“ LEONIDA GEM SESSION “ – TEATRUL MAGHIAR DE STAT din CLUJ (FNT)

O EXCEPȚIE, UN PAMFLET POLITIC INCITANT

         “Este oare Caragiale depășit?”, se întreabă regizorul Tompa Gabor  în scurta și penetranta sa prezentare din programul de sală, și răspunde printr-un spectacol remarcabil, surpriză, demonstrând actualitatea lui Nenea Iancu.

         Zeci de “adaptări” după clasici, întâlnite mereu în repertoriile teatrelor, în care regizorii vor a fi mai presus de dramaturgi, au degradat cultural valoarea clasicilor. Iată însă, că regizorul Gabor Tompa se dovedește un creator, care îl cooptează pe Caragiale ca partener pentru a demonstra cât de actuale râmăn sensurile, replicile majore ale scrierii sale. Propune o “adaptare după Caragiale în cădere liberă” într-o “versiune scenică de Gabor Tompa și Andras Visky” a piesei “Conul Leonida față cu reacțiunea”, scrisă în 1880. Rezultatul este “un spectacol de Tompa Gabor”, un pamflet politic unicat în parteneriat cu I.L.Caragiale pe care îl ia drept pretext pentru a arăta cât de prezentă și vie este replica scriitorului ce s-a refugiat în exil voluntar în 1905 la Berlin. Spectacolul rezultat este o comedie amară despre noi cei de astăzi, afectați existențial de puterea politică, dar inconștienți de demersurile și pericolul ei.

         Regizorul Tompa Gabor îmbină surprinzător, cu inventivitate teatrală, două epoci – cea a lui Ceaușescu și prezentul rezultat activ din trecut chiar și după “revoluția din’89”. Și unde e Caragiale și conul Leonida cu Efimița sa, pot întreba unii? În selecția replicilor cheie ale dramaturgului și prin sugerarea expresivă a inconștienței judecării societății și demersurilor politicianiste de către cele două personaje. Un decor rece, aparent neutru, inventiv și funcțional, servește ilustrarea pamfletului teatral. Scenogragia creată de Carmencita Brojboiu dă atmosferă unui spațiu în care orice se poate întâmpla, indiferent de timpul concret; îngrădește “elegant” o lume bolnavă. Muzica lui Vasile Șirli devine un contrapunct satiric al situațiilor. Senzaționala echipă de actori a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, propune trimiteri satiric metaforice prin “personajele” atribuite, prezente mereu indiferent de epoca istorică; Leonida (Hathazi Andras), Efimița (Bogdan Zsolt), Safta și Ruz Peter (Bacs Miklos), Dulceață (Viola Gabor), Rahat (Farkas Lorand), Borkan (Balla Szabolcs), Șerbet (Laczko Vass Robert) și Revoluția (Panek Kati) sunt personajele acestei “adaptări după Caragiale în cădere liberă”, construcție dramatică originală, interpretate remarcabil de fiecare actor .Replica este rostită în limba maghiară și română, ambele naționalități fiind trăitoare ale aceleiași realități.

Debutul reprezentației aduce în scenă … ofițerii fostei Securități! Printre dosarele lor se află evident, și cel al Efimiței, o femeie sărmană urmărită pentru drumul insistent prin magazinele “epocii de aur”, indică replica scenariștilor prin citirea de către un securist a “notei informative” despre respectiva. Finalul reprezentației o aduce, firesc, pe Safta. “Am venit să fac curățenie!”, spune ea, dar nu o va face, va fi învelită în plastic transparent de “băieții de bine” din scenă și “răsplătită” cu gemul din borcanele din jur. Momentul e marcat și de agitarea unui steag gri, tern, găurit la mijloc. Impresionant se sugerează astfel teatral, printr-o metaforă amplă, cumpărarea ieftină a electoratului bezmetic prin forța încă existentă a mentalității cultivate și prin Securitatea activă în trecutul apropiat. Este o ilustrare teatrală originală a răului politichiei ce macină și astăzi prezentul.

 "Electoratul" este și Safta, dar și Leonida, și Efimița, care discută sugestiv teatral prin desenul unor compoziții – Hathazi Andras (Leonida) și Bogdan Zsolt (Efimița) fiind remarcabili – despre “republică”, “revuluție”, “constituție”, “legi” – “bașca pensia”, precum naivele personaje ale lui Caragiale. “Aurora democratică” ziarul din care se informează Leonida este în scena respectivă … “Scânteia” , un exemplar vechi, accent pentru ilustrarea acestui moment major al spectacolului. Nu este un experiment acest spectacol, ci o continuare teatrală a esenței valorii perceperii realității de către Caragiale. Desigur, vârstele posibile ale spectatorilor sunt diferite, iar cei mai tineri s-ar putea să nu poată recepta acest pamflet la adresa trecutului și prezentului, pornit din piesa lui Caragiale, și datorită lipsei informării elementare din școala de astăzi și mass media actuală.

  Tompa Gabor mai întreabă la finalul scurtei sale alocuțiuni din programul de sală: “Cui i-e frică și astăzi de I.L.Caragiale, profetul teatral care privind stupefiat evenimentele de azi, și-ar cumpăra din nou un bilet DUS spre Berlin?”. Mulți îl cumpără însă astăzi, din nemulțumirile față de societate și politica manifestată de cei sus puși. Râsul provocat spectatorilor este dublat de tristețea avertismentului asupra realității actuale, surprinse cândva în esență și de Caragiale. Spectacolul lui Tompa Gabor este un eveniment teatral original, coerent realizat ca un pamflet politic, impresionant. Curentul estetic pentru teatru de atitudine tematică, cum e un un astfel de spectacol, este aproape absent din peisajul nostru teatral, și nici măcar teatrul independent nu se apropie de el din lipsă se pare de tineri cu imaginație și documentare.

“Leonida gem session”, reprezentație integrată secțiunii “Caragiale, inevitabilul” din FNT, rămâne un excelent demers de înnoire a imaginii teatrului nostru, o provocare pentru implicarea în concretul realității pornind de la valorile clasice ale dramaturgiei. Spectacolul comentat pe scurt mai sus, trebuie vizionat cu orice prilej al ofertei vreunui festival din țară. Propune publicului o altă convenție cultural - teatrală demnă de prețuit.

P.S. În afara “Divanelor” – dezbateri și a altor “Evenimente conexe”, în ziua de marți, 29 octombrie, s-au mai prezentat și “PĂLĂRIA FLORENTINĂ”, “NĂPASTA”, comentate pe blog, alături de “SOLITARITATE”, vizionat în ziua următoare a “jurnalului” dedicat FNT.

“ PĂLĂRIA FLORENTINĂ “ – TEATRUL NAȚIONAL “ VASILE ALECSANDRI “ din IAȘI (FNT)

UN JOC DE IMPROVIZAȚII COMICE

         Regizorul Silviu Purcărete este definit printr-o fantezie debordantă, fie că abordează drama sau comedia. Afirmarea sa ca valoare creatoare a avut loc în 1986 cu “Piațeta” la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, cu o tânără distribuție ai cărei actori sunt astăzi nume de referință ale teatrului nostru. A atacat toate genurile comediei și firește și farsa, vodevilul lui Eugene Labiche. După “Fata care și-a pierdut jartierele”, spectacol ce se joacă în prezent cu succes la Teatrul de Comedie, a ales o altă piesă de Eugene Labiche, “Pălăria florentină”, a tradus și a adaptat textul. În cariera amplă a oricărui mare regizor, se întâmplă însă, să apară uneori și un spectacol mediocru, din diverse cauze. “Pălăria florentină” în distribuția numeroasă a Naționalului ieșean, poate fi considerat un astfel de accident în cariera acestui regizor de excepție.

         Comedia lui Eugene Labiche este ofertantă prin comicul de situații, prin qui pro quo-uri, bogată în posibilități de exploatare scenică pentru un vodevil spumos. Povestea comică pornește de la un tânăr parizian înstărit, Fadinard ce este în pragul căsătoriei cu o fată de la țară, iar calul său distruge pălăria unei baronese măritată aflată într-o excapadă amoroasă cu amantul ei militar. De aici se declanșează o cavalcadă de întâmplări, bază a unui comic exploziv. Adaptarea și traducerea alunecă uneori pe panta vulgarității nemotivate prin proveniența socială a personajelor. Mireasa , Helene provine dintr-o familie de fermieri, nuntașii sunt din sat, Fadinard este un mic burghez din Paris, baroneasa are pretenții de nobilă, ca și cei din preajmă, apartenența socială diferită a lor este superficial exploatată prin replică.

         Căutările unei “pălării florentine” de către Fadinard, este încadrată de rama “teatrului în teatru” propusă de regizor, idee remarcabil susținută de cei doi mașiniști “clovni” ce schimbă decorul , Emil Coșeru și Cosmin Maxim. Manevrarea permanentă a decorului se face pentru a arăta traiectoria încâlcită a acțiunii prin diverse locuri. Dragoș Buhagiar propune mai multe panouri imense, marcate banal ca pereți ai diverselor case, ușor de mișcat în scenă.

Costumele scenografului sunt banale, cu excepția celor ale nobilimii cu ironie concepute. În ansamblul nuntașilor costumele nu contribuie la sporirea imaginei comice de definire a tipologiilor, precum în cazul baronesei. Regizorul Silviu Purcărete își dorește un spectacol modern, dar în graba inovației îl încarcă cu efecte minore și uită de necesitatea folosirii actorilor pentru definirea complexă a partiturilor ce la revin, indiferent de amplitudinea lor. Comicul reprezentației se sprijină mai mult pe vizual prin mișcarea ansamblului și mai puțin pe concretul personajelor și relațiilor. Strict vizuală scenografia este utilă susținerii agitației continuă din scenă, dar nu colorează comic, nebunia, burlescul situațiilor. Un sprijin în interpretare, mai ales în cazul ansamblului, este muzica originală datorată lui Vasile Șirli. Aspectul muzical general este însă, uniform în intenții melodice, sunt rare momentele în care intervine sugerarea ironiei, cum de pildă în scena în e prelucrată o melodie celebre a Mariei Tănase; evident, acel moment stârnește râsul și aplauzele spectatorilor. Comicul acțiunii are în imaginea scenică puține evidențe provocatoare ale publicului către râs și aplauze la scenă deschisă. Se simte în viziunea regizorală o înghesuială de improvizații comice, unele mai reușite, altele minore, cât și de împrumuturi din alte spectacole ale regizorului sau chiar din filmele altora care afectează unitatea, coerența și ritmul reprezentației.Chiar dacă agitația dictată de acțiune este amplă, spectacolul nu are dinamism pentru susținerea în trepte a ritmului spre comic. Se oferă un haos general, dar nu un construct migălos al fiecărei situații și prin evidențierea personajelor și relațiilor. Conceptul regizoral apelează la mai multe stiluri comice, iar ținta satirei devine confuză.

         Viziunea de ansamblu pare o bășcălie la adresa unor încurcături amoroase și interese personale, superficial precizate prin interpretarea personajelor de către actori. Peste patruzeci de interpreți compun distribuția și printre ei se regăsesc nume prețuite ale teatrului. Personajele realizate sunt însă, schematice, fade. Actorii fac eforturi pentru a se adapta la “furtuna” acțiunii, pentru a cânta, dar personajele nu susțin relații coerente. Regia nu a reușit să își găsească un sprijin în distribuția tratată doar ca un ansamblu, în exploatarea particulară a capacităților fiecărui actor. A … stors comicul situațiilor numai din torentul acțiunii, nu și din ridicolul dramatism interior, disperarea  fiecărui personaj.

         “Pălăria florentină” rămâne numai un spectacol amuzant ca un divertisment modest, cu improvizații comice , dar fără strălucirea așteptată și dictată de scrierea lui Eugene Labiche și personalitatea regizorului.

P.S. Luni, 29 octombrie, spectacolele zilei au fost completate prin “A DOUĂSPREZECEA NOAPTE” de la Teatrul “Regina Maria” din Oradea la secțiunea “Teatrul de mâine” ,“NĂPASTA” de la Teatrul Național “I.L.Caragiale” din Capitală pentru secțiunea “Caragiale, inevitabilul” și “AVARUL” de la Teatrul “Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe, secțiunea “Creatori și teatre în spectacol”, ca și “Pălăria florentină”, comentate toate pe blog.

“ AVARUL “ – TEATRUL “ TAMASI ARON “ din SFÂNTU GHEORGHE (FNT)

O COMEDIE DE SUBSTANȚĂ DESPRE … ACTUALITATE

         Regizorul Laszlo Bocsardi propune o demonstrație reușită în a arăta cât de actual poate fi clasicul Moliere. Conceptul său regizoral de o atractivă și originală teatralitate, actualizează substanța clasicului, pornind de la aspectul vizual al scenografiei, până la amănântul interpretării. Subliniază tematica majoră a scrierii, dementa dorință de înavuțire alăturată în alt plan, necesității de iubire personală. Chiar dacă s-ar putea a nu îți fi cunoscută piesa lui Moliere, iar traducerea în limba română din maghiară ar fi greu de urmărit, imaginea spectaculoasă și interpretarea actorilor, cuceresc publicul prin dezvoltarea umorului unei satire directe, îl implică în acțiune.

         Regizorul Laszlo Bocsardi îmbină armonios un decor minimalist,  neutru, dar flexibil în sensuri, creat ingenios de Jozsef Bartha , cu imaginea inventivă a costumelor și machiajului, realist concepute de Judit Kothay-Dobre, cu realismul jocului actorilor și în construcția unor gaguri ce susțin substanța comicului. Viziunea regizorală amplifică percepția prin momente derulate cu adresă directă la public. Decorul este compus din pereți albi ce se glisează și în funcție de situații și dezvăluie pe rând, trei spații, având în fundal o oglindă și o statuie ce amintește de Venus, care în final se dezvăluie că ar ascunde banii lui Harpagon. Decorul se animă și prin diverse obiecte – medicamentele bătrânului Harpagon sau bicicleta sa de … fitness. Vizualizarea prin scenografie și jocul luminii este admirabilă.

         Interpretarea fiecărui personaj de către actorii Teatrului “Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe e la nivelul excelenței și prin beneficiul unei îndrumări regizorale solid aplicată. Tibor Palffy realizează o adevărată creație în Harpagon, trece dezinvolt prin o multitudine de atitudini și expresii motivate credibil de situații, explozive comic. Este maleabil în mișcarea activă, face discrete trimiteri ironice spre imaginea unor vedete internaționale din filme cunoscute, dublând sensurile comice. Întâlnirea cu Tibor Palffy este o bucurie. La rândul său, fiecare interpret merită aprecieri la superlativ pentru modul în care își expune personajul – Dezso Derzi îl prezintă pe Cleante, Gyongyi Pal-Ferenczi pe Elise, fiica lui Harpagon, îndrăgostită de Valere, Laszlo Matray pe Valere, Agnes Benedek pe Mariane iubita lui Cleante, Laszlo Szakacs pe Anselme, Zsuzsa Gajzago pe Frosine, Kalman Debreczi pe Simon și Bence Uto-Konya, Gabor Erdei, Lorant Marton, Attila Dioszegi în  alte roluri de plan secund.

         Nimic nu este gratuit în acest spectacol în care comicul se susține prin o temă dramatică profundă, se naște din drama interioară a fiecăruia trăită credibil. Și gagurile pornesc de la drame personale fiind rafinat plasate de regizor. Meritorie este descifrarea de către regizor a subtilităților fiecărui moment, construirea comicului din dramaticul situațiilor, un comic incitant și motivat. La final, Harpagon va părăsi gol pușcă scena spre public, dar cu banii recuperați, pentru că și printre spectatori se pot afla astfel de avari. Spectacolul evită drumul  comicului derizoriu, are o bogată consistență cu trimitere directă la actualitate.

         “Avarul” rămâne un spectacol de excepție propus de Laszlo Bocsardi cu sprijinul trupei de valoare pe care o deține Teatrul din Sfântu Gheorghe.

P.S. Duminică, 27 octombrie, în afara “Evenimentelor conexe” și a reprezentației cu “AVARUL” în cadrul secțiunii “Creatori și teatre în spectacol”, programul a mai cuprins “TROIENELE”, “ÎNSEMNĂRILE UNUI NEBUN”, “YENTLl”, “A DOUĂSPREZECEA NOAPTE” – spectacole comentate pe blog și “URÂTUL” de la Teatrul de Comedie ( “Teatrul de mâine”) ce urmează să îl vizionez.

“ TROIENELE “ – OPERA NAȚIONALĂ din IAȘI ( FNT )

SPECTACOL GREU DE UITAT

         Programul FNT s-a lansat cu spectacolul “TROIENELE” la Teatrul Odeon în regia lui Andrei Șerban, în cadrul secțiunii “Legendele scenei”. Ziua de vineri, 25 octombrie a mai cuprins “Evenimente conexe”, în principal fiind vernisajul expoziției “SPAȚII IMAGINARE” (machete – schițe – video) a scenografului HELMUT STURMER, la Fundația Lowendal , mereu activă în domeniu.

         Anul 1990, rămâne pentru teatrul nostru punctul renașterii sale pe calea inovației, prin venirea lui Andrei Șerban la direcția Naționalului bucureștean , unde prezintă ca regizor , memorabilul spectacol, “O trilogie antică”. Am vizionat de mai multe ori acel spectacol, ce nu se poate uita. Într-o teatralitate ce îți tăia respirația, te introducea sensibil în lumea antică de unde au pornit căile esenței civilizației și prin intermediul teatrului. Acel spectacol a descătușat inovația teatrală la noi.

         După 23 de ani, Andrei Șerban montează din nou, la Opera Națională din Iași, doar “Troienele” din cele trei părți ale “Trilogiei antice” după Euripide și Sofocle, provocând din nou revitalizarea teatrului ca act cultural major. Noua montare la Opera Națională din Iași folosește soliști, corul, instrumentiști, înlocuind actorii. Acesta ar fi principalul aspect diferit față de spectacolul din 1990. Conceptul regizoral rămâne același, de o teatralitate funcțională uluitoare. Spectatorii sunt integrați acțiunii, considerați a fi martori activi ai conflictelor ce distrug Troia. Alegerea “drumului” … prin Troia, sugerarea spațiilor cetății prin schele de lemn sugestiv desenate, aparțin lui Andrei Șerban, iar imaginea are un plus de expresie prin costumele Doinei Levintza.

 Atmosfera magică a reprezentației se completează impresionant prin muzica originală creată de compozitoarea americană, Liz Swados, care reface “sunetul epocii” în special prin incantații. După un timp, publicul este retras din scenă, din spațiul vital al cetății, trece în sala de spectacol pentru a fi martor detașat al moralei dureroase și veșnice propuse de Euripide în urmă cu mai mult de un mileniu, distrugerea unei civilizații și drumul spre o alta. Teatralitatea acestui spectacol este grandioasă și impresionantă. Jucată și cântată magic în dialecte străvechi ale limbii grecești, necunoscute privitorului de astăzi, reprezentația reușește să copleșească prin sensurile imaginii teatrale emoționante, spectatorul. Se fac înțelese prin imagini și sonoritate, acțiunea și substratul său moral.

         Noua montare câștigă un plus de credibilitate pe linia muzicală, strălucit susținută de interpreții Operei Naționale din Iași, dar are unele scăderi sporadice în interpretarea actoricească a unor roluri cheie. Distribuția cuprinde peste cinzeci de interpreți dăruiți însă, cu tot sufletul propunerii regizorale.

         “Troienele” lui Andrei Șerban este o “lecție” teatrală strălucită, care incită publicul, îl determină să trăiască interior sensibil, “legenda” clasică a cetății distruse din care, iată că peste multe secole a rămas “miezul” unor idei veșnic actuale.

P.S. Sâmbătă, 26 octombrie, alături de reprezentația cu “Troienele” și o serie de “Evenimente conexe”, s-au mai prezentat spectacolele comentate pe acest blog la data premierei: “YENTL” de la Teatrul Evreiesc de Stat, la secțiunea “Teatrul de mâine”, apoi în cadrul “Actorii în prim-plan” – “ILUZII” de la Teatrul Act și “ÎNSEMNĂRILE UNUI NEBUN” de la ArCuB.