar.

COMEDIA ȚINE LA TINEri este o competiție pentru afirmarea independentă a personalității tinerilor absolvenți, fără implicarea dascălilor și care solicită un repertoriu apropiat de profilul Teatrului de Comedie, ce va găzdui spectacolul premiat.

“ O NOAPTE FURTUNOASĂ “ și “ZEUL MĂCELULUI “ - TEATRUL NAȚIONAL “VASILE ALECSANDRI” DIN IAȘI

Este un eveniment pentru teatrul nostru împlinirea a 170 de ani de existență a Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași, primul teatru național din România, care ar merita mai multă atenție din partea mass media. Pentru atenționarea asupra acestui eveniment, cei de la Iași au venit și în Capitală cu un mini-turneu de două zile, cu spectacolele “O noapte furtunoasă” și “Zeul măcelului”, după ce în Festivalul Național de Teatru s-au remarcat prin participarea cu “Aici, la porțile beznei” (comentat pe blog). Este inexplicabilă absența acestui spectacol și din programul mini-turneului aniversar, când Naționalul ieșean ambiționează a fi un teatru “elitist pentru toți”, cu “deschidere către diversitate” și “orientarea către spectatorul-cetățean cultural”.

“O NOAPTE FURTUNOASĂ” – GROTESCUL SITUAȚIILOR DINTR-O … MAHALA.

Această piesă din patrimoniul dramaturgiei noastre o cunoaște oricine care vine la reprezentarea sa scenică, să se amuze copios, ascultând cum mai poate fi interpretată replica lui Caragiale. De astă dată, la spectacolul regizat de Alexandru Dabija care și-a dorit a fi mai presus de replică, râsul a apărut cu greu, iscat mai ales pentru unii spectatori de situațiile grotesc tratate teatral. Replicile erau distruse prin vizualizarea unei isterii erotice manifestate de toate personajele, de la Chiriac la Spiridon care ajungea să se masturbeze în WC. Toți țipau, strigau cu disperare cuvântul, ignorându-i sensurile.

Regizorul a vizualizat grotesc situațiile dintr-o posibilă mahala, iar mijloacele la care a apelat și îndrumarea actorilor, au avut drept rezultat ilustrarea unui conflict amoros apropiat mai mult de o șatră fără bulibașă. Decorul realist, inspirat creat de Dragoș Buhagiar, oferea premizele pentru prezentarea aproape filmică a piesei prin posibilitatea folosirii unor multiplele spații de joc. Decorul era un personaj important, adaptat perfect sugestiilor scrierii. Scenograful a construit aproape la amănunt locul acțiunii, casa lui Jupân Dumitrache aflată în renovare, cu schelele de rigoare, dar și cu o curticică din care nu lipseau cișmeaua, locul de pregătirea mortarului pentru tencuială, o masă cu băncuțe, un WC, chiar și o roabă cu sticle de vin etc. Acest decor-personaj putea devenii suportul unor imagini vizuale comice, al unor posibile “gaguri” născute din relația situație – plan de derulare. Regizorul întrebuințează însă, decorul ca o bază oarecare pentru tratarea grotescă a situațiilor fără șă-l valorifice comic credibil. WC-ul va deveni un loc la care apelează insistent și fără motivare viziunea regizorală, ca și schelele ce ajung să se clatine când Chiriac o așează pe Veta cu picioarele crăcănate ca să facă dragoste, cișmeaua dă apă ca să se spele pe picioare Jupân Dumitrache, etc. Fără rezultat comic legat de sugestiile piesei, se mai manevrează aprinderea luminii de la stâlpul de pe stradă sau a celei din curte.

Pentru că intenția viziunii regizorale este dominată de estetica grotescului situațiilor, personajele devin doar niște caricaturi. Viziunea regizorală distruge tocmai, măestria lui Caragiale de a construi personaje consistente caracterial, tipologii argumentate psihologic. Călin Chirilă încearcă să îl scoate pe Jupân Dumitrache din palsa desenului caricatural dorit de regie,ca și Petronela Grigorescu pe Veta și Florin Mircea pe Nae Ipingescu. Sunt încercări sporadice pentru că regia nu le permite valorificarea personajelor prin replica mereu sufocată de efecte vizuale derizorii. Isteria continuă a Ziței dictată de regie, duce și la neînțelegerea replicilor personajului prezentat ca o caricatură de Haruna Condurache. Istericale sexuale apar și în manifestările lui Chiriac și Rică Venturiano, personaje interpretate de Dumitru Năstrușnicu și Cosmin Maxim. Nemotivată este și intenția regizorală de a îl prezenta pe Spiridon (Doru Aftanasiu) ca un coleg de vârstă cu Jupân Dumitrache, un tăntălău, un handicapat, obsedat sexual și el. Oricât se căzneau actorii să se apropie de personajele mahalalei lui Caragiale, le erau anulate intențiile de conceptul regizoral, în tratarea situațiilor. “Comicul” mahalalei rezumat la un WC sau la cum se ușurează Chiriac de pe o schelă, tot de o șatră amintea în mod vulgar, inexplicabil.

Alexandru Dabija a încercat un experiment, dorind originalitate prin apropierea de categoria estetică a grotescului. A vrut să prezinte realitatea în forme caricaturale, disproporționate, să îi releve primitivismul. Îngroparea textului prin acest stil ce îi distruge bogăția de sensuri, a avut drept rezultat un spectacol lipsit de adevăratul umor, de satira cu țintită precisă a lui Caragiale. Dacă în loc de Caragiale se preciza pe afiș că autori ar fi Țociu sau Palade, “O noapte furtunoasă” era divertismentul ideal pentru unele televiziuni ori pentru sălile polivalente ce cultivă astfel de spectcole, dar nu o “orientare către spectatorul-cetățean cultural” cum își dorște Naționalul ieșean.

“ZEUL MĂCELULUI” – UN SPECTACOL AGREABIL

O personalitate de succes în dramaturgia momentului este Yasmina Reza, multipremiată și ale cărei piese sunt jucate pe mai toate meridianele. Firesc, a pătruns și în repertoriile teatrelor noastre: “Artă”, recenta premieră a Teatrului “Bulandra”, comentată pe blog, ce rămâne deocamdată un eveniment al stagiunii actuale, “Doamne … ce măcel ! “, ce se joacă la Teatrul de Comedie, și iată, că același text sub titlul “Zeul măcelului”, figurează cu mândrie și în repertoriul Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași. Piesa a înregistrat și aprecieri superlative din partea unor analiși, dar și negative din partea altora. Textul este bine scris în stil tradițional, “clasic”, printr-o replică alertă, cu dublu sens, specifică și comediei; propune confruntarea a două cupluri aflate într-un conflict stupid din cauza odraslelor care s-au bătut. Nu este o comedie oarecare pentru că spectatorul se poate regăsi în constructul subtil al personajelor ce au legătură directă cu realitatea în care trăim.

Spectacolul regizat de Cristian Hadji-Culea exploatează replica, degajă admirabil un crescendo comic al situațiilor prin amplificarea tensiunii conflictului. Apelează la decorul simplu creat de Rodica Arghir, domiciliul familiei Houille – Michel (Călin Chirilă), un comerciant modest și Veronique (Haruna Condurache), o persoană cu prentenții intelectuale, luptătoare pentru drepturile omului. Meritul principal al scenografiei rămân însă, costumele inspirat create în amănunt pentru definirea personajelor.

Regizorul Hadji-Culea își alege o distribuție care îi dă multiple posibilități de a o pune în valoare și prin potrivirea cu oferta rolurilor. Dialogul dintre personaje este condus cu atenție, dublat de sensul mișcării personajelor în scenă și expresia gestuală ce dă amploare comică situațiilor. Ritmul reprezentației este susținut regizoral cu pricepere și câștigă tensiune, devenind exploziv comic în final. Desigur că actorii sunt baza succesului acestui spectacol, fiecare interpretând credibil partitura atribuită. Finețe în umorul prezentării lui Veronique Houille, o persoană temperamentală cu pretenții multiple, de fapt nefericită în căsnicie, impune remarcabil Haruna Condurache. Oana Sandu trasmite cu reafinament , falsa eleganță a comportamentului doamnei cu pretenții de superioritate, Anette Reille, mama copilului care a provocat conflictul dintre cele două familii. Excelent este în expunerea simplă, dar cu umor, a perceperii situațiilor conflictuale, Călin Chirilă în Michel Houille, cel care aparține micilor întreprinzători. Rezolvă ireproșabil și Constantin Puscașu personajul avocatului Alain Reille, cel care se zbate între soluționarea prin telefonul mobil a problemelor profesionale, ce îi sunt principala preocupare, și situația conflictuală iscată de incidentul produs între doi copii. Spectacolul trăiește, atrage prin valorificarea regizorală a actorilor care își interpretează credibil personajele, cu plăcere și dăruire.

“Zeul măcelului” este un spectacol ce pote cuceri pe oricinei. Acest spectacol se reține prin profesionalismul regizorului care nu ambiționează să fie mai presus de actorii pe care i-ar putea folosi doar ca instrumente de vizualizare teatrală originală, fără să le acorde drepul la exprimare în interpretarea replicii. Teatrul rămâne arta ilustrării sensurilor cuvântului pe care regizorul Cristian Hagi – Culea o respectă, chiar dacă dramaturgic scrierea nu poate fi definită ca o valoare incontestabilă a dramaturgiei.

“CUI I-E FRICĂ DE VIRGINIA WOOLF ? “ – TEATRUL DE COMEDIE

SURPRIZA ȘTEFAN BĂNICĂ

Este ciudată opțiunea repertorială a Teatrului de Comedie, unul din puținele noastre teatre instituționalizate care și-a consolidat în ultimii ani personalitatea prin respectarea specificului numelui pe care îl poartă de 50 de ani, pentru “Cui i-e frică de Virginia Woolf ?“. Piesa mult cunoscută a americanului Edward Albee este de fapt o dramă cu situații și replici aparent comice. O posibilă explicație a alegerii repertoriale s-ar afla în valorificarea a doi actori ai teatrului, “vedete” autentice ale divertismentului, Ștefan Bănică și Emilia Popescu. Aceste personalități atrag publicul, ratingul televiziunilor crește, sălile de spectacol sunt arhipline când numele lor se află pe afiș. Sunt adevărați artiști, și nu vedete de un sezon precum cele care au demonetizat cuvântul "vedetă" în mass media.

Piesa lui Edward Albee a făcut vâlvă în anii ’60 ai secolului trecut. Autorul fiind considerat și un precursor al teatrului absurd în America, apropiat însă, de teatrul psihologic original dezvoltat de colegul său de generație, Tennessee Williams. “Cui i-e frică de Virginia Woolf ?“ are personaje solid construite, dezvoltate în situații mereu marcate de un subtext dramatic, iar rolurile cheie , soții, Martha și George, au incitat pe muți actori dornici de a se remarca. Astăzi , piesa trece în rândul celor “clasice”, o piatră de încercare pentru orice regizor care o abordează și trebuie să-i evidențieze filonul dramatic pe care îl conține. Acesta poate fi apropiat de actualitate, indiferent de poziționarea geografică a acțiunii. Istoria teatrului nostru a reținut interpretările personajelor principale de către Radu Beligan și Marcela Rusu, iar filmul pe cele ale lui Richard Burton și Elisabeth Tylor prin care piesa, transformată în scenariu, a câștigat notorietate.

Spectacolul Teatrului de Comedie are regizor pe Gelu Colceag, rector al UNATC și actor în tinerețea sa. A apelat mai întâi la scenografa Diana Cupșa care a imaginat un cadru realist al decorului, casa unor profesori , conform sugestiilor piesei, cu funcționalitate pentru ilustrarea teatrală. Casa respectivilor intelectuali e dominată de cărți, dar și de portretul tătălui Marthei, personaj din umbră, profesorul care marchează destinul fiicei sale și a celor din jurul ei. Posibilitățile decorului sunt speculate regizoral pentru a sublinia timpul scurt al derulării acțiunii, dar și vremea de afară cu ploaie și furtună, cum de fapt este și furtunoasa dispută dintre personaje. Regizorul Gelu Colceag și-a dorit, și parțial a reușit, un spectacol încărcat de suspans dramatic pentru confruntarea celor doi soți ce au alături un cuplu tânăr, apropiat ca problematică, o oglindă posibilă a nefericirilor lor personale. Conceptul regizoral propune la început, ca disputele dintre Martha (Emilia Popescu) și George (Ștefan Bănică), unde intervin și tinerii Honey (Diana Cavallioti) și Nick (Radu Iacoban), să fie marcate de accente comice, ironice, manevrate superficial însă, ca abia înspre final să schimbe registrul ilustrării teatrale spre dramatic, când și scrierea dezvăluie motivul nefericirii Marthei că nu are un copil. Regia nu urmărește consecvent substratul psihologic al manifestărilor conflictuale dintre cei care alcătuiesc cele două cupluri, îl tratează simplist. Dramaturgul motivează conflictele și cu replici prin care le sugerează motivările, dar regizorul nu le exploatează.

Tratarea regizorală a personajelor ca vârstă și cei 25 de ani de căsnicie în cazul cuplului central, Martha – George, este exagerată prin impunerea unor compoziții artificiale actorilor și îmbătrânirea prin grizionarea părului și a ținutei lui George, etc. - o “făcătură” de teatru vechi, interpreții fiind apropiați ca vârsta de cea a personajelor.

Marea surpriză a spectacolului rămâne Ștefan Bănică în rolul răbdătorului George,ce trăiește o căsnicie cu Martha pe care o iubește, indiferent de manifestările ei, și de influența tatălui acesteia. Actorul trece cu dezinvoltură peste imaginea forțată a convenției de vârstă indicată regizoral și prezintă în profunzime personajul. Apreciat pe drept ca personalitate a divertismentului, Ștefan Bănică, în acest rol dramatic, oferă o altă fațetă a harului său. Compune prin expresie și firescul rostirii și gândirii asupra sensurilor replicii portretul complex al personajului. Constant sugerează de la bun început, că fiecare situație derulată al cărui motor sunt Martha și beția, ascunde un substrat, o motivare nespusă. Actorul mai sugerează discret și o sensibilitate aparte a personajului. A acceptat căsnicia cu Martha nu pentru că tatăl acesteia este șeful colegiului unde predă, ci pentru că o iubește. Isteria femeii îl hotărăște, în final, să o stopeze, să o ajute să se elibereze de obsesia ce îi distruge viața. În acest spectacol, Ștefan Bănică demonstrează că este un actor plurivalent, capabil să abordeze partituri importante ale dramaturgiei. Evoluția sa în George este remarcabilă.

Emilia Popescu în Martha se confruntă cu intențiile regiei de a creea un suspans al acțiunii prin care împinge la început personajul spre o latură comică simplistă. În prima parte a reprezentației, actrița apare ca o femeie frivolă, dependentă de alcool, beția, motivarea și posibilile ei efecte sunt însă, stângaci modelate, ca și relația cu soțul, și invitații săi, cuplul tânăr, Nick și Honey. Abia în partea a doua a spectacolului, Emilia Popescu dezvăluie frământările, nefericirea Marthei, o femeie aparent autoritară, marcată fiind de un tată dominator. Actrița prezintă cu finețe fiecare coordonată caracterială a Marthei care trăiește dramatic jocul absurd dintre iluzie, minciună și realitate. În scena dramatic dificilă din final, Emilia Popescu este admirabilă, întregind consistența personajului. Abia în partea a doua o regăsim pe actrița capabilă de interpretări de excepție cum a fost cea din “Marlene”, spectacolul regizat de Cătălina Buzoianu la Teatrul de Comedie.

O altă surpriză a spectacolului este Diana Cavallioti în Honey, soția aparent naivă a lui Nick, o posibilă oglindă de fapt, a tinereții Marthei. Rolul este de plan secund, cu puțină replică, dar actrița e mereu prezentă în relația cu cei din scenă. Își construiește personajul cu măsură, credibil. Explozia de râs pe care Honey o are într-o scenă tensionată a conflictului este cu virtuozitate compusă de tânăra actriță. O deziluzie rămâne distribuirea în Nick a tânărului Radu Iacoban, actor apreciat pentru alte roluri în teatru și film. Se pare că partitura nu este convenabilă profilului său. În interpretarea sa Nick apare ca o persoană total dezinteresată de ce se întâmplă în jur, relații cu cei din preajma personajului nu reușește să stabilească, își recită exterior replicile.

Titlul piesei “Cui i-e frică de Virginia Woolf ?“, de fapt, “Cui i-e frică de lupul cel rău ?“ este o parodie la melodia dintr-un film de Disney cu adresă la scriitoarea Virginia Woolf, sugerată banal de regie prin jocul cu măști de purceluși din debutul reprezentației. Ilustrația muzicală mai aduce forțat, nemotivat în raport cu situațiile motive clasice din muzica lui Schubert sau Beethoven.

Spectacolul cu Ștefan Bănică și Emilia Popescu, va atrage desigur publicul, care nu va fi deziluzionat de întâlnirea în altă ipostază cu vedete prețuite și cu o tânără actriță, Diana Cavallioti, dar ca spectacol de teatru nu rămâne ca una din reprezentațiile eveniment ale stagiunii în curs.

UN ALT EVENIMENT CULTURAL AL INIȚIATIVEI PRIVATE

BURSA RIFF

După CAFÉ GODOT, a apărut o altă inițiativă culturală a mediului privat , pe un alt plan, demnă de stimă, bursa Riff. Președintele grupului de servicii financiare RIFF HOLDING INTERNATIONAL, Marius Stăncescu declara la manifestarea petrecută la Hotel Marschal : “Bursa Riff era necesară. Arta cuvântului trebuie susținută de arta faptelor, iar faptul că noi lansăm acum prima inițiativă privată care asigură mai multă stabilitate tinerilor actori care doresc să se dedice profesiei lor, fără nici un compromis, este semnul că trebuie să ne implicăm cu toții. Noi doar am început.” Cu sprijinul Asociației pentru Studii și Cercetări în domeniul Teatrului, EUROTHALIA s-a lansat astfel, prima bursă privată pentru susținerea tinerilor actori, eveniment la care a participat și ministrul culturii, Kelemen Hunor.

Inițiativa are și o istorie. Președintele grupului și-a dorit în tinerețe să fie actor. Și-a făcut acum timp să meargă la teatru și a vizionat “Inimă de câine”, spectacolul Teatrului Național “I.L.Caragiale” ce rezistă pe afiș de cinci stagiuni, și a rămas impresionat . A remarcat creația tânărului actor , MARIUS MANOLE, și a hotărât cu colegii săi, să inițieze proiectul “ Bursei RIFF ” prin care asigură pentru un an un venit stabil lunar unui tânăr artist . A lansat și invitația ca orice sponsor să se alăture acestui proiect pe care vrea să-l dezvolte și să-l continue de-a lungul timpului. Primul beneficiar al “Bursei RIFF” a fost ales Marius Manole.

Este remarcabilă această inițiativă mai ales că la noi nu funcționează și o lege a sponsorizării de nivel European. Cultura este o Cenușăreasă care nu interesează pe parlamentarii noștrii. Iată însă, că sunt unii din mediul privat care se mai gândesc și la cultură, chiar dacă nu există o lege care să le stimuleze inițiativele ! O lege a sponsorizării solid construită, ar putea să susțină substanțial și teatrul independent, care este tot al tinerilor creatori, ca și alte proiecte culturale.

Vom urmări cum va continua în timp, să evolueze acest proiect al bursei. Deocamdată, începutul este lăudabil și demn de interes pentru tinerii creatori.

“FURTUNA” (eveniment teatral) – CENTRUL CULTURAL PENTRU UNESCO, “NICOLAE BĂLCESCU”

PERFORMANȚĂ TEATRALĂ

Suntem mereu bombardați cu tot felul de “experimente” teatrale stupide. Ultimele s-au petrecut și în Festivalul Național de Teatru, de curând expirat, comentat pe acest blog. “Furtuna” de Shakespeare , spectacol conceput de Victor Ioan Frunză, în scenografia Adrianei Grand, cu patru actori care interpretează 15 roluri, ar putea face pe mulți să își revizuiască pledoaria pentru ideea de “teatru modern”. Vizionând ”Furtuna”, sperăm că vor constata ce presupune cu adevărat originalitate, considerată de unii drept “modernitate”, și mai ales, ce presupune valoarea culturală exprimată într-un spectacol adresat, în special, receptării de către publicul tânăr, de generația “cool”.

Având curajul marilor artiști, Victor Ioan Frunză și-a permis o versiune scenică după “Furtuna”, asistat de George Costin și Sorin Miron, actori implicați și în distribuție. Versiunea respectă sensurile majore ale scrierii bătrânului Will, nu se atinge de ele, doar le “traduce” într-un limbaj teatral cât mai apropiat perceperii depline de către cei care trăiesc la noi, începutul contorsionatului mileniu trei. Piesa rămâne intactă, iar rezumatul esenței sale culturale, prezentat prin noua versiune, amintește de Charles și Mary Lamb care intenționau, în deceniile trecute, să familarizeze pe cei de atunci, cu opera titanicului Shakespeare. Regizorul atrage atenția asupra luptei dintre omul cel luminat, Prospero (George Costin) și Caliban (Sorin Miron) cel primitiv, cel din bezna instinctelor pe care nu le poate coordona . Prospero devine aparent “dictatorul “ binelui, cel obsedat de cunoaștere, creator de miracole, persoană capabilă să ierte răul, iar Caliban e un individ straniu care nu diferențiază binele de rău, trăiește naiv într-un univers căruia nu îi poate percepe sensurile majore ce îl împing spre progres. Vital și emoționant regizorul conduce lupta inteligenței cu instinctele primare, a raționalității cu mediocritatea realității, în spațiul de joc minimal pe care îl deține Centrul Cultural UNESCO “Nicolae Bălcescu”, un teatru de proiecte independente. Evident, reușita viziunii regizorale are un sprijin substanțial în scenografiei Adrianei Grand care din obiecte și detalii creează fantastic, o lume pe care “furtuna” răului a distrus-o și restrâns-o doar la mici simboluri sugestive rupte din viața normală, înghesuite într-o cutie a viselor, a refugiului , insula exilatului de soartă, Prospero. Prin alăturarea a numeroase obiecte, mici și mari, aparent banale, Adriana Grand ilustrează simbolic o lume. Decorul, aparent simplu, este uluitor prin bogăția sugestiilor. Amintim, de exemplu , “generatorul de lumină” conceput prin alăturarea a zeci de obiecte mărunte apropiate sufletului Mirandei (Ioana Barbu) și al lui Prospero, ce va fi obligatoriu manevrat de Caliban sau chiar de Ferdinand (Alexandru Ion) pentru a lumina mințile celor din preajmă sau radioul vechi ce transmite replici cu iz moralizator, dar și muzică. Motivul de bază al ilustrației muzicale este celebra arie a lui Donizetti “Una furtiva lagrima”, numai că radioul, descoperă spectatorul, e lipsit de orice mecanism și ascunde în spatele său imagini dintr-o lume dispărută. Regizorul integrează cu firesc și proiecțiile video în fereastra spre lume a micuței camere a lui Prospero și fiicei sale Miranda. Intervin la început imaginile furtunii ce îi aduc pe insulă pe aceia care l-au alungat pe Prospero din ducatul său, ca apoi în final, să apară proiecții cu naufragiații care au trăit pe insulă o lecție morală de viață. Efectele muzicale și video, sunt realizate, tot de actorii George Costin și Sorin Miron. Nu se poate uita nici desenul inventiv al costumelor Adrianei Grand care comlpetează strălucit jocul dintre real și fantastic din acest spectacol unicat. Accesorile sunt nelipsite oricărui veșmânt pentru a indica tipologia purtătorului, proveniența sa . Balanța dintre comicul celor primitivi în gândire și dramatica judecată a lui Prospero, înclină în spectacol, și prin text, spre prima zonă. În acest spectacol sunt multe momente de neuitat, spre exemplu cel al eliberării lui Ariel cu imprimarea umbrei sale pe o pânză albă. Performanței vizual-teatrale a spectacolului – datorată lui Victor Ioan Frunză și Adrianei Grand – ilustrată prin jocul metaforelor și simbolurilor legat strâns de motivare prin text, i se alătură performanța celor patru actori care cu mobilitate și concentrare, trec rapid dintr-un personaj în altul, punându-l în valoare cu firesc și credibilitate. Regizorul este deosebit de atent la îndrumarea actorilor și specularea pe deplin a harului fiecăruia.

George Costin, apreciat și pentru rolul din “Lecția”, spectacolul Teatrului de Comedie, este distribuit în Prospero, Stephano și Antonio, trei caractere opuse. Actorul reușește performanța de a fi aproape de nerecunoscut în cele trei partituri. În Prospero, el scoate emoționant în evidență gândirea despre lume a înțeleptului ce a reușit supraviețuirea după complotul fratelui său, Antonio. Trece apoi în personajul opus lui Prospero, Antonio urzupatorul, ca să îi arate pofta periculoasă de putere, pentru ca în pivnicierul bețiv, Stephano, să conceapă cu abilitate un personaj comic savuros. Același drum dificil de a interpreta trei personaje, îl parcurge admirabil și Sorin Miron. În Caliban, cu măsură și firesc, redă portretul omului primitiv care nu deosebește binele de rău și este condus numai de instincte întâmplâtoare ; de la Caliban trece la Ariel cel isteț, comentator și provocator de situații miraculoase, rol la nuanță descifrat. Îi revine și un rol de plan secund, Sebastian, din lumea celor obsedați de putere, un caracter sugerat cu precizie de actor. George Costin și Sorin Miron confirmă valoarea lor ca personalități incontestabile ale tinerei generații de actori. Dețin harul rar de rostirie și disecare la nuanță a sensurilor ascunse de replică, și al expresiei transpunerii în personaje diverse caracterial. Într-un spațiu neconvențional, ce apropie actorul de spectatorul care ușor îi poate percepe jocul, aprecia sau respinge intențiile interpretării, cei patru tineri actorii sunt remarcabili. Același drum dificil al adaptării rapide la mai multe personaje îl parcurg și Ioana Barbu, și Alexandru Ion. Speciala și minunata actriță de film și teatru, Ioana Barbu evoluează în Miranda și Ariel. Duhul aerului, Ariel, este interpretat de trei actori pentru ca acțiunea să își urmeze drumul firesc , când distribuirea în cele 15 personaje se rezumă doar la patru actori cărora le este solicită mereu prezența în scenă în personajelor centrale. Ioana Barbu cu firesc și farmec transmite sensibilitatea și candoarea Mirandei care trăiește sentimentul iubirii. Se transpune apoi rapid în Ariel, provocatorul miracolelor , iar actrița se implică prin expresii atent coordonate în urmărirea efectelor gesturilor duhului nevăzut asupra celor vizați de dorința lui Prospero. Actrița prezintă excelent două personaje total diferite. Este de nerecunoscut de la o partitură la alta și Alexandru Ion în transformarea atent gândită pentru cele patru roluri ce îi revin. Concepe un “băiat de băiat” răsfățat în Ferdinand, fiul regelui Alonso care își schimbă comportamentul când cunoaște sentimentul iubirii față de Miranda, apare și ca Ariel urmărind consecvent linia rolului din conceptul regizoral și ireproșabil abordează și pe măscăriciul Trinculo, ca și pe Alonso, regele Neapolului. Rapiditatea trecerii actorilor de la un rol la altul , cu schimbarea costumelor, rămâne un … mister tehnic. Efortul actorilor nu se sesizează, nu le afectează prin nimic interpretarea. Cei patru tineri actori susțin un examen de virtuozitate pentru profesia aleasă.

“Furtuna” este marele eveniment pentru actorii independenți prin care se impun în mișcarea teatrală ca personalități marcante. Nu realizau această performanță dacă nu se reuneau într-o echipă , dăruită cu trup și suflet întâlnirii norocoase cu un important regizor, Victor Ioan Frunză și scenografa Adriana Grand. Acest spectacol și realizatorii săi, oferă cunoașterea originalității interpretării într-o piesă de Shakespeare și are șanse reale pentru premiile UNITER. Recomandăm iubitorilor de teatru “Furtuna”, un spectacol fascinant, cultural rămas în slujba lui Shakespeare, într-o formulă teatrală originală, ce în ciuda vicisitudinilor financiare de astăzi , arată că adevărații creatori pot face și din puțin, un “diamant”.

Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu” , activează de câteva stagiuni, dar prin această producție se afirmă ca un punct important pentru viața teatrală a Capitalei. Sperăm că spectacolul va realiza și turnee în țară, va primi invitații la numeroasele noastre festivaluri de teatru. Victor Ioan Frunză și echipa sa propun adaptarea teatrului la secolul vitezii cu un spectacol de o oră și jumătate, dar important ca valoare culturală.

EVENIMENT – UN SPAȚIU CULTURAL NOU ÎN CAPITALĂ

CAFÉ GODOT

A intrat în circuitul nostru cultural independent un nou sediu pentru prezentarea talentelor , în special celor tinere : CAFÉ GODOT. Un spațiu elegant, dotat tehnic și cu multiple spații de joc ofertante pentru teatrul independent, dar și pentru expoziții, concerte, recitaluri diverse, s-a inaugurat în buricul târgului, în centru vechi al Capitalei, pe strada Blănari nr. 14, paralelă cu Lipscani. Este o propunere unicat și pentru teatrul independent, care prin ținuta sa amintește de spațiile europene sau de cele ale teatrului “off’ din New York. Este uimitor și demn de laudă cum autorii acestui proiect, investitorii săi, au sponsorizat conceperea unui astfel de spațiu cultural independent.

Așteptăm cu interes propunerile sale culturale, din care nu vor lipsi spectacolele de teatru. La o masă, ca într-o cafenea cu un ambient plăcut, spectatorul va putea cunoaște pe tinerii artiști .

De mult timp, teatrul independent așteaptă, ca și Estragon și Vladimir din piesa lui Samuel Beckett , “Așteptându-l pe Godot”, un nou loc pentru a continua drumul impunerii sale. Iată că de astă dată … Godot a venit ! Teatrului Act, și în special Teatrului Luni de la Green Hours , apreciații inițiatori ai teatrului independent, preferat de publicul tânăr, li se mai alătură un partener, CAFÉ GODOT. Sperăm că repertoriul său va fi la nivelul partenerilor prin calitatea spectacolelor.

Este un eveniment cultural lansarea acestui ambițios proiect independent care va găzdui inițiativele tinerilor creatori.