GALA TÂNĂRULUI ACTOR “ HOP “ – EDIȚIA a XV-a de la Mangalia

EFECTELE DEGRINGOLADEI ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ARTISTIC

         Gala Tânărului Actor “Hop” de la Mangalia, rămâne singura competiție concepută în scopul lansării tinerelor talente de care mișcarea noastră teatrală are nevoie ca de aer. Legile strâmbe, lipsa de interes pentru cultură manifestate de toate regimurile noastre politice, împiedică afirmarea tinerilor artiști. Gala, inițiată de UNITER, a avut coordonator, multe ediții, pe regretatul regizor Cornel Todea, trecut în neființă chiar în timpul derulării actualei ediții.

 Gala oferă tinerilor actori posibilitatea remarcării prin două concursuri – Secțiunea individual și Secțiunea grup/spectacole. De 15 ani, UNITER depune consecvent eforturi pentru acest proiect dedicat generației tinere. Multe nume premiate la edițiile anterioare ale Galei sunt astăzi personalități incontestabile ale teatrului și filmului nostru. Iată câteva exemple: Anamaria Marinca, Andreea Bibiri, Pavel Bartoș, Șerban Pavlu, Gheorghe Ifrim, Dragoș Bucur, Adrian Văncică, Gabriel Pintilei, Octavian Strunilă, dar și mulți alți premianți sunt activi pe scenă, pe marele și micul ecran. Toți au trecut prin probele de foc ale acestui concurs.

         La actuala ediție s-au înscris 200 de absolvenți din ultimii trei ani, conform regulamentului, iar cele două jurii ale preselecției au reținut 20 pentru secțiunea individual și 27 pentru cea a spectacolelor de grup. Numărul lor a fost mai mare decât la alte ediții.Tot la actuala ediție surprinzătoare a fost prezența ca spectatori a directorilor teatrelor din Capitală și din țară, în număr foarte mare. Lipseau însă, regizori și dascălii concurenților.

 La proba obligatorie a intervenit o noutate, alegerea unui text din operele clasicilor – Shakespeare, Moliere, Schiler, Goethe, Racine, Goldoni, etc. Firește, Shakespeare a fost opțiunea principală. Apelul la clasici era lansat în urmă cu trei ani de Dorina Lazăr, revoltată de selecția repertorială derizorie, vulgară a tinerilor concurenți, ca și majoritatea oamenilor de teatru prezenți la acea ediție. Domnia sa a propus un premiu pentru cel care interpretează un monolog clasic. Excelentă inițiativă ! Numai că la actuala ediție nu a avut cui să acorde premiul ! Dar, despre premii și constatări alarmante privind pregătirea absolvenților de către învățământul artistic vom comenta în final, la observații generale. Prezentăm acum, pe scurt, jurnalul zilnic al competiției, specificând insistent universitățile și dascălii doctori care au “cizelat” capacitățile celor ce visează să fie actori.

Miercuri, 29 august

                              Concurs - secțiunea individual

IULIAN SFÎRCEA – absolvent UNATC, clasa prof. Ion Cojar și prof.univ.dr.Adrian Titieni, promoția 2010 (licență) și clasa prof.Radu Gabriel , promoția 2012 (ciclul master). Alegerea repertorială era inspirată – “E frig și e noapte, seniori !” de Augustin Buzura, și îi oferea posibilitatea de a creiona convenabil profilul tânărului revoltat pe viață și tatăl său. Din păcate, actorul înzestrat cu un fizic plăcut, relata exterior stările personajului, nu gândea atent sensurile replicii și subtextul lor. Mai mult, încerca exagerat să caracterizeze o serie de personaje-argument evocate. (De ani de zile, mai toți cei aflați în competiția Galei, din ambiția de a arăta multiple capacități, aplică în monologurile alese schițarea a cât mai multor personaje, exercițiul fiindu-le în defavoare pentru minutele acordate probei individuale.) Pentru textul clasic s-a oprit la un monolog celebru, cel al lui Brutus din “Iulius Caesar” de Shakespeare pe care l-a recitat școlărește, ca un elev din clasele primare aflat la prima lectură a piesei.

SIMONA CODREANU – absolventă a Universității de Arte din Târgu-Mureș, clasa lect.univ.dr.Daniela Lemnaru, promoția 2008. Apropierea de un text datorat apreciatei scriitoare Alina Nelega – “Kamikaze”, era promițătoare. Dar … tânăra actriță interpreta personajul fetei dintr-o gașcă din lumea interlopă, fără o minimă apropiere de universul respectiv și motivările vieții din acea zonă a “tinerilor de cartier”. Era exterioară în expresie și frazarea replicii. În monologul Julietei din “Romeo și Julieta” de Shakespeare , în tonalități uniforme transforma pe sărmana Julietă într-o … verișoară a fetei din gașca de cartier. Vroia o Julietă actuală, dar dovedea o citire superficială a  piesei.

ALIN STANCIU – absolvent al Universității de Arte din Târgu-Mureș, clasa prof.univ.Nicolae Cristache, promoția 2010 (licență), conf.univ.dr.Radu-Silviu Olăreanu, promoția 2012 (ciclul master). În “Omul care ascultă muzică la căști pe trotuar”, DUPĂ (!) “Paparazzi” de Matei Vișniec, cu un haz special, reușea să relaționeze cu spectatorii luați drept parteneri. În multe momente, portretul “omului străzii” era descifrat convingător. Acel “după” autor al adaptării sale îi afecta însă, interpretarea, cum s-a putut vedea și la mulți alți colegi de concurs practicanți ai aceleiași metode față de textele alese. Anunța, în caietul program al Galei, că își dorește rolul lui Richard al III-lea și a încercat în competiție un exercițiu cu acel monolog din piesa lui Shakespeare. Părea un șchiop revoltat de pe stradă, care bolmojea de neînțeles, niște cuvinte. Jalnică, interpretarea  unui astfel de personaj arhicunoscut ! Totuși, spectatorii care au votat și ei pentru premii speciale, peste cele ale juriului, i-au acordat PREMIUL PUBLICULUI pentru monologul desprins din scrierea lui Matei Vișniec.

CLAUDIA CHIRAȘ - absolventă a Universității de Arte “George Enescu” din Iași, clasa conf.univ.dr. Mihaela Arsenescu Werner, promoția 2012. A preferat “Sinuciderea Ancăi” DUPĂ (!) Adrian Sandu, relatările unei șomere ajunsă pentru angajare în fața unui patron american cu oferte de produse pentru viața sexuală. Firește că a încercat să creioneze mai multe personaje, rezultatele fiind niște caricaturi. În unele momente, spre final, actrița dovedea sensibilitate în trăirea disperării femeii aflată în căutarea unei slujbe. Pentru proba obligatorie, a încercat în Rozalinda din “Cum vă place” de Shakespeare, o tratare contemporană neinspirată a rolului. Deghizarea Rozalindei în păstor însemna, transformarea într-un băiat de cartier. Interpreta dovedea însă, uneori că știe să rostească replica, dar în ansamblu personajul era o făcătură. Spectatorii i-au acordat PREMIUL PUBLICULUI pentru “Sinuciderea Ancăi”.

GRAȚIELA BĂDESCU – UNATC, clasa prof.univ.dr. Florin Zamfirescu, promoția 2011. Și-a dorit, poate, să fie apropiată de actualitatea … facebook prin “Oracol” de Ruxandra Pop, un text confuz. Încărcat de intenții metaforice, textul propunea posibile dialoguri online, iar interpreta le ilustra stângaci, ca într-un spectacol de amatori, nereușind să sugereze un minim profil personajelor. În monologul lui lady Macbeth dovedea că nu a citit piesa “Macbeth” de Shakespeare, parcă o lectura cu gândul în altă parte, la un articol dintr-un ziar.

                           Concurs - secțiunea grup/spectacole

“AI UITAT SĂ STINGI LUMINA”, spectacol de teatru-dans de Elena Anghel. Ideea de a servi acest gen dificil, teatru-dans, merită toată stima. Dar … baza unui astfel de spectacol, scenariul, nu transmitea mai nimic, prin cele două fete, una blondă, alta șatenă, care se agitau, se mișcau, dansau, încercau momente de pantomimă, totul cu mari eforturi fizice. De ce se zbuciumau mereu? Ce căutau parcă, pentru mulțumirea existenței lor? Lumina ?! Spectacolul beneficia și de proiecțiile unui “prolog” și ale unui “epilog”. Prin imagini filmate alb-negru, prologul ar fi vrut să sugereze viața străzii, ca apoi, în epilog să fie proiectate în aceleași locuri ale străzii, imagini cu cele două fete ce repetau agitația desfășurată 40 de minute pe scenă. Spre final, lumina scenei scădea în intensitate, vira spre roșu, ca apoi acest artificiu derizoriu, să se amplifice, lumina devenea albă puternic și fetele parcă se trezeau dintr-un coșmar și chicoteau isteric. Ilustrația sonoră era dezagreabilă. Cele două ambițioase interprete – Elena Anghel de la Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați, clasa conf.univ. Mircea Gheorghiu, promoția 2010 și Andreea C.Hristu de la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, clasa asis.univ.drd. Sinko Ferenc și asis.univ.drd. Filip Odangiu, promoția 2010 -, dovedeau însă, că dețin calități ale expresiei corporale susținută cu nerv interior. Din lipsa unui scenariu coerent și a unui regizor cu expediență în teatru-dans, eforturile apreciabile ale tinerelor actrițe nu au avut însă, rezultatul dorit, spectacolul fiind modest ca intenții.

“NOAPTEA BUFONILOR”, un spectacol          DUPĂ (!) texte de Shakespeare, în regia lui Miriam Cuibus, lect.univ.dr. al clasei din care actorii alcătuiau distribuția. Rezultatul folosirii lui Shakespeare drept un pretext de studiu pentru absolvenți a dat un spectacol penibil, de scălămbăieli, “bufonii” parcă erau desprinși dintr-un ospiciu sau din gunoaiele unui cartier mărginaș. Se dovedea că regia și interpreții ignoră rostul bufonilor din scrierile bătrânului Will care îi implica în acțiune ca “înțelepți” comentatori ai nebuniei conflictelor, rămase universal valabile, indiferent de timpul istoric al petrecerii lor. Bufonii lui Shakespeare în acest spectacol erau transformați de regie în niște paiațe vulgare. Vrând să pară un concept regizoral “modern” nu a lipsit nici un moment muzical de ansamblu din care lipseau numai … manelele. Tinerii absolvenți se vedea că făceau eforturi să se adapteze acestei viziuni regizorale care călca în picioare textele lui Shakespeare. Prin rămășițele din unele replici ale autorului, Andreea Gabor – Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, clasa lect.univ.dr.Miriam Cuibus, promoția 2012, încerca să prezinte bufonul din “Regele Lear”. Țipa, urla uneori, se agita ca într-un spectacol de circ derizoriu, vrând să amintească de … drama regelui Lear. Colegul său de clasă, Răzvan Popa încerca o trimitere spre Tersit din “Troilus și Cressida”; maimuțăreala, vulgaritatea, apropiau interpretarea sa de “maeștrii” Țociu și Palade. În așa zisul portar din “Macbeth”, încerca să se apropie de stilul regizoral impus al scălămbăielilor generale, Marius Munteanu, un alt coleg de clasă al celor doi citați anterior. Actorul dovedea în unele scurte momente, o măsură a bunului simț în implicarea în această haotică viziune regizorală.

 De la aceiași clasă de studiu fiind, SIMONA ARSU era repartizată în “bufonul” șef al “groparilor” din “Hamlet”, dar și în dirijorul așa zisei secvențe muzicale. În balamucul general al reprezentației, actrița dovedea temperament și uneori, chiar descifra cu un gând interior sensurile replicilor. De aici însă, până a i se acorda ex aequo PREMIUL, special al juriului, “SICĂ ALEXANDRESCU” e cale lungă și nemotivată ! Distribuția acestui spectacol jalnic, încărcat de efecte de machiaj absurde, distrus de regie și școala ce a format interpreții, s-a completat cu Ana Șușca, evident produs al aceleiași clase de studiu. Executa și dânsa conștincios indicațiile regiei în “însoțitorul groparului”. Efortul de adaptare al tinerilor actori la conceptual regizoral al profesoarei Miriam Cuibus, întrista, pentru că dânșii s-ar putea să dețină calități pentru profesia aleasă, dar cizelarea lor rar se făcea simțită la unii din distribuție. Cândva, Miriam Cuibus se afirma ca o actriță capabilă de performanțe, pe care se vede că nu le poate pune în practică și ca pedagog, nu mai discutăm ca regizor. Acest spectacol demonstra starea de criză a învățământului nostru teatral. Terfelirea lui Shakespeare într-o Universitate de studii teatrale este alarmantă, și nu studenții cu plată sau fără plată, poartă vina, ci dascălii lor care au uitat de îndrumarea culturală și cultivarea spiritului valorilor.

Joi, 30 august

                           Concurs – secțiunea individual

ELENA ANGHEL – absolventă a Universității “Dunărea de Jos”, clasa conf.univ.dr. Mircea Gheorghiu, promoția 2010. După prezența din ziua anterioară la secțiunea de grup în “Ai uitat să stingi lumina”, tânăra actriță alege un text stupid, “Spitalul de noapte sau Fata care a fost” de Radu Andrei Horghidan. Biografia Mihaelei cu o copilărie ciudată, cu violarea de către Gabriel, băiatul pe care îl iubea, o duce la “doctori, la folosirea pastilelor, la șocuri electrice, la slujba unui preot” și … la spitalul de nebuni. ( Rolurile de personaje afectate psihic au fost preferatele multor concurenți.) Actrița, cu firesc și sensibilitate, a speculat naivitatea Mihaelei, dar textul șubred nu îi sprijinea bunele intenții de a dezvolta un personaj credibil. Pentru textul obligatoriu a optat pentru un monolog al Catarinei din “Îmblânzirea scorpiei” de Shakespeare. Ș-a dorit o Catarină modernă, sexy, dar departe de sensurile scrierii, replica fiind fușărit rostită. Păcat de alegerile sale repertoriale, ce nu îi serveau demonstrarea capacităților native deținute.

ANDRADA CORLAT – absolventă a Universității “Babeș-Bolyai”, clasa lect.univ.dr. Miriam Cuibus, promoția 2012. O actriță cu farmec ca apariție particulară, a considerat că dramaturgia nu a acordat o atenție suficientă … Ioanei d’Arc și a alcătuit dânsa un monolog redus ca replică - “Ioana” de Andrada Corlat. Apelând la o ilustrație muzicală abundentă, din câteva replici vroia să arate frământările Ioanei aflată în închisoare care se ruga la divinitate, și manifestările ei de tăvălire prin paiele celulei, păreau că sunt ale unei … nebune disperate. A vrut apoi, să fie un Mefisto modern, diabolic, desprins din … “Faust” de Goethe, comunicând stângaci replica, neconvingător în sensuri și expresie.

ADINA LAZĂR – absolventă a Universității “Babeș-Bolyai”,clasa lect.univ.asociat Ionuț Caras și asist.univ.asociat Mara Opriș, promoția 2010. S-a oprit la un text DUPĂ (!) Max Aub, “Crime exemplare”, devenit un așa zis monolog satiric al unei femei nemulțumită de relația cu soțul pe care l-ar dori mort. Textul nu îi era favorabil posibilelor sale calități comice. Și-a dorit apoi, un travesti, ca și alte colege de concurs, în ideea că ar fi un sprijin pentru remarcare și s-a oprit la … Sancho Panza din “Don Quijote” de Cervantes. Purta o burtă ca să îl ilustreze și o folosea ca … o femeie gravidă. Personajul spaniolului părea un nebun care își încheia mărturiile interpretând o celebră melodie mexicană !

GRAȚIAN PRISĂCARIU – absolvent al Universității de Artă “George Enescu”, clasa conf.univ.dr. Aurelian Bălăiță, promoția 2011. A considerat că textul DUPĂ (!) Laurențiu Budău  l-ar putea reprezenta prin interpretarea mai multor personaje evocate de inginerul acuzat de plagiat pe care îl violează niște bandiți ce îl atacă, etc. Compozițiile erau exagerat tratate, cu schimbări de tonalități vocale, personajul central fiind o făcătură desprinsă parcă  dintr-un reality show nătâng. A continuat maniera de interpretare și în cazul monologului clasic al lui Segismundo din “Viața e vis” de Calderon de la Barca. A întrebuințat aceleași exagerări vocale și lipsa analizei replicii rostite.

ADRIAN ȚOFEI – absolvent al Universității “Dunărea de Jos”, clasa conf.univ.dr. Mircea Gheorghiu, promoția 2010 (licență) și Universitatea “Spiru Haret”, clasa prof. Ștefan Velniciuc și prof. Adriana Popovici, promoția 2012 (ciclul master). Opțiunea sa repertorială era mai mult decât ciudată – <“Monstrul” de Adrian Țofei, inspirat de evenimente reale și idei de Raeesa Aniff> (!). Monstrul ar fi fost un nebun îndrăgostit de o actriță și conversează cu ea pe Facebook, o răpește apoi, etc. și ucigașul ajunge la un spital de nebuni. Actorul prezintă recitalul său și într-un teatru independent. Încerca să sugereze, îmbrăcat într-o pijama, demența și candoarea personajului “monodramei” sale inspirată de realitate și de idei ale Raeesei Aniff, și chiar avea umor în unele momente stârnind hazul spectatorilor colegi, ca într-un divertisment tv. Dar … personajul era ilogic construit dramatic, lipsit de motivări ale periculoasei și aparentei sale candori. S-a oprit apoi, inspirat, la Malvolio din “A 12-a noapte” de Shakespeare. Definea la început, cu fin umor personajul, ca atunci când Malvolio descoperă falsul epistolei citite, să piardă linia dezvoltării caracterului îngânfatei slugi. Repertoriul ales și modul de folosire a lui, nu au servit calitățile elementare pe care actorul se dovedea, uneori, că le deține.

                           Concurs – secțiunea grup/spectacole

“TIGRUL” de Murray Schisgall, spectacol susținut de Dan Clucinschi și Andreea Tănase, absolvenți ai Universității “Hyperion”, clasa conf.univ. Rodica Mandache și prof.univ.dr. Eusebiu Ștefănescu, promoția 2011. Abil construită ca o comedie amară, piesa este ofertantă prin conflictul dintre fata sechestrată și Ben cel aparent nebun. Conceptul regizoral al dascălilor bănuim, lectura însă scenic simplist textul. Dan Clucinschi încerca remarcarea prin suprasolicitarea nebuniei lui Ben cel complexat de refuzul admiterii la o facultate. Verosimilitate câștiga personajul, când actorul domolea nebunia lui Ben și reacțiile sale erau mai nuanțate în expresie. Andreea Tănase urmărea accentuarea relației cu bărbatul “tigru” cu atenție la rostul cuvântului, dar uita adeseori de temerea interioară iscată de situația în care a ajuns personajul. Muzica, dansul, mișcarea “colorau” strident reprezentația.

 

“10” – un spectacol scris și regizat de actori, absolvenți ai Universității “Babeș-Bolai”, linia maghiară de studiu, clasa prof.univ.asoc. Jozsef Biro, promoția 2012. În sfârșit, după două zile de concurs, această echipă a oferit un spectacol încântător, în care fiecare interpret demonstra o solidă pregătire a calităților certe deținute. Simplu, dar nu simplist, au prezentat un excelent divertisment, amuzant, lipsit de vulgaritate și artificii scenice penibile, în care toți absolvenții demonstrau rare calități muzicale, ținute inspirate în folosirea expresiei corporale, relaționare și rostirea cu subtext a replicii în funcție de situație.

 Erau admirabili cei care după un prolog muzical acapella au urcat pe scenă în fața a zece microfoane, “accesorii” de décor -  Agnes Abraham, Krisztina Biro, Noemi Daroczi, Eva Imre, Csaba Marosan, Bence Molnar, Rita Sigmond, Emese Simo, Zsolt Vatany ; lipsea din echipă, din motivele angajării la un post tv, Julia Albert, iar colegii i-au suplinit absența.

 Fiecare beneficia de un moment aparte în secvențele inteligent concepute ale scenariului lor -  “Teatrul musical socio-critic”, “Teatrul de animație și artă de păpuși”, “Teatrul nonverbal audiovizual”, “Teatrul ritual de trecerea pragului psihic de acrobație”, “Teatrul musical autoreflexiv”, toate desenate cu fină ironie după cum sugerează și titlurile alese, cu replici traduse în română. Cântau, dansau, executau pantomimă, desenau profiluri diverse de personaje, totul executat cu știința profesiei alese. Și în teatrele instituționalizate sau independente cu greu descoperi actori tineri deținători ai unei game bogate de posibilități scenice, precum absolvenții pregătiți la clasa prof.univ. asoc. Jozsef Biro.

         Spectacolul “ 10 “ - de nota zece - a fost răsplătit cum se cuvine de juriu cu PREMIUL PENTRU CEA MAI BUNĂ TRUPĂ DE ACTORI la secțiunea grup și PREMIUL PUBLICULUI la aceiași secțiune.

Vineri, 31 august

                           Concurs – secțiunea individual

BIANCA HOLOBUȚ - absolventă a Universității de Arte din Târgu-Mureș, clasa prof.univ. Monica Ristea, promoția 2011. Alegerea sa repertorială – < “E adevărat sau e mimat” colaj DUPĂ (!) “Femeia cu pipă” colaj după Laurențiu Budău și “Taxi vinil” de Alina Nelega> amintea de preferințele concurenților din urmă cu câteva ediții. Începea recitalul în rolul unei ghicitoare țigancă, și se transforma cică, într-o actriță revoltată care ar fi repetat acel rol și se certa ca la ușa cortului cu regizorul, și chiar cu spectatorii. “Vă f… în c… pe toți” era ultima replică, acesta fiind dar un exemplu minor al limbajului trivial, infect al colajului său. Tânăra artistă țipa replica, se răstea isteric la personajele căreia o adresa, personajul era numai o apariție ridicolă. Și-a schimbat stilul când a trecut la lady Macbeth, și se vroia o doamnă distinsă, în veșminte în negru, dar nu reușea să încropească măcar linia generală a personajului ; ori nu citise integral piesa lui Shakespeare ori nu o mai interesa această probă obligatorie fiind mulțumită de colajul anterior !

ALEX IURAȘCU – absolvent al Universității de Arte “George Enescu” din Iași, clasa conf.univ.dr. Mihaela Arsenescu Werner, promoția 2012. A încercat un fel de satiră la adresa vieții din teatru, cu textul “Quod erat demonstrandum” DUPĂ (!) Sorin Oros. Un lucrător dintr-un teatru vrea să demonstreze că poate fi actor și interpretează pe Richard al III-lea sau pe Veta lui Caragiale, ca într-o emisiune tv a decedatei “Vacanțe mari”. La proba obligatorie s-a oprit la Richmond din “Richard al III-lea” de Shakespeare, dar sensurile replicii nu existau, frazarea șhiopăta . Gândirea superficială asupra textelor alese, agitația exagerată din scenă, lăsau în umbră calitățile esențiale pentru profesia aleasă, care doar în scurte momente se întrezăreau.

 

LOREDANA COSOVANU – absolventă a Universității de Arte “George Enescu” din Iași, clasa conf.univ.dr. Mihaela Arsenescu Werner, promoția 2012. A conceput un monolog DUPĂ (!) piesa “Crize” de Mihai Ignat, al femeii timide, sensibile, nemulțumite de mariajul pe care vrea însă, să îl salveze. Sincer trăia nervozitățile personajului, cu temperament și gestual expresiv, interpretarea sa se impunea printr-un farmec special. Pentru acest rol, juriul i-a acordat PREMIUL PENTRU CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ la Secțiunea individual. Când s-a întâlnit cu dramaturgia clasică, a considerat că o poate avantaj un travesti în personajul lui Moliere, Don Juan, căruia i-a mai adăugat și transferul rapid în rolul unei femei pentru un dialog între cei doi. Momentul părea apropiat unei facile scene din teatrul de estradă. Păcat de acest exercițiu, care a dezavantajat-o.

GABRIEL SANDU – absolvent al Universității “Spiru Haret”, clasa conf.univ. Adriana Piteșteanu, promoția 2010. S-a prezentat un text DUPĂ (!) “Veghe” de Morris Panich și Martin Page. Relata simplist suferințele celor ce vor să se sinucidă, cauzele, etc. Interpretarea sa era plată în numele unui fals firesc, fără nici o undă emoțională. La microfon, la o masă, cu … cornițe roșii vroia să fie diavolul din “Trista istorie a doctorului Faust” de Christopher Marlowe. Inexplicabil își finaliza relatarea cu un cântec în franceză mai potrivit unui Romeo supărat. Actorul dovedea însă, că știe să cânte la microfon fără mari cusururi.

ALEXANDRA TARCE – absolventă a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, clasa lect.univ.dr. Miriam Cuibus. Alegerea repertorială era apreciabilă chiar dacă se supunea acelui DUPĂ(!) Gertrude Fussenegger – “Eu sunt Ofelia”. Sensurile multiple ale textului erau însă, anulate de actriță, iar Ofelia sa devenea o cuconiță trăznită care se arăta spre final că poartă sub haina neagră și o cămașă de forță. Timbru vocal special, temperament, actrița dovedea că deține, dar rămânea tributară stilului școlii absolvite, și încărca gestual interpretarea. În aceiași manieră, dar mult mai exagerată vroia să îl caracterizeze pe Caliban din “Furtuna” lui Shakespeare. Personajul, în urma agitației lipsite de rost, părea desprins dintr-unele filme horror de desene animate pentru copii.

                        Concurs – secțiunea grup/spectacole

“ BUZUNARUL CU PÂINE “ de Matei Vișniec în interpretarea absolvenților – Alexandru Nagy și Ștefan Pavel, promoția 2012 de la UNATC, clasa prof.univ.dr.Doru Ana. Spectacolul părea un exercițiu de studiu, iar regizorul nespecificat în caietul program, a crezut că contribuie pentru a îi da un ambalaj de concurs. Piesa cu dialogul dintre doi indivizi în jurul prăbușirii unui câine într-o fântână, a fost mult solicitată de teatre și grupuri independente. Scrierea este marcată de stilul teatrului absurd definit de Eugene Ionesco. Cine a coordonat reprezentația a uitat de recomandarea lui Ionesco că absurdul se întâlnește în viața curentă și nu trebuie sufocat de efecte scenice absurde, pleonastic impuse.

 În cazul de față, “accesoriile” muzicale și de décor stânjeneau interpreții. Ștefan Pavel era natural în implicările personajului în dialog și relație, iar adeseori sublinia subtil subtextul replicii. Dubla uneori absurdul replicii cu absurdul expresiei, ALEXANDRU NAGY, dar juriul i-a acordat ex aequo cu Simona Arsu, PREMIUL SPECIAL “SICĂ ALEXANDRESCU”.

“NIGHT ON EARTH”, adaptare după Jim Jarmusch în regia lui Dragoș Alexandru Mușoiu, reunea absolvenții Alexandru Bogdan – Universitatea “Hyperion”, clasa conf.univ. Rodica Mandache și prof.univ.dr. Eusebiu Ștefănescu, promoția 2008, Anca Dinicu, Dana Marineci, Cosmin Teodor Pană și George Rotaru - UNATC, clasa prof.univ.dr. Doru Ana, promoția 2012, alături de Bianca Popescu de la UNATC, dar de la clasa prof.univ.dr. Olga Delia Mateescu și lect.univ.dr. Paul Chiribuță, promoția 2012. Textul era o modestă ofertă pentru improvizație prin cele trei schițe de conflict petrecute într-un taxi. Relaționarea, pantomima erau corect susținute de tinerii actori. Se detașa totuși, din această distribuție, Anca Dinicu în Corky, taximetristul, prin umor și concentrare asupra situațiilor. Spectacolul banal condus regizoral, era un exercițiu dramatic de studiu pe un text modest.

Sâmbătă, 1 septembrie

                           Concurs – secțiunea individual

ANDREEA C.HRISTU – absolventă a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, clasa asis.univ.drd. Sinko Ferenc și asis.univ.drd. Filip Odangiu, promoția 2010. După participarea la secțiunea grup/spectacole cu “Ai uitat să stingi lumina”, a prezentat cu ambiție “Magazinul cu fleacuri” de Botos Balint și Andreea Chindriș. Personajul Emilia relata despre tristețile unei adolescențe trăite confortabil sub protecția părinților. Starea personajului era definită prin text simplist, ceea ce defavoriza și interpreta, care a încercat totuși, să dea o aură credibilă confesiunii. Actrița a fost răsplătită cu PREMIUL YORICK acordat de o “revistă” de teatru online. În cazul monologului clasic, a dorit să fie lady Macbeth. Reușea să transmită crisparea celei care încearcă să șteargă urmele crimelor, dar tratarea rolului nu ajungea la profunzimea personajului.

EMESE SIMO – membră a echipei reușitului spectacol “10”. A ales pentru a îi reprezenta personalitatea “Hisz sztori” adaptate DUPĂ (!) “Selbstbeschimpfung” (“Abuz de sine”) de Peter Handke. Cu mult haz prefața profilul personajului, dar îl dezvoltat ulterior, minimalist. Replica în maghiară era tradusă pe ecran, dar rostită ca într-un spațiu intim. Același stil restrâns ca expresie vocală l-a practicat și în monologul Dorinei din “Tartuffe” de Moliere. Era remarcabilă ca imagine a expresiei, dar cu carențe vocale.

ANDREI CHIRAN – absolvent al Universității de Arte din Târgu-Mureș, clasa prof.univ. Monica Ristea, promoția 2011. A transmis emoție în povestea despre prietenia personajului cu calul său, singurul apropiat de suflet, din “Equus” de Peter Shaffer. Era însă, uniform în linia firescului expresiei. I s-a acordat însă, de către juriu - PREMIUL PENTRU CEL MAI BUN ACTOR. S-a apropiat plat de monologul din “Cei doi tineri din Verona” de Shakespeare, personaj care cu greu îi descopereai proveniența. Sperăm că în viitoare apariții, actorul își va confirma premiul.

FULVIA FOLOSEA – absolventă a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, clasa conf.univ.dr. Miklos Bacs, promoția 2011. Dezinvolt a creionat profilul unei vedete rok, din “Concert de binefacere” DUPĂ (!) Eric Bogosian. Se dovedea a fi adeptă a unui firesc minor în interpretare, dar interior sugera convingător  superficialitatea personajului, tendința de rutină a manifestărilor sale. Asociația Master Class i-a acordat pentru interpretarea acestui moment, PREMIULL TIMICĂ. Și-a dorit apoi, a fi Isabela din “Măsură pentru măsură” de Shakespeare, dar nu a reușit nici elementar să transmită datele esențiale ale personajului.

MIHAI MUNTENIȚĂ – absolvent al UNATC, clasa prof. Adrian Pintea, promoția 2008 (ciclul licență), clasa prof.dr. Gelu Colceag , promoția 2010 (master). A montat de-a valma replicile unor personaje în “Vlaicu ș-al lui rumân Gruia” DUPĂ (!) Alexandru Davila. În dezavantajul său, a trecut de la Vlaicu la doamna Clara, ca apoi să atace brusc, cu încercări comice pe … Sganarelle din “Doctor fără voie” de Moliere! Păcat de încercarea sa de a fi original, pentru că deținea calități vocale și o ținută apreciabilă, dar le folosea fără pic de logică.

                                    Concurs – secțiunea grup/spectacole

“CE ZILE FRUMOASE!” de Samuel Beckett cu participarea Sabrinei Iașchevici și a lui Ionuț Vișan – absolvenți UNATC, clasa prof.univ.dr. Doru Ana, promoția 2009 (ciclul licență) și clasa prof.univ.dr. Gelu Colceag, promoția 2011 (masterat). Spectacolul este în repertoriul curent al tânărului teatru intependent - “unTeatru”, din spatele C.E.C.-ului de pe calea Victoriei, ale cărui reprezentații nu trebuiesc ocolite. (“Trei femei înalte” este un exemplu comentat pe acest blog) 

Tânăra regizoare Sânziana Stoican, în scenografia lui Valentin Vârlan a imaginat un inspirat recital pentru SABRINA IAȘCHEVICI în compania lui Ionuț Vișan, într-un rol argument minor - Willie, tânărul acceptând să își sprijine colega, după evoluții apreciabile în alte spectacole, în personaje cheie. Regizoarea a condus recitalul după un text absurd ca scriere, dificil, pe calea “îngropării” lui Winnie, femeia care refuză să îmbătrânească. 

Tânăra interpretă realizează un experiment de compoziție de vârstă cu finețe, folosind abil jocul cu obiectele prețuite de Winnie din geanta sa. Sugera admirabil că sunt obiectele … vieții lui Winnie, ilustrând fiecare moment cu emoție că ar  parcurge apusul vieții personsjului. Pentru interpretarea sa care o anunță o actriță de viitor, actrița a fost răsplătită cu cea mai importantă distincție, marele premiu al Galei - PREMIUL “ȘTEFAN IORDACHE”. Este pentru prima oară când la edițiile acestui concurs cineva participant,  nu la Secțiunea individual, ci la cea de grup, cucerește marele premiu. Este o dovadă că la Secțiunea individual nici un concurent nu a convins de fapt, cum s-a prezentat pentru a obține marele premiu. Dacă ar fi concurat la Secțiunea individual tânăra actriță Sabrina Iașchevici , am convingerea că ar fi cucerit și premiul probei obligatorii lansată prin inițiativa doamnei Dorina Lazăr și ne acordat, dacă poate ar fi prezentat personajul … Julietei.

Gala Tânărului Actor “Hop” s-a încheiat, ca la fiecare ediție, cu un spectacol invitat în afara concursului, de astă dată cu “FATA  DIN CURCUBEU”, producție a Teatrului Național “I.L.Caragiale” în care TANIA POPA a oferit o “lecție” de recital concurenților și publicului. Spectacolul era impresionant prin forța emoției transmisă de interpretă. (Spectacolul este comentat pe blog, la data premierei.)

OBSERVAȚII GENERALE

         Din nou, și cea de a XV-a ediție a Galei, ridică problema învățământului artistic aflat în degringoladă. Avem “universități de artă” în întreaga țară care livrează anual vieții teatrale peste 300 de absolvenți, de parcă pe fiecare străduță dintr-o localitate ar funcționa cel puțin un teatru. După trei ani pentru licență la care se mai pot adăuga alți doi pentru masterat și chiar încă doi pentru doctorat, pregătirea actorilor lasă de dorit. Rezultatele acestei fabricii de rulmenți botezați actori, acestui business cu taxă pentru studii teatrale s-au făcut simțite și la actuala ediție a Galei. Suntem într-o mare eroare, privind la televizor că am fi o țară de talente actoricești. Talentele nu se găsesc pe toate drumurile și mai au nevoie și de cizelare.

PREGĂTIREA CULTURALĂ  Amintim că acest capitol este esențial pentru evoluția unui actor.

         La Gală se aplică regula opțiunii personale pentru alegerea repertoriului ce poate reprezenta fiecare concurent. La toate edițiile, selecțiile personale, în majoritatea cazurilor, erau superficiale, de parcă dânșii nu ar fi citit nici un text dramatic, o carte. Concurenții dovedesc că nu au știința selecției în scop personal pentru evidențierea calităților deținute și estomparea unor defecte. Nu știu decât să apeleze, majoritatea, la un text DUPĂ, X sau Y autor oarecare. Alegerea ar trebui să le evidențieze personalitatea, apropierea de genul comic sau dramatic;  un amestec forțat prin apelul la interpretare într-un monolog a mai multor și diferite personaje, nu îi poate decât dezavantaja. Concurenții selectează la nimereală textele, fie inspirați de vulgaritatea emisiunilor tv, fie după crezul propriu – cum s-a întâmplat la actuala ediție -, că personajele de nebuni și criminali sunt la modă. Nimeni din aceste “universități-fabrici” nu se preocupă la finalul anilor de studiu, printr-un un curs scurt, să construiască pedagogic “cărți de vizită” absolvenților pentru participarea la “casting-uri” și concursuri pentru a pune în evidență personalitatea fiecăruia. Absolvenții intră în jungla vieții artistice - teatru, film, televiziune, cu naivitate, fără o “carte de vizită” a personalității lor. “Doctorii” dascăli, străini de practica zilelor noastre curentă, nu sunt preocupați de acest aspect. Rezultatul este că nu știu ce să își aleagă ca să-I reprezinte,concurenții, când participă la concursuri sau “casting-uri.

         Doamna Dorina Lazăr a propus Galei o probă obligatorie de interpretare a unui pesonaj al clasicilor universali. Cum toți vor să-l joace pe Hamlet, cum se sugera într-o  frumoasă poezie, era de așteptat ca proba să demonstreze că dânșii au știința clasicilor și ambiționează abordarea marilor roluri, pieselor de referință într-un repertoriu cultural. În cazul de față, premiul nu a putut fi acordat, fiind dezastruase interpretările concurenților. Arătau că după trei ori cinci ani, de studiu ,cu masteratul, nu au citit mai nimic din bagajul cultural universal, nici măcar studiul lui Jan Kott – “Shakespeare contemporanul nostru”, când vroiau să contemporaneizeze personajele bătrânului Will. Se pare că nu mai funcționează în aceste “universități – business” studii teoretice elementare, de instrucție culturală. Nimeni nu își dorea la această Gală, recitarea monologurilor clasice în tonalități apuse, precum cele practicate de Nottara sau Vraca. Era de așteptat doar, ca fiecare să comunice esența personajelor alese prin descifrarea atentă, contemporană, a sensurilor cuvântului rostit. Din păcate, concurenții erau departe de convingerea elementară că Shakespeare sau Moliere  rămân contemporanii noștrii, valori culturale universal valabile. Dar nu absolvenții sunt vinovați de acest eșec, ci toți care nu i-au instruit cultural pentru profesia aleasă. Absolvenții nu trebuie să uite că teatrele înscriu în repertorii și piese clasice, dar cu greu descoperă pe cei ce le pot transpune astăzi, scenic. De ce oare ? …

TEHNICA VORBIRII PE SCENĂ  … este un compartiment de studiu esențial pentru un actor. Talentul nativ nu poate suplini această pregătire. “Tehnică” nu înseamnă falsitate, ci măsură în rostirea cuvântului. “Tehnica” nu presupune așa zisul firesc insistent promovat astăzi. Firescul actual cultivat de “universitățiile-fabrici” are drept rezultat dialogul scenic “firesc” într-o cafenea sau o garsonieră, dar ineficace pe o scenă. Concurenții, ori rosteau șoptit parcă replica sau țipă, chiar urlau unii , ce aveau de comunicat replica. Pregătirea vocală, emisia se demonstrau a fi inexistente. Lipsa impostației tehnice vocale era evidentă. Cât despre dicție, și cizelarea defectelor personale, nici nu mai poate fi vorba, că nimeni nu se preocupă din “fabrica de rulmenți” de aceast necesar domeniu de pregătire a absolvenților. Frazarea replicilor dovedea și ea mari dificultăți de cunoaștere a limbii române. Absolvenții nu au învățat la “universitățile-fabrici”, nici măcar cerințele vorbirii într-un spațiu teatral obișnuit, cu săli ample și cea solicitată de spațiul neconvențional al teatrelor independente.

         Am notat doar câteva hibe elementare dovedite de marea majoritate a absolvenților învățământului nostru artistic . Actuala ediție a Galei a fost lipsită și de obișnuita discuție cu participanții pe tema avertizării lor că trebuie să continue cizelarea capacităților personale.

POSIBILE SUGESTII PENTRU VIITOARELE GALE  Se simte nevoia reformulării profilului Galei. Avem o criză a regiei și Gala ar trebui să sprijine descoperirea de regizori absolvenți. Secțiunea grup/spectacole poate fi dedicată regiei tinere și gala să se numească GALA TINERILOR CREATORI. Astfel și tinerii actori poate prind curaj să alcătuiască echipe alături de un regizor, coleg de generație, și să activeze mai insistent pe tărâmul , modest ca posibilități, e drept – al teatrului independent. Premiile trebuie să aibă miza și a acceptării în spații teatrale instituționalizate ori independente a recitalurilor sau spectacolelor distinse .Această Gală trebuie să prindă un nou ritm și să amplifice sprijinul lansării tinerilor creatori.

Toată stima pentru ambițiile concurenților și sincera recomandare să nu abandoneze drumul profesional ales, dar să caute soluții pentru perfecționare, că “universitățile- business” nu au fost , în majoritatea lor, interesate de o pregătire a datelor pe care le dețin.

Fotografii realizate de MARIA ȘTEFĂNESCU , un specialist în surprinderea imaginilor teatrale.

“ BILLY DIN ARAN “ – TEATRUL “ TOMA CARAGIU “ din PLOIEȘTI

CE E MULT STRICĂ

         În urmă cu câțiva ani, regizorul Vlad Massaci a realizat la Teatrul “Nottara” un impresionant spectacol cu “Billy din Aran” sub un alt titlu , cu piesa “artistului anglo-irlandez” cum se consideră dramaturgul contemporan Martin McDonagh. La Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești, Vlad Massaci participă doar în calitate de traducător al piesei alături de Cristi Juncu, ultimul înfăptuind și regia.

         Piesa este simplist construită, prin relatările mai multor personaje despre viața dintr-o insula izolată de lume, Aran, de pe coasta de vest a Irlandei, folosind pretextul lui Billy, un om cu handicap fizic. O ofertă de senzație pentru un film american, agită locatarii din Aran, mai ales când Billy “șchiopul” reușește la selecția pentru interpreți, iar în final se întoarce totuși, pe insula singuratică. Evocările fiecărui localnic îmbină tragicul cu comicul, și sunt pline de tâlcuri moralizatoare.

         Cristi Juncu, rămâne un regizor remarcabil al ultimelor stagiuni prin  spectacole apreciabile, în special în spații neconvenționale, unde dezvoltă coerent conceptele sale. Amintim, de pildă, ultimul spectacol al etapei stagiunii curente, “XXL” de la Teatrul Act, dar nu se poate omite nici “Artă” – într-un spațiu “clasic”  la Teatrul “Bulandra”. De astă dată, aplică pe o scenă “clasică” regulile convenției solicitate de teatrul intimist, specifice spațiilor neconvenționale.

         Regizorul folosește scenografia inspirată pentru o scenă “clasică”,  datorată lui Cosmin Ardeleanu. Acesta propune cadrul acțiunii, un magazin al mătușilor lui Billy, sugestiv mobilat ca un spațiu de refugiu în diverse planuri, cu un fundal ce trimite spre claustrare prin valurile care bat mereu la porțile insulei. Cristi Juncu este însă, și partizat al proiecțiilor, iar decorul se completează cu un ecran special. Prin proiecțiile video ( Valentin Vlad) desprinse parcă dintr-un film mut alb-negru, dublate de inserturile unor replici, regia insistă exagerat pe scopul ilustrării ca un fel de “prolog” al evocărilor diverselor personaje. Mirela Popa, Ioan Coman și Ada Simionică sunt “special guest stars” al filmării proiecțiilor, absenți însă, pe scenă din distribuția activă. Proiecțiile nu sprijină constructul atmosferei necesare acțiunii, îngreunează ritmul reprezentației, fiind efecte derizorii, false pentru sensul major al scrierii dramaturgului.

         Fiind obișnuit cu cerințele spațiului neconvențional, Cristi Juncu aplică neinspirat pe o scenă “clasică” și îndrumarea actorilor spre drumul expresiei reținute cerută de imediata apropiere de spectatori, cu pauze în rostirea cuvântului, dublate de posibile trăiri interioare. Stilul de joc dirijat prin viziunea regizorală pentru un spațiu neconvențional, pe o scenă tradițională frânge interpretarea actorilor, îi îndepărtează de public. Spectatorul parcă asistă la o “lectură” la masă a interpreților, dublată de proiecții forțat aduse pentru sublinierea a ce va urma după relatările personajelor. Evident că actorii se supun docil indicațiilor regizorului, rezultatul interpretării lor minimaliste pe o scenă distanțată față de publicul receptor, fiindu-le în defavoare.

         În unele scene, actorii reușesc să se remarce prin trăirea stărilor interioare solicitate de relatările dramaturgului, în altele rămân străini în transmiterea credibilă a replicilor. Surprind și conving în prezentarea partiturilor, Raluca Zamfirescu în Mammy O’Dougal, realizând o compoziție de personaj, cu fină ironie, Tudor Smoleanu în Johnnypateenmike, prin sinceritatea expresiei și Florentina Năstase în Helen, fata aparent trăznită, caracterizată cu atenție la nuanțe de actriță. Tânărul actor Ionuț Vișan, afirmat prin aparițiile în alte distribuții, în Billy , se rezumă la tratarea confuză evolutiv a destinului acestui personaj central pentru tematica dramaturgului. Billy este de fapt, un simbol al izolării celor din Aran  cu care luptă ambițios, e localnic al insulei uitată de lume, dar și un tânăr ignorat de localnici datorită tocmai, unui handicap fizic. Rolul este foarte dificil, iar regia nu i-a găsit calea rezolvării esenței sale. Ionuț Vișan reușește în unele scene să transmită emoțional frământările complexe ale personajului “stindard” al claustrării generale, în altele apare doar ca un infirm al izolării generale.

 Lucia Ștefănescu Niculescu, Cristina Moldoveanu, Bogdan Farcaș, Ioan Radu Burlan, Karl Baker, fac eforturi de adaptare la stilul de joc impus de regie, și poate într-un spațiu neconvențional, reușeau a relata mai pregnant destinele evocate, frânte de viața tristă de pe insula Aran.

         “Billy din Aran” rămâne un spectacol sufocat de proiecții și alte efecte exterioare, ce duc la dispariția miezului piesei, drama tragicomică a unor oameni izolați, lipsiți de perspectivă prin traiul unei vieți rupte de contextual general al lumii active, prin destinația domiciliului. Billy, poate fi un om cu handicap fizic, dar dă o lecție de viață celor “handicapați” de izolare. În spectacolul plictisitor al teatrului din Ploiești, acest aspect major este distrus. Localnicii din Aran devin numai niște bârfitori ai celor din imediata apropiere, fără motivare verosimilă.

         “Ce e mult strică”, se spune în limbajul popular, iar în “Billy din Aran”, abuzul de artificii teatrale și confuzia între un spațiu neconvențional și cel “clasic”, practicate de regie, au drept rezultat un spectacol submediocru.

“ COMEDIE PE ÎNTUNERIC “ – ArCuB

DEPLORABIL !

         ArCuB este Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului București, o instituție activă, cu multe proiecte admirabile. Printre proiecte se includ adeseori și spectacole de teatru, firesc, unele reușite, altele deplorabile, cum este și “Comedie pe întuneric”. Cauza unor eșecuri teatrale se află în proporție de 90% în sfera regiei, compartiment creator suferind de o gravă criză, ce afectează întreaga noastră mișcare teatrală.

         Comedia britanicului Peter Shaffer, este o piatră de încercare a inventivității oricărui regizor. Peter Shaffer , coleg de generație cu John Osborne care lansa curentul “furioșilor” în teatru, este autorul cunoscutei piese “Amedeus”, iar înaintea ei, a scris în 1965 și “Comedie pe întuneric”. Textul are pregnant nota unei farse, dictată și de provocarea petrecerii majorității  acțiunii pe … întuneric. Pe scurt, un cuplu vrea să își anunțe căsătoria tatălui fetei, și așteaptă și vizita unui milionar colecționar de artă pentru a cunoaște “operele” viitorului soț. Subiectul pare simplu, dar Peter Shaffer introduce de la bun început, o surpriză, pana de curent produsă în modesta garsonieră a cuplului, căreia cei doi logodnici vor să-i dea o altă față, pretențioasă. Din acel moment începe cavalcada situațiilor comice pe care trebuie să o rezolve teatral regizorul piesei. Cristian Dumitru, un regizor apropiat de film și producții tv, nu a găsit soluții atractive pentru propunerea dramaturgului. A manevrat amatoristic , confuz, luminile în detrimentul actorilor și al construcției comice a situațiilor scenice. Lipsit de inventivitate fiind, regizorul Cristian Dumitru rezolvă lamentabil convenția comică lansată original de Peter Shaffer. Nici dacă posibilitățile tehnice ale scenei de la ArCuB ar fi reduse, regizorul nu ar avea o motivare pentru modul penibil în care a tratat scenic vizualizarea teatrală a piesei. Lucrul cu actorii și constructul comic al diverselor situații ale conflictului sunt tratate de regizor ca într-un divertisment tv derizoriu.

         Scenografia concepută de Raluca Ștefan – Negoescu, important pilon al acțiunii este submediocră. Miza comică este “jocul” mobilierului, obiectelor “împrumutate” de logotnicul și “artistul plastic” Miller (Tiberiu Păun) de la vecinul său Harold (Vlad Jipa), propietar al unui magazin de antichități. Obiectele sunt derizoriu concepute de scenografă și nu susțin miza comică a farsei, ca și costumele.

         Peste toate, în convenția originală propusă de text și eșuată scenografic, vizual, regizorul Cristian Dumitru nu reușește să folosească actorii, distribuiți discutabil în personajele precis construite topologic de Peter Shaffer. Manevrarea actorilor în scenă în funcție de conflictul situațiilor este facilă. De pildă, ar fi relația pe “întuneric” dintre Clea (Viorica Bantaș) venită la Miller, care se răzbună pe dragostea apusă între cei doi, dându-i … palme peste posterior. Regizorul tratează relațiile dintre personaje vulgar, confuz, ignorând profilul lor. Agitația din garsoniera rămas fără lumină, este ilustrată teatral penibil de regizor. Personajele devin niște oameni de paie, cu o nervozitate fără o motivare credibilă iscată de situație.

         Firește, actorii se luptă cu propunerea esențială a dramaturgului și cu tratarea sa regizorală superficială. Tiberiu Păun în “artistul” logodnic Miller, nu are carisma personală solicitată de rol, și interpretarea sa se susține doar prin naivitatea specifică personajului, sugerată verosimil. Cristina Florea în Carol, logodnica sa, este exterioară în configurarea relațiilor complicate ale farsei, falsă în expresie mereu. Prin experiența sa cunoscută, Anda Caropol reușește să rezolve parțial implicările vecinei Miss Furnival în cavalcada situațiilor comice. Tatăl lui Carol, prin interpretarea lui Cornel Ciupercescu, rămâne o apariție atractivă, actorul desenând portretul unui militar autoritar, dar fără să îi speculeze starea relațională cu fiica sa. Vecinul Harold, regia dorește să aparțină lumii homosexualilor. Vlad Jipa o sugerează cu intenție comică, dar fără de rost pentru ansamblul situațiilor. Un rol aparent dublu, electricianul confundat cu așteptatul miliardar dornic să cunoască operele logodnicului, Vioriel Comănici îl rezolvă parțial, cu bune efecte comice, fiind însă, stânjenit de tratarea la suprafață a relațiilor dictată de regie. Neconvingătoare este Viorica Bantaș în Clea, fosta iubită a lui Miller. Actorii sunt victimele regiei unui text ofertant, lipsit de un solid concept regizoral pliat pe solicitările comice ale piesei.

         La “Comedie pe întuneric”, unii spectatori se pot amuza ca la răposata emisiune tv “Vacanța mare”, nu pentru consistența umorului textului. Rămâne regretabilă investiția ArCuB în acest proiect.

P.S. În 2005, la prima ediție a concursului dedicat tinerilor creatori, “COMEDIA ȚINE LA TINEri”, inițiat de Teatrul de Comedie, lui Alex Mihail i-a fost atribuit premiul de regie pentru “Comedie pe întuneric”. Era un spectacol savuros, cu o distribuție ce integra actori care astăzi au devenit vedete tv. Nu comparăm spectacolele, dar inexplicabil rămâne, de ce acest tânăr regizor a dispărut din peisajul nostru teatral, locul său fiind ocupat de “ambițioși” de ocazie, acceptați cu riscul de a produce spectacole dezagreabile.

“ 4 DANSURI “ – TEATRUL EXCELSIOR “ ION LUCIAN “

UN SPECTACOL LIPSIT DE SENS

         Teatrul pentru copii și tineret Excelsior, funcționează în centrul Capitalei, în preajma fostului CC al PCR, în strada Academiei nr. 28, într-un sediu modern, elegant, pentru realizarea căruia maestrul Ion Lucian a depus eforturi substanțiale. Preocupat de atragerea copiilor spre teatru, acest mare actor trecut în neființă anul acesta, a luptat cu îndârjire spre a dărui tinerilor o sală de spectacol de înaltă ținută. Diminețile, sala poate fi folosită pentru prezentarea unui repertoriu adecvat vârstei micilor spectatori, iar seara, targetul publicului se poate schimba prin acceptul promovării unui alt repertoriu. Acesta a fost poate și scopul realizării spectacolului “4 Dansuri”.

         În reprezentație se folosește adeseori replica “I-am tras-o !” , specifică limbajului “cool” de club, rostită de fratele adolescentei Patricia (Annemary Ziegler) pentru care acesta angajează “Babysitter” (Ion Bechet). Pentru patru zile, fratele (Tudor Pârvu) urmează cursuri de dans, unde întâlnește o fată și se laudă cu relația ivită între el și parteneră. Cam atât se poate înțelege din acest spectacol confuz condus regizoral de Adriana Zaharia. “Despre solitudine în absența afecțiunii parentale, despre fractura de comunicare dintre părinți și copiii lor, despre vină, minciună, coșmaruri și obsesii, despre deruta și haosul în care se trezesc, de iubire, ne vorbește dramaturgul, romancierul, scenaristul, actorul și regizorul spaniol Albert Espinosa în piesa <4 dansuri="dansuri">.” – se specifică în programul de sală în scopul de a ne informa asupra intențiilor scrierii și reprezentației. Nimic însă, din ceea ce indică această prezentare , nu prinde viață credibil în scenă.

         Scenografa Ana-Iulia Popov propune un decor lipsit de semnificații esențiale, cu o pantă laterală alăturată unui perete cu trei ecrane, unde evident, vor rula numeroase proiecții. Conceptul video – Darie Armin Alexandru, oferă imagini penibil raportate la replică, prin fotografii vrând să sugereze frământările adolescentei Patricia. Dirijarea luminii este de asemenea aberantă, fără suport în ideea situațiilor. Costumele scenografei merg pe aceiași linie în special în cazul lui Deșiratul (Marian Rădulescu) și Vânjosul (Robert Robert Emanuel). Viziunea regizorală este lipsită de o elementară coerență;  rămâne de neînțeles de ce Patricia e grav afectată că nu își are în preajmă părinții , care ar fi momentele sale de coșmar și cele reale; de ce tânărul angajat “Babysitter” și scriitor ca ideal, se bate mereu violent cu șmecherii de cartier, Deșiratul și Vânjosul, ce par niște circari; care sunt relațiile dintre personaje, frate-soră, “Babysitter”-Patricia ?! Adriana Zaharia, tânăra regizoare remarcată cândva cu spectacolul “Elevator” de la Teatrul Foarte Mic, de astă dată, “citește” scenic ilogic piesa spaniolului Albert Espinosa, o sufocă teatral artificial cu intenții simbolice și absurde. Regizoarea nu urmărește creionarea substanțială a personajelor, a relațiilor dintre ele, iar departajarea, definirea planurilor – realitate, vis, coșmar – este dirijată haotic prin mișcarea scenică și sugerarea atmosferei momentelor. Dansurile (coregrafia Andreea Duță) devin o ilustrație fragilă lipsită de sensurile stărilor celor ce le practică doar corect în ritm.

         Actorii încearcă să se adapteze cerințelor regiei , dar personajele interpretate sunt incoerente ca desen caracterial. Actorii execută docil indicații regizorale penibile și personajele nu mai au consistență, nu comunică mai nimic din conținutul sensibil al scrierii. Singura care conduce interpretarea personajului Patricia cu sublinierea continuă a unei stării interioare ce o macină,  încărcată fiind de frământări, este Annemary Zeigler. Chiar dacă mișcarea impusă de regie o dezavantajează în expresie, ca și indicarea relaționării cu partenerii reali sau din vis, actrița trăiește cu sinceritate nemulțumirile, tristețea   și frământările adolescentei izolată în singurătate. Tratarea regizorală a destinului Patriciei induce confuzia de a o considera, mai ales prin agitația mâinilor, un om bolnav sau handicapat, dar actrița salvează personajul în multe momente de la o astfel de imagine falsă. Păcat de efortul actriței de a susține acest rol dificil, ca și de cel al colegilor din distribuție, lipsiți de un sprijin regizoral convingător.

         “4 Dansuri” rămâne doar o ambiție de experiment regizoral ce poate șoca pe tinerii spectatori, dar nu și impresiona și provoca la judecarea analizei unei situații de familie speciale propusă de dramaturg, pe care copiii sau adolescenții o pot întâlni și în realitatea vieții personale. 

“ AUTOBAHN “ – TEATRUL DE COMEDIE

GREU PENTRU ACTORI, CÂND NU AU REGIZOR

         Din cauza  crizei financiare ce afectează și teatrele, spectacolul este o coproducție – Teatrul de Comedie și ArCuB. Teatrul gazdă este reprezentat doar prin Laura Creț, în rest distribuția include două vedete apreciate în diverse telenovele – Octavian Strunilă și Alexandru Papadopol, o tânără debutantă Simona Pop, iar Mihai Brătilă  - regie, tot din zona serialelor face parte.

         Piesa aparține dramaturgului american Neil LaBute, preferat al teatrelor noastre, nu numai al celor de pe alte meridiane. Numele său a fost mereu prezent pe afișul Teatrului Act cu spectacole remarcabile, atractive și prin stilul special, tragicomic al scrierii , abil manevrat de regizori prin personajele consistent construite.”Autobahn” cuprinde în patru episoade, analiza unor  posibile relații dintre două personaje, cu precădere fiind cea dintre un bărbat și o femeie.

         Regizorul Mihai Brătilă avertizează în programul de sală că “La fel ca și LaBute, am încercat să reduc mijloacele spectacular-teatrale, am renunțat la orice fel de artificiu imagistic – mișcare, lumină, etc.- pentru a esențializa și a proteja singura relație fără de care teatrul nu este posibil, relația actor-spectator.” Spectacolul rezultat dovedește însă, falsul relatării conceptului său regizoral. “Relația actor-spectator” este în principal, rezultatul unei credibile transpuneri a interpretului în personajul atribuit, îndrumată din umbră de regizor.Piesa lui Neil LaBute propune pe deplin modelarea atentă a interpretării fiecărui personaj de către regie, aspect absent din viziunea regizorală superficială a reprezentației. Relația cuplurilor fiecărui episod al scrierii este esențială , dar regia o ignoră. Mihai Brătilă susține că renunță și la “artificiu imagistic – mișcare, lumină, etc.”, dar orbește spectatorii prin cele două reflectoare din fundalul spațiului de joc, ce ar avea rolul de “cortină vie” între cele patru secvențe ale reprezentației, negăsind altă soluție de departajare. Uită că fiecare “schiță” de acțiune, dialog între două personaje, se petrece pe o autostradă, în mașină, când replica indică mereu acest aspect. Decorul inexpresiv (scenografia Luminița Mustață), plasează central un fotoliu roșu cu două locuri și niște luminițe în fundal desprinse ca dintr-un pom de Crăciun, ce ar vrea să sugereze orașul îndepărtat al autostrăzii. Personajele sunt plasate de regie în fotoliu și stau ca la taclale, iar șoferul uită de atenția solicitată de drumul pe autobhan, iar uneori se ridică și se mișcă agitat, evident fără rost. Bănuim că s-ar afla într-o parcare ! Atmosfera tensionată a dialogului lipsește cu desăvârșire. Un artificiu încearcă regia și prin costumele celor doi bărbați uniformizate, prin același tricou. Ar vrea poate să sugereze că ar fi vorba de același bărbat , care în final ajunge un individ periculos în urma eșecurilor suferite anterior ! Sensurile scrierii sunt astfel spulberate de regie.

         Primul cuplu tânăr prezentat – “o fată și un tip”, încearcă stabilirea unei relații de iubire. Simona Pop nu reușește să convingă asupra portretului unei fete dornică de dragoste, marcată de experiența tristă a părăsirii de către iubitul anterior. Vorbește precipitat și cu greu se înțelege în sala Studio a teatrului, replica rostită, și e îndrumată de regizor să năvălească mereu peste partener ca să îl sărute. Indicarea unui așa zis firesc cinematografic în tratarea rolului de către actriță, îl afectează uneori și pe Octavian Strunilă. Cu farmec însă, actorul punctează momentele comice ale situației și dă o aură credibilă personajului. Păcat că Simona Pop nu susține relația; a avut o apariție minoră în “Lautrec la bordel” de la Teatrul Metropolis, iar în “Autobahn” i se oferea o partitură generoasă pe care regia nu a ajutat-o să o susțină.

         În cel de al doilea episod al reprezentației, dialogul  tensionant  între “o femeie și un bărbat” este plin de surprizele acțiunii relatate. Portretul unei femei naive, prostovane, dar cu pretenții de divă, care povestește partenerului cum în camera ei de hotel au năvălit doi bărbați, este excelent realizat de Laura Creț. Bănuind un viol, partenerul din mașină se revoltă, iar interpretul Alexandru Papadopol conduce atent evoluția situației, până când nervozitatea bărbatului ajunge la o isterie falsă. Regia determină actorul la stridență. Într-un rol dificil, rămâne detașată din întreaga distribuție, doar interpretarea Laurei Creț, care a găsit nuanțe în definirea ireproșabilă a personajului.

         Doi bărbați vor discuta apoi, despre aparținătorul de drept al unui obiect. Octavian Strunilă, de fapt, într-un lung monolog, admirabil susținut, oferă diverse argumentări. Relaționează minunat ascultându-i doar explicațiile, Alexandru Papadopol prin expresie tăcută replicând. Cei doi actori reușesc un moment unic printr-o relaționare atentă, interior sugerată prin gest și privire. Dovedesc a se adapta cu inspirație la convenția teatrală, nu numai a celei din telenovele.

         În ultima scenă acțiunea propune călătoria unui bărbat matur alături de o fetișcană. De astă dată, Simona Pop este de nerecunoscut, în tratarea personajului mai apropiat și de vârsta sa reală. Copila uimită de propunerea excursiei, are candoare, nedumeririle personale sunt rafinat și sincer exprimate. Regia nu o forțează la expresie. Cu măsură creionează rolul partenerului și Alexandru Papadopol. E drept, regizorul lasă să planeze confuzia asupra relației dintre cei doi.

         Spectacolul se vrea a fi dedicat actorilor, dar regia nu a știut să le exploateze teatral capacitățile. Fiecare se salvează în diverse momente. “Autobahn” rămâne doar un exercițiu regizoral experimental, lipsit de forță emoțională convingătoare, adeseori plicticos ca ritm. Vedete ale micului ecran, precum Octavian Strunilă și Alexandru Papadopol demonstrează că se pot adapta cerințelor scenei, Simona Pop promite o evoluție în lumina reflectoarelor,iar  Laura Creț hotărât se detașează doar într-o singură partitură, tuturor le rămâne însă, șansa de a întâlni un proiect și un regizor cu știința teatrului, nu numa a telenovelei, în a le pune în evidență datele personale deținute. Un spectacol de teatru lipsit de regie, dezavantajează actorii.   

“ ACTRIȚA “ – TEATRUL METROPOLIS

RECITAL, DEMONSTRAȚIE DE TALENT

         Și pentru că ne apropiem cu pași repezi de Gala Tânărului Actor de la Mangalia ce va avea loc la sfârșitul lunii, continuăm remarcarea recitalurilor propuse de interpreți cu o mai îndelungată  experiență teatrală. Prin absența nedreaptă din distribuțiile curente ale teatrului instituționalizat, sunt actrițe care aleg calea recitalurilor, iar teatrul de proiecte Metropolis și alte teatre, le oferă găzduire;  printre ele se află și Anca Sigărtău care într-un recital original, întreprinde o adevărată demonstrație a calităților pe care le deține și pot fi exploatate de regizori în spectacole de anvergură.

         Actrița adaptează un text de Roberto Mauro, personalitate mai mult cunoscută prin film, și cu ambiție își regizează un recital în care să evidențieze capacitățile multiple ale talentului său. Anul trecut, GOLDART a preluat proiectul său în cadrul acțiunilor de licitații, expoziții și …spectacole, iar Teatrul Metropolis preia recitalul său “Actrița” și lansează o stimată inițiativă – “Ziua independenților” prin care în fiecare lună își deschide porțile pentru teatrul independent. Iată că independenții își pot găsi o cale de afirmare dacă perseverează cu proiecte apreciabile.

         Anca Sigărtău, remarcabilă în unele spectacole ale Teatrului “Bulandra”, a optat pentru un text de dificultate în care personajul vrea să explice publicului de ce … “Am visul să fiu actriță”, replică de bază a monologului. Personajul nu trăiește și evocă diverse conflicte din propria biografie, ci își dorește să îi fie confirmate de spectatori calitățile ce o îndreptățesc să viseze a fi actriță. Prezintă monologuri celebre din Cehov, Shakespeare, Gogol sau poezii ori texte de Cesare Pascarella, dar și … cântă live șlagăre celebre din musicaluri de pe Broadway, cât și alte melodii cunoscute. Este riscantă propunerea de recital pentru cineva ce nu deține calități muzicale, dar Anca Sigărtău e înzestrată cu o deosebită muzicalitate, cântă ireproșabil și își acompaniază la pian cu pricepere interpretarea. În multiple ipostaze muzicale, actrița este încântătoare, ca și în “recitarea” unor poezii sau interpretarea unor scurte fragmente din monologuri cunoscute aparținând unor piese celebre. Sensibilitatea, emoția interioară, marchează impresionant momentele de “replică”. Dezinvolt, Anca Sigărtău trece de la cântec la cuvânt și ia drept partener activ publicul sau partenerii săi din echipa tehnică a reprezentației. Relația interactivă cu spectatorii este dificil de susținut de către actor, dar Anca Sigărtău o dezvoltă excelent. Recitalul său are ritm, coerență, fiind captivant.

         Cu ironie și amărăciune în “Actrița” se dezbate de fapt, condiția actorului, și Anca Sigărtău o explică spectatorilor tulburător. Demonstrând multiplele sale capacități de actriță cababilă să abordeze diverse roluri, să cânte și chiar danseze, recitalul său original ridică o tristă întrebare : “De ce un astfel de talent nu își găsește roluri pe măsură în comedii sau musicaluri din repertoriul curent ?”.