“ ÎNSEMNĂRILE UNUI NECUNOSCUT “ – TEATRUL “ BULANDRA “

UN SPECTACOL IMPRESIONANT DESPRE O LUME NEBUNĂ, NEBUNĂ

În această primă etapă calendaristică a stagiunii 2011, Teatrul “Bulandra” s-a detașat prin evenimente teatrale – “Îngropați-mă pe după plintă” (regia Yuri Kordonsky), “Ivanov” (regia Andrei Șerban) - și continuă acest drum cu “Însemnările unui necunoscut” (regia Alexandru Darie). Fără să apeleze la mutilarea scrierilor din ambiții regizorale, fără proiecțiile la modă, fără șmecherii vizuale, aceste mari spectacole ale stagiunii dovedesc originalitate prin conceptul regizoral ce descifrează în profunzime textul și îl expune scenic surprinzător cu susținerea unor distribuții admirabile.

“Însemnările unui necunoscut” este un spectacol impresionant, de teatru adevărat ca menire culturală, derulat spectaculos de regizorul Alexandru Darie cu ajutorul scenografiei Mariei Miu, pe mai multe planuri în care și cine are de rostit doar o replică, se remarcă, fiind participant activ la susținerea emoțională tragic-comică, tensionată a atmosferii și ritmului interior al reprezentației. În toate planurile, mai ales în prima parte a spectacolului, numeroasele personaje ale acțiunii sunt plasate pe scenă și reacționează la fiecare replică sau situație. Captivante și complementare devin relațiile lor în raport cu monologurile susținute de stâlpii conflictului. Este un aspect original, novator pentru teatralitatea unui spectacol. Regizorul Alexandru Darie și-a dorit și a reușit un spectacol de excepție, oferind pe scenă o dioramă … teatrală, un tablou vivant al unei lumi nebune, nebune din care și spectatorii fac parte, chiar dacă trăiesc în mileniul trei și nu sunt implicați prin efecte regizorale interactive forțate, să comunice relațional cu cei din secolul XIX de pe scenă. Construcția vizuală în amănunt a acestei lumi s-a datorat imaginației creatoare a regizorului și scenografului, actorilor devotați formulei de spectacol, fiind rezultatul a multor luni de repetiții. Astfel, Marelui Public nu i se mai prezintă un spectacol de o oră și câteva minute cu efecte exagerate de imagini fără de rost din care nu pricepe mai nimic, ci un spectacol cuceritor ce îi stârnește interesul precum lectura unui roman … polițist.

Textul este dramatizarea unui roman de valoare universală, dar nu … polițist, “Satul Stepancikovo și locuitorii săi”, scris în 1859 de Dostoievski la vârsta de 38 de ani înaintea capodoperelor “Crimă și pedeapsă”, “Idiotul” sau “Frații Karamazov”. Este un roman în care se simte influența lui Gogol, mai tânărul său contemporan pe care acesta îl prețuia. Nu întâmplătoare poate fi și titulatura dramatizării ce amintește de “Jurnalul unui nebun” de Gogol. Dramatizarea romanului aparține regretatului regizor și pedagog, Ion Cojar care a început și lucrul la acest spectacol în urmă cu câțiva ani, dar destinul său s-a frânt. Alexandru Darie a preluat dramatizarea, aplicând o altă viziune regizorală și dedică spectacolul lui Ion Cojar.

Este aberant să comparăm romanul cu dramatizarea când se respectă la amănunt sensurile scrierii lui Dostoievski. Miezul spectacolului rămâne confruntarea dintre personajele centrale ale romanului, Foma Fomici (Virgil Ogășanu) – un impostor amintind de Tartuffe, personajul lui Moliere - și Egor Ilici, colonel (Mihai Constantin) – un om simplu, naiv, căzut în plasa unei familii dominate de dictatura șarlatanului. Veșnicul motor existențial, dragostea, va rezolva provocator conflictul din familia genărălesei (Tamara Buciuceanu), șefa clanului de la conacul din “satul Stepancikovo”. Acțiunea unui roman dramatizat pe scenă, evident propune un spectacol ce nu se poate rezuma la o oră și jumătate de reprezentare. În cazul de față, spectacolul durează mai mult și pentru că dramatizarea, cu respect față de roman, își argumentează acțiunea prin o sumedenia de personaje, tipologii ce nu pot fi ignorate și în care oricine se poate regăsi. Viziunea regizorală, mai întâi propune o prezentare inventivă a tipologiilor reprezentative pentru o lume nebună, agitată, dominată și manipulată de impostori. Se trece apoi, în partea a doua a reprezentației, la prezentarea printr-o analiză psihologică profundă a motivării fiecărei tipologii. Viziunea regizorală dezvoltă de la satira directă din debut, la scormonirea cu ironie a motivării fățărniciei și pasiunilor fiecărui personaj. Jocul minciună-adevăr, bine-rău, prinde viață de la o scenă la alta, lăsând spectatorul judecător, adeseori cu respirația tăiată. Nebunilor fățarnici li se dă masca jos și într-un final surprinzător satira, comicul prind o expresie teatrală notabilă ca o concluzie amară despre pericolul forței pe care o poate avea impostura. Spectacolul interesează pe oricine prin cooptarea sa la judecarea unei situații pe care fiecare o poate întâlni în viața de zi cu zi, indiferent de statutul social. Regizorul Alexandru Darie bazându-se pe scrierea lui Dostoievski propune un spectacol despre noi cei din “satul … realității” , unde ca în urmă cu multe decenii se manifestă o nebunie iscată de impostură. Fără să ne scoată ochii prin artificii teatrale derizorii, regia uimește prin transmiterea cu țintă precisă a atenționării că lumea nu se schimbă în timp și poate rămâne cu relele sale.

Decorul conceput de Maria Miu ne propune un altfel de spațiu de joc decât cel cu care ne-am obișnuit. La sala “Toma Caragiu” în urma unor modificări petrecute pentru spectacolul “Ivanov”, s-a transformat scena ce a primit adâncime, profunzime, iar Maria Miu a folosit pe deplin acest aspect. Propune pentru reprezentarea conacului din satul Stepancikovo unde se petrece acțiunea, un lung coridor cu multe uși și ferestre pe cele două laturi ale sale, prin care se întrezăresc mereu chipurile locatarilor săi. Fundalul unde se și îngustează coridorul este discret marcat printr-o icoană. Se atenționează astfel că ne aflăm în fața unei lumi ortodoxe, supusă credinței! Spre final, Foma Fomici, acel Tartuffe al conacului, va fi expulzat prin … icoană ; se va întoarce totuși, în familia generălesii, dar icoana a fost sfărâmată. Când publicul intră în teatru este întâmpinat de un prim semnal al rostului decorului și convenției propuse de spectacol. Se va afla în fața unei “marchize” în care pe o masă arde o lumânare și în jur sunt împrăștiate zeci de foi din “însemnările necunoscutului”. Acesta își întâmpină publicul alături de un cor al unor călugări pioși și deschide ușa “marchizei” prin care poftește publicul în sală. Spectatorii pătrund astfel spre lumea coridoarelor, unde trecerea anilor se va sugera că nu a schimbat mai nimic. Maria Miu a imaginat o scenografie de excepție, raportată inspirat la intențiile conceptului regizoral. Costumele sale completează prin amănuntul accesoriilor caracterizarea personajelor. Nimic nu este ostentativ în scenografia sa, element de bază pentru punerea în pagină vizuală credibilă a textului și tratarea regizorală cu subtile accente metaforice. Rar întâlnim o astfel de colaborare scenografie-regie benefică pentru mesajul spectacolului, unde scenograful nu vrea ambițios să fie mai presus de text și viziunea regizorală.

O senzațională prezență prin o serie de intervenții pe parcursul spectacolului este Corul Accoustic susținătorul părții muzicale prin cântece bisericești, alăturat unor accente sonore prin care se punctează atmosfera solicitată de situații. Corul Accoustic compus din Daniel Jinga (dirijor), Mircea Ciurez, Emilian Mincu, Ionuț Popescu, Iustinian Zetea, Mihai Cârstea și Marius Boloș, alcătuiește grupul de călugări, căruia regia îi va impune ironic, în final, să cânte alături de generăleasă într-o altă gamă și un alt ritm. Finalul este remarcabil și pilduitor interpretat.

Evident că pentru public importanți sunt actorii care “traduc” scenic sensurile scrierii și viziunea regizorală. Distribuția de excepție, aduce o nouă întâlnire între generații (am mai sesizat acest fenomen îmbucurător și în “Nevestele vesele din Windsor” de la Teatrul Metropolis, în regia lui Alexandru Tocilescu), distribuția este cu măestrie îndrumată de regizorul Alexandru Darie pentru a elimina orice posibilă discrepanță între stiluri diverse de joc. Pentru reușita spectacolului în care cred, cei din distribuție își dau mâna chiar când unora le revin roluri de plan secund, sărace în replică. Este uluitor cum tratează Tamara Buciuceanu rolul generălesei, stăpâna conacului, “fană” a lui Foma Fomici, pe care fiul său, colonelul Egor Ilici încearcă să o scoată de sub influența malefică a acestuia. Rolul, redus ca replică, pare de plan secund, dar actrița îl impune magistral pentru sensurile majore ale spectacolului. Din priviri, gesturi mici și expresii, chiar când generăleasa se află pe laturile culoarului, Tamara Buciuceanu sugerează cu fină ironie, că șefa marii familii din conac ar fi o șmecheră profitoare de prezența lui Foma, dar și o persoană cu un nivel redus de înțelegere a situațiilor. Personajul este redat în complexitatea sa, jocul Tamarei Buciuceanu fiind un exemplu de actorie de înaltă clasă susținut de o mare artistă, ajunsă la venerabila vârstă de 83 de ani. Sănătate și roluri noi, stimată doamnă!

La rândul său, surprinde tânărul actor Alexandru Potocean în Serghei, nepotul colonelului, autor al “însemnărilor” despre cei din satul Stepancikovo. Adus ca salvator la conac de colonel, de la Sankt Petersburg, de la studiile de mineralogie, Serghei pare la început doar un observator derutat, figurant al unei lumi căreia nu îi poate înțelege nebunia, bigotismul. Actorul receptează însă, remarcabil manifestările celor din jur și sugerează prin expresie absurdul lor, ca apoi să dezvolte fascinant în a doua parte a spectacolului, implicarea sa în condamnarea fariseismului influentului Foma. “Necunoscutul” lui Alexandru Potocean devine astfel, judecătorul de bun simț al unei lumi nebune, dirijată de dictatura unui demagog, interpretarea sa este deosebită prin firescul expresiei și nuanțe. Cunoscut în special din filme, Alexandru Potocean se dovedește a fi și în teatru un tânăr actor de valoare al generației sale.

Partiturile ample ale dramatizării revin lui Mihai Constantin – colonelul Egor Ilici și Virgil Ogășanu – Foma Fomici. Fiecare impune momente de neuit în spectacol. Mihai Constantin trăiește intens, în forță, revoltele colonelului, sugerând cu pricepere cum acesta este de fapt, un om simplu în gândire, temător, fricos, umilit de ceea ce se petrece în jurul său, supus respectului față de mama autoritară. În prima parte, actorul abuzează uneori de explozii vocale, temperamentale, specifice însă, personajului, dar stridențele ce la însoțesc sunt nepotrivite pentru sala “Toma Caragiu” unde și orice șoaptă se face auzită. Exploziile sale induc și altor personaje rostirea stridentă a unor monologuri sau doar unor replici. Un exemplu ar fi și monologul Sașei, fiica lui Egor, încărcat de prea multe tonalități ridicate. Aceste aspecte ale unor scăpări vocale prea stridente sunt puține, se vor corecta desigur cu timpul și nu afectează amsamblu interpretării remarcabile a personajelor. În partea a doua a spectacolului, Mihai Constantin este ireproșabil, excelent în destăinuirile lui Egor despre iubirea sa față de Nastenka, jignită de Foma. Strălucit configurează acum, actorul revoltele lui Egor și relațiile cu cei din “casa de nebuni”, cum definește Dostoievski conacul din Stepancikovo. Pe colonelul care nu a reușit să devină general, are doi copii și a trăit o serie de înfrângeri în viață, dragostea îl transformă și luptă disperat pentru apărarea acestui sentiment, Mihai Constantin îl construiește credibil, cu mare tensiune interioară. Există o scenă a mărturisirii în fața lui Serghei, când după ce Egor ascultă constatările acestuia și gândește la situația sa, se așterne o tăcere de aproape un minut. Numai un mare actor poate transmite prin tăcere emoția, cum reușește și Mihai Constantin în acest moment de tăcere al lui Egor. Mihai Constantin este un mare actor, urmaș demn al tatălui său, George Constantin și al mătușii sale, Tamara Buciuceanu. Și cum talentul se moștenește uneori, deosebit este și Matei Constantin în Iliușa, fiul lui Egor și în viață al celui care îl interpretează pe Egor. În momentul recitării unei poezii cu tâlc, dar și prin prezența sa mereu activă în scenă, Matei este ireproșabil. Pentru că am amintit de interpretarea unui rol secund, trebuie să subliniem și contribuțiile majore ale unor actori stimați, în alte partituri minore, dar importante pentru ansamblul spectacolui, Manuela Ciucur în domnișoara Perepelițîna, Mirela Gorea în mama lui Obnoskin, Andrei Runcanu în Obnoskin, Bogdana Darie în Tatiana, Antoaneta Cojocaru în Ilinișna. Fiecărui personaj îi este sugerată tipologia doar prin prezența relațională cu partenerii și câteva replici.

Foma Fomici, acest Tartuffe a lui Dostoievski, prilejuiește lui Virgil Ogășanu o creație. De la apariția mult așteptată a lui Foma, până la intențiile de manevrare în final, din nou, a familiei din conac, Virgil Ogășanu dezvoltă, treaptă cu treaptă, evoluția personajului. Demonstrează argumentat cum poate fi “mentorul spiritual” al unor oameni, un șarlatan, un ipocrit agresiv în discursuri, periculos ca impostor pentru fiecare personaj căruia îi susține prelegerile sale “morale”. Virgil Ogășanu nuanțează subtextul fiecărei replici cu efect pentru cei pe care îi manipulează Foma care devine prin această interpretare un lup în blană de oaie. Personajul este perfect interpretat, fără nici o exagerare în raport cu propunerea viziunii regizorale care își dorește un Foma credibil, cu aparență de individ cinstit, extrem de periculos însă. Regizorul Alexandru Darie ne avertizează de fapt în final, că Foma își va continua activitatea fiind greu de înfrânt.

În guvernanta Nastenka, femeia iubită de Egor, Ana Maria Macaria impune admirabil personajul, acea femeie timidă, dăruită grijii față de copiii colonelului, sensibilă, care ignoră voit nebunia din jur. În aparițiile fără replică de la început, sugerează discret caracteristicile personajului, ca să îl dezvolte apoi, când dragostea colonelului față de ea se destăinue și hotărește cu emoție să renunțe și să se retragă de la conac. Este un rol dificil în raport cu scopul acțiunii, interpretat fără reproș de actriță. Reapare, în sfârșit, într-o distribuție de marcă, Petre Lupu în Larionîci, tatăl Nastenkăi. Personajul pare a fi un superficial, claunul familiei de la conac, dar jocul actorului sugerează abil că este un bufon trist și mereu din planul secund urmărește situațiile conflictuale cu interes. Ilinca Manolache în Sașa, fiica lui Egor, în afara accentelor prea stridente din monologul de la început, își construiește personajul cu mult firesc urmărint atent reacțiile din jur față de conflict, dovedindu-se o tânără actriță de viitor, deosebită. Gheorghe Ifrim în Ivan Ivanîci, un locotenent ratat, din nou își arată harul de a rezolva excelent partituri foarte diferite. Este un personaj mereu activ ca prezență, și extraordinar definit ca un mic excroc în scena cu “împrumutul” de țigări în care precizează și tipologia personajului.

Tot din planul secund, rezolvă ireproșabil două roluri, actori din generații diferite. Discreția în atitudini, dar cu emoție transmisă este prin interpretarea lui Ion Besoiu cea a slujitorului de la conac, Gavrilă, cel obligat să învețe limba franceză. Un țăran, prilejuiește lui Marian Râlea sublinierea nebuniei din jurul său, pe care nu o poate înțelege și se refugiază lângă … găina sa. Cele două personaje prin interpretare servesc textul și intențiile viziunii regizorale de a accentua că oamenii modești, din clasa de jos a conacului, un servitor și un țăran, sunt sufocați de dictatura imposturii pe care nu au capacitatea de a o condamna.

Este un eveniment teatral acest spectacol cu “Însemnările unui necunoscut” prin tratarea regizorală concepută de Alexandru Darie a unei dramatizări după un roman al clasicului Dostoievski, pentru a demonstra rezonanța actuală a consistenței sale. Marele Public, stăpânul teatrului o recunoaște și răsplătește eforturile creatorilor acestui spectacol prin aplauze entuziaste. Nu am vizionat spectacolul la premieră, ci la a șasea reprezentație, cu spectatori plătitori, la care stăteau în fața teatrului, pe caniculă, mulți doritori, de un billet în plus. La finalul de la ora 23.00, au aplaudat minute în șir și au uitat de ceasurile înaintate, dovadă că spectacolul și-a îndeplinit menirea. A comunicat provocarea de a fi lucizi și a judeca impostura manifestată și astăzi sub diferite forme … Pot fi unii nemulțumiți de acest spectacol, e dreptul dânșilor, poate că unii sunt rude îndepărtate ale lui Foma …

FESTIVALUL COMEDIEI ROMÂNEȘTI – EDIȚIA a IX-a

Se derulează în întreaga țară o sumedenie de festivaluri, dar puține au o personalitate bine definită precum acest “festCo”. În urmă cu nouă ani, managerul destoinic al Teatrului de Comedie, George Mihăiță, a inițiat acest festival cu scopul de a acorda un sprijin dramaturgiei noastre pe segmentul – COMEDIEI. O inițiativă excelentă pentru publicul care preferă comediile, iar repertoriile teatrelor îi oferă permanent doar diverse piese străine bulevardiere, când realitatea noastră abundă în situații ce ar putea inspira pe dramaturgii mioritici pentru satire acide. Problema este că nu prea au apărut nume noi în dramaturgia noastră, și teatrele se întorc tot la Caragiale, e drept … contemporanul nostru autentic de un secol, sau la Eugene Ionesco.

În ciuda crizei financiare, cu bani puțini, doar 48.000 de euro, Teatrul de Comedie a prezentat cea de a IX-a ediție a proiectului său generos în intenția de a sprijini comedia autohtonă. Ca de obicei, cu efortul unui secretariat literar devotat rostului său, programul “festCO” a fost bogat în manifestări. Centrul Vechi al Capitalei s-a animat, atât prin improvizațiile din fața Teatrului de Comedie, inspirat realizate de numeroși tineri, cât și printr-o serie de reprezentații OFF propuse de grupuri de teatru independente sau de absolvenți ai universităților de teatru (UNATC ori Universitatea Hyperion). N-au lipsit nici lansările de carte și dezbaterile. În fața teatrului, ingenios decorată, seară de seară s-a adunat un numeros public pentru a viziona spectacolele selectate pentru concurs pe care le vom comenta în ordinea programării.

Vineri 11 iunie

“CUVÂNTUL PROGRES SPUS DE MAMA MEA SUNĂ TERIBIL DE FALS” de MATEI VIȘNIEC – Compania Influenscenes din Franța.

Acest spectacol a inaugurat “festCO” după ce a participat și la Festivalul Internațional de la Sibiu și a mai fost jucat și la Târgoviște. Mai trebuie subliniat că spectacolul realizat în 2009 (!!!), a obținut la secțiunea OFF de la Festivalul de la Avignon, Premiul Coup-de-Coeur de la Presse. Piesa lui Matei Vișniec nu este însă, o comedie, nici măcar o comedie neagră. Povestea unei familii care și-a pierdut fiul în războiul bosniac și îi caută osemintele, iar fiica a devenit prostituată, atacă în stilul binecunoscut al scriitorului – absurd –, o amară tematică tragică. Spectacolul francezilor, în regia lui Jean-Luc Pallies, putea fi integrat teatrului experimental. Relațiile dintre personaje erau ignorate, actorii își susțineau replicile recitativ către public, accentele cu intenții metaforice exagerat plasate dublau pleonastic stilul scrierii cu tentă absurdă, iar fina ironie a dramaturgului plasată în unele situații era astfel, anulată.

Acest spectacol își putea găsi locul poate ca invitat în afara concursului dedicat reprezentațiilor cu comedii de autori români.

Spectacolul a fost prefațat de lansarea volumului “Omul din cerc” de Matei Vișniec.

Sâmbătă 12 iunie

“ROMÂNIA.ÎNCHIS PENTRU INVENTAR” un scenariu de DRAGOȘ HULUBA – Compania de Teatru Passe-Partout “Dan Puric”

Spectacolul de teatru nonverbal, comentat pe blog la data premierei, a entuziasmat spectatorii prin invocarea în spirit satiric a “epocii de aur”, perioadă istorică de tristă amintire. Prin scenariul său inspirat, dedicat teatrului nonverbal, Dragoș Huluba a dat de fapt, o replică dramaturgilor noștri actuali, confuzi în alegerea tematicii puținelor piese pe care le produc.

PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI a fost acordat acestui spectacol PENTRU SCENARIUL ȘI REGIA LUI DRAGOȘ HULUBA.

“NEGUȚĂTORUL DE OCHELARI” de TUDOR ARGHEZI – Muzeul Național al Literaturii Române, Asociația Mașina de vise.

Spectacolul face parte din proiectul “Comedii uitate”, inițiat în 2009 de regretatul Mircea Ghițulescu. Piesa într-un act scrisă de Tudor Arghezi în 1928 după ce sprijinise lansarea lui Urmuz, anunța prin stilul scrierii curentul teatrului absurd, definit în esență de Eugene Ionesco. Regizorul Dan Tudor și prin scenografia lui Doru Zanfir, a mers însă, pe linia expresiei teatrale absurde a scrierii (absurd peste absurd), dar actorii au interpretat firesc, la amănunt, realist, partiturile. În Clienta, Mihaela Teleoacă era admirabilă prin credibilitatea solicitării de către personaj a unor ochelari, fără să aibă nici o noțiune despre ei. Puncta cu umor fiecare moment, speculând subtextul replicii. Deasemenea Simona Popescu – o remarcabilă actriță a tinerei generații, inexplicabil necooptată în distribuțiile teatrelor instituționalizate după rolul excelent din “Cum gândește Amy” la Teatrul Mic – realiza în doamna Fredy un personaj fermecător, naiv și interesat de manifestărilor celor din jur. Ovidiu Cuncea caracteriza cu haz pe Neguțătorul de ochelari, chiar dacă purta un costum incomod, exagerat încărcat de accesorii cu trimiteri forțate la manifestările sale absurde. Spectacolul beneficia de o interpretarea apreciabilă a actorilor, stânjenită totuși, de tratarea teatrală forțat absurdă a regiei.

Duminică 12 iunie

“CÂNTĂREAȚA CHEALĂ & LECȚIA” de EUGENE IONESCO –

Teatrul de Comedie

Am revăzut pentru a treia oară acest spectacol în regia lui Victor Ioan Frunză, comentat pe blog la vremea premierei, și a fost o surpriză cum după câteva zeci de reprezentații, personajele s-au consolidat mai mult tipologic, relațiile dintre ele au sporit tensiunea comică a acțiunii. De obicei, în multe spectacole, după câteva reprezentații se degradează viziunea regizorală , mai ales comediile cad în exagerări inutile. Spectacolul a contrazis acestă obișnuință. Absurdul lui Eugene Ionesco tratat realist, la amănunt cu inteligență în exprimare scenică de regizorul Victor Ioan Frunză, consolidat prin interpretarea unei distribuții excelente – Virginia Mirea (Doamna Smith), Florin Dobrovici (Domnul Smith), Mirela Zeța (Doamna Martin), George Costin (Domnul Martin și Profesorul), Dragoș Huluba (Căpitanul de pompieri), Bogdan Cotleț (Mary și Menajera) și Andreea Samson (Tânăra elevă), și prin scenografia Adrianei Grand -, percuta spre publicul care se amuza copios, dar amuțea ținându-și respirația în momentele dramatice impuse de unele situații.

Acest spectacol a reușit performanța recoltării mai multor premii în unanimitate votate de membrii juriului, chiar cu unele regrete că lista premianților nu a fost mai bogată la compartimentul interpretare din … lipsă de fonduri.

PREMIUL PENTRU CEL MAI BUN SPECTACOL – “CÂNTĂREAȚA CHEALĂ & LECȚIA”

PREMIUL PENTRU CEA MAI BUNĂ REGIE – VICTOR IOAN FRUNZĂ

PREMIUL PENTRU CEL MAI BUN ACTOR ÎNTR-UN ROL PRINCIPAL – GEORGE COSTIN (Profesorul din “Lecția”)

PREMIUL PENTRU CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ ÎNTR-UN ROL PRINCIPAL – VIRGINIA MIREA (doamna Smith din “Cântăreața cheală”)

Luni 13 iunie

“CINCI RENDEZ-VOUS-URI MORTALE” de LIVIU LUCACI – Clubul Țăranului Român și Asociația culturală Tam-Tam

Revăzut după premiera comentată pe blog, acest spectacol lăsa un gust amar pentru că Liviu Lucaci - dramaturgul, regizorul și profesorul – nu a reușit să exploateze talentul tinerilor actori din distribuție, afirmat în alte proiecte. Scrierea celor cinci texte ce mustea de vulgaritate, dar și de pretenții culturale prin invocări ironice de celebrități, derula poveștile absurde ale unor personaje aflate în confruntare cu … moartea. Textele și regia statică nu puteau prinde viață scenică verosimilă, nici dacă în distribuție s-ar fi aflat … Al Pacino.

Spectacolul a fost prefațat de lansarea volumului “Marusia” de Liviu Lucaci.

“BLIFAT” de GABRIEL PINTILEI – TEATRUL ODEON

Acest spectacol revăzut după premiera comentată pe blog ce anunța punerea în circulație a unei noi săli a Teatrului Odeon, a câștigat în timp un plus de calitate, de umor prin interpretarea ireproșabilă a actorilor – Laurențiu Lazăr (Tata), Angela Ioan (Mama), Mihai Smărăndache (Ăla mare), Ioana Anastasia Anton (A mijlocie), David Petcu (Ăla micu).

PREMIUL PENTRU CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ ÎNTR-UN ROL SECUNDAR a fost acordat tinerei IOANA ANASTASIA ANTON (pentru personajul A mijlocie)

Marți 14 iunie

“ROMÂNIA 21” de PECA ȘTEFAN – Teatrul Tineretului din Piatra Neamț

La ediția trecută a “festCO”, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț a obținut premiul pentru cel mai bun spectacol cu o piesă de Peca Ștefan, “Cinci minute miraculoase în Piatra Neamț”, regia Ana Mărgineanu. La actuala ediție, “România 21” de Peca Ștefan, regia Pia Furtado, era un spectacol lamentabil. Titlul e doar o coincidență cu cei 21 de ani ce au trecut de la evenimentele din ’89. Ambițios, dramaturgul și-a botezat astfel textul, un proiect de studiu din 2004 de la New York University, când avea 21 de ani!! Are astfel o scuză … tinerețea, când a scris acest text, încercând să abordeze o tematică actuală și fierbinte pentru realitatea noastră. A vrut să prezinte o familie măcinată de arivism, cu un tată ajuns senator după căderea comunismului, reprezentant tipic al unei clase politice corupte, cu o mamă afaceristă prin vânzări de copii, cu propriile odrasle, o fată și un băiat cu probleme. Tratarea tematicii de către Peca Ștefan era puerilă, vulgară, cu personaje schematice și conflicte hilare. Și-a dorit o satiră și a conceput grotesc un …ghiveci de conflicte din care nu lipseau pornografia, homosexualitatea, afacerile dubioase, ba chiar și … plecarea în Irak a fiului. Invoca superficial multiple aspecte ale societății “postrevoluționare” doar ca să dea … un sos ghiveciului său satiric. Dialogurile erau puerile și nu lipseau nici cele cu … Dumnezeu! Evident că textul este un exercițiu din tinerețea lui Peca Ștefan, dramaturg afirmat în timp, realizator alături de Ana Mărgineanu al proiectului “Despre România, numai de bine sau cum vorbești despre o țară încă vie”, din care a făcut parte și remarcabilul spectacol “Cinci minute miraculoase în Piatra Neamț”.

“România 21” se vroia un musical și s-a apelat la o echipă cu pretenții – regie, muzică, scenografie – dar total neinspirat selecționată și necunoscătoare a realităților noastre. Regia a aparținut unei englezoaice, Pia Furtado care se recomanda printr-un bogat CV, dar demonstra că nu cunoaște nimic despre România, decât că are un drapel tricolor ce îl vântura aiuea prin scenă în diverse formule, ca să își anime viziunea sa regizorală infantilă. Muzica neamțului Christoph Bauschinger folosea banal, mereu aceleași ritmuri și cânticele erau lipsite de melodicitate. Efectele sonore aplicate de David Mackie – australian ce lucrează și la Londra, erau stridente, scenografia englezului Morgan Large și Ioan Murariu prezenta o schelă oarecare drept decor cu … o cruce de neon , coregrafia dirijată de Andreea Gavriliu părea destinată unei echipe de amatori din … “Cântarea României”. Actorii care nu aveau tipologii credibile de interpretat, ci doar niște caricaturi, nu beneficiau de o minimă îndrumare regizorală. Se aflau în distribuție actori de valoare ai teatrului, remarcabili în alte spectacole, precum Cezar Antal distribuit în personajele … Peca, Președintele și Dumnezeu, sau Isabela Neamțu în Mio, pedepsiți parcă să joace niște roluri stupide. Ei s-au remarcat în “Herr Paul”, ca și în alte spectacole, cu prilejul reușitei microstagiuni bucureștene, oferite anul trecut de Teatrul Tineretului din Piatra Neamț.

“România 21” rămâne un spectacol ce ar fi meritat premiul … corcodușa de tinichea pentru acest proiect cu pretenții și invitați din străinătate!!! Din păcate, la noi nu se acordă astfel de premii pentru spectacolele cele mai penibile. Unii spectatori au părăsit sala în timpul reprezentației, sancționând “actul artistic” derulat pe scenă.

Miercuri 15 iunie

“DURATA MEDIE DE VIAȚĂ A MAȘINILOR DE SPĂLAT” de ELISE WILK – Teatrul “I.D.Sîrbu” din Petroșani

Intențiile acestui spectacol ar fi fost de teatru absurd sau oniric, dar rezultatul era lipsit de orice idee coerentă, pornind de la textul lui Elise Wilk, scriitoare din Brașov, la regia lui Eugen Făt. La Teatrul Odeon, regizorul a realizat un spectacol onest – “Natură moartă cu nepot obez”. De astă dată, Eugen Făt … s-a dezlănțuit ca regizor capabil de cât mai multe artificii teatrale cu efecte stridente din dorința de ilustrare șocantă, absurdă a unui text modest, mediocru și ... absurd. Povestea unei familii – tată, mamă și fiică -, fiecare personaj fiind parcă atins de debilitate psihică, nu comunica nimic credibil. Tatăl visa să devină amantul … Madonnei, mama era obsedată de reclame și cheltuia banii pe produse oferite de teleshoping – de unde îi procura, nu se specifica, iar fiica … prindea muște pentru comerțul iubitului său!! Mai intervenea și personajul … Bufnița!! Regizorul, parcă aflat la prima experiență scenică, apela insistent la efectul stroboscopului drept “cortină” între scene, metodă veche și îngropată de evoluția teatralității. Mai încerca interferențele penibile ale unor personaje cu spectatorii, de pildă, echilibristica fiicei pe “scaunele” din sală. Ca să își acopere neputința ilustrării teatrale, regizorul a insistat și pe efecte sonore și muzicale derizorii. Nu lipseau nici proiecțiile permanente cu delfini, păsări, din camera fetei, încărcată de cărțile necesare … prinderii de muște. Regia mai specula și imaginea din umbră a tatălui care intra în scenă întodeauna de pe WC. Spectacolul plictisea, nu avea ritm și motivări prin stupida sa teatralitate, nimeni nu râdea, și ce este mai grav nu comunica emoțional absolut nimic. De la Bufnița uriașă, până la măștile purtate de personaje în final, spectacolul sugera un posibil spital de bolnavi psihici, oameni sărmani, ce stârneau numai milă. Bieții actori se agitau mereu în cele trei camere mobile, construite de scenograful Radu Alexandru, și își rosteau strident majoritatea replicilor, țipetele fiind baza interpretării, în special în cazul mamei (Anca Maria Ghiță).

Și la acest spectacol au fost spectatori care au părăsit sala în timpul reprezentației. Este greu de imaginat că la Petroșani publicul invadează sala teatrului instituționalizat pentru a aplauda cu entuziasm, “Durata medie de viață a mașinilor de spălat”, un alt spectacol ce merita premiul … corcodușa de tinichea.

Joi 16 iunie

“O PREMIERĂ FURTUNOASĂ” comedie muzicală după I.L.Caragiale, concepția Octavian Sava și Cezar Ghioca, dialogul și versurile Octavian Sava, muzica Marius Țeicu – Teatrul de Revistă “Constantin Tănase”

La data premierii acest spectacol comentat pe blog, avea ținută și umor de calitate. După numeroase reprezentații s-a degradat, și-a schimbat stilul. Actorii au introdus replicii cu intenții satirice față de actualitate, vulgare, iar prin gesturi și atitudini jocul majorității lor a alunecat pe panta exagerărilor vulgare. Aceasta este însă, soarta multor spectacole de comedie scăpate de sub controlul regiei și secretariatului literar al teatrului, în care actorii vor să se remarce în fața publicului cu orice preț și uită de formatul inițial al reprezentației.

Spectacole prezentate în țară la sediul teatrelor producătoare

“OPINIA PUBLICĂ” de AUREL BARANGA –

Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu

Poate din lipsa unor piese actuale de interes, Teatrul Național “Radu Stanca” a inclus în repertoriu, neinspirat însă, o piesă de Aurel Baranga, scrisă în 1967. În “epoca de aur”, Aurel Baranga era o personalitate, un dramaturg care producea pe bandă rulantă texte. Întrebuința formula dramaturgiei clasice bulevardiere cu dibăcie pentru a demonstra că există “tovarăși” demni de toată stima, dar și unii “tovarăși” căzuți în păcatul imposturii care se pot corecta totuși, în fața omului nou al societății multilateral dezvoltate. Textele sale nu aveau necazuri cu cenzura timpului de tristă amintire și invadau repertoriile teatrelor. În același timp, Tudor Popescu, Dumitru Solomon, Iosif Naghiu sau Teodor Mazilu, construiau piese cu mult tâlc în raport cu realitatea socialistă, cu greu jucate. Pe nedrept acești dramaturgi sunt astăzi, trecuți în uitare. Naționalul din Sibiu s-a oprit însă, la “Opinia publică”, având un titlul ce ar putea interesa astăzi publicul. Textul este simplist ca acțiune, conflict și personaje. La un ziar socialist, un redactor onest ajunge să fie promovat în urma unei farse, anihilând intențiile imorale ale șefului său, tovarășul Cristinoiu, un demagog servil puterii, miniștrilor, etc. Printr-un spectator din sală, “opinia publică” îl sprijină pe redactorul cinstit. Cu intenția unor verdicte satirice, Aurel Baranga propunea mai multe finaluri. Chiar dacă situațiile acțiunii par apropiate de starea actuală din mass media aflată într-o gravă criză de credibilitate, constructul comic este derizoriu, nu poate rezista aspectelor hilare din presa privată de astăzi. Poate dacă textul ar fi fost adaptat de regizorul Theodor Cristian Popescu, ar fi câștigat un plus de umor. Transpunerea sa scenică rămânea doar corectă și putea inregistra mai mult succes … în “epoca de aur”. Regizorul nu a întreprins nici un efort de a prezenta în cheie satirică realitatea sinistră din anii tovarășilor. Proiecțiile de pe monitoarele așezate de o parte și alta a scenii, cu imaginii din telejurnalele postului public cu un program restrâns de câteva ceasuri, erau chiar laudative la adresa scriitorului și a anilor ’70. Nostalgicii puteau fi mulțumiți de acele evocări !

Spectacolul avea atmosferă și un farmec aparte doar prin decorul lui Dragoș Buhagiar. Niște schele ingenios concepute, desenau funcțional spațiile unei redacții moderne, active, apropiate de zilele noastre. Regizorul exploata propunerile decorului și imprima prin mișcarea interpreților, ritm spectacolului. Pentru îndrumarea jocului actorilor , regizorul nu a depus totuși, un mare efort. Personajele erau caricatural, grosier concepute, de pildă Otilia, Niculina și Maricica sau acoliții directorului ziarului. Actorul Nicu Mihoc era singurul care se detașa din distribuție, oferind constructul coerent al personajului Cristinoiu, cu mult haz arătându-i fariseismul.

“Opinia publică” era un spectacol realizat cu eforturi, dar neconvingător prin textul său vetust, dominat de clișee, nesemnificativ pentru realitatea zilelor noastre.

PREMIUL PENTRU CEL MAI BUN ACTOR ÎNTR-UN ROL SECUNDAR a revenit lui NICU MIHOC (directorul Cristinoiu)

PREMIUL PENTRU SCENOGRAFIE – DRAGOȘ BUHAGIAR pentru decorurile la “Opinia publică” și “O noapte furtunoasă” de la Teatrul Național “Vasile Alecsandri” din Iași

“O NOAPTE FURTUNOASĂ” de I.L.CARAGIALE –Teatrul Național “Vasile Alecsandri” din Iași

Spectacolul regizat de Alexandru Dabija este comentat pe blog în urma turneului în Capitală al Naționalului din Iași. Rămâne o “comedie tristă” care uimește prin efecte vulgare inutile și prin lipsa exploatării comicului situațiilor și replicilor lui “Caragiale, contemporanul nostru”.

OBSERVAȚII GENERALE

Oferta de spectacole cu comedii românești originale a fost săracă și la această ediție a “festCO”. Continuă să domine repertoriile teatrelor, “bătrânii” Caragiale și Eugene Ionesco, și mai ales stilul teatrului absurd, un curent depășit cu trecerea deceniilor. Chiar dacă în festival funcționează de șase ediții și Concursul de dramaturgie românească, comedii noi, incitante nu s-au ivit.

Un alt aspect alarmant sesizat și în cadrul “festCO” este prestația regizorală. Tineri regizori cu intenți novatoare verosimile nu apar pe afișele comediei mioritice, iar colegii lor mai experimentați consideră că la teatrele din țară pot da frâu liber experimentelor teatrale, găunoase însă, și refuzate de public. Experimentele neculturale afectează și pe actorii din țară care își pierd profesionalismul elementar.

CRIZA REGIEI, ca și CRIZA DRAMATURGIEI sunt marile probleme ale teatruil nostru, pe lângă lipsurile financiare specifice realității.

Sperăm că Festivalul Comediei Românești nu v-a abandona totuși proiectul său generos, o calea de a descoperi personalități capabile să demonstreze că … românii au umor și spirit satiric, și pe scenă.

Întâmplarea a făcut ca Teatrul de Comedie să prezinte cel mai valoros spectacol – “Cântăreața cheală & Lecția”, datorat tot unui celebru dramaturg și unui regizor din plutonul de frunte al personalităților. Să sperăm că la ediția următoare, când este și “Anul Caragiale” lupta pentru recunoașterea valorilor să fie mai strânsă între teatre, în folosul Marelui Public care preferă comedia și are simțul umorului.

Stimați scriitori de comedii, mergeți mai des la teatru și observați cerințele publicului actual, când vă porniți să scrieți un text. Spectatorii vă așteaptă cu piese inspirate din actualitatea noastră … la fel de comică precum pe vremea lui Caragiale !

P.S. Ca la fiecare ediție, Teatrul de Comedie a acordat PREMIUL DE EXCELENȚĂ , de astă dată STELEI POPESCU, pentru activitatea în cadrul teatrului, ce a sărbătorit în iarnă 50 de ani de la înființare.

CONFLICT …

… DRAMATURGIE – REPERTORIUL TEATRELOR

“Ce este o piesă de teatru? O serbare cetățenească? O lecție? O petrecere? S-ar părea, la prima vedere, că o piesă de teatru e o serbare cetățenească, fiind un spectacol oferit unor cetățeni adunați laolaltă. Dar observați că există mai multe categorii de public de teatru …” – întreba și comenta la începutul secolului XX, Alfred Jarry, dramaturgul care ni l-a lăsat moștenire pe Ubu. După trecerea unui secol, nedumeririle și considerațiile sale rămân actuale, chiar se amplifică pentru că dramaturgia și teatrul au de luptat cu filmul și televiziunea. Sunt puternicii săi concurenți care îi influențează evoluția.

La noi, relația dramaturgie-repertoriul teatrelor s-a șubrezit în ultimii ani. Mai întâi, oferta tematică a dramaturgiei noastre de astăzi, din diverse motive, nu atrage teatrele, iar cea universală le este străină multora. Teatrele instituționalizate, mai precis spus de stat, subvenționate de contribuabili, în majoritatea lor nu dispun de un secretariat literar după modelul “dramaturgilor lui Lessing”. Bătrânul neamț din secolul XVII era modern în concept și considera că secretarul literar nu trebuie confundat cu un dramaturg, fiind doar o personalitate culturală capabilă să contribuie la construirea unui repertoriu pentru un teatru. Prin repertoriu, teatrele își definesc și personalitatea. Teatrele instituționalizate de la noi, se pretind a fi de repertoriu, acesta fiind doar un pretext ce nu le consolidează o personalitate în peisajul teatral. Repertoriul lor e dictat de opțiunile regizorilor! Ei aleg piesa, ei propun distribuția fără a ține cont de capacitățile actorilor, angajații teatrului căruia îi dedică proiectul. Când regizorul este și o personalitate în “turneu” prin țară cu oferta a diverse proiecte, nonșalant împrumută pentru distribuție actori din diferite teatre. Regizorul e rege! Grav e că ne mai confruntăm și cu o criză a regiei, și “regii” adevărați sunt foarte puțini. Secretarii literari nu au autoritate în fața regizorilor pentru configurarea unui profil reportorial al teatrului în care lucrează, au devenit doar … producători de programe de sală modeste, organizatori ai “serbării” premierelor sau gazde pentru numeroasele “festivaluri”, majoritatea cu aceleași spectacole invitate.

Conflictul dramaturgie-repertoriu are la bază și aspectele enumerate mai sus, dar și lipsa … unor manageri, coordonatori de proiecte pentru definirea profilului teatrului pe care îl conduc. După douăzeci de ani de la dispariția cenzurii și trecerea într-un sistem liber ca opțiune, teatrele au o acută nevoie de manageri preocupați de personalitate instituției unde activează. Subiectivismul, interesele personale, nu au legătură cu “rolul” de manager. Sunt foarte puține persoanele afirmate în viața teatrală ca manageri. Lipsa lor poate afecta și dramaturgia noastră. Managerul unui colectiv trebuie să cunoască “trendul” fluxului teatral și preferințele induse publicului și de televiziuni, dar prin repertoriul și echipa pe care o are în subordonare este obligat să le scoată din zona … inculturii. Astăzi, trăim un “genocid cultural” prin acest “trend” manipulat și de mass media în care valorile își găsesc cu greu un loc. Marii artiști nu sunt în atenția popularizării pentru evenimente culturale – premiere din teatru, nu mai discutăm de apariții editoriale sau expoziții -, ci doar atunci când dispar din lumea noastră. Teatrul este un important compartiment al culturii. Constatarea lui Andrei Pleșu este amară : “Calmul interior și pacea exterioară pe care cultura le aduce, de regulă, cu sine sunt lăsate deoparte, pentru a face loc bestialității.” Managerii teatrului, taman de această “bestialitate”, agresivitate a vulgarului prin repertoriile propuse publicului, trebuie să se ferească.

Se scriu acum, multe piese de teatru, dar puține ajung la rampă. E drept, majoritatea sunt mediocre și chiar “bestiale”. Anual funcționează în sprijinul dramaturgiei noastre și mai multe concursuri cu promisiunea că piesa premiată va vedea și lumina scenei. UNITER are de două decenii concursul pentru “cea mai bună piesă românească a anului” sub egida Casei Regale a României, Teatrul de Comedie la Festivalul Comediei Românești desfășoară un alt concurs și premiază un text. Foarte puțini “premianți” au reușit însă, să convingă publicul cu piesele reprezentate pe scenă. Recolta de “premianți” e destul de bogată și prin alte concursuri, dar convinge greu teatrele să le integreze în repertoriu. Unele merită a fi popularizarea pe scenă, altele … nu!

“Forma dramatică” și “Forma epică” practicate stilistic pentru scrierea unei piese de teatru, sesizate și comentate în 1963 și de Bertolt Brecht, funcționează și astăzi. Multe din scrierile dramaturgiei noastre sunt povestiri cu expunere epică, inspirate simplist și de știrile din mass media. Problema se complică sub aspect tematic. Piesele devin ori o “serbare cetățenească” banală ori o “lecție” rigidă, plictisitoare, tematica fiind confuz exprimată prin stilul scrierii. Tematic și stilistic dramaturgia noastră manifestă superficialitate în surprinderea aspectelor fierbinți care frământă lumea contemporană și nu are o rădăcină în percepte universal valabile. Scriitorului care se apropie de dramaturgie i se solicită un talent special.

Istoria dramaturgiei noastre nu abundă în mari dramaturgi. Caragiale rămâne vârful său. I.L. Caragiale(1852-1912) este și astăzi “contemporanul nostru”. Sperăm că îl vom sărbători cum se cuvine anul viitor, când se împlinesc cifre rotunde pentru existența sa. Cu vremea i s-au alăturat și alți dramaturgi. În “epoca de aur” comunistă, dramaturgia a fost stimulată propagantistic. Au apărut la rampă numeroși meseriași, servili însă, excesiv sistemului politic. Puțini s-au ferit de “indicățiile” regimului, piesele unora fiind și astăzi de interes, dar nedrept trecute în uitare. Mai nimeni nu își amintește de Tudor Popescu, Dumitru Solomon, Iosif Naghiu sau Teodor Mazilu. În zilele noastre, când dramaturgia, teatrul sunt libere de orice dicteu ideologic, rezultatele sale sunt destul de fragile tematic și ca stil de abordare. Comedii cu vulgaritate sau drame, sunt piesele scrise astăzi, dar nu conving prin conflictul tematic ales pentru o reprezentare scenică de interes în fața marelui public. Indiferent de calea expresiei teatrale, mai mult sau mai puțin novatoare, textul trebuie să conțină substanță prin conflict și personajele implicate. Trebuie să comunice un mesaj emoțional credibil, provocator către orice segment al publicului căruia i se poate adresa, aspect sesizat chiar pe timpul lui Alfred Jarry, când nu funcționa televiziunea ca mijloc de manipulare, ca să nu spunem de îndobitocire a spectatorului.

Dramaturgia noastră nu își găsește un sprijin și în regizorii ahtiați după piese de succes pe … Brodway. Funcționează la noi o lipsă de colaborare între între regie-dramaturgie, elemente de bază pentru un proiect teatral. Unele piese pot fi promițătoare ca tematică și își pot spori valoarea scriiturii prin colaborarea cu practicienii scenei, cu regizorii, care le pot aduce corecturi convenabile pentru credibilitatea lor. Regizorii însă, nu le acordă atenție pentru că dânșii se consideră mai presus de dramaturgi. Când “adaptează” piese clasice de Shakespeare sau Cehov sau realizează spectacole “după” scrieri celebre, dramaturgul contemporan le este indiferent. Foarte puțini sunt acei regizori apropiați de intențiile dramaturgiei actuale, de tematica sa, indifrent de fragilitatea stilului scriiturii. Un exemplu ar fi regizorul Alexandru Tocilescu, realizator al memorabileler spectacole cu succes la public “O zi din viața lui Nicolae Ceaușescu” la Teatrul Mic , text de Denis Dinulescu sau “Comedie roșie” la Teatrul Național “i.L.Caragiale”, text de Constantin Turturică. În timp, acești dramaturgi au dispărut din peisajul teatral, ofertele lor fiind lipsite și de sprijinul regiei.

În numele unei așa zise “modernizări” a teatrului se practică intens ideea francezului Antoine Vitez, apropiat al timpului nostru : “Putem face teatru din orice!”. Dramaturgul e trecut în plan secund. Regizorul-dictator poate alege epopei, romane sau masacra pe Shakespeare în numele modernizării siliconate a teatrului contemporan, dar fără rezultatele culturale ale menirii sale. Se poate prezenta, firește, o piesă de Sofocle în blugi pentru că substanța sa tematică rămâne universal valabilă și teatrul trebuie să fie apropiat de contemporanii săi receptori. Dar nu poți schimba prin viziunea regizorală relațiile Antigonei cu Creon, ca aceasta să devină iubita lui! Prin astfel de “viziuni regizorale” repertoriile teatrelor sunt … “bestiale” și neculturale.

Peter Brook, regizor moderator al teatrului contemporan, crede că “Dramaturgia înseamnă dezvăluire, confruntare, contradicție și provoacă analiză, participare, identificare și, în cele din urmă, o stimulare a gândirii .” Prin acest crez atenționează asupra esenței, rostului dramaturgiei în arta spectacolului. Majoritatea dramaturgilor noștri sunt însă, străini de teatrul activ ca mesaj și nu cunosc relația firească spectator-public. Nu merg la teatru să constate “în direct” relația cu receptorii, spectatorii pentru care scriu. Ei pot fi viciați de “trendul” cultivat în special de mass media, dar pot fi și cizelați cultural, educativ chiar, prin cerințele spectatorilor. Publicul vine la teatru acum, sătul de ofertele micului ecran sau cele din alte medii ! Este un fenomen îmbucurător. Cel puțin teatrele din Capitală sunt invadate de spectatorii sătui de “cultura” tv, căutători să dobândească o viziune mai clară, emoțională despre ei însuși și lumea în care trăiesc.

Contextual, zilele noastre determină o altă cerință pentru perceperea actului teatral sub raportul text-spectacol, și dramaturgul trebuie să se adapteze … actualității. De când e lumea, teatrul solicită o comunicare cu publicul propusă de dramaturg și artiștii – regizor, actori, scenograf, creator de imagini video și efecte sonore - care îi “traduc” teatral piesa cu intenția transmiterii unor idei, unui mesaj emoțional provocator ce îl poate captiva pe cel din stal. Conflictul dramaturgie-repertoriu este astăzi la noi acut, stârnit pe de o parte și de fragilitatea propunerilor dramaturgiei “mioritice”, dar și de tendința multor regizori de a fi mai presus de dramaturg.

Ne învârtim într-un cerc vicios în relația dramaturgie-repertoriul teatrelor. A existat de-a lungul vremii mereu acest “cerc” și a fost rupt, fie prin dramaturgi de valoare, fie în epoca modernă, de regizori. Jocul dramaturgie-spectacol până la urmă, îl dictează … Marele Public căruia teatrul i se adresează, și sancționează nonvalorile sale!

P.S. Articol publicat în ultimul număr al revistei de literatură și artă/Sibiu – EUPHORION , fondată de Uniunea Scriitorilor din România în 1990, una din puținele publicații culturale care se mai editează la noi, și propune sumare informaționale și tematice de interes major.

“ CUPLURI “ – GODOT CAFÉ TEATRU

O NOUĂ REUȘITĂ A TINERILOR

Teatrul independent începe să se impună în viața noastră teatrală și dă semne de concurență cu teatrele instituționalizate prin tineri ambițioși, activi, dornici de afirmare. “Asul” acestul curent teatral independent, Teatrul Act, a fost deschizătorul drumului dificil din punct de vedere al sprijinului financiar. I-au urmat calea Teatrul Luni și alte sedii din Capitală și chiar din marile orașe din țară. Godot Café Teatru este ultimul teatru independent apărut în Capitală și sperăm că se vor impune și altele. Avem nevoie de teatru de calitate ! Aceste teatre independente preferate în special de publicul tânăr, oferă în primul rând, tinerilor actori găzduire pentru proiecte prin care pot dovedi talentul alegerii acestei dificile profesii. Unii reușesc remarcarea, alții … NU. ( Trist e că recent s-au afiliat, de pildă, tineri unui așa zis grup de teatru independent și au cerșit găzduirea unei instituții finanțate de stat bezmetic, unde nu funcționează știința proiectelor. Un exemplu amar este conflictul dintre așa ziși independenți cu Universitatea Populară “Daless” a municipalității, mediatizat insistent de televiziuni de nișă, dar care nu oferă niciodată o informație culturală, nu mai discutăm despre premiere teatrale. Conflictul a dezonorat instituția, dar mai ales pe cei care l-au provocat în interes publicitar și material. A dezonorat însă, și teatru prin impostura unor așa ziși “mari creatori” tineri cum erau prezentați pe micul ecran, manipulați evident în numele execrabilei lupte politice de la noi, invocând aiurea cenzura actuală. Nu merită nici măcar nominalizat spectacolul și cei care au declanșat acest așa zis scandal public, acești tineri actori naivi dirijați de un regizor cu pretenții de dramaturg, necunoscut de nimeni, acțiunea lor i-a dezonorat ca artiști capabili de a prezenta un proiect independent de satiră politică. Puteau măcar să vizioneze pentru documentare satira politică acidă ne “cenzurată” oferită săptâmânal pe micul ecran de grupul Divertis al lui Toni Grecu, nu mai discutăm de posibilul lor efort de a merge la spectacolele unor teatre spre a pricepe că nu mai există cenzură astăzi la noi. Acțiunea acestor tineri a eșuat, dar nu a putut dezonora teatrul independent. Chiar și Teatrul Arca, teatrul independent de la sediul clubului “La Scena” unde dânșii anunțau găzduire, a scos de pe site, cel puțin până în momentul scrierii comentariului, prezența acestui așa zis spectacol “nedreptățit de cenzura politică”. Teatrul are nevoie de satiră , dar … refuză impostorii !!!)

Să uităm acest incident penibil pentru imaginea teatrului independent și să ne întoarcem la inițiativa unei echipe tinere, la spectacolul “Cupluri” de la Godot Café Teatru, o reușită, cu sprijinul unui regizor surpriză, actorul Teatrului “Bulandra”, Vlad Zamfirescu, o personalitate afirmată ca interpret atât în teatru instituționalizat, cât și în teatrul independent. Vlad Zamfirescu susține un adevărat examen de regie în acest spectacol în care nu joacă. Convinge, folosind experiența sa de actor cu regizori de marcă, în primul rând că în regie, important este lucru și colaborarea pe ideea spectacolului cu actorii care sunt baza “traducerii” scenice a unui text. Regizorul Vlad Zamfirescu nu apelează la o scenografie spectaculoasă și nici la efecte teatrale ieftine. Îndrumă doar, excelent interpretarea actorilor și configurarea relațiilor dintre personaje, exploatând capacităților celor distribuiți : Diana Cavallioti, Irina Velcescu, Tudor Aaron Istodor, Andreea Vasile, Conrad Mihai Mericoffer și Cristina Florea. Fiecare în partituri mai importante sau de plan secund, reușesc interpretări remarcabile ale personajelor diverse propuse de scriitorul american Donald Margulies în trei piese scurte.

Ca scriere, “Cupluri” se apropie de o “comedie neagră” cu intenții absurde, dar poate oferi un risc privitor la păstrarea măsurii în interpretare. Spectacolul este însă, savuros construit regizoral. Transmite un umor de bună calitate prin relațiile dezvoltate cu nuanțe între personaje. Distribuția reunește o parte din echipa de la apreciatul spectacol al Teatrului “George Ciprian” din Buzău, “Niște fete” (comentat pe blog), pe Diana Cavallioti, Irina Velcescu, Andreea Vasile ,Cristina Florea și pe Vlad Zamfirescu, de astă dată însă, în “rol” de regizor. Primul text este susținut de un cuplu (Diana Cavallioti și Conrad Mihai Mericoffer) ce propune unor prieteni (Andreea Vasile și Tudor Aaron Istodor) să le fie nași copilului de curând născut. Cuplul amic este însă, în divorț și se șochează când mai și află că le-a fost servită la masă, lazania cu … placenta copilului. Situațiile sunt în pragul grotescului, dar actorii le trăiesc credibil, în special Diana Cavallioti prin naivitatea exploziv comică a relatărilor și argumentării atitudinii personajului său. Urmează un alt episod, în care o soție paraplegică (Diana Cavallioti) – amănunt discret sugerat de regie – descoperă că partenerul său (Tudor Aaron Istodor) a avut cândva o relație cu vizitatoarea neașteptată la domiciliul lor (Irina Velcescu) din care a rezultat un copil, dependent acum de droguri. Fiecare actor este ireproșabil în partitura atribuită, dar se detașează totuși, Irina Velcescu, în vizitatoarea venită udă de ploaie să își exprime disperarea, prin naturalețea interpretării situației în care se află. Irina Velcescu este motorul comic al conflictului prin acest rol admirabil interpretat. Ultimul text relatează istoria unei fete ex-dependentă de droguri (Diana Cavallioti) care își așteaptă un prieten (Conrad Mihai Mericoffer) sub supravegherea unui polițist (Tudor Aaron Istodor) îndrăgostit de ea. De astă dată uimește interpretarea lui Tudor Aaron Istodor prin finețea comicului în caracterizarea personajului, dar și Diana Cavallioti care prin interpretarea la nuanță a relațiilor sporește suspansul conflictului.

În fiecare rol, mai mic sau mai important în raport cu conflictul, tinerii actori sunt excelenți, își pun în valoare talentul sub îndrumarea unei viziuni regizorale care le-a sprijinit interpretarea. Publicul se amuză copios și le răsplătește interpretarea mereu prin aplauze.

Godot Café Teatru ar trebui să acorde mai multă atenție programării acestui spectacol, un exemplu de realizare cu finanțe al unui proiect redus ca posibilități financiar, ce pune în evidență însă, valorile tineriei generații de actori.

“ BĂIEȚII DE AUR “ – TEATRUL MIC

UN EȘEC CE RIDICĂ MULTE ÎNTREBĂRI

Acest spectacol este unicat , cel puțin în peisajul teatral bucureștean – nu are regizor !! Cum programul de sală și afișul nu indică regia, nu vom nominaliza nici noi pe acea personalitate care s-a retras din proiect. Un regizor stimat. De ce “Băieții de aur” nu are regie ? – e o întrebare cu răspunsuri greu de descifrat. De altfel, spectacolul a cărui premieră a avut loc în urmă cu câteva luni, nu este decât rar programat pe afișul Teatrului Mic.

Bănuim că s-a înscris în repertoriu piesa lui Neil Simon, o comedie, pentru că oferea două partituri ample actorilor, Dan Condurache și Mihai Dinvale care sărbătoresc 35 de ani de când funcționează în colectivul teatrului, actori stimați și apreciați. În 2004, o altă piesă apropiată tematic de aceasta, “Alex și Morris” de Michael Elkin , înregistra un mare succes, peste o sută cinzeci de reprezentații, în interpretarea magistrală a regretatului Ștefan Iordache și a colegului său, Mitică Popescu, în regia lui Gelu Colceag. Să optezi permanent pentru piese cu profil apropiat, denotă o lipsă de concept reportorial, chiar dacă intenția ar fi evidențierea unor actori din valorosul colectiv deținut de teatru. Dacă în “Alex și Morris”, doi vârsnici cu concepții și temperamente diferite, se ciorovăiau fiind colegi de cameră într-un sanatoriu de geriatrie, în “Băieții de aur” doi actori vârsnici sunt într-un azil și se ceartă pe amintiri și pe propunerea unui impresar care își dorește un ultim show . Tematic cele două texte sunt apropiate ca atmosferă, diferite prin scriere însă, ca nuanțe și conflict, prima mai subtilă, cea de a doua mai simplistă. Numai că și o astfel de comedie cu tentă bulevardieră, are nevoie de mâna fermă a unui regizor care să îndrume actorii în scopul transmiterii mesajului scriiturii dramatice. În “Băieții de aur”, Dan Condurache și Mihai Dinvale, ca și ceilalți colegi din distribuție, joacă fiecare în stil personal, în maniere diferite. Relații între personaje nu există. Comicul situațiilor e vulgar prezentat. Rezultatul este un spectacol submediocru cu actori de la care publicul aștepta interpretări de valoare, credibile . Din păcate, un actor precum Dan Condurache, activ și prețuit și în telenovele, în bătrânul Willie pare un claun care se maimuțărește, lipsa îndrumării regizorale pentru configurarea personajului fiind evidentă. În partenerul său de azil, Al Lewis, interpretat de un alt actor prețuit, Mihai Dinvale urmează stilul de joc exagerat al colegului. Cei doi se forțează să provoace efecte comice, și uită de argumentarea prin situații și replică. Din nou se demonstrează că oricât har ar avea un actor, fără un regizor în preajmă, nu îl poate aplica într-un rol.

Confruntările dintre “băieții de aur”, Willie și Al Lewis, se alimentează prin intervențiile unor personaje, unele aparent secundare, cu pricepere desenate ca tipologii de Neil Simon. Lipsa unei viziuni regizorale coerente se face pe deplin simțită și în intervențiile acestor personaje. Interpretările actorilor sunt exterioare în raport cu situațiile, false și exagerate. Bogdan Talașman – “vedetă” la emisiunea de divertisment a televiziunii publice, “ÎnTrecerea anilor” – se căznește să îl caracterizeze pe Ben și o face estradistic, cu un haz forțat. Eddie (Ștefan Lupu), Infirmiera (Ruxandra Enescu), Sora de caritate (Liliana Pană), Regizorul de platou (Petre Moraru), Domnișoara de la machiaj (Camelia Vlăduț), etc devin accesorii nesemnificative ale spectacolului, relațiile lor cu protagoniștii fiind aproape inexistente.

Ambalajul scenografic al reprezentației este singurul aspect remarcabil prin decorul sugestiv creat de Ștefan Caragiu și costumele datorate Lilianei Cenean.

Degringolada repertorială a unor teatre instituționalizate lipsite de personalitatea unui profil stabil , unde sunt mulți actori angajați care stau pe tușă și așteaptă să fie distribuiți conform capacităților pe care le au, produce eșecuri prin spectacole ce pot fi ocolite de public. Un exemplu ar putea deveni și “Băieții de aur” de care și regizorul s-a dezis până la urmă. S-ar putea totuși, să atragă pe acei spectatori obișnuiți cu divertismentele penibile ale multor televiziuni.

“BĂRBAȚII SUNT DE PE MARTE, FEMEILE SUNT DE PE VENUS” – GODOT CAFÉ TEATRU

O ECHIPĂ REMARCABILĂ DE TINERI ACTORI, DAR …

… Și în cazul acestui spectacol captivant prin distribuția cu tineri actori, se face simțită lipsa regizorului coordonator care să pună în evidență cum se cuvine și solicită convenția teatrului, capacitățile textului și interpreților.

Alegerea repertorială este indicată pentru interesul publicului special al acestui teatru independent, ce începe să își consolideze personalitatea. “Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus” are la bază dramatizarea scrierii cu același titlu a americanului John Gray (Dr.), un fel de “ghid” de analiză al relațiilor cuplului. Scriitorul a înregistrat un mare succes internațional cu această carte, publicată și la noi în 1992, și totodată multe contestări pentru pretențiile sale de a fi considerat “doctor” în domeniu. Înșiruie cu originalitate o sumedenie de situații în care se poate afla și construi un cuplu, femei și bărbați din diverse medii sociale, cu atitudini erotice și practici diferite, în variate etape de vârstă. Dinamica emoțională a celor două sexe e surprinsă de scriitor, dar nu și de regie. Controversatul dr. Jon Gray în scrierea sa apelează la o analiză psihologică elementară pentru a prezenta diversitatea relațiilor existente în comunicarea celor care se află ca relație primară într-un dialog și vor să dezvolte un cuplu de lungă durată. Acest aspect esențial al scrierii este tratat însă, simplist în spectacol, lipsind îndrumarea regizorală. Actrița Doina Antohi își atribuie și rolul de regizor. Prezentarea teatrală a celor peste 15 secvențe, schițe ale unor posibile relații de cuplu, este incoerentă ca scop de transmitere a unor sugestii privind abordarea comunicării celor care caută un partener de viață.

A reunit și a avut la dispoziție actori tineri admirabili – Mirela Zeța, Andreea Grămoșteanu, Ioana Barbu, Andreea Samson, Constantin Diță, Alexandru Conovaru, Andrei Mateiu, Pavel Bârsan, Șerban Gomoi, cărora regia însă, nu a reușit întodeauna să le folosească substanțial capacitățiile. Sunt scene în care actorii citați sunt excepționali și altele în care tratarea regizorală sau lipsa regiei, le afectează credibilitatea interpretării. Din păcate, Doina Antohi, implicată fiind și în regie, eșuează ca actriță în două scene în care interpretează o fata pasionată de un meci și o mireasă cu stridențe vocale ne controlate de … regizorul absent. Actorul-regizor care și vrea să joace în spectacolul său riscă foarte mult, și eșuează adeseori. Actorii au nevoie de suportul unei concepții regizorale, de îndrumarea regizorului detașat de apariția sa în scenă ca actor.

Primele două scene ale reprezentației par niște scheciuri banale apropiate stângaci și absurd de teatrul de revistă. Al treilea scheci, cu un cuplu “cool”, e tratat vulgar. Spectacolul prinde viață abia în următorul moment propus de dramatizare. Într-un local sunt surprinse prin mai multe secvențe diverse cupluri. Totul se petrece însă, pe o scenă italiană pentru că regia a uitat că beneficiază de spațiul de la Godot Café Teatru, unde spectatorii se află la mase și acțiunea se putea petrece mult mai atractiv printre meseni. Evoluția tinerilor actori în acest moment, cu unele excepții, este notabilă. Spectacolul continuă în ritm lent, cu o pauză neavenită, prin alte momente, scheciuri, diferențiate calitativ. Această mult prea lungă reprezentație - peste două ceasuri și jumătate - se redresează în cea de a doua parte, unde mai apar totuși, și momente derizorii, estradistice – de pildă, nunta cu … stroboscop -, dar câștigă valoare printr-un final admirabil susținut de Andreea Grămoșteanu și Constantin Diță., subtil moralizator ca text prin rezumarea etapelor exisistenței unui cuplu,

Confuză devine vizualizarea scenică a radiografierii relației bărbat-femeie propusă de text prin abordarea a diverse stiluri teatrale, când cu exagerare comică apropiată de teatru de revistă, când cu atenție pentru cuvânt și relația specială a cuplului aflat în acțiune, care prejudiciază adeseori eforturile de interpretare a diverselor roluri ce revin unor tineri cu har și entuziaști pentru a servi scena, nu numai divertismentul tv.

Spectacolul se vrea a fi atractiv și prin costume. Actorii schimbă de la o scenă la alta, numeroase costume, mai mult sau mai puțin inspirate în raport cu situațiile. Schimbările îngreunează transpunerea actorilor în personaje și ritmul reprezentației. Toată stima pentru sponsorizarea realizării acestor costume, dar ele nu ajută să evidențieze credibil relațiile solicitate de acțiunea propusă de text. Diferențele de mediu social, etc, se puteau rezolva prin accesorii de costum. “Parada modei” exagerat întrebuințată de viziunea regizorală, nu impresionează, ci doar plictisește prin timpii morți necesari reprezentării.

Actorii reuniți în echipă pentru acest proiect lipsit de regie sunt însă, EXCEPȚIONALI în diverse scene. Susțin adevărate examene de actorie. Am amintit pe Andreea Grămoșteanu, Constantin Diță, dar nu se pot uita aparițiile Mirelei Zeța de nerecunoscut în diverse momente prin nuanțarea jocului cu inteligentă aplicată pentru creionarea fiecărui rol. Când e o lesbiană indiană, când o naivă prostuță, când o persoană cu autoritate. Flexibilă în expresie, Ioana Barbu dă consistență fiecărei tipologii ce îi revine, gândește atent rostul cuvântului rostit de personaj. Andreea Samson demonstrează o largă gamă de transpunere în desenul personajelor, se adaptează caracterizării lor cu dezinvoltură și le prezintă fermecător publicului. Își schimbă stilul expresiei motivată interior în funcție de oferta partiturilor atribuite, Pavel Bârsan, un alt actor deosebit al generației tinere. Într-un scheci fără replică, Alexandru Conovaru reușește să atragă atenția asupra prezenței sale , deosebit fiind și în alte scene. Prin mobilitate în diferite roluri se rețin interpretările tinerilor Andrei Mateiu și Șerban Gomoi. Cu toții sunt talente, profesioniști ambițioși care s-au implicat într-un proiect dificil și au vrut să suplinească absența contribuției unui regizor.

“Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus” este un spectacol ce trebuie vizionat , amuzant în multe secvențe, atractiv prin distribuție.

Godot Café Teatru sprijină consecvent valorile tinerei generații de actori cum arată și prin propunerea repertorială “Cupluri”, în regia actorului Teatrului “Bulandra”, Vlad Zamfirescu, un alt spectacol ce va fi coment pe acest blog.