“EVGHENI ONEGHIN” - “EIFMAN BALET”, Sank Petersburg / FNT, ediția a 29-a

ARTĂ ... LA SUPERLATIV!

Creatorii de artă, firește și cei din teatru, regizorii caută modernismul în concepție dictat de timpul istoric în care trăiesc receptorii creațiilor. Esteticienii comentatori aplaudă tot ce consideră a fi nou, “modern” și ignoră absența emoțională din consistența unei astfel de producții “moderne” încărcată numai de noutăți în expresie lipsite însă, adeseori de substanța motivării raportată la tematică. Creatorul rus Boris Eifman oferă în “Evgheni Oneghin” un model de creație modernă la superlativ, lasă publicul cu respirația tăiată de emoție, urmărind o povestea de dragoste ce are la bază romanul clasic în versuri datorat în urmă cu două secole, romanticului Alexandr Pușkin.

Publicul asistă la un spectacol de balet modern, de dans contemporan, conceput pe “legile fundamentale ale artei teatrale” în care crede și le aplică marele coregraf Boris Eifman la cei 73 de ani ai săi. Născut în Siberia, cu studii de balet la Cișinău și de coregrafie la Sankt Petersburg, Boris Eifman a revoluționat baletu rus, l-a scos din tiparele rigide, a îmbinat elementele clasice, neoclasice și moderne ca un “magician extraordinar”, cum îl consideră “New York Post”. Boris Eifman are un scop precis să demonstreze cum “sufletul dansează”, cum cuvintele vorbesc prin magia expresiei corporale. Un astfel de concept artistic transmite emoție publicului, doar atunci când regizorul coregraf se dovedește a fi și un fin psiholog al relatării scenice a situațiilor prin complexitatea personajelor. Acest vrăjitor al artei trupului, în 1972 și-a dorit să înființeze propia trupă, a venit “Perestroika” și a reușit să dețină o companie și Academia de dans de la Sank Petersburg. Oferte pentru a părăsi Rusia au venit de pretutindeni, dar Boris Eifman a rămas “acasă” pentru a sluji în termeni noi, arta dansului rus care a oferit lumii întregi dansatori celebri.

“Evgheni Oneghin” e realizat în 2009, în formula modernă de dans. Opera lui Ceaikovski bine cunoscută, ca și romanul lui Pușkin, Boris Eifman le transferă în zilele noastre, servind cuceritor consistența tematică – dragoste și adevăr, universal valabilă, indiferent de epocă. Povestea de dragoste a Tatianei începe cu prima secvență plasată în urmă cu mai mult de un secol și e dezvoltată în timpul actual, evident având la bază motivele muzicale aparținând lui Ceaikovski, dar completate și cu cele din timpul rock-ului, realizate de Alexander Sitkovetski. Într-un medalion din laterala fundalului vor interveni o singură dată proiecții, cu semnificație majoră pentru a indica schimbarea timpului acțiunii prin imagini ce amintesc de” Perestroika”. Personajele centrale ale conflictului – Tatiana, Oneghin, Lensky, Olga și generalul, se demonstrează prin această montare scenică modernă, că pot fi și ieri și astăzi, aceleași caractere conflictuale, indiferent de contextul istoric. Acțiunea se derulează într-un decor aparent simplu (Zinovi Margolin), dar inspirat pentru a indica spații diverse și atmosfera fiecărei situații. Costumele (Oleg Shaishmelashvili, Potr Okunev, Anna Iacușcenco) elegante, moderne cu un croi desăvârșit pentru a servi expresia corporală în dans, servesc esența personajelor. Jocul luminii scenice e folosit destoinic pentru a accentua tensiunea fiecărui moment.

În acest cadru general și generos în sugestii prinde viață impresionant povestea Tatianei, fără ajutorul cuvântului în interpretarea excepțională a dansatorilor care se dovedesc și actori senzaționali. Intervine firește în “trăirea” de către interpreți a fiecărui rol, meșteșugul lui Boris Eifman de a îndruma dansatorii să exprime teatral personajele, complexitatea lor, de la soliști, la cei din ansamblu. Dansul este condus prin împletirea cu multă atenție a liniei clasice, neoclasice și moderne până la acrobație, totul “dirijat” inventiv de coregraf și în “prizele” dintre parteneri. Absolut nimic nu e exagerat în această mișcare corporală, fiecare gest, “priză” dovedesc susținere motivată de “sufletul” personajului și solicitările situațiilor. Daria Reznik trăiește sensibil sentimentul de dragoste al Tatianei pentru Oneghin, dar și schimbarea de mai târziu a acesteia, când devine soția generalului. Solista e ... un fulg, plutește, se confruntă cu multiple stări cu o grație și expresie corporală desăvârșite. Cuvintele nu au superlative pentru Daria Reznik în Tatiana, cum nu au nici pentru cea a lui Igor Subbotin în Oneghin cel plin de sine care târziu descoperă sentimentul iubirii adevărate sau pentru Yana Gordienko în Olga, tânăra frivolă ori Dmitry Krylov în poetul naiv Lansky și Sergey Volobuev în generalul. În jurul personajelor centrale “activează” un ansamblu care susține admirabil fiecare moment al acțiunii. Este extraordinar și rar de întâlnit în alte coregrafi, cum fiecare dansator din ansamblu compune o personalitatea aparte pentru fiecare participant în grup la acțiune.

Toți dansatorii sunt absolvenți ai Academiei Eifman unde le-au fost cizelate datele personale în ideea că “sufletul dansează” și e transpus în “sufletul” personajelor atribuite, că trebuie să fie în scenă și actori. Toți “dansează” cu o tehnică perfectă corporal, dar și toți dovedesc o trăire interioară de actori în mișcarea gestuală ce înlocuiește cuvântul.

“Evgheni Oneghin” rămâne un spectacol memorabil, greu de uitat, o demonstrație rafinată de ce presupune a fi “modern” pe trăire emoțională într-un act artistic din mileniul trei; “DANSUL”, mișcarea, au devenit “TEATRU” prin expresie corporală, aceasta e o linie modernă pe care astăzi, obligat  trebuie să o respecte fiecare dansator într-un spectacol de operă, dar ... și orice actor într-un spectacol verbal.

P.S. “EVGHENI ONEGHIN” a fost marele eveniment din FNT, ediția a 29-a , un exemplu unic de ce presupune a fi “modern” în artă, dar și o “lecție” cu mult tâlc pentru tema “DansActorul” a ultimei ediții a Galei “Hop” a tânărului actor.

FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU (FNT) / Ediția a 29-a / 18 -27 octombrie

MULTE SPECTACOLE, PUȚINE STRĂLUCITE

Festivalul Național de Teatru este proiectul inițiat de UNITER și de 29 de ani rămâne un eveniment cultural major, reprezentativ pentru mișcarea teatrală prin evidențierea spectacolelor importante dintr-o stagiune.

Afișul festivalului cu o imagine din expoziția "MAY B"

La ediția trecută, selecționerul unic Marina Constantinescu a propus un program cu 31 de spectacole din țară și Capitală, plus șase invitate din străinătate; la actuala ediție, a selectat 41 de spectacole din țară și Capitală (!) și patru din străinătate. Selecția actuală promitea numeroase spectacole deosebite, dar puține au ieșit în evidență. Am urmărit marea majoritate din reprezentațiile din programul FNT, unele sunt comentate pe acest blog la timpul premierii, urmând comentarii acordate altora. Au fost prezente în FNT, drept reprezentative pentru stagiunea trecută, 25 de spectacole, producții ale teatrelor instituționalizate de limbă română, plus șapte aparținând teatrelor independente, iar lor s-au alăturat nouă reprezentații, marea lor majoritatea fiind din teatre de limbă maghiară alături și de teatru de limbă germană. De remarcat e activitatea creatoare a teatrului independent care câștigă prestigiu în mișcarea teatrală de la noi, în ciuda condițiilor precare oferite de stat, în care activează.

“Teatrul, clipa magică a Istoriei” a fost motto-ul ediției actuale, cu intenția de a aminti împlinirea curând, a treizeci de ani de la evenimentele din decembrie 1989, câștig al “libertății” pentru români. Această “libertate” s-a dovedtit a fi însă, prost înțeleasă în special de clasa politică, dar și de alte segmante sociale, chiar și de unii slujitori ai artei teatrale. Artele au scăpat în ’89 de cenzura comunistă care îngrădea spiritul creativ, astăzi funcționează … o altă cenzură, cea financiară manifestată și în cazul producțiilor teatrale înfăptuite cu sprijin modest financiar din partea statului, puterii politice.  “Cenzura” financiară s-a putut sesiza pe deplin și în cadrul spectacolelor din FNT produse de teatrele instituționalizate. Această criză financiară a afectat și pe organizatorii festivalului care din lipsa banilor, de exemplu, nu au mai putut  edita “caietul program” tradițional, document informativ cultural pentru public.

Imagine generală a festivalului a sporit prin o serie de manifestări reușite, adiacente ofertei de spectacole. Au fost prezentate , șapte expoziții de excepție și evident, dezbateri pe tema centrală a festivalului, ieșite din nota comună a dezbaterilor din alte festivaluri cărora le lipsesc “coloana vertebrală” a unui concept solid. Firește, radioul și televiziunea publică s-au alăturat festivalului prin producții speciale.

FNT și-a păstrat ținuta de eveniment cultural în ciuda restricțiilor financiare și a arătat starea actuală a teatrului, discutabilă sub aspect creator de inovație teatrală emoționantă cu temă precis creionată scenic.

EXPOZIȚII EVENIMENT

#  “DOINA LEVINTZA - EXPERIMENT TEATRAL” un adevărat spectacol în sine, cu o serie de costume create cu o fantezie debordantă, specifică acestei mari Artiste a imagini actorului într-un prsonaj. Lucrate cu migala amănuntului semnificativ, costumele dezvoltau menirea unui personaj, subliniată și prin titlul ales fiecăruia. Amintim că DOINA LEVINTZA are deschis în prezent și un “muzeu” prin expoziția permanentă de costume de teatru de la parterul unui bloc din bulevardul Ion Mihalache, nr. 113, sector I, dar costumele din FNT nu au aparținut acestei expoziții originale deticate unor creații din spectacole apuse. Doina Levintza este un creator unicat pentru arta teatrală, film sau televiziune. 

#  “CRISTIAN PEPINO - OMUL CARE TRAGE SFORILE” a oferit o expoziție de grafică personală cu totul originală, captivantă prin idei tematice diferite. CRISTIAN PEPINO este regizoul de mare valoare din teatru de păpuși și marionete, manipulator de senzație al “păpușilor” cărora le-a dat întodeauna suflet. Creatorul dezvăluie prin această expoziție și latura sensibilă deținută în calitate de grafician.

#  “PAUL BORTNOVSKI - ARHITECT. SCENOGRAF. PROFESOR” este o primă expoziție dedicată acestei mari personalități care a activat strălucit și în teatru. Trecut în neființă, opera sa rămâne însă, un document de valoare pentru urmași dornici de a deveni scenografi sau profesori în domeniu. Schițele din expoziție pentru mari spectacole din istoria teatrului, demonstrau ce înseamnă creație în scenografia unui arhitect al imaginii. 

# “DRAGOȘ GALGOȚIU. 2 CAMERE CU NISIP - spectacole, desene, obiecte, prieteni” - s-a înscris în categoria prezentării unei personalități regizorale activă și surprinzătoare mereu în teatru, aflată la final de carieră.

# “RĂGNET 5.0” a avut precizarea - “Expo afiș sociopolitic: Poate un poster să provoace schimbare?” producător fiind “Atelierul de grafică București”.

# “MAY B” - a fost expoziția prefață pentru spectacolul de dans contemporan invitat din Franța, cu fotografii de Jean - Louis Fernandez și Laurence Daniere surprinse din proiectul reprezentației. O ilustrație a devenit și emblema FNT.

# Expoziția “FNT - O RETROSPECTIVĂ A LIBERTĂȚII” a fost compusă din afișe, fotografii și câteva proiecții pentru o reconstrucție a istoriei celor 30 de ani de “libertate” creatoare în teatrul românesc, pentru a servii de fapt, tema de bază a festivalului pe care doar, unele spectacolele o sugerau sporadic.

SPECTACOLE INVITATE DE PESTE HOTARE

FNT acordă de câteva ediții, o atenție sporită teatrului - dans, dansului contemporan prin spectacolele invitate din străinătate. Ediția a 29-a a prezentat trei astfel de reprezentații din acest compartiment artistic și unul de teatru al cuvntului - “Richard al treilea” de Shakespeare, în regia lui Andrei Șerban, alăturând două montări regizorale, cel de la Teatrul “Bulandra” celui de la Budapesta.

# “MAY B” - compania Maguy Marin și Maison des Arts et de la Culture de Creteil, Franța, era un spectacol de dans contemporan inspirit din opera lui Samuel Beckett, cu peste 500 de reprezentații derulate pe diferite maridiane timp de 25 de ani. 

# “CE QUE DE JOUR DOIT A LA NUIT” de Herve Koubi, tot din Franța și tot de dans contemporan.

# “EVGHENI ONEGHIN” - EIFMAN BALLET, Sank - Petersburg, Rusia, un adevărat eveniment al festivalului.

# “III RICHARD” - Teatrul “Radnoti Miklos” din Budapesta.

Ultimele două spectacole invitate din această enumerare le vom comenta separat, alături de altele, selecționate din stagiunea noastră teatrală.

“LA DOI PAȘI DE MULLINGAR” - TEATRUL “NOTTARA” / Sala “George Constantin” / FESTin pe Bulevard / Ediția a VII-a

ACTORI SENZAȚIONALI …

Cum toamna e timpul festivalurilor teatrale, și în Capitală se prezintă cea de a VII-a ediție a FESTin pe Bulevard de către Teatrul “Nottara”, cu tema … “criza feminității” care este doar, un segment neinspirat numit, dintr-un program maraton: 11 - 20 octombrie, când pe 18 octombrie până în 27, Festivalul Național de Teatru, eveniment tradițional, ajuns la cea de a 29-a, invită bucureștenii la teatru. O altă secțiune a FESTin pe Bulevard, între 20 - 21 noiembrie (!) ar fi “MultiArt Exit” organizată cu Administrația Națională a Penitenciarelor. Proiectul Teatrului “Nottara” are la bază prezentarea a 30 de spectacole de la noi, cu invitați din Bulgaria, Germania, Israel, Rusia. Funcținează în marketingul acestui festival precizarea că aparțin invitaților costurile de deplasare. Evident că festivalul acesta cu pretenții multiple, dar lipsuri financiare, nu a putut găzdui spectacole cu distribuții ample și cerințe de spațiu de joc pentru implementarea decorului. Secțiunile competitive ale programului acestui festival au fost …  două axate pe tema - “Criza feminității” și “Bulevardul comediei”!. 

CE E PRE MULT STRICĂ, zice o vorbă de-a noastră, iar programul ambițios, dar haotic conceput al  FESTin pe Bulevard, o dovedește pe deplin. Din acest program se reține totuși, o premieră a Teatrului “Nottara” pe care o vom comenta, cât și alte câteva spectacole. Rămâne o întrebare fără răspuns - CARE E PROFILUL “ESTETIC” AL TEATRULUI “NOTTARA” de pe BULEVARDUL din centrul Capitalei și aplicarea lui prin marketing și … festivaluri?

La sala studio “George Constantin”, inițial dotată cu multiple posibilități de funcționare ne folosite de regizori, Teatrul “Nottara” oferă publicului o premieră remarcabilă, cu o distribuție de actori senzaționali care e dificil însă,  să o poți integra în tema festivalului … “criza feminității”. Se include în repertoriul teatrului o “comedie neagră” cu finețe concepută de dramaturgul american John Patrick Shanley ca un scenariu de film, cu tema - dragoste și familie; autorul a fost recompensat cu o serie de premii pentru activitatea sa prolifică de dramaturg și scenarist. 

Acțiunea piesei e simplă și dezvoltă “conflictul” dintre doi vecini fermieri, familiile Reilly și Moldoon, fiecare restrânse, una cu tatăl Tony și fiul Anhony, cealaltă cu mama Aoife și fiica, Rosemary. Inspirat regizorul Cristi Juncu cooptează pentru distribuție actori de marcă, servește evoluția conflictului pe diverse planuri și animă teatral credibil acțiunea. Decorul conceput de Carmencita Brojboiu este extins și pe lateralele spațiului de joc din sală, servind pe deplin evoluția acțiunii; scenografa imprimă calitate imaginii generale a reprezentației și prin costume gândite să evidențieze personalitatea fiecărui personaj. Farmecul spectacolului e dat de interpretarea actorilor, în prim plan fiind cuplul ciudat de îndrăgostiți - Anthony și Rosemary. Fiecare personaj are un construct dramatic special, rezultat din viața de familie.

Rosemary trăiește alături de mama bolnavă și a copilărit alături de vecinul Anthony de care s-a și îndrăgostit. Cerasela Iosifescu realizează un rol senzațional în Rosemary, compune treaptă cu treaptă evoluția în timp, maturizarea acestei femeii care își tăinuiește iubirea, e agresivă și fermă în relații, dar și sensibilă în fața dragostei dorite. O gamă largă de expresii și trăirii interioare dezvoltă actrița în fiecare scenă în funcție de situații și provocarea partenerilor, fiecare replcă e rostită cu subtilitate pentru a atenționa asupra sensului dublu, dictat și de singurătatea care o macină pe visătoarea Rosemary cea aparent agresivă. Cerasela Iosifescu demonstrează din nou capacitățile multiple deținute, posibilitatea de a se transpune fie într-un rol dramatic, fie în unul comic, întodeauna însă, caracterizând personajele în profunzime; poate fi și Medeea, dar și o fată simplă de fermier. Sunt rari astfel de actori capabili de performanțe , indiferent de genul scrierii. Și Andi Vasluianu face parte din această categorie de interpreți, dovedind și în rolul lui Anthony cel care administrează ferma tatălui  ca o “albinuță” harnică, numai că Tony vrea să o lase moștenire unei rude din altă țară. Anthony nutrește sentimente ascune de dragoste pentru Rosemary, e temător în a le mărturisi. Andi Vasluianu reușește admirabil să compună în complexitate  pe acel bărbat “albinuță” cum specifică dramaturgul, cu fricile celui ce se crede singur pe lume, neîncrezător în Rosemary cea visătoare că putea fi o balerină, conform unei alte indicații a scriitorului, cu tentă simbolică. Actorul e de nerecunoscut în acest rol, interpretat cu finețe expresivă prin îmbinarea comicului cu dramaticul.

Tony și Aoife sunt părinții celor doi îndrăgostiți, bolnavi fiecare și prin comportament și concepții personale despre viață, vor să se impună în fața tinerilor. Victoria Cociaș realizează o compoziție uimitoare în Aoife, o bătrânică mult cicălitoare față de vecinul Tony, dar care vrea un partener de viață în singurătatea ei. Actrița sugerează discret parkinsonul de care suferă văduva Aoife; nuanțarea fiecărui dialog între cei doi bătrâni, Victoria Cociaș o face excelent, dezvăluind intențiile personale ale personajului. Ion Haiduc îl prezintă pe Tony cel grav bolnav, alimentat mereu de un aparat respiratoriu, dar plin de temperament în momente de impunere a dorințelor sale; un prea mult “firesc” manifestă interpretul în discuția finală dintre tată și fiu, replica fiind ca sensuri mai greu de receptat de către public.

Regizorul Cristi Juncu a beneficiat de o distribuție cu actori remarcabili, a exploatat calitățile lor și rezultatul e un spectacol de succes meritat. “La doi pași de Mullingar” este o demonstrație reușită de “arta actorului” ce poate cucerii emoțional publicul.

“OEDIPE” - OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI / FESTIVALUL INTERNAȚIONAL “GEORGE ENESCU”

UN SPECTACOL ILUSTRAT TEATRAL, REUȘIT

În 1958 se inițiază în Capitală, Festivalul Internațional “George Enescu” ajuns astăzi la cea de a XXIV-a ediție, în program fiind prezentă mereu și opera “Oedipe” în diverse variante regizorale. Personalități teatrale memorabile, precum Cătălina Buzoianu (1991), Andrei Șerban (1995) sau Petrică Ionescu (2003) și alții, au propus o serie de aplicații regizorale originale. Actuala ediție a oferit o altă viziune regizorală, semnată de Valentina Carrasco din Argentina.

George Enescu a lucrat timp de zece ani între 1921 și 1931, la compoziția operei ‘’Oedipe’’  care a avut premiera la Opera Garnier din Paris în 1938. Libretul lui Edmond Fleg, în zilele noastre pare foarte stufos și evident, a afectat și compoziția muzicală unde pasajele melodice nu sunt ușor de reținut. Romancier și poet, elenist în eseuri, Edmond Fleg s-a inspirit pentru libret din mitul acelui celebru personaj prezent în piesele de teatru datorate lui Sofocle - “Oedip Rege” și “Oedip la Colonos”. În libret, drama lui Oedipe, se bazează pe invocări persistente ale zeităților religioase din epoca antichității, fapt care afectează substratul tematic major - morala, exprimat prin acest personaj mitic și mereu actual. Replica libretului este explicativă cu multiple referințe la timpul acțiunii și îngrădește linia melodică a compoziției, opera “Oedipe” ne fiind în timp deosebit de populară. Personajele centrale devin prin libret, Corul și firește, Oedipe.

Regizoarea Valentina Carrasco e apropiată de stilul teatral necesar modernizării producțiilor de operă astăzi, a mai pus în scenă “Oedipe” în Argentina și la Bruxelles, în versiuni diverse. Conceptul său regizoral prezentat la Opera Națională București se bazează pe ilustrare teatrală în mai multe planuri, pe exploatarea personajului colectiv Corul alcătuit din aproximativ 90 de persoane, cu trimitere emoțională spre “clepsidra vieții” lui Oedipe, cel care trăiește o dramă morală. Decorul reușit creat de Bianca Anon, are drept element important nisipul, metaforă a acțiunii în spații de joc flexibile, marcate de schele metalice, ușor manevrabile pentru a indica drumul personajului. Decorul se completează cu numeroase proiecții aplicate în plan paralel cu acțiunea din scenă, cu trimiteri metaforice sugestive. Efectele video - Esterina Zarrillo, lghting design - Peter van Praet, contribuie substanțial la creionarea atmosferei dramatice prin care e definit destinul lui Oedipe. Costumele realizate de Barbara Del Piano fac discret trimitere spre contemporaneitate. Regizoarea a acordat atenție sporită interpreților, ca personajele de operă să dovedească și teatralitate în exprimarea muzicală, speculează ingenios și prezența Corului prin atribute ale mișcării scenice și personalizarea membrilor săi aflați activ în relaționare.

Ștefan Ignat interpretează pe Oedipe, având o vastă experiență în acest rol, premiat ca solist în diferite alte montări ale acestei opere, fiind și autorul unei cărți - “Oedipe - o viziune interpretativă”, în 2015. Evident și în conceptul regizoarei Valentina Carrasco, baritonul realizează o interpretare excelentă a personajului pentru că asociază calitățile vocale cu trăirea interioară a situațiilor prin care trece Oedipe, ca un actor de teatru talentat.

În personaje din planul doi al subiectului, unii soliști se adaptează reușit intențiilor regizorale , alții mai puțin demersului teatral. Efortul interpreților rămâne însă, apreciabil pentru construirea unui spectacol nuanțat teatral - Horia Sandu (Tiresias), Dan Indricău (Creon), Liviu Indricău (Păstorul), Marius Boloș ( Marele Preot ), Iustinian Zetea - debut ( Phorbas ), Ion Dimieru ( Străjerul ), Daniel Pop - debut ( Thesee ), Lucian Corchiș ( Laios ), Oana Andra ( Jocaste ), Sorana Negrea ( Sfinxul ), Stanca-Maria Manoleanu - debut ( Antigone ), Antoanela Barnat ( Merope ), Zoica Șohterus (O femeie tebană ). 

“Oedipe” este un spectacol modern în intenția îmbinării compoziției muzicale cu teatralitatea axată pe efecte metaforice și depășește condiția de “operă-concert” static în vechiul stil tradițional. 

P.S. Festivalul Internațional “George Enescu”, ediția a XXIV-a, desfășurat între 31 august și 22 septembrie, din păcate, nu a beneficiat de popularizare prin mass media, în special din partea televiziunii publice. La noi cultura e un domeniu neglijat de mass media și nu numai, politichia fiind “subiectul preferat!

FESTIVALUL “ZILE ȘI NOPȚI DE TEATRU LA BRĂILA” / 13 - 22 septembrie 2019 / TEATRUL “MARIA FIOTTI

UN PROGRAM ANIVERSAR REUȘIT

         Toamna ca de obicei e marcată de festivaluri care mai de care mai pretențioase, dar … cu programe unde găsești, cel puțin 40% aceleași spectacole. Festivalurile sunt un fel de turnee pentru că un turneu costă mult astăzi un teatru, iar festivalurile sunt finanțate și de autorități și de puțini sponsori iubitori de cultură.

         “Zile și nopți de teatru la Brăila”, ediia a XIII-a, a avut drept temă – “Criza familiei în lumea contemorană” și a sărbătorit și 70 de ani de existență ai Teatrului “Maria Filotti”, manifestarea fiind dedicată regretatei regizoare Cătălina Buzoianu, născută la Brăila. Lucian Sabados – “director artistic și selecționer al Festivaului, manager al teatrului” -, a ales 17 spectacole din țară și Capitală, a deschis Festivalul cu trei (!!!) premiere ale instituției pe care o conduce, în regia unor personalități – Victor Ioan Frunză, Vlad Massaci și Vlad Cristache. 

         Firește, nu au lipsit ca la orice festival, lansări de carte despre activitatea unor mari regizori Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, dar cum erau prezentate volumele, aminteau de versurile din … “Glossă”, mereu actuala și trista poezie lăsată moștenire de Eminescu. Au mai fost lansate un volum despre Eugen Doga, muzicianul de peste Prut, o carte  “Dramaturgia contemporană greacă” și o documentă apreciabil Monografie a Teatrului “Maria Filotti”. 

         “Zile și nopți de teatru la Brăila” poate fi considerat un festival aparte, reușit prin oferta tematică a programului și nota aniversară a celor 70 de ani de existență a instituției într-o clădire de patrimoniu, renovată, dăruită în urmă cu o sută de ani “pentru urbe să fie un refugiu cultural”, de primarul de atunci Dumitru Ionescu. 

         Cum majoritatea spectacolelor selectate sunt comentate pe acest blog, la data premierei, oferim și comentarii despre cele trei premiere ale Teatrului “Maria Filotti” care au deschis Festivalul.

“DOI PE UN BALANSOAR” / Sala Studio

EMOȚIE ȘI APLAUZE PE DEPLIN MERITATE

         Oricare spectacol sub “direcția de scenă” – Victor Ioan Frunză, un regizor de excepție, stârnește interesul publicului; creatorul lucrează de ani de zile în echipă cu scenografa Adriana Grand într-o colaborare perfectă; a reușit, ca într-o adevărată școală, să lanseze  și un grup de tineri actori prin spectacole remarcabile, când era găzduit de Centrul Cultural UNESCO “Nicolae Bălcescu”, acești admirabili actori l-au urmat apoi la Teatrul Metropolis. Victor Ioan Frunză nu omite colaborarea ca “director de scenă” cu teatre din țară și unele din Capitală, dar impune o discreție în a anunța aceste premiere,multe fiind adevărate evenimente teatrale.

        

 “Doi pe un balansoar” e un nou prilej de evidențiere a harului celor doi mari creatori Victor Ioan Frunză – direcția de scenă și Adriana Grand – scenografia. Piesa americanului William Gibson, în două personaje, a avut și are în continuare o careieră internațională de succes, înregistrat și la noi, la Teatrul Mic, în urmă cu mulți ani, în distribuție fiind personalități memorabile ale teatrului nostru. În 1957, William Gibson lansează la New York, povestea veșnică de căutare a dragostei și de ieșirea din singurătate într-o lume agitată, marcată de interese; Gittel, o balerină, e singură și se află în căutarea unui demers profesional, iar Jerry, un avocat preocupat de aceiași căutare, ofertantă însă, printr-un mariaj discutabil, se întâlnesc întâmplător, iar relația lor de comunicare susținută și de sentimentul iubirii, dezvoltă în subsidiar, radiografia unei societăți dominată de lupta intereselor. Spectacolul este o mare reușită prin modul în care “direcția de scenă” și scenografia, prezintă radiografia unui cuplu, aflat fiecare în micile sale “celule” locuințe, într-un oraș cu “zgârie nori” dintr-o lume care însingurează oamenii. Publicul dintr-o sală mică, privește parcă pe “gaura cheii”, viața unor oameni, dornici de dragoste sinceră și de comunicare. Adriana Grand “ambalează” acțiunea într-un decor original, senzațional, sugerează atmosfera generală a orașului prin imagini din New York ce îngrădesc “celulele” modeste, decorate în amănunt, realist în funcție de personalitatea locatarului, totul fiind funcțional, cu sens major pentru acțiune. Adriana Grand, cu grijă, “îmbracă” personajele în ținute semnificative pentru evoluția lor dictată de situații. 

         Victor Ioan Frunză deține știința rară, de a construi un spectacol pentru “teatru intimist”, “teatrul de cameră”, cu grijă pentru amănuntul mișcării scenice și coordonarea actorilor, relațiilor, pentru a transmite emoție publicului, pe tema acțiunii, dezvoltată coerent teatral. “Directorul de scenă” acordă atenție deosebită actorilor din distribuție, deveniți element principal pentru expunerea scenică a viziunii regizorale aplicată textului; Corina Moise (Gittel) și Alin Florea (Jerry) se confruntă cu partituri complexe și valorificarea substanței conceptului regizoral. Rămâne însă, discutabilă intenția ca Jerry să fie mai vârstnic în raport cu partenera Gittel. 

        

 Corina Moise, în Gittel, atenționează din nou, după alte spectacole, că este o actriță de vârf a generației sale, de la un rol la altul, reușește performanța adaptării în alt profil de personaj. Corina Moise se transpune cu sinceritate în Gittel prin trăire intensă a fiecărui moment din “conversațiile” cu Jerry; actrița caracterizează la nuanță, o femeie ambițioasă, dar nefericită în eșecurile singurătății, căutătoare de partener în viața ei tristă, afectată și de o boală fizică, înțelegătoare față de situația partenerului găsit întâmplător din alt mediu social, dar dornică de adevăr în comunicarea sentimentelor. Corina Moise cu precizie rostește fiecare replică și îi subliniază subtextul, iar prin gest, ținută completează profilul personajului, lacrimile lui Gittel îi rămân pe față la aplauzele finale ale reprezentației, rolul fiind “trăit” excepțional de interpretă.
 Alin Florea conturează convingător caracterizarea generală, a avocatului Jerry cel dornic de succes, dar nemulțumit de relația mariajului în care prin socru a aflat sprijin profesional; precipitarea verbală în rostirea replicii, afectează însă, nuanțarea interpretării rolului și relației cu partenera. Jerry prin distribuirea lui Alin Florea, pare doar un om mai vârstnic prin modul în care percepe întâlnirea cu Gittel, preocupat de parvenire profesională, grijuliu față de situația partenerii, dar nu și față de solidaritatea comunicării sentimentale cu ea. 

         “Doi pe un balansoar” e un spectacol marca Victor Ioan Frunză – Adriana Grand, cu o minunată actriță Corina Moise și Alin Florea, încărcat de emoții, cu un meritat succes de public. 

“CONVERSAȚIE DUPĂ ÎNMORMÂNTARE” / Sala Studio

O REUȘITĂ ANALIZĂ… DESPRE RELAȚIA DE FAMILIE

         Autoarea piesei, Yasmina Reza, practică un stil de dramaturgie special, acțiunea e trecută în planul doi, importanță fiind acordată caracterelor, psihologiei personajelor; replica, fiecare cuvânt și substratul lui, devin baza analizei, cunoașterii lor și a unei lumi ce nu e străină publicului. Titlul piesei – “Conversație după înmormântare” are sens simbolic, fiind vorba de “înmormântarea” unor sentimente și relațiile unei familii aflate în criză.

        

 Regizorul spectacolului, Vlad Massaci, continuă cu rafinament teatral, “analiza” autoarei asupra unei familii cu probleme; după moartea tatălui, doi frați și sora lor, alături de cei apropiați poartă un dialog care dezvăluie criza acestei familii, declanșată de comportamentul și caracterele membrilor ei. Cu originalitate în ilustrare teatrală, regizorul oferă un spectacol de “teatru de cameră”, radiografie a unor vieți. Scenografa Vanda Sturdza susține admirabil, intenția de “radiografie” a conceptului regizoral; decorul se rezumă la biroul tatălu decedat, aflat în centrul spațiului de joc care e delimitat printr-un “covor” flexibil, ca viețile celor din familie, perdele din plastic incolore, îngrădesc scena, sunt ieșirile și intrările personajelor; pe marginea spațiului de joc sunt scaunele celor ce nu sunt implicate în dialogul unor secvențe. Scenografa, prin costumele atribuite personajelor, le definește profilul; Vanda Sturdza se dovedește din nou, o scenografă de excepție, cunoscătoare a subtilității sensurilor piesei și intențiilor regizorale.

         Excelent îndrumă regizorul fiecare actor pentru a întreprinde o adevărată “analiză psihologică, expresivă”, a personajeului atribuit și a configura relațiile cu partenerii, impuse de situații diverse; regizorul servește astfel și evidențierea conflictului interior, specific fraților Nathan și Alex, declanșat de Elisa, femeia iubită de aceștia. Relațiile dintre cei trei, când nu au replică și cuvântul aparține relatării unor amintiri de către alte personaje, sunt adevărate “bijuterii” prin modul în care interpreții sugerează stările interioare, particulare, ale fiecăruia. Liviu Pintileasa prezintă impresionant reacțiile lui Alex în fiecare moment, determinate de contactul acestuia cu fratele sau sora sa, cu Elisa pe care o iubește, dar i-a trădat dragostea; actorul realizează remarcabil complexitatea personajului. Valentin Terente în Nathan, cuceritorul Elisei, compune cu abilitate profilul fratelui încrezător că totul i se cuvine, dar și starea interioară ce îl macină prin dispariția tatălui. Elisa e un personaj cu replici reduse, dar central pentru radiografierea crizei din familia fraților; Narcisa Novac reușește să evidențieze importanța Elisei pentru conflictul din familie, prin finețe expresivă și gestuală. Cuplul Julienne – Pierre, e admirabil definit în esență caracterială de Monica Ivașcu și Dan Moldoveanu, cu discrete accente comice. Ramona Gîngă e sora Edith și actrița prezintă cu atenție, profilul acelei femei, mereu triste și nemulțumite de singurătate, în viața personală. Acest spectacol confirmă din nou, că Teatrul “Maria Filotti” deține o trupă de actori înzestrați, capabili de performanțe în diverse roluri.

         “Conversație după înmormântare” e un spectacol pe deplin reușit care va mulțumi publicul prin emoția transmisă de radiografierea unei teme actuale – “criza familiei”.

“TRUE WEST” / Sala mare

EFECTELE TEATRALE AFECTEAZĂ JOCUL ACTORILOR

        

 Regizorul Vlad Cristache alege o piesă datorată lui Sam Shepard, actor, scenarist și dramaturg, răsplătit cu premii importante. Regizorul revine la Teatrul “Maria Filotti” unde a debutat în 2010 cu un spectacol admirabil “Peer Gynt”.

         “True West” se integrează perfect temei Festivalului de la Brăila – “criza familei” prin conflictul dintre doi frați, Austin, scenarist și Lee, călător prin preerie, ambii cu o copilărie nefericită; povestea lor e dramatică, se iubesc, dar se și urăsc, ambii fiind în căutarea unei reușite în viață. Sam Shepard concepe în stil realist, dezvoltarea conflictului dintre cei doi frați, cu psihologii existențiale diferite.

         Vlad Cristache lucrează pentru realizarea acestui spectacol, cu scenografele Andreea Tecla și Mădălina Nicolae, partenere și pentru alte proiecte regizorale ale sale din trecut. Decorul este la început cu minuție construit pentru a prezenta realist casa lui Austin; pe parcursul conflictului, casa va fi răvășită, distrusă de furia celor doi frați. Distrugerea va începe cu fisurarea peretelui din fundal, apoi prin dispariția zidului ce lasă loc … pentru patru ventilatoare mereu active drept trimitere metaforică la personajele piesei, ca în final să fie distrus tot mobilierul, plantele din casă și obiectele. Scenografic și regizoral, efectele teatrale cu tentă metaforică de distrugere a casei familiei Austin, sunt stridente, exagerate și … “distrug” și posibilitatea remarcării interpreților. Costumele nu sunt create pentru prezentarea caracterizării personajelor, sunt banale. Lumina e dezlânat manevrată de la prima scenă, în care abia se zăresc chipurile celor doi frați, expresiile lor și continuă a fi confuză și în alte scene. Abundența de efecte teatrale folosite de regizor prin manevrele decorului, cât și imaginile vizuale dintr-un televizor, cu sens simbolic, sunt artificii exterioare și afectează analizarea atentă a psihologiei particulare a celor doi frați care își caută realizarea în viață. Disputele dramatice dintre Austin și Lee, regizorul Vlad Cristache nu le tratează scenic coerent și evolutiv, în funcție de particularitățile caracteriale deținute de fiecare personaj. 

         Silviu Debu încearcă să arate nuanțat, căutările lui Austin și dorința de izbândă profesională, precum și revolta față de comportamentul fratelui, Lee. Actorul reușește momente admirabile în configurarea personajului, în multe situații conflictuale, dar și exagerări forțate, în altele. Emilian Oprea în Lee cel vulcanic în manifestări, trece personajul de la o situație la alta, când vrea să scrie un scenariu despre viața lui în preerie, cu incoerență și prin  absența unui sprijin regizoral. Absența îndrumării regizorale se face simțită și în rostirea replicii de către actor cu acel “firesc”, fragil în subtilități dictate de situații. Emilian Oprea este o personalitate cu numeroase reușite în film, producții tv și în teatru, de astă dată însă, interpretarea lui Lee nu îi reprezintă talentul deținut, cu toate că rolul era potrivit calităților sale, dar … regizorul nu i-a fost aproape. 

         În rolul Mamei, ca întodeauna Mihaela Trofimov e de nerecunoscut; actrița intră în “pielea” personajului, o Mamă decrepită pentru care familia pare a nu exista. Excelent își concepe actrița personajul. Valentin Terente se remarcă în scurtele intervenții ale producătoruluide film Saul Aaron, un tip plin de sine, îngâmfat.

         “True West” rămâne un spectacol exagerat “decorat” scenic, încărcat artificial, ca imagine teatrală generală, dar cu unele momente remarcabile datorate unor actori.

P.S.  Festivalul "Zile și nopți de teatru la Brăila" este o reușită a Teatrului "Maria Filotti", nu numai prin tematica aleasă, ci și prin efortul teatrului gazdă de a lansa către public trei premiere care desigur vor avea un circuit teatral prin țară și Capitală, vor fi selectate și pentru alte festivaluri. 

         

         

         

“NEGUȚĂTORUL DIN VENEȚIA” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala Studio

REUȘITĂ DEMONSTRAȚIE A JOCULUI MORAL - BANI, DRAGOSTE, RELIGIE

         De milenii dragostea și banii, ca și ura rasială și religioasă, persistă în lumea largă, iar morala și toleranța cu greu își află un loc în acest conflict. Pe la 1600, genialul William Sakespeare atacă în “Neguțătorul din Veneția” ambiguitatea morală, echivocul unor astfel de conflicte, în piesă considerată de unii a fi o comedie amară, când de fapt, e o dramă mereu actuală în societate.

        

 Shakespeare documentat alege Veneția, când în secolul al XVI-lea, în Republica Venețiană, existau … getouri pentru evrei. Cunoscutul regizor bulgar, Alexander Morfov propune o versiune scenică reușită a piesei tradusă de Dragoș Protopopescu prin trimiterea acțiunii complicate în zilele noastre; în frumoasa Veneție trăiește un evreu cămătar, Shylock cu fiica, Jessica, batjocorit mereu de concetățenii creștini, în frunte cu Antonio, un armator bogat. Banii îi aduc în conflct pe Shylock și Antonio care împrumută de la evreu o sumă importantă să îl ajute pe amicul Bassanio, dornic să cucerească pe frumoasa Porția, moștenitoare a unei mari averi; dragostea, dar și bani, animă și pe Lorenzo, prieten cu Bassanio și Antonio, să o cucerească pe Jessica. În versiunea scenică, regizorul Alexander Morfov urmărește cu atenție să sublinieze, ambiguitatea morală a jocului dragoste-bani în contextul și a unei confruntări religioase, tratând dibaci și coerent teatral acțiunea, treaptă cu treaptă pe mai multe planuri; în conflictul religios general, evrei – creștini, toți sunt oameni, însă cu grave hibe morale. 

       

  Subiectul solicită mai multe locuri de acțiune, cerință rezolvată cu pricepere de Gabi Albu prin construcția unui decor funcțional și ușor transformabil, cu un fundal cu discrete imagini din Veneția. Decorul ingenios, dă posibilitatea jocului în paralel pe diverse spații, la etajul celor două clădiri din lateralele scenei, la parterul lor și în centrul scenei. Regizorul Alexander Morfov țese un montaj cu măestrie pentru a îmbina planurile de joc în funcție de situații. Costumele moderne sunt concepute de Liliana Cenean, cu grijă pentru detalii în a marca personalitatea fiecărui personaj. Imaginea reprezentației este spectaculoasă, iar atmosfera generală e completată și prin ilustrația muzicală atractivă, bine aleasă și plasată de Alexander Morfov, plus creșterea sonoră a efectelor de tunete care prevăd eșecul flotei armatorului.

        

 Viziunea regizorală propune, fără a apela la exagerări teatrale, o “oglindă” a lumii de astăzi, prezentând de la bun început veselia și frivolitatea unor tineri, ca apoi să dezvolte conflictul etapă cu etapă, până la momentul dramatic, încărcat de suspans al judecării lui Shylock; răzbunător pe insultele anterioare, el cere punerea în practică a contractului cu Antonio, de împrumut fără dobândă, că nu ia dat banii la termen, a unei clauze – să primească o … livră din carnea acestuia. Alexander Morfov dirijează impreionant scena judecării evreului pentru clauza propusă, pedepsit cu confiscarea averii și obligația de a se creștina; în ultima imagine a finalului reprezentației regizorul lasă față în față pe Shylock și Antonio, lansând provocarea ca publicul să judece morala fiecăruia. Manevrarea banilor și dragostea implică moralitate și nu trădare; Bassanio prietenul lui Antonio, trădează dând drept răsplată inelul legământ al dragostei, primit de la Porția, tânărului “avocat” venit să apere pe Antonio în procesul cu Shylock, dar "avocatul" e chiar ... Porția deghizată. Rămâne astfel un final deschis, cum dragostea și banii sunt în balanța regulilor morale. Rare sunt întâlnirile cu Shakespeare în care regizorul să descifreze subtil ideile piesei, să transmită emoțional tema, așa cum o face Alexander Morfov cu respect față de dramaturg. 

      

   Spectacolul e captivant prin interpretarea actorilor și prin creația de referință, oferită de Ion Caramitru în Shylock. Bătrânul evreu e prezentat ca un om interesat de bani, grijuliu față de fiica Jessica, dar afectat profund de batjocora celor din preajmă pentru religia sa; strălucit subliniază Ion Caramitru drama interioară a bătrânului, ce îl motivează să acționeze ticălos împotriva lui Antonio și moral e condamnabil, dar regulile morale i-au fost distruse de ura celor din comunitatea unde trăiește; Shylock devine astfel și victimă a comportamentului social a celor din preajmă, pentru care relațiile de iubire, au drept substrat interesul față de banii partenerei. Ion Caramitru construieșe desăvârșit portretul unui personaj tragic, luptător pentru existență care are drept soluție arma banilor, atent mereu la subtextul replicii și relației cu partenerii; impresionate sunt cele două monologuri interpretate cu sens major de actor. Armatorul Antonio e “partenerul” lui Shylock pentru că banii sunt arma câștigului bunului său trai, iar Richard Bovnoczki speculează admirabil caracterul celui stăpân și sigur pe afaceri, cu prieteni de ocazie numeroși. Personajul are un bagaj restrâns de replici, dar actorul, prin expresie și gestică sugerează și o anume tristețe ascunsă a singurătății personale a celui cu tineri amici interesați de averea sa. Bassanio e prietenul cel mai apropiat de Antonio, un tânăr superficial, pasionat al jocurilor de noroc, iar Alexandru Potocean cu mult farmec întrupează frivolitatea personajului; nuanțat sugerează ambiguitatea relației cu Porția pe care o cucerește din dragoste, dar si atras de moșenirea ei. Alexandru Potocean reușește excelent să arate multiplele fețe ale cuceritorului de sentimente, dar temător de contractul împrumutului lui Antonio pentru el, de la Shylock. 

       

  Ada Galeș e frumoasa Porția aflată în stabilirea partenerului de viață, condiționată de șarada cu sens metaforic impusă de tatăl decedat pretendenților; actrița creionează cu precizie stările impuse de părintele care i-a lăsat o mare moștenire. Ea este apoi, remarcabilă când se “deghizează” în Balthazar, avocatul lui Antonio, venit la procesul lui Shaylock. Cel de al doilea cuplu, Lorenzo și Jessica, îndrăgostiți, dar cu același interes și pentru bani, e prezentat cu multă măsură, la nuanță, de Ciprian Nicula și Flavia Giurgiu. Regizorul coduce evoluția acestui cuplu în care Lorenzo devine un tânăr cu bani, dar și cu un pistol amenințător, iar Jessica își dă seama de trădarea tatălui când a fugit de acasă pentru iubit cu bijuteriile. Cel de al treilea cuplu de îndrăgostiți, Grațiano și Nerissa, este bine creionat de Silviu Mircescu și Cosmina Olariu; el e un tânăr încrezut, plin de sine, ea o femeie care încearcă echilibru în relații și în special cu Porția. Mihai Calotă apare la început ca propieterul unei taverne din Veneția unde începe jocul tinerilor, care se transformă cu tâlc în final, în Dogele judecător, iar actorul marchează cu finețe rostul acestei transformări. Ireproșabile sunt intervențiile în acțiune a unor personaje de plan secund prin interpretarea actorilor – Emilian Mârnea (Lanceloto), Petre Ancuța (Salanio) și Florin Călbăjos (Salarino).

         “Neguțătorul din Veneția” e un spectacol eveniment prin tratarea cu subtilitate a unei teme mereu actuale – dragostea, banii și religia, în termeni emotivi și provocatori moral, prin meritele regizorului și ale actorilor, în frunte cu Ion Caramitru în memorabilul Shylock care știu să ne demonstreze cât de … contemporan rămâne bătrânul Wiiliam Shakespeare.     

“ FAMILIA ADDAMS” – TEATRUL EXCELSIOR

UN MUSICAL … LA SUPERLATIV!

       

  Stagiunea teatrală debutează în Capitală, cu musicalul – “Familia Addams”, senzațional realizat în nota celor care au adus celebritate acestui gen de spectacole la Londra și apoi pe Broadway. Nu este o laudă deșartă această comparație cu profesioniștii genului, englezi sau americani, cei care au făcut din musical, spectacolul dorit de Marele Public de pretutindeni. Musicalul unește actoria cu dansul și cântecul, interpreții trebuie să știe să danseze, să cânte, dar și să susțină dialoguri vorbite. Numeroasele noastre universități de artă nu dețin niciuna o secție specială pentru pregătirea actorilor, să servească musicalul, de unde și foarte rarele spectacole de acest gen. Iată totuși, că Teatrul Excelsior are o echipă de actori, capabili să prezinte un musical fără hibe în interpretare, sub îndrumarea unui meșter desăvârșit al genului, Răzvan Mazilu. 

       

  În 1938, desenatorul, caricaturistul american, Charles Addams câștigă rapid prețuire prin portretele membrilor … familiei extravagante Addams, cu țintă satirică. Desenele inventate de Charles Addams, prind apoi, repede viață, în seriale de televiziune și în animație, apoi în câteva filme și ajunge astfel, în 2010, “Familia Addams” pe Broadway sub formă de musical, Marshall Brickman & Rick Elice scriu libretul, Andrew Lippa – muzica și versurile songurilor. “Familia Addams” devine un musical jucat pe diferite scene ale lumii pentru că astfel de “familii” se întâlnesc și astăzi, oriunde. Subiectul libretului are la bază pe cei din clanul Addams cu ciudățeniile lor, tema fiind mereu actuală – dragostea și adevărul. Familia Addams e înstărită, dar excentrică prin gusturile stranii, iar fiica Wednesday (Miercuri) se îndrăgostește de Lucas din familia Beineke, dintr-o altă zonă care pare aparent normală. Acțiunea se derulează în jurul întâlnirii celor două familii pentru a accepta căsătoria tinerilor. Libretul, ca în orice musical e simplu sub aspect narativ, lăsând cale liberă comentării temei prin muzică, songuri, dans și e savuros prin replica apropiată de o “comedie neagră” în unele situații.  

            Carmen Stanciu realizează cu fin umor traducerea și adaptarea textului, completat reușit de Alex Ștefănesc prin traducerea și adaptarea songurilor, iar rezultatul trimite amuzant la actualitate și comunicarea din zilele noastre. Interpretarea scenică a libretului impune profesionalism din partea regizorului, coregrafului și firește, a actorilor care trebuie să cânte, să danseze, să întrupeze personaje în dialoguri, să relaționeze în diverse situații. Acest profesionalism e demonstrat pe deplin de toți care participă la construcția încântătoare a spectacolului nu pe o scenă mare cum ar solicita un musical, ci pe o scenă mai mică, așa cum e cea a Teatrului Excelsior. 

        

 Un prolog sugestiv, cu proiecții filmice – video: Cristian Niculescu -, introduce publicul în acțiune prin amintirea începuturilor “Familiei Addams”. Sabina Spatariu decorează scena prin panouri expresiv desenate pentru a marca spațiul de joc. Imaginea generală a reprezentației se “colorează” spectaculos prin costumele create de … Răzvan Mazilu care respectă linia desenelor lui Charles Addams, dar primesc un plus de imagine nouă prin fantezia debordantă a creatorului lor; machiajul, perucile, completează rafinat, imaginea fiecărui personaj și dau nuanțe esențiale pentru caracterizarea lui.

        

 Răzvan Maziu în calitatea dublă de regizor și coregraf, conduce cu precizie echipa de interpreți ai unui musical, un sprijin substanțial la adaptarea lor având în colaboratorii săi pentru instruirea actorilor: Maria Alexievici – pregătirea muzicală și Monica Petrică – asistent coregrafie. Reușita deplină a acestui musical se datorează modului în care Răzvan Mazilu echilibrat, fără artificii regizorale ieftine, nu lasă fisuri în îmbinarea dialogulu cu dansul, songurile și cu inspirație și forță coordonează distribuția. Cunoscător profesionist al regulilor unui musical, le folosește cu fantezie ca regizor și coregraf, susținut fiind și de excelentul joc al luminii – light design: Costi Baciu.

 Actorii pentru Răzvan Mazilu, reprezintă elementul principal în ilustrarea scenică, prin care dă coerență și credibilitate, fiecărui moment din reprezentație. Cuvintele de laudă sunt puține pentru a le adresa fiecărui membru din distribuție; actorii alcătuiesc o echipă bine sudată de regizor și coregraf, relaționează spectaculos, cucerind mereu aplauzele publicului la scenă deschisă. Libretul aduce în spirit fantastic și pe “Strămoșii” familiei Addams, un personaj colectiv, comentator al situațiilor, membrii fiind însă, personalizați. Andreea Hristu – Marchiza, Iulia Samson – Mireasa, Loredana Cosovaru – Balerina, Alex Popa – Clovnul, Dan Clucinschi – Soldatul și Ovidiu Ușval – Gansterul, sunt uimitori prin modul în care punctează expresiv profilul personajului atribuit și se integrează rolului de comentator colectiv. 

“Corabia” musicalului e condusă de cuplu Addams – Gomez și Morticia, soții veșnic îndrăgostiți, părinții rebelei, Wednesday. Invitat de la Teatrul de Comedie, Lucian Ionescu realizează, putem spune și argumenta, o performanță artistică în Gomez, ca actor în definirea nuanțată a personajului, ca dansator și interpret muzical al songurilor. De la gestică, ținută și privire, Gomez al său e un bărbat activ, iubitor, extravagant în unele manifestări, interpretul transmite abil umor debordant publicului prin caracterizarea satirică inteligent a personajului. Actrița Oana Predescu în interpretarea soției Morticia (în altă reprezentație personajul revine Cameliei Pintilie), pare că provine dintre balerine, prin flexibilitatea corporală și grația gesturilor, caracterizează însă, ca actriță perfect pe năzuroasa doamnă, mereu fiind atentă la detaliul situațiilor. Lucian Ionescu și Oana Predescu, parcă sunt născuți să interpreteze roluri în orice musical! Maria Alexievici din “pregătitor muzical”, devine o minunată actriță, în Alice Beineke, mama lui Lucas cel îndrăgostit, o femeie cu pretenții de sensibilă poetă. Doru Bem în rolul lui Mal Beineke, definește în amănunt pe soțul uimit de lumea în care se află, un om normal și grijului față de familie. Cuplul îndrăgostiților – Wednesday și Lucas -, e admirabil construit de Ana Udroiu și Dan Pughineanu, ea e o tânără temperamentală și dominantă în dragoste, el un naiv și respectuos fiu; cei doi actori sunt fermecători în interpretarea rolurilor.      

   

Un personaj ciudat, valetul familiei Addams, Lurch, rol de prezență cu replici puține, sonor baritonale, e condurat ireproșabil, cu ținută, de Mircea Alexandru Băluță. În Bunicuța, un alt personaj straniu, cu intervenții bine motivate în situații, tânăra actriță Aida Avieriței realizează o compoziție comică suculentă. Alt personaj ciudat, unchiul Fester cel îndrăgostit de Lună, prin interpretarea strălucită a actorului Mihai Mitrea – cântec, dans și replică, stârnește apauze spontane meritate de la public (în ată reprezentație rolul e interpretat de Radu Mitrea). Luna e o apariție fermectoare prin costum și prezența scenică a interpretei Andreea Hristu, activă și în Marchiza din personajul colectiv. Repet, cuvintele de laudă pentru acești actori care s-au încumetat să joace într-un musical, sunt puține pentru efortul depus de a fi fiecare remarcabil în diverse scene.   

“Familia Addams” este un spectacol eveniment, de mare succes pe drept câștigat de Teatrul Excelsior, de o echipă cu credința că poate da viață unui musical, conform standardelor solicitate de acest gen teatral și a făcut-o entuziasmant sub bagheta lui Răzvan Mazilu, un spirit creator complex, lansat prin teatru-dans la Teatrul Odeon.

P.S. Voi reveni cu plăcere la acest spectacol de excepție pentru a acorda atenția cuvenită interpretării și actorilor: CAMELIA PINTILIE pentru personajul Morticia Addams și RADU MITREA pentru unchiul Fester.