FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU, vineri, 2 noiembrie

“ CĂLĂTORIILE LUI GULLIVER “ – TEATRUL NAȚIONAL “ RADU STANCA” din SIBIU

 (Secțiunea : Focus  - Silviu Purcărete, un univers regizoral”)

                  EXERCIȚIU SCENIC PROVOCATOR

         Produs la comanda Festivalului Internațional de Teatru de la Edinburgh, după ce regizorul Silviu Purcărete a înregistrat un mare succes cu “Faust”,  a fost distins cu un premiu din partea Bank of Scotland  și pentru “Călătoriile lui Gulliver, exerciții scenice inspirate din opera lui Jonathan Swift”. Continuă și prin acest spectacol tendința reprezentațiilor vizuale de ansamblu, manifestată și în “Cumnata lui Pantagruel” după Rabelais și prin alte proiecte anterioare. Regizorul Silviu Purcărete își impune în prezent, incontestabila sa personalitate creatoare, recunoscută și peste hotare, prin două tendințe teatrale – pe de-o  parte, de a descoperi noi valențe în piese de teatru importante, pe de altă parte prin “exerciții scenice” inspirate din texte de anvergură culturală. Mai nou, a încercat să aplice sistemul teatral al “exercițiilor” și în cinematografie, unde a debutat cu filmul “Undeva în Palilula”.

         Optează de astă dată pentru “exercițiul” său, la romanul în patru părți al lui Swift “Călătoriile lui Gulliver”, o capodoperă a cărei valoare rezistă în literatură de câteva secole. Se oprește la capitolul “Călătorie în țara cailor”. Extragerea acestui capitol din roman, ca pretext al spectacolului, dezavantajează o cunoaștere profundă a scrierii lui Swift de către spectatorul străin de opera sa, dar servește intenției regizorale de a atenționa asupra stării dramatice a degradării umane, alarmantă astăzi.

 Silviu Purcărete și-a dorit un poem scenic vizual, marcat de simboluri, de metafore șocante, sugerând trimiteri spre actualitate. În roman, Gulliver ajunge , după călătoriile sale, în țara cailor stăpâni peste yahooi, peste o rasă umană degradată. “Exercițiul” regizorului debutează cu această precizare prin femeile cu cozi de cal care se agită în debutul reprezentației și trecerea prin fundalul scenei a unui cal autentic, superb, care va reveni și în final. Calul este prologul și epilogul reprezentației. Regizorul dezvoltă vizual, printr-un montaj, mai mult sau mai puțin coerent, o serie de secvențe cu lumea bolnavă a degradării umane. De pildă, bebelușii se vând ca hrană, relațiile sexuale sunt grotești, ca să se ajungă la sugerarea actualității, prin birocrații în costume negre cu serviete diplomat. Totul este dirijat cu fantezie de regizor, unele momente fiind cu rezultate emoționale, altele, înăbușite în exagerări vizuale. Un copil în alb, citind din text, încearcă trimiterea spre adaptarea, dramatizarea romanului, continuată de vocea din off a lui Silviu Purcărete. Grotescul domină substanța vizualizării  prin scenografia inventivă a lui Dragoș Buhagiar. Nu lipsesc momente cu jocul umbrelor, ce “colorează” simbolic fundalul și nici, contrapuncte cu muzică originală: Shaun Davey.

         “Exercițiul” lui Silviu Purcărete include o numeroasă distribuție care servește expresiv prin mișcare și gesturi, intențiile de satiră, chiar violentă, despre decăderea unei lumi bolnave, printr-un ansamblu dirijat cu măestrie de regizor. Se încearcă impunerea tendinței teatrale de configurarea unei expresii prin forța vizuală a scenografiei și a unui ansamblu, căruia cuvântul îi este restrâns.

         “Călătoriile lui Gulliver” rămâne un spectacol cu intenții filmice, un “exercițiu” de pregătire pentru film a regizorului. Spectacolul a stârnit din partea multor analiști laude, superlative, dar pentru publicul străin de scrierea lui Swift și tendințele novatoare ale teatrului, rămâne numai o reprezentație de teatru șocantă, îndepărtată de interesul emoțional, un “exercițiu” de imagine, cum de fapt, îl definește și regizorul. 

“ LECȚIA “ – THEATRE TROUPE GEORIPAE din COREEA DE SUD

                  UN SPECTACOL SURPRINZĂTOR

         Din lipsa fondurilor culturale ale autorităților, tăiate drastic festivalului, spectacolele invitate din străinătate au fost eliminate din program. Totuși, echipa din Coreea de Sud, Theatre Troupe Georipae, interesată de manifestările teatrale europene, a onorat invitația la FNT și a venit din fonduri personale, să prezinte “Lecția” lui Eugene Ionesco.

         Spectacolul a surprins prin modul simplu și coerent în care regizorul Yountaek Lee a propus o interpretare realistă, dură, a propunerii lui Eugene Ionesco și a accentuat subtextul de importanță actuală al scrierii, privind lipsa de comunicare și violența rezultată. Profesorul și-a dezvoltat manifestările de psihopat de la o replică la alta, față de eleva pe care o ucide spre final, excelentă fiind interpretarea lui Seunghun Lee. Ajunge la dorințe sexuale, se “dezbracă” în costumul lui Adam, totul fiind executat de actor cu puternică forță interioară, impresionant. De la bun început, eleva încearcă naiv să stabilească o comunicare cu profesorul, care o împinge încetul cu încetul la disperare, nuanțate fiind trecerile prin jocul ireproșabil al actriței Inhwa Park. Prinde viață credibilă, servitoarea interpretată de o importantă actriță din Coreea de Sud, Sohee Kim , care atribuie personajului o subtilă perversitate.

         Putea șoca prin soluțiile teatrale alese acest spectacol, dar dezvolta adevăr în relații, descifra realist admirabil, sugestiile lui Eugene Ionesco, fără efecte sofisticate, într-un decor simplu , în fața unei mese negre, lungi. Extremele unde pot ajunge mințile bolnave era sensul principal al reprezentării piesei, spectacolul dovedind că indiferent de spațiul geografic unde se prezintă Ionesco, este actual. 

P.S. Au mai fost incluse programului zilei de vineri, 2 noiembrie spectacolele : ”VOCEA UMANĂ” , comentat pe blog la premieră, “ȚINUTURILE JOASE” , “LEAR(A)” , comentate în celelalte file de jurnal FNT și “VIAȚA E VIS” , pe care nu l-am putut viziona.        

        

                                     

FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU, joi, 1 noiembrie

“ ȚINUTURILE JOASE “ – TEATRUL GERMAN DE STAT din TIMIȘOARA ( Secțiunea : “De toate pentru toți”)

EXCELENTĂ DEMONSTRAȚIE DE TEATRU DOCUMENTAR

         Când două personalități apropiate în gândire, se întâlnesc – autor și regizor - și au în preajmă o echipă sudată, rezultatul nu poate fi decât un spectacol impresionant. “Ținuturile joase” este o adaptare realizată de Niky Wolcz, Valerie Seufert, Ula  Wolcz după un volum de povestiri scrise de Herta Muller, laureată a Premiului Nobel pentru literatură în 2009, de origine din Banat, cu tatăl șvab. Peste treizeci de interpreți ai echipei Teatrului German de Stat din Timișoara – actori și colaboratori – își unesc forțele pentru a da viață scenică evocării existenței unei comunități a unui sat de șvabi din Banat. Este un sat cu tradiții, o oază de la care a pornit și Herta Muller, dar și Niky Wolcz, care a emigrat în Germania, și în prezent este profesor la Columbia University din America.

         Propunerea lui Niky Wolcz este de teatru documentar, inventivă și prin îmbinarea armonioasă a ilustrației teatrale scenice cu proiecții (regia filmelor : Bogdan George Apetri). Realizează un joc original între realul scenic și film. Momente din scenă se continuă în film sau scvențe din proiecții se amplifică în spațiul scenic. Decorul lui Helmut Sturmer, discret îngrădește spațiul scenic cu garduri laterale din sârmă, și sugerează interior locuri diverse de joc prin accentele de moblier cu trimitere metaforică. Regizorul se apropie prin ilustrarea teatrală de expresionism, aplicat teatrului epic, teatrului documentar, pe scenariul rezultat din adaptarea povestirilor scriitoarei. Cum textul nu are conflicte, ci doar relatări despre o familie cu bunici și străbunici, spectacolul trăiește prin imagini viața din satul de șvabi.

 Niky Wolcz, maestru în mișcare, conduce admirabil ansamblul și construiește momente memorabile care transmit emoție. Mișcarea expresivă, gesturile fiecărui membru al ansamblului, dublează cuvântul povestirilor. Scrierea Hertei Muller conține o replică rafinat poetică, dar și intenții fine de ironie față de unele situații evocate. Cuvântul este exploatat cu tot sufletul de actorii numeroasei distribuții, de la vârstnici până la copii. Secvență după secvență, printr-un montaj ingenios al regizorului, integrează spectatorul în lumea tradițiilor celor din sat, unde viața își are regulile ei, oamenii dorințele lor, unde binele și răul se confruntă zilnic.

         Un spectacol special, ieșit din nota obișnuitului diverselor tendințe aplicate stângaci, este “Ținuturile joase”, printr-o imagine teatrală bogată în sensuri . Trimiterile contextuale ale acestei reprezentații, implică, atrăgeau  spectatorul chiar și pe cel necunoscător al limbii germane care nu urmărea traducerea de pe ecran,  prin interpretarea strălucită a distribuției.

“ ÎNAINTE DE PENSIONARE “ – TEATRUL NAȚIONAL din TIMIȘOARA (Secțiunea : “Strindberg, înaintași, urmași”)

         UN EXPERIMENT, LIPSIT DE CONSISTENȚĂ

         Piesa lui Thomas Bernhard , romancier și dramaturg de origine austrică își găsește cu greu un loc în secțiunea : “Strindberg, înaintași și urmași”, chiar dacă scrierea are tendințe de analiză psihologică. Trei personaje alcătuiesc o familie stranie ; Rudolf Holler este fost ofițer nazist, ajuns judecător, și își sebează ziua de naștere alături de sora sa cea mare, Vera, fanatică admiratoare și sora cea mică, Clara care încearcă să reziste într-un scaun cu rotile, demenței oarbe a celor din preajmă. Prin torționarul Rudolf Holler, dramaturgul face trimitere spre pericolul dictaturii ce poate distruge umanitatea. De la acest subiect al acțiunii și intențile tematice ale piesei , până la spectacol este însă, cale lungă , datorită experimentului teatral lipsit de consistență, propus de tânărul regizor, Christian Papke, născut în Elveția, activ în diverse state printre care și în Austria. Originalitatea experimentului său, se rezuma prin urmărirea spectacolului petrecut într-un fel de “dioramă” și prin insistența pe proiecții. Scenograful Alois Galle, îngrădea printr-un perete transparent , mărginit jos de o “ramă” groasă neagră, decorul unei sufragerii tradițional realiste, dar cu un fundal, ecran de proiecție. Această scenografie bizară, dezavantaja posibilitatea de urmărire a mișcării interpreților, dirijată regizoral în cel mai obișnuit spirit realist. Christian Papke dezvolta exagerat tendințe naturaliste chiar, în cazul mesei aniversare a lui Rudolf, și în alte momente. Proiecțiile sale insistau pe imagini cu Ceaușescu și alți dictatori, fără o argumentare în relațiile din scenă între cele trei personaje, cărora li se mai adăuga și intervenția Clarei ca adolescentă, sora mezină , personaj care se exprima prin … dans. Proiecțiile se amplificau și cu imagini din tinerețea celor trei, transmise de pe laptopul personal al Verei, sora cea mare , interpretată ca o debilă mintal cu o vorbire sacadată, ce ar fi vrut prin evocarea fotografiilor să aniverseze și să își arate prețuirea pentru  fratele său. Vizualizarea și teatralizarea scenelor erau ridicole, nu își găseau sprijin în situații și replică. Personajele aveau tipologii construite de dramaturg pe o solidă linie psihologică , dar  ignorată de regizor. Actorii executau docil indicațiile regiei, rezultatul fiind niște personaje schematice, caricaturi fără sens direcționate. Păcat de calitățile personale ale actorilor – Doru Iosif (Rudolf Holler), Ana Maria Cojocaru (Vera), Ana-Maria Pandele (Clara), Eva-Maria Danciu (Clara tânără) -, împrăștiate de un concept regizoral ilogic construit în raport cu piesa. Se vroia un experiment, sufocat însă, de multiple exagerări în relații și conflict, dictate de regie. Mesajul tematicii piesei dispărea.

         Când avem câțiva regizori tineri, puțin e drept, care  își găsesc cu greu, un teatru unde să  exprime tendințe  de inovație teatrală, este penibil ca un teatru cu pretenția de a fi național, să apeleze la un nume de peste hotare pentru intenția de “modernizare” a expresiei teatrale.

         Spectacolul a fost găzduit în Capitală de noua Sală multimedia a Naționalului bucureștean, ce prezintă surprize plăcute. Una dintre ele, este spațiul expozițional, lansat prin expoziția de fotografie a austriacului Peter Schubert, cu elemente decoraționale de fațadă.

P.S. Ziua de joi, 1 noiembrie a mai oferit și “FATA DIN CURCUBEU” ,  un recital remarcabil al actriței Tania Popa, comentat pe blog la data premierii.

FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU, miercuri, 31 octombrie

“ DOMNIȘOARA IULIA “ – TEATRUL MAGHIAR DE STAT din CLUJ ( Secțiunea : “Strindberg, înaintași, urmași” )

         BUNE INTENȚII, FRÂNTE ÎN COMUNICARE

         Piesa scrisă de August Strindberg la sfârșitul secolului XIX, solid construită prin psihologia personajelor, rămâne și astăzi actuală , prin tematica conflictului ce are la bază confruntări din mediul social. Regizorul Felix Alexa încearcă o trimitere spre actualitate prin adaptarea lui Noemi Vajna, atenționând asupra pozițiilor sociale dictate de apartenența în zone opozante a personajelor, dar și asupra “mărului” otrăvit dictat de erotism. Respectă linia dramaturgului și reușește o vizualizare scenică încărcată de sugestii.

         În scenografia admirabil creată de Carmencita Brojboiu, regizorul dezvoltă în tendință teatrală realistă, uneori chiar naturalistă, “lecturarea” scenică a piesei lui Strindberg. Cu minuțiozitate, Carmencita Brojboiu oferă decorul  “bucătăriei” lui Kristin, femeia austeră apropiată de Jean, lacheul familiei “nobile” a domnișoarei Iulia. Regizorul deschide spectacolul printr-un prolog lipsit de replică, în care Kristin pregătește masa lui Jean, și alte preparate, realist și transmite un miros provocator spre public. “Bucătăria” e încărcată de multe coșuri cu mere, ce vor juca un rol cu sens metaforic în derularea conflictului. Inițiativele de vizualizare prin scenografia speculată de regie, sunt excelente, îmbogățesc viziunea regizorală și aduc prețuire lui Felix Alexa și scenografei Carmencita Brojboiu         .

         Conceptul regizoral nu prinde însă, întodeauna fiorul dramatic solicitat de scriere, prin unele stângăcii în interpretarea Iuliei de către Aniko Petho. Nu reușește să susțină nuanțat situațiile conflictuale. Interpretarea sa este schematică, exterioară în multe momente ale relației Iuliei cu Jean. Rostul major al acestui personaj cheie a tematicii, nu e înfăptuit convingător de actriță, care are un farmec provocator, dar nu îl speculează credibil, și uită în caracterizare de proveniența Iuliei, de biografia sa . Relaționarea Iuliei cu Jean, nebunia poftei erotice , sunt simplist susținute de actriță, având însă, drept partener un actor de excepție, pe Zsolt Bogdan. Acesta reușește să redea complexitate frământărilor lui Jean în  dorința de parvenire , atracția față de Iulia, dublată de interesul personal. Actorul se integrează cu perfecțiune în structura personajului. Un judecător sobru al situațiilor declanșate de relația lui Jean cu Iulia, compune remarcabil Emoke Kato în Kristin. Sugerează cu discreție și efectul interior  pe care îl are asupra Kristinei , relația celor doi, căreia îi înțelege rostul dictat prin ambițiile lui Jean.

         Regizorul Felix Alexa a gândit un concept apreciabil asupra teatralizării textului, dar a pierdut în punerea sa în practică scenică tocmai, rostul major al interpretării personajului central, Iulia. Rolul este foarte dificil și solicita poate mai multă atenție a regizorului în îndrumarea interpretei.

“ ULTIMA ZI A TINEREȚII “ – TEATRUL NAȚIONAL “ RADU STANCA “ din SIBIU (Secțiunea : “De toate pentru toți” )

                  CE E PREA MULT STRICĂ

         O incontestabilă personalitate a regiei noastre  a devenit Yuri Kordonsky, elevul lui Dodin, regizorul rus care trăiește în America, și prin memorabilele spectacole lucrate la Teatrul “Bulandra” și Naționalul bucureștean este apreciat și la noi. Continuă și la Naționalul din Sibiu, intenția sa de a dramatiza scrieri importante ce i-au cucerit sufletul . După romanul lui Pavel Sanaev “Îngropați-mă pe după plintă”, dramatizat pentru Teatrul “Bulandra” într-un spectacol de excepție, dramatizează acum, romanul “Cronica incidentelor unei iubiri” a polonezului Tadeusz Konwicki. Rezultatul dramatizării este un eseu despre iubirea a doi adolescenți – Vitek și Alina -, încărcat de monologurile Necunoscutului cu sens moralizator, impresionant susținute scenic de Marian Râlea.

         Povestea de dragoste dintre Vitek (Alexandru Malaicu) și Alina (Veronica Arizancu), Romeo și Julieta din 1939 , anul când toamna în Polonia aduce cel de al doilea război mondial, are poezie sensibilă. Regizorul încearcă să teatralizeze însă, acest eseu despre o iubire nefericită petrecută cu discreție față de acea vreme de început de război, exagerând prin vizualizarea relațiilor între personaje. Tinerii trăiesc în preajma unei păduri, traversată de un râu. Decorul lui Dragoș Buhagiar, compune inventiv spațiul de joc, ca simbol. Apa râului domină scena, copacii sunt sugerați ca trunchiuri albe. Apa devine în conceptual regizoral , o roată a vieții , care poate bucura sau distruge, fiind mult prea mult folosită ca element central de expresie. Rolul ei din proză se transferă pe scenă, exagerat ca sens, că apa vieții poate afecta sentimente sau le poate naște pasional. Tăvălirea mereu prin acea apă a personajelor centrale , nu servește emoțional poezia acestui eseu.

         De la cunoașterea sentimentului iubirii, la relația directă și la soluția finală a sinuciderii , regizorul încarcă vizualizarea excesiv. Actorii se adaptează ilustrației cerințelor unui eseu teatral, dar interpretarea personajelor, și în special a tânărului cuplu, este modestă, nu impune emoția solicitată de poveste.Cu greu trece pragul maturizării lui Vitek, Alexandru Malaicu. Mai apropiată de o modernă Julietă este Veronica Arizancu în Alina. Sensibilă este Diana Fufezan în mama lui Vitek, care speră că doar credința în Dumnezeu îl poate ajuta pe fiul său să se realizeze prin studii ca medic. Relațiile dintre personaje cu tipologii speciale sunt simplist conduse regizoral.

         “Ultima zi a tinereții” rămâne un experiment regizoral nespecific lui Yuri Kordonsky, spectaculos exterior prin artificiul apei , dar lipsit de tensiunea emoțională solicitată de acțiune, greu de teatralizat, e drept, în cazul unui eseu,  dramatizare după un roman.

P.S. Cu regret nu am vizionat “ CARMINA BURANA “ în regia lui Gigi Căciuleanu și “CUPLUtoniu – Furiile & Marele război” în regia lui Radu Alexandru Nica, programate în ziua de miercuri, alături de un excelent recital al Taniei Popa – “FATA DIN CURCUBEU” , comentat pe blog la timpul premierii.

JURNALUL FESTIVALULUI NAȚIONAL DE TEATRU, marți, 30 octombrie

“ CASA M. “ – CENTRUL DE ARTE “ COLISEUM “ din CHIȘINĂU  Secțiunea : “Teatrul de mâine” 

                  MĂRTURII , SINCER DRAMATICE

         Spectacolul se poate încadra genului - teatru documentar, fiind o adaptare, o dramatizare a unor fapte reale, inspirate din știri de presă despre violența în familie. Luminița Țicu realizează “scenariul” și regia unui spectacol dominat de tendințele teatrului naturalist. Patru femei se destăinue direct publicului, cu disperarea de a arăta unde poate duce violența în familie într-o societate închistată într-un sistem rigid, în care prejudecățile acordă bărbatului din cuplu dominație și lasă cale liberă unor fapte abdominabile.

         Spectacolul a colindat lumea participând la importante festivaluri internaționale. Snejana Puică, Mihaela Strîmbeanu, Ina Surdu și Irina Vacarciuc se transpun cu sensibilitate și credință interioară în cele patru femei umilite de violența continuă manifestată de partenerii de viață, ce le distruge familia. Nu mai au forța revoltei și nici pe cea de salvare din infernul în care trăiesc, fiind într-o societate în care dreptul la viață nu respectă elementare principii morale. Actrițele, în monologurile de destăinuire a personajelor  atribuite, reușesc să transmită credibil stările tragice în care se află . Personajele nu intră în relații, fiecare având drama personală . Din fiecare monolog se putea construi o piesă de teatru .

        

P.S. Pentru prima dată la acest festival se acordă premii. Juriul Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, prin trei reprezentanți – Yun-Cheal Kim (Coreea de Sud), Raymond Bertin (Canada) și Octavian Saiu (România) – a acordat un premiu : “Tânără speranță” spectacolului “Casa M.” , iar despre celălalt premiu desemnat vom discuta în comentariul de mai jos.

“ JOCURI ÎN CURTEA DIN SPATE “ – TEATRUL ACT (Secțiunea : “Teatrul de mâine “)

         O ECHIPĂ ADMIRABILĂ A TINEREi GENERAȚI

Inspirat, Teatrul Act a preluat examenul de licență din 2011 de la UNATC al unei echipe de absolvenți. Descoperim cu acest prilej , în sfârșit, și un tânăr regizor promițător, Bobi Pricop. Propunerile piesei lui Edna Mazya sunt greu de rezolvat scenic, dar regizorul și-a alăturat un grup de actori admirabili și realizează împreună un spectacol impresionant.

Scrisă în 1993, piesa “Jocuri în curtea din spate” are la bază un fapt real, mult dezbătut în Israel, iar dramaturgul și scenaristul, Edna Mazya îl dezvoltă dramatic abil, pe două planuri de acțiune. Scrierea este ireproșabilă, trece din planul analizei psihologiei unor adolescenți ce nu au împlinit 18 ani – o fată și patru băieți -, la planul analizei societății prin justițiari, un procuror și avocați, care au de judecat violul fetei. Cu finețe dramaturgul israelian prezintă problemele actuale ale unui segment social, oferind partituri generoase interpreților.

Regizorul Bobi Pricop propune un spectacol aparent minimalist ca vizualizare, dar profund în exploatarea sensurilor dramatice din fiecare scenă. În cerc, așezați pe cinci scaune, băieții poartă un dialog cu o fată așezată în centru. Fără decor special, fără proiecții. Puteți spune că e un spectacol banal, dar vă înșelați amarnic. Tânărul regizor mai efectuează și rapide treceri,  de la lumea adolescenților, la cea a justițiarilor, dar sugestiv manevrate. Bobi Pricop se concentrează spre a ne arăta că violul adolescentei de doar 14 ani este un punct de pornire pentru analiza mentalității adolescenților, dictată și de mediul social, care își are tarele sale. Prin simple accente de imagine a transformării în alte persoane, interpreții parcurg fiecare expunerea a două personaje – adolescent și matur justițiar. Bobi Pricop arată imaginație în “citirea” scenică a fiecărui moment și, în mod remarcabil, o colaborare deosebită cu actorii.

Ioana Manciu – rețineți acest nume – este când o tânără de 15 ani, când o procuroare autoritară, în câteva secunde,  în fața publicului survenind transformarea. Exprimă nuanțat duplicitatea fetei care își ascunde frica de întâlnirea cu cei patru băieți, prin aroganță, fiind o adolescentă tipică zilelor noastre, ca să devină rapid prin expresie și ținută, procuroarea hotărâtă să pedepsească fapta violului. Pavel Ulici, Florin Hrițcu, Cezar Grumăzescu și Vlad Pavel compun fără cusur, personalitatea fiecărui adolescent, și se transformă rapid, în avocații apărători ai inculpaților de viol. Echipa , prin acest spectacol, se poate spune că efectuează și un studiu de actorie provocat de dascălii lor, dar îndeplinit ireproșabil. Și prin regizor, această echipă dă speranța revitalizării mișcării teatrale. Mai rămâne să li se ofere și șanse , cum a făcut Teatrul Act.

Juriul celor trei din Asociația Internațională a Criticilor de Teatru a acordat premiul “Tânără speranță” și Ioanei Manciu, când de fapt și spectacolul regizat de Bobi Pricop, merita pe deplin această distincție. Vă îndemnăm să vizionați acest spectacol, că nu veți regreta.

“ MIZANTROPUL “ – TEATRUL NAȚIONAL “ VASILE ALECSANDRI “ din IAȘI (Secțiunea : “De toate pentru toți”)

        

                                    O DEZILUZIE …

         Peter Brook sau Liviu Ciulei, personalități de valoare ale teatrului, au mărturisit că în cariera lor s-a întâmplat, din diverse motive, să apară și reprezentații mediocre. În aceiași situație se află și stimatul regizor Gabor Tompa, cu varianta spectacolului “Mizantropul”. A realizat în 2000, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, un spectacol apreciat și distins cu diverse premii, cu aceiași piesă de Moliere , ca în prezent să o monteze la Naționalul din Iași.

         “Mizantropul” este o adaptare liberă după piesa lui Moliere, cu intenția de actualizare a tematicii. La vremea scrierii în 1664, piesa a stârnit controverse. Prin adaptare, Gabor Tompa a speculat consistența sa, indiferent de epoca scrierii, și în special subtextul său referitor la moralitatea societății, la pericolul mediocrității, ipocriziei și efectelor posibile asupra viații intime a individului. A colaborat cu Andrei Both, o personalitate în domeniu, care a imaginat un decor haotic, poate spre a prezenta haosul lumii unde se petrece conflictul. Rafturi roșii cu o pasăre împăiată, “paravane” transparente ne folosite activ regizoral, elemente de mobilier în stil clasic, un pian și el lipsit de importanță, chiar dacă se cântă la el, etc , constituie decorul. Costumele modeste ca intenție de definirea personajelor erau imaginate de Judith Dolan. Ca vizualizare de ansamblu, spectacolul era confuz și scenografia – decor și costume -, insuficient sprijineau intenția regizorală majoră de condamnare a unei societăți găunoase.

         Mizantropul Alceste , purtat mereu prin mișcarea scenică dirijată de regizor, la marginea spațiului de joc, părea doar un ursuz , nesociabil, supărat de manifestările schematic redate de cei din jurul iubitei sale, Celimene.  Sorin Leoveanu încearcă să definească problematica interioară, morala care îl frământă pe Alceste, dar se pierdea în schema regizorală a relației cu personaje simplist configurate, începând de la interpretarea lui Celimene, până la cea a lui Philinte și a altor roluri. Actorii poate nu au nici o vinovăție că interpretările lor sunt fragil convingătoare, regia poate i-a neglijat ca îndrumare, rezultatul era însă, un spectacol lipsit de seva atractivității ca interes tematic.

P.S. În aceiași zi , programul a oferit spectacolele : “Ultima zi a tinereții” și “Domnișoara Iulia” , programate și miercuri, 31 octombrie.                          

JURNALUL FESTIVALULUI NAȚIONAL DE TEATRU, luni, 29 octombrie

“ GIANNI SCHICCHI “ – TEATRUL MAGHIAR DE STAT DIN CLUJ (Secțiunea : Focus – SilvIU PURCĂRETE, un univers regizoral”)

         O ÎNCÂNTARE VIZUALĂ ȘI AUDITIVĂ

         Poatea induce în eroare reprezentația cu opera într-un act “Gianni Schicci” de Puccini pe libretul lui Forzano, dacă își imagina spectatorul o reprezentație de la Opera Maghiară din Cluj. Este un spectacol cu opera lui Puccini respectată, dar realizată de un regizor de vârf, cu experiență și în operă, Silviu Purcărete “adaptând” imaginea reprezentației la convenția teatrală și apelând doar la doi soliști de operă, restul ansamblului fiind alcătuit din  minunații actori ai Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Îmbină colaborarea cu o orchestră bine condusă dirijoral, cu soliștii vocali de operă, baritonul Arpard Sandor- excelent și ca actor în rolul principal al lui Gianni Schicci și tenorul Adorjan Pataki în nepotul Zitei, cu o numeroasă echipă a teatrului în rândul cărora se recunosc actorii de valoare. Cântă (!) și interpretează admirabil profilul personajelor, actori precum Zsolt Bogdan, Ervin Szucs sau Csilla Varga după rolurile impresionant realizate în “Hedda Gabler”, alături de colegii lor din teatru care construiesc ireproșabil ansamblul.

         Regizorul Silviu Purcărete, meșter în a ansambla cerințele convenției operei cu cea a teatrului, plasează conflictul dintre moștenitori, survenit în urma decesului unei rude bogate, din secolul XIV al libretului , la început de secol XX. Totul cu sprijinul unei scenografi active, impunătoare, datorate lui Helmut Sturmer – decorul și Liei Manțoc – costumele. Decorul central indică locul unde viața s-a sfârșit, mobilierul a fost împachetat în baloturi uriașe, în mijloc aflându-se o masă pe care e pregătit de înmormântare decedatul Buoso Donati. Regizorul dezvoltă ca un contrapunct satiric al conflictului, personajul decedatului, interpretat plastic sugestiv de Jozsef Biro. “Festinul” priveghiului rudelor amplifică lungime mesei, unde moștenitorii vin să mănânce și să  afle cu ce bunuri se vor pricopsi.

 Decorul se schimbă mereu prin “jocul” obiectelor, devenind un cadru ideal pentru satira acestei farse cu personaje grotești . Helmut Sturmer amplifică spațiul acțiunii prin puntea centrală ce străbate sala și pe care vin la priveghi rudele. Pentru treizeci de personaje, Lia Manțoc creează costume cu accente de caracterizare pentru fiecare, de la vârstnici la tineri. De obicei, personajele unui ansamblu au costume banale, de astă dată prin debordanta imaginație a Liei Manțoc, fiecare costum parcă ar fi desprins dintr-un tablou al unui pictor cu har. Imaginile generale ale reprezentației sunt filmice, le  lipsește doar jocul de planuri ale montajului filmic, dar ochiul privitorului e mereu atras de numeroasele detalii semnificative descoperite  în diverse unghiuri. Prima scenă mută a pregătirii mortului pentru îngropăciune și apoi, așezarea la masă a moștenitorilor, parcă ar fi desprinsă dintr-un film de Fellini. Regizorul lansează astfel convenția și tema acțiunii cu impunătoare expresivitate. Vârstnicii degustă macaroane cu parmezanul ras la vedere, copii se joacă plictisiți cu mingea, marcând însă, ritmic tensiunea momentului. 

Prologul este un film pe scenă servit inspirat teatral de regizorul Silviu Purcărete. Intervine muzica și personajul central Gianni Schicchi, vicleanul manipulator al moștenirii; secvențele se succed spectaculos, imaginile au consistență metaforică pentru a atenționa satira la adresa poftei demente de înavuțire a participanților la priveghi. Ironic regia în lasă și pe Ghianni Schicchi cu bustul gol, ca și pe mort, acesta cheamă “judecătorii” testamentului, doi martori orbi și un notar choir. În final, cei înșelați de Gianni vor pleca pe puntea din sală, cărând obiectele din scenă. Este marcant realizată teatral de regizor și interpreți satira muzicală referitoare la dorința de înavuțire și înșelătoria întâlnită într-o lume degradată moral. 

Toți interpreții cântă ori susțin gestual fiecare moment, fără cusur. Nu se poate omite din distribuție nici interpretarea Laurettei de către actrița Emoke Kato, care cântă ca o profesionistă de operă, una din ariile importante ale lui Puccini. Actorii dovedesc un studiu vocal profund prin participarea fie în cor sau solistic, și susțin fără reproș partitura dificilă a lui Puccini, sporindu-i sensurile și prin interpretarea actoricească.

         “Gianni Schicchi” este o reușită a regizorului care și-a aflat la Teatrul Maghiar de Stat și la operă, o trupă excelentă cum mai greu e de întâlnit în alte instituții teatrale.

“ LEAR(A) “ – TEATRUL “ BULANDRA “ lansează a patra sală : STUDIO SPACE (Secțiunea : “De toate pentru toți”)

                           UN EXPERIMENT REFĂCUT

Mult discutatul experiment din 2008 al regizorului Andrei Șerban de a propune “Regele Lear” de Shakespeare cu o distribuție exclusiv alcătuită din actrițe, revine în repertoriul Teatrului “Bulandra” suferind unele modificări. Durata reprezentației se reduce la două ore de la patru, distribuția își schimbă ciudat componența, iar decorul lui Dragoș Buhagiar, incomod în special pentru spectatorii cu locuri marginale este refăcut pentru o sală nouă. Evenimentul de necontestat rămâne însă, nu spectacolul refăcut, ci sala nouă , modulară, tehnic dotată modern, Studioul Space din preajma sălii “Toma Caragiu”. În ultimele luni, Teatrul “Bulandra” printr-un activ management și-a sporit numărul de săli de la două, la patru ; Sala “Liviu Ciulei” are alături “Laboratorul de noapte” , loc dedicat în special proiectelor independente și Sala “Toma Caragiu” , Studio Space. Alexandru Darie, directorul manager al teatrului se dovedește inspirat nu numai ca regizor.

La vremea premierei din 2008, am comentat pe larg în “România liberă” experimentul lui Andrei Șerban, vizionând repetiții și mai multe spectacole pentru că fiecare rol primea o altă distribuire a interpretelor în funcție de reprezentație, cu excepția lui Lear în care Mariana Mihuț realiza o impresionantă creație personală. În noua variantă a lui Andrei Șerban, conceptul regizoral rămâne același pe ideea de a relata original teatral , situațiile extreme la care pot duce pofta de putere , dar și conflictul dintre părinți și copii, dintre generații. Restrângerea timpului reprezentației pentru spectatori poate fi comodă, dar susținerea multor situații conflictuale prin reducerea replicilor, dezavantajează interpretele. În actuala adaptare, conceptul regizoral sporește accentele vizuale de violență în unele momente, tot în dezavantajul actrițelor, uitând că se petrec în imediata apropiere a privitorului efectele de sânge rezultate din acțiuni violente

Experimentul din urmă cu patru ani, avea printre alte scopuri și demonstrarea forțată, că o actriță poate juca, de pildă, într-o seară bufonul și în alta pe Kent, roluri total diferite ca sens în piesa lui Shakespeare. Intenția de transfer de la o partitură la alta, continuă și acum. Virginia Mirea, cândva bufonul sau Kent, interpretează în 2012 pe bastardul Edmund, Ioana Pavelescu trece de la Edmund la Kent, etc. Mai lipsea din acest joc al transferurilor ca una dintre actrițe să joace pe Cordelia, în 2008 admirabil interpretată de Ilinca Manolache. Aceste transferuri dezavantajează apreciatele actrițele și denotă și o elementară lipsă a regizorului Andei Șerban, în cazul de față, că trebuie să fie un “administrator al dramaturgiei” cu  ajutorul actorilor, cum susținea și dascălul său Radu Penciulescu , că actorii sunt mesagerii întențiilor regizorale. Nu le poate fi neglijată personalitatea prin schimbările de partituri într-o piesă , nu pot fi folosite doar ca niște pioni de șah într-un joc.

Absentează din vechia distribuție, Valeria Seciu – impresionantă în Gloucester, Andreea Bibiri – remarcabilă în Edgar, Ilinca Manolache , ca și alte actrițe. Neinspirată este introducerea în experiment, în rolul Cordeliei a recent distinsei actrițe la Festivalul de film de la Cannes pentru un rol din “După dealuri” de Cristian Mungiu, tânăra actriță, Cosmina Stratan, care pe scenă este stângace în expresie și gândire a replicii. Alegerea sa poate fi de senzație publicitară, dar filmul și teatrul au alte convenții de exprimare. Fetele lui Lear sunt puncte de argument importante pentru conflict, și nici Rodica Lazăr în Goneril și Emilia Bebu în Regan, din actuala distribuție, nu reușesc să le impună. În majoritate, actrițele distribuite fără coordonare și rost de către regizor,  fac simțită frânarea sensurilor “scenariului” ce a rămas din piesa lui Shakespeare. Evident, că o excepție rămâne Mariana Mihuț , sprijinită substanțial prin comentariile bufonului, excelent transmise de Dorina Chiriac. Majoritatea actrițelor distribuite în partituri neconvenabile personalității lor, devin numai “prestatori de servicii” corecți într-un experiment dificil dintr-un spațiu neconvențional.

Varianta nouă de experiment a “Regelui Lear” devenit “Lear(a) nu reușește să  coaguleze o linie coerentă a interpretării pentru tematică și rămâne doar demonstrația de har a actriței Mariana Mihuț, acompaniată, mai mult sau mai puțin, de colegele de breaslă distribuite. Spectacolul nu are un ritm provocator și pare adesat celor care nu cunosc povestea … “Sarea în bucate”, dar nici cuvântul lui Shakespeare.

P.S. Ziua de luni, 29 octombrie, a mai cuprins “NĂPASTA” în regia lui Cristi Juncu (Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieșt), un spectacol remarcabil comentat pe blog la data premierii, ca și “DOUĂ LOTURI” de la TNB, în regia lui Alexandru Dabija.

JURNALUL FESTIVALULUi NAȚIONAL DE TEATRU, duminică, 28 octombrie

“ VISUL UNEI NOPȚI DE VARĂ “ – TEATRUL NAȚIONAL “ VASILE ALECSANDRI “ din IAȘI (Secțiunea : “De toate pentru toți “)

                  IMAGINAȚIE BOGATĂ, DAR ȘI INCOERENȚĂ

         Încercăm a trece peste observația că acest spectacol nu are nici o specificare pe afiș a fi “după” Shakespeare. Este un spectacol de Radu Afrim, reîntors după mulți ani la clasici, alegând acum pe bătrânul Will, în ideea de a îl contemporaneiza. “Scenariul” său reduce replica lui Shakespeare, o mai suplinește cu unele din limbajul “cool” și pare un divertisment mai original totuși, decât cele tv. Substanța cuvântului lui Shakespeare e distrusă însă, printr-un “scenariu” incorerent, servil imaginației teatrale debordante, specifice personalității acestui regizor care uită uneori de importanța cuvântului în teatru.

         Absurd forțează acțiunea în Grecia anului 2012 pentru a arăta că Shakespeare ar fi contemporanul nostru, dar fără o tendință politică. Lumea bolnavă de o criză gravă este indicată prin locul acțiunii – un club cu discoteca de rigoare și prin proiecții. Imagini cu conflictele de stradă din Atena se proiectează de la bun început pe televizorul din casa lui Tezeu, în vreme ce iubita sa Hipolita servește masa ; “familia” are și o pisică (excelentă “actriță”), care firește miorlăind atrage atenția mai mult decât proiecțiile, ca orice animăluț ajuns pe scenă. În finalul reprezentației alte proiecții discret plasate în fundalul de la clubul “Forest”, derulează imagini ce par a proveni de la mineriadele noastre ! De astă dată, decorul Iulianei Vîlsan e confuz ca imagine generală prin intenția constructului de a marca  mai multe posibile spații de joc. În centru, încearcă a defini un club, schelele din fundal,  servesc “muncitorii”, interpreții grupului de actori amatori de la nunta lui Theseus, actualul Tezeu, nu lipsec, un WC și nici un plan stângaci ridicat într-o parte a scenei ce s-ar vrea a fi o grădină, folosită derizoriu de regie, ca și “bucătăria” ducelui Atenei . Nici costumele scenografei nu servesc ca substanță, moda generației “cool” care se refugiază de criza de afară, în discotecă. Regizorul se pare că a vrut să prezinte ironic această generație, dar nu i-a reușit o vizualizare teatrală convingătoare.

         Ignorând intențiile lui Shakespeare de a derula conflictele pe mai multe planuri cu rost de argument, în acest spectacol personajele trăiesc doar viața plăcerilor la clubul “Forest”, fiind disperate după sex, băutură și droguri, totul cu efectele de rigoare.  Pădurea “visului” se mută la clubul cu “zânițe” sexy. O “zână” devine, de pildă, ca imagine, Marilyn Monroe și face sex în WC cu Demetrius; Puck e DJ la club, Titania un fel de matroană de bordel la “Forest”, Oberon se droghează mereu, etc. La club se va însura și Tezeu cu Hipolita, el fiind omul bogat care taie panglici de inaugurare și își serbează nunta cu spectacolul echipei de teatru de amatori a muncitorilor de pe schele. “ Transferurile” de imagine de la textul original, la conceptul regizoral sunt originale și multe chiar amuzante, dar ansamblarea lor prin montajul scenariului este exagerat condus și replica nu susține intențiile de vizualizare. Ideea bună de a transpune pe dulgher, tâmplar, croitor – personajele lui Shakespeare, în muncitorii de pe schele, se îngălează prin limbajul regional al vorbirii fiecăruia ca moldovean, oltean, etc. O altă idee demnă de interes este transformarea Helenei cea îndrăgostită de Demetrius în Elena, un tânăr adolescent cu tendințe gay. Remarcabil este studentul Universității “George Enescu” din Iași, Andrei Grigore Sava, în acest rol dificil, prin sugerarea cu măsură a tendințelor sexuale ale Elenei. Dar și în cazul acestei inițiative ce include relaționarea cu celelalte cupluri, regizorul impinge spre facilul divertismentului imaginea teatrală. Convingătoare reușește să fie în unele momente, Hermina, interpretată cu un farmec aparte de tânăra actriță, Loredana Cosovanu. În rest, cei din distribuție par doar executanți de mișcare scenică. Regizorul Radu Afrim dovedește, din păcate din nou, neglijență în îndrumarea actorilor.

 Distribuția este numeroasă , și alături de actorii Naționalului ieșan apar mulți colaboratori în special tineri, care bănuim că sunt studenți ; programul de sală nu indică proveniența lor. Întreaga echipă, cu efort, cântă și dansează, dar puține momente devin atrăgătoare scenic. Personajele sunt desenate caricatural, simplist și se manifestă stângaci pentru un posibil musical.

         Regizorul Radu Afrim a investit fantezie în imaginea teatrală a spectacolului, a inventat personaje ca un preot sau un mascat,  lipseau astronauții ori lady Gaga, dar a și sufocat prin explozia de originalitate esența textului și coerența conceptului regizoral. Imaginea generală a reprezentației este de bășcălie la adresa unei lumi dezaxate, refugiată într-un club. Radu Afrim putea să inventeze un scenariu propriu pentru acest concept regizoral și nu să apeleze ca pretext la Shakespeare și să îi masacreze replica. Pretextul – Shakespeare nu poate servi rostul cultural al teatrului, față de o anume categorie de public care habar nu are de valoarea sa.

         Experimentul “Visul unei nopți de vară” rămâne un joc al ambiției unui apreciat regizor înzestrat cu capacități inventive, pierdute însă, într-un spectacol marcat de avalanșa unor efecte teatrale forțate și  ilogic plasate.

P.S. Ziua de duminică a Festivalului a cuprins în programare și “ÎNGERI ÎN AMERICA”, “HEDDA GABLER”, “DOUĂ LOTURI” – comentate pe blog.

FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU , EDIȚIA XXII ( 26 octombrie – 4 noiembrie )

JURNALUL UNEI REUȘITE EDIȚII, REPREZENTATIVE PENTRU  TENDINȚELE ACTUALE ALE MIȘCĂRII NOASTRE TEATRALE

         În fiecare ediție, Festivalul Național de Teatru (FNT) reunește prin selecționerul unic, premierele reprezentative ale unei stagiuni teatrale derulată pe plaiurile mioritice. Alătură programului și invitați de prestigiu de peste hotare. La actuala ediție, selecționerul unic a fost ALICE GEORGESCU care în colaborare cu o echipă de la UNITER căruia îi aparține inițiativa acestui Festival,  dăruită cu tot sufletul proiectului – Aura Corbeanu (director executiv) și colaboratorii săi, cărora li s-au alăturat voluntari și studenții de la teatrologie – au luptat cu criza financiară a partenerilor de finanțare, Ministerul Culturii și Primăria Capitalei. Festivalul a fost la un pas să nu mai aibă loc pentru că nu mai este importantă astăzi, cultura, ci … concursul pentru cel mai lung cârnat. Prin tăierea de fonduri, invitațiile pentru spectacole străine s-au anulat, singurii care au venit pe fonduri proprii fiind cei din Coreea de Sud cu un spectacol deosebit, comentat în acest jurnal.

         Alice Georgescu a întreprins inspirat selecția a 33 de spectacole în ideea de a prezenta tendințele actuale manifestate în mișcarea noastră teatrală, discutabile, dar importante pentru viitorul teatrului. A alăturat, firesc, Festivalului lansări de carte și dezbateri pe diferite teme . În jurnal vom comenta în funcție de ziua prezentării cele 28 de spectacole vizionate, și cu subiectivismul specific oricărui spectator vom sublinia în final unele observații generale. Selecționerul unic merită toată stima pentru programul FNT structurat pe secțiunile : “Al matale Caragiale” și "Strindberg,înaintași,urmași” – pentru cei o sută de ani împliniți  de la lansarea lor ca valori în patrimoniul cultural, “Focus: Silviu Purcărete – un univers regizoral” “Actorii în prim-plan”, “De toate pentru toți” și “Teatrul de mâine”. Pentru prima oară, după modelul altor festivaluri, Alice Georgescu a impus și acordarea unor premii simbolice, lipsite firește de valoare financiară, acordate de invitații la FNT, membrii ai Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. Vom comenta la momentul respectiv importanța acestor distincții binevenite.

         FNT a fost un reușit eveniment cultural, sălile fiind asaltate de public. Spectatorii au putut constata stadiul actual al teatrului nostru și normal că fiecare și-a exprimat părerile sale, după reprezentațiile vizionate. Jurnalul de față propune o trecere în evidență a fiecărei zi din FNT.

Vineri, 26 octombrie

         FNT s-a lansat prin “D’ALE NOASTRE” un spectacol de Gigi Căciuleanu”, comentat pe blog la timpul premierii sub titlul “Un experiment memorabil” de teatru nonverbal. Spectacolul Teatrului Național din Capitală a fost inclus secțiunii “Al matale Caragiale”.

         “DOI x DOI”, un alt spectacol al Naționalului bucureștean, este comentat și el pe blog la data premierei sub titlul “O lectură scenică superficială”, și a fost repartizat secțiunii : “Actorii în prim-plan”.

Sâmbătă, 27 octombrie

         “HEDDA GABLER” – TEATRUL MAGHIAR DE STAT din CLUJ (Secțiunea: “Strindberg, înaintași, urmași”)

UN SPECTACOL MAGIC

         Rar, foarte rar se poate întâlni un astfel de spectacol de o dureroasă actualitate. “Hedda Gabler” de Henrik Ibsen, scrisă cu mai bine de o sută de ani în urmă, mereu în diverse montări a fost considerată doar o dramă psihologică. Regizorul Andrei Șerban scutură de praful timpului piesa, o adaptează secolului nostru împreună cu Daniela Dima, fără să transforme replica și relațiile dintre personaje. Absolut memorabil regizorul propune o satiră socială tragică asupra  supreficialității și ridicolului unei societăți mediocre, iar rezultatul este un spectacol magic. Amintim că Hedda Gabler , femeia victimă a acestei societăți rostește și o replică prin care specifică ridicolul lumii din jur ce conduce spre o adevărată nebunie. (Traducerea din limba maghiară, atenționa mereu prin fontul unor replici asupra cuvintelor cheie ce determină viziunea regizorală.)

         Andrei Șerban propune publicului să pătrundă ca observator direct în universul acestei societăți mediocre și ridicole cu ajutorul scenografei Carmencita Brojboiu, care construiește un decor bogat în sensuri. Gradenele destinate publicului, așezate pe două laturi într-un unghi, îngrădesc universul familiei Hedda Gabler. În sfârșit, un spectacol în care gradenele au funcționalitate ! La o distanță foarte mică față de actori fiind, spectatorii sunt integrați universului acțiunii, iar în fundal o imensă oglindă le reflectă chipurile, pe oglindă fiind pusă central și imaginea tatălui Heddei, generalul care îi influențează autoritatea reacțiilor față de lumea din jur. În cele patru acte ale piesei, mobilierul salonului este manevrat și spațiul de joc prinde alte dimensiuni în funcție de evoluția conflictului. Spectatorii pătrund în acest spațiu al salonului îngrădit de “ziduri” transparente, prin parcurgerea unui culoar exterior , încărcat semnificativ de frunzele toamnei.

 Cromatic decorul este marcat de verde și roșu, culori simbolice pentru conflict. Accente de alb și negru vor sublinia încrâncenarea Heddei de a opri ridicolul existenței sale. Ambiguitatea unor situații prin care trece Hedda este marcată de un covor în alb și negru , ca și prin rochia sa în aceleași culori. Costumele sunt la rândul lor, semnificativ definite de scenografă. Carmencita Brojboiu servește inspirat vizualizarea conceptului regizoral dezvoltat de Andrei Șerban. Regizorul sporește impresionant expresia teatrală prin îndrumarea atenției interpreților față de detalii gestuale și relaționarea cu obiectele din preajmă. Prin viziunea sa regizorală, Andrei Șerban urmărește destinul Heddei Gabler, drama personală a unui un om sensibil, revoltat și nemulțumit interior, de gravitatea mediocrității unei lumi primitive și false, apropiată și de realitatea noastră. Cele șase personaje din “familia” Heddei sunt avide de realizarea unor interese personale, lipsite de adevăr în raport cu viața curentă și devin ușor caricaturi ale unei lumi bolnave. Prin modul în care orhestrează spectacolul,  regizorul punctează tensiunea fiecărei scene cu fină ironie. Susțin impecabil actorii conceptul lui Andrei Șerban, ce  continuă de fapt, exercițiul de interpretare impus și prin “Unchiul Vania” și “Strigăte și șoapte”. “Lectura” scenică novatoare a regizorului atenționează asupra profilului psihologic al fiecărui personaj cu rezultatele manifestate în viața intimă și socială. 

Hedda Gabler devine pilonul central al descrierii unei lumi ridicole pe care nu o poate accepta și provoacă analiza și judecarea ei de către spectator. Este femeia care caută dragostea, dar și adevărul în relația socială. Aparent pare uneori malefică în provocări, interior rămâne însă, omul nefericit de falsul existenței manifestat atât în iubire, cât și în societatea dominată de minciună. Imola Kezdi construiește la nuanță fiecare relație a Heddei. Este extraordinară această actriță în rolul Heddei prin interpretarea pe muchie de cuțit a stărilor prin care trece personajul, de la subtila ironie manifestată față de cei apropiați, până la drama personală trăită intens ca înfrângere existențială. Apreciri superlative se pot atribui fiecărui membru al distribuției, indiferent de amploarea rolului. Jorgen Tesman, soțul Heddei, primește o interpretare complexă ca sensuri din partea lui Zsolt Bogdan.  Dezvoltă falsul pretențiilor personale, ambiția penibilă de parvenire intelectuală și i se poate atribui motivat menirea de claun al cuplului. Astfel, Jorgen devine un argument solid al satirei sociale propusă de regizor. Judecătorul Brack, un individ șmecher și șantajist e desenat expresiv de Andras Hathazi , și personajul său fiind un alt claun al societății, periculos însă. Remarcabil marchează naivitățiile lui Thea, dornică și ea de parvenire, Eniko Ggyorgy Jakab. Reacțiile în diverse situații sunt cu subtilitate sugerate. Intelectualul de carton, Lovborg, cândva iubit al Heddei, este condus cu atenție pe drumul îngâmfării ajunsă la ridicol de către Ervin Szucs.Distribuția se completează prin Csilla Varga în mătușa lui Tesman, dar și în apariția ca “divă” în Diana, în ambele personaje investind cu măsură umor în interpretare. De asemenea, se rețin aparițiile lui Reka Csutak în Berte, slujnica mereu cu ochii iscoditori pe ce se întâmplă în salonul familiei Tesman. Această distribuție cu mari actori este condusă strălucit de regizor.

         O notă aparte în sublinierea intențiilor regiei o are ilustrația muzicală, pornind de la patefonul manevrat de actori, ce redă melodii celebre de pe vremea lui Marilyne Monroe, până la ilustrațiile la pian cu accente clasice.

         Henrik Ibsen a fost considerat în literatură un precursor al expresionismului , lansat de prietenii germani, dramaturgul căutând realitatea psihologică, mascată de individ. Andrei Șerban practică o notă profund expresionistă în această propunere de a privi actual povestea tragică a Heddei Gabler, dar dublată de o modelare scenică vie. “Oglinda lumii” arătată de Andrei Șerban transmite emoție și obligativitatea de a judeca mai atent ce se întâmplă în societatea ta și cum te poate afecta. Tragicomedia cu “Hedda Gabler” în regia lui Andrei Șerban, rămâne unul din marile spectacole realizate de un regizor pentru care actualizarea unui clasic nu presupune efecte exterioare, artificii de imagine, ci descifrarea în amănunt a semnificațiilor conflictelor și caracterelor implicate în acțiune. Este o lecție de “teatru adevărat” cum rar se mai întâlnește pe scenele noastre, susținută de admirabila trupă a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj.

“ CINĂ CU PRIETENI “ – ArCuB, partener coorganizator al FNT (Secțiunea: “Actorii în prim-plan)

                  UN SPECTACOL PLICTISITOR

         Se poartă insistent în repertorii, piesele referitoare la relațiile cuplului. Pentru proiectul său, ArCuB selectează piesa dramaturgului și scenaristului american contemporan, Donald Margulies, multipremiat. Povestea celor două familii prietene, Beth (Cerasela Iosifescu) și Tom (Vlad Zamfirescu), alături de Karen (Nadiana Sălăgean) și Gabe (Marius Cordoș) este însă simplistă, didactic moralizatoare. Se relatează mai întâi, cu nuanță comică, relațiile celor două cupluri, familii cu copii, ca apoi să se analizeze moralizator, trădarea lui Tom care și-a găsit o amantă. Regizorul Claudiu Goga conduce dialogurile cu pricepere în accentuarea intențiilor comice sau dramatice din final, dar ritmul spectacolului este tern. Scenografa Lia Dogaru concepe un decor simplist, regizorul schimbă cadrul acțiunii din dreapta în stânga , iar în centrul scenei pentru momentele moralizatoare ca ale unei fabule, se mai folosesc și proiecții - cortină cu desene de indicare a situației dialogului.

         Spectacolul este dedicat actorilor. Se detașează cuplul Beth-Tom prin interpretarea sa ireproșabilă. O femeie tristă, nemulțumită de spulberarea căsniciei, configurează credibil, cu umor, Cerasela Iosifescu, actriță afirmată în partituri mult mai complexe decât rolul lui Beth. Pe aceiași linie a credibilității impune personajul soțului , Vlad Zamfirescu; motivările infidelului Tom sunt relatate cu sincere motivări. În celălalt cuplu, Nadiana Sălăgean și Marius Cordoș manifestă corectitudine în interpretare, dar nu reușesc o nuanțare a profilului personajelor.

         De la alegerea textului , până la găsirea scenică a soluțiilor de amplificare a subtextului acestei comedii amare, spectacolul rezultat intră în rândul celor mediocre. Pentru “Actorii în prim-plan”, proiectul ArCuB nu servește decât ambiția firească a actorilor de a fi pe scenă, fără să le exploateze cu adevărat capacitățile deținute.

P.S. Programul zilei de sâmbătă, 27 octombrie, a mai integrat “ÎNGERI ÎN AMERICA” un proiect apreciabil al Teatrului Metropolis, în regia lui Victor Ioan Frunză și “POVEȘTI ÎN FAMILIE” spectacolul Teatrului “Maria Filotti” din Brăila, în regia tânărului Vlad Cristache, reprezentații remarcabile comentate pe blog în momentul lansării, cât și “DOI x DOI” de la Naționalul din Capitală.