“ ASCENSIUNEA LUI ARTURO UI POATE FI OPRITĂ “ – TEATRUL ODEON

MULT ZGOMOT … FĂRĂ ROST

         Cei care vor viziona acest spectacol vor reține, fără doar și poate, coregrafia și mișcarea scenică funcționale pentru un cabaret,  realizate meșteșugit de Răzvan Mazilu, costumele timpului istoric al narațiunii, rafinat concepute de Doina Levintza, interpretarea Dorinei Lazăr în Dogsborough, ca și a celor două dansatoare – Ioana Marchidan, Judith State -, dar vor fi deranjați de insistența sonorizării muzicale și vocale în rostirea replicilor, ce anulează cursul poveștii lui Bertolt Brecht.

         “Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” apare ca un experiment teatral specific stilului cultivat de regizorul Dragoș Galgoțiu, caracterizat prin exces de accente vizuale cu intenții metaforice mult discutabile în raport cu substanța textului ales, și stăruitor zgomotos sonor. Piesa aparține dramaturgului, poetului, dar și teoriticianului german, Bertolt Brecht căruia i se datorează curentul “teatrului epic”, ca dramaturg, dar și “efectul distanțării” (Verfremdungsefekt), ca teoretician al interpretării teatrale. Nu o acțiune conflictuală, ci povestea conflictelor de către personaje, se dezvoltă în piesele sale, și tocmai, această caracteristică specială lipsește spectacolului de la Teatrul Odeon, realizat “după” Brecht de regizorul Dragoș Galgoțiu, autor și al coloanei sonore și al “light desing-ului”. Povestea piesei este astfel, de neînțeles. Textul suferă adaptări forțate pentru a atenționa că Bertolt Brecht prin narațiunea despre o gașcă a gangsterilor din jurul lui Arturo Ui, dorit de scriitor a fi Hitler, trimite la personaje din epoca hitleristă, personaje politice, iar teatralizarea sa nu reușește o minimă comunicare a intențiilor. Prin monologuri didactice, stridente, atribuite personajului Bertolt Brecht, regizorul încearcă forțat să explice rostul politic al mafioților din Chicago, dominați de Arturo Ui. Din scenele narative referitoare la mafia din Chicago și orășelul Cicero care luptă pentru acapararea  Trustului Conopida, nu se înțelege mai nimic; replica personajelor este strident și uniform rostită, fiind dublată și de un fundal muzical țipător.

         Spectacolul cuprinde, de fapt, … două spectacole - cel al narațiunii epice și cel al “comentării” satirice a poveștii, ca într-un cabaret, al pericolului grupării lui Arturo Ui. Cabaretul l-a preocupat pe Bertolt Brecht, și apelarea în reprezentație la momente de cabaret sunt binevenite, mai ales că Răzvan Mazilu servește excelent prin coregrafia sa acest gen. Secvențele construite de Răzvan Mazilu, de dans și pantomimă, sunt admirabile, au sens provocator pamfletar, servesc textul. “Spectacolul său” ne amintește pe un alt plan, de “Portretul lui Dorian Grey”, unde Răzvan Mazilu, tot în colaborare cu regizorul Dragoș Galgoțiu, realiza în urmă cu câțiva ani, o reprezentație unitară, coerent îmbinată ca vizualizare pe linia de mișcare și replică.

Acum, cabaretul său suplinește numai absența songurilor lui Brecht, dar nu se mariază teatral cu secvențele regizorale de ilustrare a narațiunii prin  personaje, în marea lor majoritate  devenite niște caricaturi plate, “distanțate” forțat de rostul replicii. Inexplicabil, regizorul conduce distribuția pe drumul efortului vocal. Uniform, interpreții recită strigând replica, aliniați mereu la rampă pentru a servi poate cabaretul, dar regizorul anulează prin acest demers și tipologia fiecărui personaj, gravitatea faptelor povestite în care sunt implicate. Muzica, din perioada interbelică, sporește prin difuzarea amplificat exagerată, posibilitatea de a discerne rostul narațiunii. Coloana sonoră conține și motive muzicale semnificative pentru atmosfera reprezentației, dar neexploatate ca accent regizoral. 

         Dragoș Galgoțiu nu se preocupă de îndrumarea actorilor spre o definire esențială a personajelor, pentru “agresivitatea” lor ca politicieni de tristă amintire istorică, așa cum și-a dorit și Brecht. Există însă și o excepție, personajul Dogsborough, interpretat strălucit de Dorina Lazăr, provenit parcă dintr-o altă viziune regizorală. Nu știm dacă ar vrea să amintească de generalul Paul von Hindenburgh cu o bogată biografie care l-a propulsat, în final, pe Hitler, dar actrița compune substanța tipologiei periculoase a unui politician ajuns la vârful deciziilor. Marchează prin expresia consecvent inventivă, chipul mafiotului politician  înrăit , dar și judecător întristat de un posibil eșec personal. Ținuta, mișcarea cu un sprijin în bastonul  discret amenințator ca armă, dar și rostirea puținelor replici ce îi revin, desenează un personaj de neuitat . Interpretarea sa este o bijuterie, un exemplu de arta unui mare actor. Când este Dogsborough în scenă, îți atrage privirea, chiar dacă în prim-plan personaje mai importante ale narațiunii se agită, pentru că interpreta transmite amenințarea periculosului general, relaționează cu ansamblu și subliniază sensurile narațiunii dramaturgului. Pe linia teoriticianului Brecht, în travestiul pentru un general, Dorina Lazăr oferă o creație, ce poate fi prezentată ca o “lecție” activă pentru aspiranții la profesia de actor. Rămâne, din păcate, nerezolvat, rolul major al lui Arturo Ui, cu toate că este distribuit unui actor cu reale capacități, Ionel Mihăilescu. Regizorul Dragoș Galgoțiu a apelat pentru îndrumarea actorului la indicația modelului Chaplin care l-a jucat memorabil pe Hitler în filmul “Dictatorul”, dar … nu pe scenă. A uitat  că piesa lui Bertolt Brecht dezvoltă epic nuanțat duplicitatea lui Arturo Ui sub o mască aparent de naivitate, spre a aminti de evoluția istorică a lui Hitler. Personajul nu este pus în pagină scenică explicită de către regizor. Se poate spune că “ascensiunea lui Arturo Ui”, nu se dezvoltă prin conceptul regizoral. Ionel Mihăilescu e abil în expresia mișcării, comic, derizoriu însă, în raport cu consistența rolului. Regizorul, prin manevrarea scenică a actorului, ignoră tocmai, aspectul periculos al personajului care ascunde diabolic sub naivitatea aparentă, nebunia dictatorului ce poate fi Hitler sau urmașii săi din istorie. Când intervine Arturo Ui și prin replică, aceasta este rostită țipat, fără o frazare logică și nuanță de trimitere spre subtextul ei. Bâlbâiala în vorbire a lui Arturo de la începutul reprezentației, se uită și prin instruirea sa de către un Actor (Marian Ghenea), momentul fiind unul din numeroasele scene pueril tratate regizoral, ce îngreunează ritmul spectacolului. Este numai un exercițiu cu pretenții comice, fără miză. Depun eforturi pentru adaptarea la o viziune regizorală incertă: Vitalie Bantaș în rolul lui Brecht care rostește strident în monologuri, atenționări didactice asupra rostului narațiunii; Mircea Constantinescu – Flake și Mugur Arvunescu – Butcher care creionează caricaturi comice amuzante în sine, ca într-un film mut, dar lipsite de substanță pentru narațiune; Laurențiu Lazăr – Sheet, Gabriel Pintilei – Giuseppe Givola, Mihai Smarandache – Emanuele Giri, Cătălina Mustață – Betty Dullfeet și Mircea Crețu – Dullfeet, toți execută conștiincios desenul simplist al personajelor. Se alătură distribuției în definirea altor personaje-argument: Ioana Anastasia Anton în provocatoarea Daisy, Marian Lepădatu în Croitorul, Ionuț Chivu în Tânărul din Cicero, Ana Maria Moldovan în Tânăra din Cicero, fiind apariții vizuale de coloratura unei figurații generale. Iese în evidență prin mișcare, al cărui as este întodeauna, Istvan Teglas în Ernesto Roma. Exemplare pentru comentariul propus de cabaret,  rămân Ioana Marchidan și Judith State. Dansează ca profesioniste desăvârșite, dar mai au un merit, de a personaliza prin expresia chipului, fiecare, un alt profil de tipologie. Sunt dansatoare, dar și actrițe remarcabile. Servind “teatrul epic”, dar și “distanțarea” de rigoare, solicitate de Bertolt Brecht, spectatorul rămâne atras până la urmă, din numeroasa distribuție, de imaginea interpretării datorate Dorinei Lazăr și a celor două dansatoare, îndrumate de Răzvan Mazilu. Ceilați actori merită stimă pentru schițele de personaje lipsite însă, de susținere regizorală pentru a transmite rostul lor în povestea lui Brecht, despre dictatură și odioasele manevre ale mafioților politicieni.

         Imaginea general vizuală a spectacolului uimește prin spectaculozitate, prin contribuția creatoare a unor nume de referință din scenografie : Andrei Both – decor și Doina Levintza – costume. Arcadele frânte central, luminate cu beculețe ca înr-un spectacol de cabaret, definesc vizualizarea de bază a decorului lui Andrei Both, dar  intervin însă și elemente - efect pentru un posibil loc al narațiunii, precum un tigru imens de pluș (?), un WC pentru bărbați, întâlnit și în alte spectacole, un câmp de flori, etc. Peste toate, funcționează banal și jocul cortinei, manevrate mereu pentru a “distanța” cabaretul de povestea concretă. Sunt artificii scenografice,   regizoral adaptate fără susținere teatralității scenelor relatate de narațiune. Costumele Doinei Levintza uimesc ca de obicei, fiind …  o paradă de modă din vremea interbelică, dar perfect funcțională pentru a indica tipologiile unei piese de teatru, migălos, la amănunt, confecționate. Scenografia rămâne un departament izolat al reprezentației, nefiind fructificată prin experimentul conceptului regizoral.

         Cele două spectacole într-unul – cabaret și narațiunea unei comedii negre -, sunt numai un exercițu regizoral acompaniat gălăgios sonor, dar lipsit de apelul înțelegerii mesajului său. Narațiunea absentează pe scenă ca argument al dramaturgului. Marele public reține doar imagini și unele interpretări actoricești sporadice, reușite, iar acasă ar trebui să se documenteze asupra lui Hitler sau Geobbels care l-au inspirat pe Brecht pentru mesajul dramatic dorit asupra pericolului dictaturii politice. Spectacolul este o joacă de-a cabaretul care ar vrea să satirizeze o “mafie” preocupată de … vinderea conopidei în piețe. Mult zgomot asurzitor pentru o legumă !  

“ APOCALIPSA DUPĂ SHAKESPEARE “ – TEATRUL NAȚIONAL “ MARIN SORESCU “ din CRAIOVA

UN COLAJ CU INTENȚII FILOSOFICE FORȚATE TEATRAL

        

Reputatul regizor polonez, Janusz Wisniewski, multipremiat și în plan internațional, propune o “gramatică teatrală” specială pentru “Apocalipsa după Shakespeare”. Textul îi aparține și este un colaj în care include pe Shakespeare ca pretext prin câteva scene singulare și simplist tratate din “Macbeth”, plus multe altele cu replici din “Îmblânzirea scorpiei”, “Richard III” și Sonete, alăturate replicilor din Biblie, celor din “Adventul” de W.H.Auden, din “Străbunii” de Adam Mickiewicz și “Dezideratul” de Max Ehrmann. Colajul său se vrea a susține un comentariu filosofic cu pregnantă intenție religioasă despre degradarea lumii, infernul existențial și posibila exorcitare a răului condiției umane. Crima din “Macbeth” rămâne doar vârful de lance al răului, iar sângele, mereu prezent în ilustrarea teatrală, nu poate fi șters niciodată. “Apocalipsa” e desprinsă ca idee dintr-un capitol al Noului Testament în care alegoric se avertizează asupra apropierii sfârșitului lumii și a judecății de apoi pentru nerespectarea celor Zece Porunci. Colajul preia motivul biblic și îl argumentează prin crima din “Macbeth” pentru obținerea puterii.

Prin acest colaj, spectacolul lui Janusz Wisniewski devine ca sens general o parabolă ce include ca într-un “puzzle” o serie de alte parabole particulare desprinse din scrierile alese pentru a demonstra degradarea condiției umane și salvarea prin religie. Este un spectacol încărcat de simboluri și metafore, cu iz poetic dictat și de sensurile multor replici versificate. Tot acest amalgam de intenții ideatice, ostentativ teatralizate, au drept rezultat “un spectacol rece”, moralizator didactic, lipsit însă, de emoție, fad și chiar plictisitor în unele momente, cu toate că se rezumă la o oră și douăzeci de minute de reprezentare. Prin definirea teatrală a mai multor grupări sociale implicate în demonstrația gravității încălcării celor Zece Porunci biblice, Janusz Wisniewski își dorește o radiografie a tragediei răului din lume – crima, războiul, prostituția, violul, etc. Colajul folosește o numeroasă distribuție pe care o vom specifica, mai jos pentru a arăta segmentele sociale la care apelează regizorul, ce prind aspect teatral ca “păpuși” ale vieții și Infernului prin efortul deosebit al actorilor distribuiți. Ei recită cu patos replicile și se supun docil indicațiilor regiei de a ilustra teatral nebunia unei lumi măcinate de răul ce o domină în ansamblu, dar și în particular pe fiecare, în funcție de segmental social căruia îi aparține. Regizorul insistă mereu pe importanța segmentelor sociale printr-o mișcare-dans în cerc, în același ritm muzical apropiat de cel al cabaretului. Repetarea mișcării obsesive în cerc a grupurilor prin coregrafia lui Emil Weselowski pe muzica lui Jerzy Satanowski, este o singulară cavalcadă vizuală pe un sonor strident. Actorii distribuiți, sârguincios servesc imaginea generală a acestor “coruri” teatrale ale lumii.  Atenționăm asupra distribuției ce reunește personalități ale teatrului pentru a sugera personaje schemă, argument al unei idei regizorale moralizatoare, însă simplist dezvoltate. Cităm distribuția : Lady Macbeth – Cerasela Iosifescu, Macbeth – Adrian Andone,  Duncan – Ion Colan, Ady Macduff – Iulia Colan, Ofițeri – Dragoș Măceșanu, Cătălin Vieru, Mircea Tudosă, Andrei Dunaev, Gentlemen – Eugen Titu, Tudorel Petrescu, Văduva – Iulia Lazăr, Văduva comentatoare – Natașa Raab, Dame : Cea care merge la morminte – Gabriela Baciu, Justa – Corina Druc, Maiestuoasa – Geni Macsim, Milostiva – Anca Dinu, Dulcea – Teodora Țenea, Amara – Diana Gherasim, Spectre : Mireasa – Monica Ardeleanu, Duhul din Iad – Angel Rababoc, Umbra din Iad – Claudiu Bleonț, Cavalerul – Tiberiu Nicuț, Domnișoara – Ruxandra Radu, Dame de companie : Ah – Mirela Cioabă, Oh – Tamara Popescu, Ha-Ha – Raluca Păun, Oh-Oh – Petra Zurba, Demon – Marian Politic, Demon și mai rău – Valeriu Dogaru, Exorciști : Medicul englez – Cătălin Băicuș, Medicul scoțian – Romanița Ionescu, Mater Dolorosa în icoana din Czestochowa – Gina Călinoiu, Iosif - Ștefan Cepoi, Măgarul (Sărăntocul) – Nicolae Poghirc, Tâlharul bun – Cosmin Rădescu, Soldați : Soldat I – Nicolae Guran, Soldat II -  Robert Deca, Soldat III – Alexandru Cotea, Christos Pashos – George Albert Costea și copiii – Daria Casiana  Ciobanu, Alexia Maria Petec , Iulia Elena Tudor. Sublinierea numelui personajelor arată și imposibilitatea, ca într-o oră și douăzeci de minute, ele să devină sugestiv consistente pentru linia caracterială și demonstrația tematică dorită de regizor. Sunt  numai un “cor” cu rost figurativ tematic.        

Fiind “un spectacol de Janusz Wisniewski”, evident că pe lângă colajul textului și regie, îi aparține și scenografia. Domină în trei colțuri, trei cruci albe cu scări, iar pe latura centrală o masă lungă, prin care se punctează locurile acțiunii în spațiul de joc. Majoritatea costumelor ar indica epoca lui Adam Mickiewicz, marele poet romantic polonez, luptător pentru independența țării sale, contemporan cu Napoleon și războaiele sale. Machiajul definește chipuri trecute în neființă. Regizorul mai insistă în vizualizare pe sângele crimelor și uită însă, că spectacolul se derulează într-un spațiu neconvențional, pe scena mare a teatrului, cu publicul pe gradene în imediata apropiere a interpreților, iar insistența pe prea mult sânge sub formă de “ketchup” devine o exagerare, un efect derizoriu. În nicio secvență, regizorul nu intenționează o interacțiune relațională directă cu spectatorii, necesară pentru un spațiu de joc neconvențional. Publicul asistă doar la demonstrația sa de “gramatică teatrală” pe ideea de condamnare a răului lumii ce duce la “apocalipsă”, de parcă acest rău nu ar măcina și prezentul, asistența de pe gradene. Moralizator, în final, regizorul îl ridică pe o cruce și pe Christos, în pandant cu un ofițer, cea de a treia cruce fiind luminată cu beculețe în așteptarea unui alt sacrificiu. După primele aplauze de sfârșit, regizorul insistă, și oferă un “song” moralizator susținut de “văduva comentatoare” (Natașa Raab) pentru a sublinia forțat, didactic, mesajul colajului.

Nu ne sunt cunoscute spectacolele anterioare prin care Janusz Wisniewski a obținut prestigioase premii internaționale, dar “gramatica teatrală” aplicată pentru “Apocalipsa după Shakespeare” nu are un rezultat convingător. Îl speculează pe Shakespeare, ca punct de atracție. Precizează, în câteva momente, tragedia fără subtext însă, din “Macbeth”. Lady Macbeth devine numai un argument al colajului său, nu participă la drumul crucificării vinovăției, mereu ilustrart în scenă de către “corul” degradării umane. Ea provoacă o crimă și înnebunește, drept pedeapsă. Cerasela Iosifescu, pe o linie a interpretării particulară în raport cu îndrumarea regizorală a ansamblului, reușește să deseneze totuși, prin trăirea interioară a stărilor, un personaj, un argument credibil al demonstrației, că actul criminal poate distruge umanitatea. Lady Macbeth prin textul lui Shakespeare, devine un personaj, dar celelalte rămân numai fantoșe prin intențiile regiei și colajului, prezentate de actorii recitatori de replici diverse, cu apariții cu simplă expresie. Sunt puțin convingătoare aceste marionete, unele fiind și sufocate de “ketchup” pentru a arăta nebunia devastatoare a lumii. Prin viziunea sa, regizorul intenționează să revoluționeze convenția teatrală a unui  mesaj grav, dramatic, cu substrat moralizator religios, dar nu reușește decât parțial, în puține momente, să întreprindă și să transmită provocator, atractiv emoțional, “gramatica sa”.

Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova rămâne o instituție cu proiecte remarcabile, datorate invitării în domeniul regiei a unor personalități internaționale de marcă precum Yannis Paraskevopoulas care a realizat “Medeea”, Tim Carroll care a propus un experiment original, “Odysseia” sau Silviu Purcărete realizator al unor spectacole cu piesele lui Shakespeare. De astă dată, Janusz Wisniewski, o altă personalitate internațională, a exersat un experiment pentru inovarea expresiei și convenției teatrale, rămas însă, în zona căutărilor mult prea încărcate de simboluri, incoerent dirijat pentru a servii substanța unei teme majore. De la textul - colaj ce apelează superficial și prin titlu, la Shakespeare și Biblie, până la vizualizarea teatrală, spectacolul rezultat este o intenție de meditație filosofică în gol emoțional despre răul lumii ce o poate duce la “apocalipsă”. De la antici și până astăzi, drum ce vrea să îl parcurgă prin colajul său regizorul polonez, ca și alți regizori creatori de curente teatrale novatoare, teatrul rămâne totuși, arta comunicării prin personaje vitale aflate în conflict. “Apocalipsa după Shakespeare” este numai un experiment în care personajele devin doar scheme distanțate de consistența unui posibil conflict amplu.

“ CONTRABASUL “ – TEATRUL EXCELSIOR

UN ALTFEL DE RECITAL, APRECIABIL

         Teatrul Excelsior a fost înființat și consolidat în timp, cu eforturi,  de regretatul Ion Lucian, ca o instituție teatrală modernă , elegantă și ca aspect al construcției , fiind situat în buricul târgului . Maestrul își dorea a fi un Teatru de copii și tineret. Admirabilă idee pentru că în afara spectacolelor de la matineu pentru copii, seara poate prezenta și spectacole, restrânse ca amplitudine prin decor, pentru adulți. Un exemplu pentru susținerea proiectului inițial, este și “Contrabasul” după Patrick Suskind. Și copiii se pot bucura de acest spectacol având prilejul de a se informa despre valoarea muzicii și rostul unui instrument în orchestră, dar reprezentația poate încânta și alte categorii de public.

         În 1987,  Radu Beligan oferea un spectacol cu aceiași piesă, iar astăzi, Radu Gheorghe se încumetă și reușește să atace același text dificil pentru un recital, folosind traducerea scrierii de către meșter. Piesa aparține scriitorului german contemporan, Patrick Suskind apreciat, în special , pentru romanul “Parfumul – povestea unui ucigaș”. În dramaturgie, debutează cu acest monolog, aparent simplu ca acțiune, dar subtil ca sens major cultural, atractiv  pentru public,  și generos pentru interpret. Eroul trăiește într-o cameră antifonată pentru a își exersa profesia cu ajutorul partenerului său contrabasul, dar și visează la împlinirea iubirii față de Sara, o soprană de la operă, fiind instrumentist într-o orchestră. Pretextul subiectului devine prilej al cunoașterii unor date despre rostul contrabasului într-o orchestră, dar și despre muzică și importanța ei pentru cizelarea omului.

         Radu Gheorghe, un actor cu studii muzicale și un talent special exprimat și în pantomimă, atacă acest text, și în calitate de regizor și scenograf. Rezultatul este “un spectacol de Radu Gheorghe”. Ambiția sa este mare, dar mai puțin împlinită în calitate de regizor. Un decor funcțional gândit scenografic, poate cu prea multe microfoane, dominat într-o parte a scenei de “partenerul” actorului, contrabasul, cu alte instrumente muzicale în jur, constituie camera antifonată a personajului. Imaginea scenografică generală este sprijinită și prin jocul umbrelor din fundal, efect regizoral inspirat aplicat în multe momente. Actorului Radu Gheorghe îi lipsește însă,  pentru interpretarea monologului, “ochiul” regizorului care să îi îndrume definirea personajului și prin specularea esenței replicii. Spectatorii sunt cooptați ca parteneri în destăinuirile personajului, iar Radu Gheorghe interacționează excelent cu publicul. Cu dibăcie, ca un cunoscător, acționează și muzical ; dirijează, cântă la contrabas, folosește tobele, dar concepe și momente de pantomimă deosebite. Este însă, mai stângaci în relatarea verbală a replicii, a sensurilor sale definitorii pentru caracterizarea personajului. Actorul realizează un recital aparte, apreciabil muzical, expresiv ca mișcare, dar lasă în plan secund rostul cuvântului pentru stările prin care trece personajul. Are un sprijin substanțial în Andreea Dobia, o pianistă participantă convingător la demonstrația muzicală, în Mediana Vlad, o soprană deosebită , ca și în Georgeta Ciocârlan, element de imagine , atractiv pentru ansamblu.

         Regizorul Radu Gheorghe nu ritmează însă, pregnant reprezentația, îi pierde sensurile și prin numeroasele soluții de final. Apelează , de pildă, într-un posibil final, la depășitul de timp  stroboscop al jocului de lumină, în altul, la o posibilă paradă de modă, iar exemplele pot continua. Ca actor, Radu Gheorghe oferă un recital unicat , prin care servește cultural mesajul de a nu uita valori clasice muzicale precum Grieg, Richard Strauss, Rahmaninov și chiar Beatels, dar nici romanțele noastre . Spectacolul are un sens cultural demn de toată stima, și necesar astăzi, când muzica adevărată a devenit Cenușăreasă.

         “Contrabasul” este un spectacol ce poate interesa  orice categorie de public pentru că reușește a comunica emoție , fiind captivant prin intermediul  unui actor special precum Radu Gheorghe, care propune un recital ieșit din convenția obișnuită, demn de stimă și aplauze. 

“ NĂPASTA” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE “ (SALA MULTIMEDIA )

UN SPECTACOL IMPRESIONANT, PROVOCATOR

         Spectatorii vor fi repartizați pe două laturi ale sălii ce alcătuiesc un “L” care completează spațiul de prezentare al unui decor elegant, modern, un salon dominat de culoarea albă cu un “covor” negru, având o latură și cu un spațiu de joc special, un podium, dar și un ecran pentru proiecții. Vor fi întâmpinați de proiecția unei păduri “suferindă” de venirea toamnei. În centru, într-o lumină difuză, în fața “covorului”, stă pe gânduri un personaj, ce vom descoperi apoi, că este Dragomir. Efecte muzicale live sprijină crearea unei atmosfere speciale pentru originala propunere de a urmări clasica și cunoscuta “Năpastă” a lui I.L.Caragiale, singura piesă a autorului aparținând genului tragic. Conceptul regizoral datorat lui Radu Afrim poate șoca pe cei închistați în regulile convenției teatrale tradiționale și prăfuite de timp, dar spectacolul este o realizare culturală a noutății de expresie provocatoare, impresionantă, slujind cu respect esența valorii scrierii lui Caragiale.

         Iată că, în 2012 un regizor inspirat scutură praful vremii așezat pe  “Năpasta”, mult controversata piesă, încă de la lansarea ei în 1890. Prin acest spectacol de marcă, Naționalul bucureștean finalizează proiectul integralei Caragiale, lansat cu intenția de sprijin cultural  “Anului Caragiale”, dedicat omagierii sale. Sârguincios documentat asupra scrierii, regizorul Radu Afrim reușește a demonstra astăzi, după peste un secol de la punerea în circulație a piesei, cât de contemporan rămâne scriitorul, chiar și prin singura sa piesă tragică. În mileniul trei, regizorul descoperă și exploatează teatral consistența dramatică a sensurilor scrierii, ce nu se pot supune timpului istoric și sunt mereu actuale. În tratarea contemporană a acțiunii, piesa nu devine un pretext, ci prilej de evidențiere a perceptelor morale conținute în subtextul său. Respectă linia conflictului și relațiile dintre personaje, le amplifică vizual teatral, păstrează o parte din replica existentă în piesă. “Năpasta” în propunerea lui Radu Afrim devine … o tragedie antică adaptată zilelor noastre, “comentată” de un “cor” de tineri implicați în acțiunea petrecută într-un salon de modă, ce aparține creatoarei Anca. Poate contraria comparația, dar spectacolul sugerează convingător posibila contemporaneitate a piesei. Vizualizarea teatrală cu intenție realistă apropie însă, reprezentarea de suprarealism și dezbină libertetea de expresie obișnuită, o eliberează de constrângerea convențiilor clasice. Radu Afrim provoacă receptorul din sală în a judeca porunci subconștiente de când lumea, “să nu ucizi”,”să nu hulești”, chiar dacă acțiunea lasă îndoieli asupra făptașului. Și printr- un element din decor, cu chipul modern al lui Christos, sugerează aceasta.

         Pentru Marele Public surpriza principală rămâne îmbinarea armonioasă a acțiunii cu muzica mereu prezentă și spectaculosul vizualizării fiecărei scene teatrale. Decorul, dominat de culoarea albă, creat de tânăra scenografă Vanda Maria Sturdza, servește admirabil intenția imaginii de suprarealism a reprezentației. “Covorul” negru de la început, se descoperă a fi … pământul,  ca simbol justițiar suprem. Cu sens precis, mereu, contactul tuturor personajelor cu pământul , ridică tensiunea dramatică a acțiunii. Coregrafia Silviei Călin, mișcarea scenică ritmată, au drept “partener” … “covorul” de pământ. Jocul permanent alb-negru, se finalizează vizual prin roșul violent de pe fundalul “afișului” cu parada de modă –Anca, femeia care a căutat mereu răzbunare pentru moartea iubitului din adolescență. Excelent conduce Radu Afrim propunerea de a privi dorința de adevăr a eroinei pentru un posibil act criminal, petrecut cu opt ani în urmă. Ambiguitatea înfăptuirii faptei și urmările dramatice pentru Ion, cel acuzat de vinovăție, sunt subtil sugerate teatral. Intențiile regiei sunt servite de decor, dar și de  costumele lui Cosmin Florea, cu fantezie debordantă desenate, în special în secvența de sfârșit, a unei parade de modă, o parabolă a defilării destinelor. Subtil, acea paradă compune la un moment dat o imagine, ce amintește de clasică “Pieta”, personajul central fiind victima acțiunii, Ion.

         O altă coordonată importantă a viziunii regizorale este muzica și interpretarea live, datorate Luizei Zan și lui Valentin Luca. Nici un moment nu este lipsit de completare muzicală, iar cele principale beneficiază și de inspirate cântece speciale. Linia muzicală este excepțional realizată  și are fine accente folclorice. Radu Afrim sugerează astfel, prin nota muzicală și imaginea mișcată a acțiunii, trimiterea spre esența temei aleasă de Caragiale, inspirată de tradiția lumii satului, de originile țărănești. Este bine cunoscut Radu Afrim ca un regizor cu o rară  forță imaginativă, dar de astă dată, o pune în practică scenică în mod coerent, ireproșabil, marcat de atenționarea că este contemporanul nostru Caragiale, și prin singura sa dramă, “Năpasta”. Strălucit îi servește conceptul, echipa de realizatori aleasă, iar în prim-plan, firește, rămâne distribuția de senzație selectată, alcătuită în majoritatea sa din tineri actori, mai puțin cunoscuți, cărora le-a oferit prilejul afirmării depline.

Crina Semciuc

         Prologul reprezentației indică nunta Ancăi cu Dragomir, punctată de compoziția “Frumos plâng ochii miresei”. Se precizează apoi, printr-o proiecție, că au trecut opt ani. Anca apare ca o femeie tânără , energică, o creatoare de modă, dar marcată în subconștient de pierderea iubitului din adolescență printr-o posibilă crimă. În acest rol foarte dificil, raportat atât la piesă, cât și la conceptul regizoral, Radu Afrim alege două tinere actrițe, pe Crina Semciuc și Simona Popescu, și în diverse spectacole va alterna distribuirea lor. Am urmărit două reprezentații  și în fiecare, cele două actrițe sunt remarcabile, și reușesc să configureze totuși, diferit portretul personajului cheie, Anca. Pentru serialul tv, deosebit de la HBO, “În derivă”, Crina Semciuc s-a ras în cap și a reușit să creioneze personajul Beatrice, și apare acum în “Năpasta”, ca o nonconformistă creatoare de modă. Este o adevărată performanță interpretarea celor două roluri. Dezvoltă impresionant, fără nici un moment exterior, cu forță dramatică, frământările interioare ale femeii aparent mereu, dornică de iubire și succes. Crina Semciuc transformă pe Anca într-un personaj, specific tinerei generații , dar nu uită să păstreze interior, durerea ce o macină, regretele, pe care le transmite cu un firesc aparte în fiecare clipă. Interpretarea sa degajă coerent subtextul dramatic interior, ce motivează manifestările Ancăi.

Simona Popescu

 Minunată este și Simona Popescu, în altă reprezentație. Actrița accentuează sensibil dubla stare a personajului, aparența nonconformismului său, pentru care convingeriile propii sunt speciale. Iubește lumea din jur, are poftă de viață, dar prin privire și expresie ascunde mereu, o dramă personală. După un remarcabil rol în “Cum gândește Amy” la Teatrul Mic, Simona Popescu revine în atenție ca o actriță deosebită, capabilă de rafinate interpretări dramatice. Anca este credibilă în cele două interpretări, prin fațetele diferit acordate de către actrițe, în expunerea dramei personajului; prima e tensionant adaptată la mediul actual curent, cealaltă, mai aparte, se atașează dificil de acest mediu, din cauze personale extreme. Crina Semciuc și Simona Popescu își afirmă pe deplin personalitatea, ca actrițe de vârf ale tinerei generații.

Marius Manole

Senzațional, din nou apelăm la acest cuvânt, este Marius Manole în Ion. Pentru orice actor, un personaj taxat ca nebun devine o piatră de încercare. Radu Afrim nu și-a dorit totuși, ca Ion să fie rezultatul tratamentului ca victimă a condamnării pentru crimă, ci un om care nu se poate desprinde de adevărul lumii în care a trăit și crede. Marius Manole concepe în Ion, drama neînțelegerii greșelilor sau a nedreptăților lumii. Privirea actorului comunică mereu disperarea căutărilor spre o lume normală. Caută trecutul celui aflat la răscruce de drumuri, prin dansul de inspirație folclorică– excepțional interpretat și  prin expresii particulare permanente. Este memorabilă conceperea rolului și interpretarea lui Marius Manole, expert în mișcarea trăită sincer, interior. Excelentă este și interpretarea lui Mihai Călin în Dragomir, considerat în montări anterioare, criminalul lui Dumitru, soțul și iubitul, Ancăi. Actorul prezintă un altfel de Dragomir, ambiguu, iubește pasional pe Anca și are remușcări pentru gestul care a dus la dispariția lui Dumitru fără intenția de crimă, fiind o încăierare între doi tineri ce  iubeau aceiași femeie. Sunt multiple nuanțe admirabil sugerate de actor. Emilian Oprea desenează cu pricepere personajul lui Gheorghe cel îndrăgostit de Anca; pare un tânăr naiv în cunoașterea lumii, dar vital  în iubirea erotică.

         “Corul” modern al tragediei imaginate de Radu Afrim , bine îndrumat de regizor, este compus dintr-o echipă de tineri actori, care se exprimă remarcabil doar prin expresie gestuală și susținere marcantă a relațiilor, fiind alcătuit din Alexandra Poiană, Andreea Perju-Dociu, Anamaria Olaș, Alina Badea, Cătălin Jugravu, Vlad Trifaș, Eduard Haris și Cezar Vlad. Sunt nume demne de reținut.

         “Năpasta” lui Radu Afrim este un spectacol eveniment al vieții teatrale , răscolitor, impecabil conceput, lipsit de artificii teatrale inutile, profund în transmiterea novatoare, actuală a mesajului piesei, cu real efect emoțional.

P.S. Cu “Năpasta”, Teatrul Național “I.L.Caragiale”, aflat încă un an și jumătate în stadiul de consolidare și renovare, a inaugurat și un nou spațiu, Sala Multimedia. Spațiul, foaierele sale ample, sunt dedicate, în principal, expozițiilor. Premiera a fost prefațată de expoziția Ion Sălișteanu, o valoare a artei plastice. S-a alăturat expoziției eveniment, o altă expoziție - “Icoane, credință și tradiție”, cu o reușită prezentare de icoane originale. 

“ OBICEIURI NECURATE “ – TEATRUL “ BULANDRA “ ( Sala “ LIVIU CIULEI “ )

O COMEDIE … “CURATĂ”, CE LANSEAZĂ TINERE TALENTE

         Prestigioasa instituție , “Teatrul “Bulandra” își deschide porțile tinerei generații de actori. Le-a oferit și un nou de spațiu de joc prin “Laboratorul de Noapte”, iar acum găzduiește în sala mare “Liviu Ciulei”, un proiect independent dedicat tinerilor și datorat actorului teatrului și fostului profesor la UNATC, Mihai Constantin. “În 2008 au absolvit la UNATC 52 de actori. Dintre ei 65% au renunțat la profesia pentru care s-au pregătit și nu din vina lor. Procentul crește de la an la an.” , constată Mihai Constantin. Prin spectacolul “Obiceiuri necurate” a depus efort să lanseze la marea rampă a teatrului, o parte din foștii studenți ai clasei regretatului Adrian Pintea unde a lucrat și dânsul ca dascăl, iar Teatrul “Bulandra” a acordat atenția cuvenită proiectului său.

Scenă de ansamblu

Pentru Marele Public, spectacolul este o comedie “curară” , ce transmite un flux de bună dispoziție, lipsită de artificii vulgare, savuroasă prin interpretare și ritmul surpriză al acțiunii, totul impus inventiv de regizorul Mihai Constantin, care se dovedește priceput în regulile de bază ale farsei comice. Piesa este “o comedie americană contemporană” de Tom Smith – dramaturg, regizor și profesor de peste ocean, premiat, în care acțiunea dezvoltă linia clasică a farsei. Totul se petrece într-o restrânsă mânăstire americană, cu o stareță autoritară (Victoria Dicu) și doar două călugărițe – sora Phillamena (Steliana Bălăcianu) și sora Augusta (Corina Moise) care fabrică pe ascuns și vând, vin din strugurii din grădină, ca să supraviețuiască .

Andreea Mateiu și Thomas Ciocșirescu

Se anunță alarmant un control de la Vatican și mai intervin și doi ziariști în căutare de știri senzaționale – Sally (Andreea Mateiu) și Paul (Thomas Ciocșirescu), cât și o novice în ale călugăriei – Mary (Alina Vior). La mânăstirea, care are și un administrator, pe George (Andrei Runcanu), predică și un preot ciudat , fost prestidigiator – părintele Chenille (Gelu Nițu). Personajele pornesc  acțiunea într-o  cavalcadă , încărcată de farse, cu un final surpriză.

Scenă de ansamblu din final

          Este o comedie simplă despre multe persoane care acceptă ipocrit viața monahală din cauze particulare, chiar dramatice. Tom Smith nu e … Shakespeare, dar scrie o replică vie și răstoarnă mereu situațiile cu dibăcie și fină ironie. Mihai Constantin a ales piesa ca material de studiu pentru tinerii actori distribuiți, și a reușit coerent și ingenios să exploateze datele complicate ale acțiunii, lucrând minuțios relațiile și configurarea personajelor.

Scenă de ansamblu

         Scenografa Iza Tărțan compune un decor funcțional și ofertant pentru gaguri, un salon de lucru dintr-o mânăstire vechie, cu ironie decorat prin plasarea unor obiecte necesare și croitoriei de care se mai ocupă măicuțele, iar costumele sale servesc imaginea personajelor. În acest spațiu cu precizie indicat acțiunii, actorii , îndrumați admirabil de Mihai Constantin, interpretează cu sinceritate și dezinvoltură, situațiile chiar dramatice în care se află personajele, rezultatul fiind o comedie “curată”, adevărată. Ajung la deghizări și la momente de pantomimă, cu farmec desenate. Finalul primei părți al reprezentației este o “bijuterie” teatrală prin agitația nebună din mânăstire, executată , fără replică, prin gest și mișcare, excelent, de către actori. Regizorul Mihai Constantin se ferește de artificii teatrale, și acordă atenție cuvenită interpretării actorilor pentru a susține ritmul alert al farselor pe linia unei trăiri înterioare chiar dramatice a situațiilor, ce rămâne baza explozivă a umorului reprezentației. Foștii săi studenți demonstrează astfel, că sunt actori cu talent multiplu, alături de nume afirmate și apreciate în teatru, colegi de distribuție.

Steliana Bălăcianu și Corina Moise

         Lansează conflictul cele două călugărițe, Augusta și Phillamena, un “cuplu” exemplar construit relațional de regizor și realizat de Corina Moise și Steliana Bălăcianu. Hotărâtă, dar și temătoare în acțiunea sa de a produce și vinde, vin pentru finanțele necesare, este Augusta , concepută din expresii caracteriale încântător sugerate de Corina Moise, o tânără actriță remarcată și cu alte prilejuri. Mereu plângăcioasă și speriată, dar atentă la salvarea din diverse situații, apare Phillamena în interpretarea deosebită a Stelianei Bălăcianu. O novice provenită de la un orfelinat ajunsă în pragul jurământului de a deveni călugăriță, naivă și îndrăgostită, desenează cu finețe , Alina Vior în Mary. Viața celor de la mânăstire este bulversată și de apariția cuplului celor doi ziariști îndrăgostiți, aflați în căutarea subiectului senzațional. Andreea Mateiu se transpune perfect în Sally, reporterița ahtiată după știri senzaționale, amuzant se dehizează în călugăriță și dovedește abilitate comică în expresie. Thomas Ciocșirescu în Paul, colegul de la ziar, reușește și el deghizări, excelent marcate, păstrând profilul inițial timid al personajului în subtextul interpretării. Actorul are valențe comice și în transformările sale este aparent de nerecunoscut. Prin specularea cu naturalețe a naivității îndrăgostitului și deruta în fața conflictelor ivite la mânăstitea unde este administrator, Andrei Runcanu compune cu firesc portretul lui George. Degajă haz în adaptarea la situații și relaționează atent cu partenerii.

Victoria Dicu

         Distribuția cu acești tineri minunați se completează prin Victoria Dicu de la Teatrul Național din Capitală și George Nițu de la Teatrul Odeon, actori cu personalitate și experiență. Vrednică de admirat este compoziția Victoriei Dicu în  autoritara, dar și ipocrita  stareță. Actrița dezvoltă personajul sugerând și o anume problemă interioară specială ce i-a dictat refugiul la mânăstire, dezvăluită impresionat în monologul dramatic ce precede finalul spectacolului. Victoria Dicu se confirmă din nou, ca o personalitate complexă, capabilă de roluri comice, dar și dramatice. Uneori poate prea exagerată în expresie și tonalități vocale este interpretarea preotului cândva prestidigiator de către Gelu Nițu. Efectele jocului său sporesc însă, adeseori , umorul situațiilor, mai ales când se apropie de stilul general al nuanțelor dramatice cu rezonanță comică dezvoltat de parteneri.

         “Obiceiuri necurate” este o comedie plăcută pentru Marele Public, ce are nevoie în lumea noastră cenușie de umor, fiind și un prilej de cunoaștere a unor posibili actori deosebiți ai teatrului , desprinși cu greu pe o scenă importantă, din tânăra generație de absolvenți. Meritul afirmării lor este al Teatrului “Bulandra” și al lul Mihai Constantin care au stimulat perspectivele celor care mâine trebuie să ducă mai departe drumul greu al teatrului nostru. Spectacolul rămâne o ofertă de bună dispoziție ce nu trebuie ocolită.

“ TIGRUL SIBIAN “ – TEATRUL INDEPENDENT ( Gazdă - Teatrul de Comedie, Sala nouă )

O SATIRĂ IREZISTIBILĂ ȘI UN ALTFEL DE TEATRU

                 

         Când pătrund în spațiul restrâns al Sălii Noi a Teatrului de Comedie, din Sfânta Vineri nr.11, spectatorii vor fi susprinși de la bun început, privind spațiul de joc neconvențional, îngrătit pe trei laturi de mese lungi improvizate, ocupate de sute de … bibelouri. Imagini proiectate pe ecranele laterale vor explica vizual , rostul lor, și trei tineri actori vor manipula la început,  bibelourile . Îmbrăcați în negru , vor folosi apoi,  și accesorii vestimentare esențiale pentru a sugera diverse personaje specifice realități noastre. “Tigrul Sibian” – “spectacol de Gianina Cărbunariu” propune vizionarea unui altfel de teatru, fiind o satiră cu fin umor și accente dramatice, despre noi și actualitatea noastră. Gianina Cărbunariu este singurul regizor tânăr care a luptat și a reușit a se impune ca personalitate creatoare în teatrul independent.

         Pentru Gianina Cărbunariu “un spectacol de …” presupune și  drumul său de la dramaturgie la regie; se documentează și creează un scenariu inspirat din actualitate și îl dezvoltă apoi, teatral. Este și dramaturg, nu numai regizor, lucrează pentru consolidarea teatrului independent și a reușit să i fie alături o echipă de tineri actori admirabili. După zece ani de la lansarea cu “Stop the Tempo” la Teatrul Luni, până la “X mm din Y km” și “20/20” ( spectacole comentate pe blog), Gianina Cărbunariu continuă acum, ca dramaturg și regizor, intenția de teatru social, printr-un subtil pamflet teatral. Consolidează astfel, impunerea unui altfel de stil teatral, novator ca ținută scenică, definitoriu pentru  teatrul social . S-a inspirat și documentat, în acest caz dintr-un fapt divers real, relatat de presă. În 2011, un tigru a evadat de la grădina zoologică din Sibiu și a fost împușcat. Povestea tigresei Mihaela devine un pretext pentru Gianina Cărbunariu care reușește prin situații și replică, inteligent concepute, să atenționeze asupra stării actuale a societății noastre.

 Într-o scenografie inventiv sugerată de Andrei Dinu prin multitudinea de bibelouri dintr-o lume de porțelan încremenită , dar cu recul în realitate prin diverse personaje, se derulează acțiunea. Mihaela, un tigru evadat, nu apare activ în scenă, surprindre doar gestul  de prospecție a unei comunități exterioare locului său cu gratii, ca persoană liberă, dornică să cunoască și existența altora. Cei din comunitate  vorbesc despre personaj, ca despre  o femeie ciudată într-o blană elegantă. Excelent și-a gândit scenariul Gianina Cărbunariu, prin numeroasele secvențe cu comentarii surpriză referitoare la aparițiile Mihaelei. De la turiștii străini vizitatori ai orașului, la un pensionar, la un cuplu de oameni bogați cărora le vizitează domeniul Mihaela, de la niște păsări – un pormbel, o cioară și o vrăbiuță, până la funcționarii unei bănci, și în final, la comentariile “colegilor” tigrului de la grădina zoologică, fiecare secvență este admirabil susținută de replică și vizualizare teatrală prin măestria regizoarei. Râzi, te întristezi și din nou, râzi ! Nu este însă, un spectacol de divertisment apropiat teatrului de estradă, ci o satiră percutantă de … teatru social, coerent, cu măsură dezvoltat, fără note forțate moralizator categoric, doar provocator ca fiecare receptor să gândească  asupra realității sociale din preajmă, să o judece mai atent.

         Fiecare secvență este departajată prin “songuri” , momente muzicale (muzica Bobo Burlăcianu), susținute ireproșabil, în principal, de actrița Paula Gheorghe. Imaginea teatrală este mereu amplificată prin proiecții înfăptuite pe rând, de cei trei actori – Paula Gheorghe, Toma Dănilă și Rolando Matsangos – prin cele două camere video ce transmit live accente de prim - plan cu bibelourile simbolice pentru fiecare secvență. Gianina Cărbunariu concepe ca într-un montaj filmic imaginea spectacolului, cu forță de expresie, atractiv și cu scopul precis de a radiografia o comunitate, de la surprinderea amănuntului – “bibelourile”, până la relațiile active definite prin diverse personaje, reușit prezentate de cei trei tineri actori. De la bun început, actorii prin manevrarea bibelourilor, ne caracterizează locul acțiunii , comunitatea unde se petrece. Desenează scenic un orășel cu pretenții europene – centrul său vechi, o biserică, spațiul de locuit rezidențial, grădina zoologică, etc. Minunat  moment teatral, cu subtilă ironie prezentat. Cei trei actorii lucrează de mai mult timp în echipa Gianinei Cărbunariu și sunt remarcabili și în acest spectacol, prin mobilitatea trecerii de la o situație la alta, de la interpretarea unui personaj, la altul. Esență expresivă se poate defini interpretarea acestor trei tineri actori. Toma Dănilă uimește cum poate fi , când un pensionar revoltat de manifestările tinerilor din curtea blocului, când … o vrăbiuță lipsită de apărare. Rolando Matsangos sugerează la nuanță, fie pretențiile parvenitului bogătaș, fie … o cioară. Senzațional se adaptează acestei originale convenții regizorale și Paula Gheorghe prin transformările rapide în diverse personaje, cât și în momentele muzicale. Rostul povestitorilor din debutul reprezentației și adaptarea la personaje sunt înfăptuite cu credibilitate prin harul special al acestor tineri actori.

         Iată că din nou tinerii pot revitaliza convenția teatrală, îi pot da o nouă față estetică. Nu poate deziluziona pe nimeni noul drum de teatralizare cultivat de Gianina Cărbunariu și echipa sa. Libertatea și captivitatea , libertatea existențială concretă și pericolul captivității sociale,  sunt punctele principale ale tematicii acestui spectacol eveniment. A fost realizat prin colaborarea Asociației DramAcum cu Teatrul de Comedie ce l-a găzduit, și sperăm că spectacolul va fi înscris în repertoriul curent al teatrului pentru că merită să fie cunosct Marelui Public. 

“ ÎNTÂLNIRE CU … PERSONAJUL BERANGER” - COLEGIUL NAȚIONAL “ SFÂNTU SAVA “ : “ ZILELE EUGEN IONESCU “

UN EVENIMENT CULTURAL SURPRIZĂ

Eugene Ionesco (1909 - 1994)

         Mass media, compusă din ziarele de print, cum se mai spune acum, programele televiziunilor și radioului, foarte rar acordă importanța cuvenită informațiilor culturale. De pildă, nu s-a acordat atenția meritată, nici “Zilelor Eugen Ionescu” (25 -28 noiembrie) petrecute la Colegiul Național “Sfântu Sava”, dar mass media toacă, în schimb,  insistent învățâmântul și educația tinerilor. Iată însă, că se mai pertec și lucruri bune, în școlile noastre ! La Colegiul Național “Sfântu Sava” a avut loc un eveniment cultural unicat produs de “Societatea Culturală Eugen Ionescu” – Slatina, orașul unde s-a născut dramaturgul, și colegiul din Capitală, unde a învățat scriitorul. Evenimentul înregistra cea de a XXII-a ediție ! Axat pe creația lui Eugen Ionescu, programul anunța în cele trei zile, o sumedenie de manifestări, cu scopul precis de a oferi elevilor un portret complex al celebrului scriitor. Am onorat invitația pentru “Întâlnirea teatrală cu … personajul BERANGER”.

PRIMA SURPRIZĂ – COLEGIUL NAȚIONAL “SFÂNTU SAVA”

         În perioada 1944 – 1948, după bombardamentul din 24 august 1944, Colegiul Național “Sfântu Sava” a găzduit și Teatrul Național din București , căruia clădirea îi fusese distrusă. Sala are aproximativ șase sute de locuri, este bine îngrijită și … era arhiplină cu tineri entuziașt în uniforme elegante, cu emblema liceului pe sacouri. Au aplaudat îndelung venirea printre spectatori a invitatului special, meșterul Radu Beligan, ca și recitalul prezentat de Emil Boroghină. Acest public tânăr parcă făcea parte din altă lume, decât cea insistent promovată pe micul ecran. A fost o surpriză îmbucurătoare cunoșterea spectatorilor de mâine ai teatrului nostru și a unei instituții de învățământ cu totul deosebite, ce acordă susținere și educației culturale printr-un astfel de proiect .

A DOUA SURPRIZĂ – PROGRAMUL ZILEI

         Președintele “Societății Culturale Eugen Ionescu”, cunoscutul regizor Mihai Lungeanu a oferit, mai întâi, un moment din arhiva teatrului radiofonic, din “Rinocerii” în interpretarea lui Beranger de către meșterul Radu Beligan. Era un fragment radiofonic din apreciatul spectacol al Teatrului de Comedie cu “Rinocerii” în regia lui Lucian Ghiurchescu, premiat cu Theatre des Nations, în 1965, la Paris, pentru cea mai bună participare.

Emil Boroghină în "Întâlnirea teatrală cu ...
 personajul BERANGER" din "Ucigaș fără simbrie"

            A urmat apoi, recitalul remarcabil susținut de Emil Boroghină cu Beranger din “Ucigaș fără simbrie”, la pian, punctând tensiunea momentului fiind compozitorul George Marcu. Cunoscut în prezent ca directorul unuia din cele mai prestigioase festivaluri de la noi, – Festivalul Internațional Shakespeare – derulat din doi în doi ani, Emil Boroghină a activat ca  actor de vază al Teatrului Național “Marin Sorescu” din Craiova, dar și ca director, o perioadă, al acestei instituții. Vremea a făcut ca activitatea sa deosebită de actor să  fie uitată, dar prin acest recital, conceput cu mulți ani în urmă, ne-a reamintit și de harul său ca interpret, nu numai de cel de manager cultural. A reunit într-un monolog mai amplu, replicile de substanță purtate de Beranger într-un dialog cu “absentul” ucigaș al logodnicei sale, naivul personaj trăind, aparent absurd, durerea provocată de uciderea lui Denise. Cu finețe, cu rafinament, Emil Boroghină gândea atent dublul plan al replicilor și situației lui Beranger, reușea o transpunere sensibilă în personaj; sublinia căutarea de a descoperi ce a putut provoca ucigașului fapta sa, și care i-a fost motivarea. Recitalul lui Emil Boroghină era exemplar interpretat în scopul cultural de a cunoște personalitatea multiplă a lui Beranger, și din piesa “Ucigaș fără simbrie”, nu numai din “Rinocerii”.

         La Colegiul Național “Sfântu Sava” s-a petrecut un adevărat eveniment cultural și prin “Întâlnire teatrală cu … BERANGER”, dădător de credința că în această instituție de învățământ, se cultivă educația tinerei generații pentru un viitor promițător societății noastre. Participarea meșterului Radu Beligan, cât și recitalul lui Emil Boroghină, au ridicat valoarea proiectului “Zilele Eugen Ionescu”.