“DON JUAN“ – TEATRUL POPULAR “ IVAN VAZOV “, - SOFIA, BULGARIA ( Gazdă TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE”, Sala Mare )

UN SPECTACOL ORIGINAL, ADMIRABIL …

… o “lecție” despre cât de actuală poate fi valoarea universală a unei piese clasice, demonstrează “Don Juan” DUPĂ Jean – Baptiste Moliere, în viziunea lui Alexandar Morfov. O reprezentație DUPĂ Shakespeare, Moliere sau alți clasici, produce nedumeriri, pentru că în majoritatea spectacolelor, regizorii își doresc spre a se remarca, a fi mai presus de dramaturgul ales, și ignoră taman, miezul, esența scrierii ce a consolidat cu vremea, valoarea sa culturală universală. Alexandar Morfov – adaptare și regie, scenografie alături de Alexandar Orlov, autor și al ilustrației muzicale -, propune însă, la Teatrul Popular “Ivan Vazov” din Sofia, un spectacol inspirat, cu motivare solid argumentată teatral. Dezvoltă prin personajul Don Juan, o provocare de judecare a individului care crede că existența sa presupune libertate absolută, lipsită de orice regulă morală elementară. Ireproșabil derulează epic povestea celebrului personaj. Adaptează  piesa lui Moliere cu respect pentru sensurile sale majore și alătură motive din textul lui Tirso de Molina, predecesor al francezului.

         Alexandar Morfov “citește” scenic original și printr-o scenografie mobilă excelentă, existența mereu actuală a unui personaj precum Don Juan, “născut” de dramaturgie în urmă cu multe secole. Spectacolul său este atemporal ca imagine. Costumele Marinei Raicinova sugerează colorat, în prima parte a reprezentației, inspirația din epoca lui Moliere, dar transformă fluid  croiul vestimentar într-un jocu între alb și negru, în imagini fără timp istoric. Decorul creat de Alexandar Morfov și Alexandar Orlov, aparent este minimalist, percutant însă, ca expresivitate prin diversele spații de joc propuse pentru a compune o atmosferă filmică, cu referiri la un veșnic Don Juan. De la floretă la pistol, ca accesorii de accent simbol, se apelează mereu, cu firesc, pentru a vizualiza scenic confruntările solicitate de conflicte, și se parcurg astfel, secole de existență pentru același individ ce se crede atotputernic. Se arată publicului, un Don Juan mereu activ, periculos, indiferent de epocă, prezent fără exagerări primitive, în existența curentă, un om suferind de ambiții propri, care va fi înfrânt în final, pedepsit pentru ignorarea regulilor majore ale existenței. Nu este un seducător de duzină, ci un individ pentru care libertatea de acțiune nu are reguli. Strălucit, spectacolul îmbină comicul cu tragicul.

         Prin viziunea regizorală, Don Juan primește de la Alexandar Morfov o altfel de caracterizare teatrală, profundă și ingenioasă. Este un aventurier lipsit de Dumnezeu, dar și un visător pasionat de iubire, este malefic, diabolic, ipocrit, dar și sincer în pledoaria sa pentru  libertatea individuală. O practică însă, fără judecată interioară, ignorând orice condiție solicitată de contextul social, familar sau religios.

Don Juan primește replica referitoare la condiția umană prin bunul simț elementar al slujitorului său, Sganarelle. Ei sunt cuplul disputei conflictuale, fiind piloni centrali ai mesajului spectacolului. Actorii Deian Donkov (Don Juan) și Zahari Baharov (Sganarelle) sunt minunați prin credibilitatea și adevărul în expresie prin care se transpun în personaje. Întreaga și numeroasa distribuție a personajelor  argument, se dăruiește cu credință ofertei regizorale și susține ireproșabil intențiile propuse. Un sprijin important are interpretarea și prin asimilarea cu dăruire a ilustrației muzicale, adeseori live, a mișcării ce solicită unele scene de scrimă dificile tehnic (Ivan Vodenov). Echipa distribuției dovedește talent și ce presupune “teatrul adevărat” într-un concept regizoral.

 Viziunea regizorală pornește de la un prolog cu scop de a lansa convenția reprezentației și a indica surprinzător ca imagine, relația personajului central cu lumea, urmează ironic calea comică a căutării iubirii erotice și se finalizează în partea a doua spectacolului,  cu răsplata dramatică a neînțelegerii libertății de către Don Juan. Personajul se prezintă într-o … cadă de baie alături de Sganarelle și ceilalți slujitori din preajmă, relațiile lansând ideea descifrării atitudinilor ulterioare ale eroulu. Imaginea reprezentației sporește apoi, prin scene surprinzătoare cu Dona Elvira, uciderea comandorului și urmează senzaționala scenă a naufragiului pe mare suferit de Don Juan și Sganarelle pe drumul căutării iubirii de către erou. Sugerat prin manevrarea unor cearceafuri de către fetele din satul cu deschidere la mare, ce poate fi și obișnuita spălare de rufe, momentul se transformă și în valurile mării agitate, iar scena lansează comicul următoarelor situații. O pasarelă propune cu multă fantezie scenografică, spații de acțiune din satul de la malul mării în care au ajuns cei salvați de la naufragiu; va deveni în final, un construct ars de pofte iluzorii. Don Juan va relaționa cu fetele întâlnite după naufragiu. Remarcabil condusă regizoral este și scena unui cuplu din sat - Șarlota (Reni Vrangova) și Pietro (Filip Avramov) - îndrăgostiții la început de iubire, ca și momentele cu Matiurina și celelalte țărănci care evident, vor fi cucerite de Don Juan.

 Uimește prin vizualizarea primei părți a reprezentației, fuga lui Don Juan și a lui Sganarelle pe biciclete cu “pescăruși” zburând în jur. În partea a doua se trece spre dramatic. Scenele din pădure cu cerșetorul în numele credinței, ca și cea cu frații Elvirei, duelul lui Don Juan în negru cu opt spadasini în alb, sporesc ritmul dramatic. Crește prin fiecare secvență cu adevărat filmică, drama lui Don Juan de a lupta fără principii cu ofertele vieții. Personajul nu se oprește din credința proprie, nici în momentul ajungerii la cavoul comandorului ucis. Excelent este compusă și condusă vizual scena, cu statuile care amintesc de faptele lui Don Juan, iar mișcarea lor finală surprinde emoțional privitorul.

Ultima scenă a spectacolului definește pe deplin, gravitatea autorității personale a eroului ce se crede liber. Elementele de decor – o masă cu scaunele din jur amplificate ca dimensiuni -, sporesc  sensul  metaforic al vizualizării conceptului. Față în față va ajunge Don Juan cu comandorul ucis, tatăl Elvirei. Pe mijlocul mesei, în lumină stranie, va curge de sus cenușă. Don Juan se va îndrepta sfidător spre comandor, dar calea îi va fi frântă de cenușa ce îl  îngroapă. Scena finală lipsită de replică, impresionează  prin creșterea treaptă cu treaptă a intențiilor conceptului regizoral, în care amănuntele cu sens simbolic se amplifică, având la bază propuneri motivate de scrierea piesei. Fără artificii șocante, regizorul revitalizează o piesă clasică, demonstrându-i valoarea și actualitatea, cu o coerență fără cusur. Să nu uităm că “Don Juan”, piesa, putea prilejui regizorilor de astăzi, cale liberă spre “modernitate” de manifestări vizuale erotice, de alunecare spre vulgaritate. Alexandar Morfov s-a ferit ca un maestru al gândirii scenice, de acest drum.

“Don Juan” rămâne  un spectacol eveniment, care rar se întâlnește, având la bază o piesă clasică.

P.S. Alexandar Morfov a mai prezentat în Capitală pe scena Naționalului, în 2010, un alt spectacol remarcabil de la Sofia – “Exilații” (comentat pe acest blog). Este un regizor cu un bogat palmares de premii pentru realizările sale. La Teatrul Național “I.L.Caragiale” a regizat “Vizita bătrânei doamne” în stagiunea din 2011. Spectacol comentat pe blog la data premierei. 

              

“ ȚARĂ-I ASTA, MĂ ?!?! “ – ArCuB

UN RECITAL … CULTURAL, UNICAT

         Mulți actori cu har cărora nu li se distribuie roluri în teatre, aleg calea recitalurilor. Foarte puțini sunt însă, cei care optează pentru un text de calitate. Încearcă apoi, cu propriul talent să suplinească hibele textului. Aceste recitaluri, majoritatea dintre ele nu au nici contribuția vreunui regizor. Teatrele instituționalizate și cele independente, includ o parte din ele în repertoriul curent, dar puține cuceresc publicul. De pildă, Cristina Casian cu “Amalia respiră adânc” la Teatrul Act, Tania Popa cu “Fata din curcubeu” la Naționalul bucureștean, sunt câteva excepți și reușesc de câteva stagiuni să atragă spectatorii.

         Ca scenarist, regizor și interpret, Niculae Urs propune un altfel de recital, special , cu valențe culturale solide, mai greu de întâlnit în zona respectivă, “Țară-i asta, mă?!?”, dedicat lui Caragiale. Cu greu și-a găsit un loc de reprezentare la sala mare ArCuB, cu toate că recitalul este mult mai adecvat prin concept, unei săli studio sau spațiului neconvențional.

         Surprinzător un actor a studiat opera integrală a lui Caragiale, proză și teatru,corespondența către “amicii” din generația sa, dar și studii referitoare la personalitatea  autorului. Niculae Urs a alcătuit inteligent un scenariu bazat pe situații din viața scriitorului, cu fraze esențiale din mărturiile lui Nenea Iancu. Rezultatul poate fi considerat o bijuterie culturală cu intenția de informare și evocare a lui Caragiale , demonstrând cât de actual și contemporan rămâne  după trecerea unui secol de la dispariție. Actorul nu s-a îndreptat spre piesele sale de teatru, i-a construit scenic profilul prin  documentarea sârguincioasă a parcurgerii mărturiilor  sale asupra societății în care trăia și descoperea lacune rămase și astăzi actuale. Excelent este scenariul despre Caragiale, cu  excepția unui prolog ironic despre starea teatrului nostru, neadecvat tematicii culturale a reprezentației, chiar dacă e folosit ca moment scenic pentru transformarea actorului în personajul povestitor Caragiale. Evocarea biografiei lui Nenea Iancu, finalizată prin refugiul său la Berlin, implică și amintirea unor colegi de generație, personalități marcante, precum Eminescu, Creangă, Delavrancea, Vlahuță, Gherea. Cinic, ironic evocările se rezumă mereu la “țărișoara” în carea trăiau și coincidență suferea de aceleași metehne ca și astăzi. Spectacolul se putea foarte bine intitula “Conferință despre starea națiunii”, fiind actual fără exagerări, de parcă I.L.Caragiale ar trăi  în  mileniul trei.

         Acest text admirabil, nu putea prinde credibil imagine scenică dacă nu beneficia de interpretarea rafinată a actorului Niculae Urs. Se transpune subtil în personajul Caragiale, acest actor minunat oferind și o lecție despre cum se poate susține un monolog ce solicită și intervenția unor alte personaje argument, cu finețe desenate. Dezvoltă de asemenea cu abilitate și o relație directă cu spectatorii, luați drept parteneri în multe momente. Ca un mare actor, putem spune că Niculae Urs realizează în acest recital, o creație. Spectatorul primește informație culturală, dar se și emoționează privind evocarea lui Caragiale.

         Trebuie să amintim că Niculae Urs a conceput și un remarcabil scenariu după scrierile lui Cehov, și împreună cu Horațiu Mălăele au propus un excelent spectacol “Măscăriciul”, jucat la Teatrul “Bulandra” cu succes, cât și pe alte meridiane. Acțiunile sale de scenarist cultural și interpret, sunt exemplare, chiar dacă nu au cucerit premiile meritate pe deplin.

         “Țară-i asta, mă ?!?” rămâne un spectacol căruia îi așteptăm permanență în repertoriul unui teatru pentru că nu va deziluziona pe nimeni. Îi va uimi și încânta și pe tinerii spectatori care se pare că nu mai au timp să se informeze despre Caragiale. Din păcate, mass media a ignorat acest spectacol, pentru că presa nu mai este interesată de un act cultural. Asta-i … țara în care trăim și l-a inspirat și pe Nenea Iancu !         

“ ELIXIRUL “ – UNATC/ SALA “ION COJAR” (Palatul Național al Copiilor)

ÎN SFÂRȘIT, UN PAS ÎNAINTE 

         Dispariția în urmă cu câțiva ani a teatrului “Casandra” din Centrul Vechi al Capitalei, a afectat UNATC în demersul necesar de promovare și a absolvenților de astăzi,  aflați în pragul licenței, după trei ani de studiu, cât și a celor de la masterat, după alți doi ani de studiu. Numeroasele examene de absolvire erau prezentate drept confruntări cu publicul în sălile de clasă de la sediul UNATC, și cu mult noroc, puține, primeau găzduire din partea unui teatru. În sfârșit, UNATC beneficiază acum, de două săli de spectacol – “Ion Cojar” și “Octavian Cotescu”, la Palatul Național al Copiilor din Parcul Tineretului. Cum e și firesc, absolvenții vor avea șansa contactului cu publicul într-o sală de teatru. Anual UNATC produce mulți absolvenți și rămâne de văzut cum se va organiza repertoriul curent al unei stagiuni cu spectacolele-examen de finalizare ale licenței și masteratului. Intrarea la spectacolele de absolvire va fi gratuită.

         Rectorul Adrian Titieni poate fi mândru de obținerea acestor două săli strict necesare absolvenților. Inaurgurarea lor a reunit o serie de personalități, cât și reprezentanți ai autorităților ce au sprijinit proiectul de acordare unor săli de teatru pentru UNATC. Printre invitați s-a aflat și Victor Rebengiuc, primul rector al UNATC după 1989. A urat succes promoțiilor de absolvenți și a completat urarea cu un îndemn vital pentru starea învățământului nostru artistic : “Să ieșiți din Sistemul Bologna, care scoate mai mulți doctori și mai puțini actori” !!! Sistemul Bologna a redus ciclul pentru licență la trei ani de studiu, l-a completat cu doi ani pentru masterat, și cu încă doi pentru cei ce vor să devină doctori. Peste toate, a obligat ca profesorii să dețină diploma de doctorat. Aplicarea acestui Sistem legislativ a stârnit proteste în țările UE. La concret, aplicarea sa învățământului artistic, fie teatru, film, muzică sau arte plastice, a dat și dă, rezultate mult discutabile. Avem de pildă, profesori doctori la Secțiunea actorie ori regie, care sporadic sau chiar de loc, nu au realizat un contact remarcabil cu scena. 

         “ELIXIRUL” este spectacolul  care a inaugurat sala “Ion Cojar”, un exercițiu de studiu al Commediei dell’Arte, coordonat de prof.univ.dr. Mihai Gruia Sandu și drd, Ștefan Lupu cu studenții anulu II Master-Arta Actorului, clasa prof.univ.dr.Gelu Colceag. Exercițiul dovedește o bună alegere pentru studiul unui gen teatral important. Amintim că “bătrâna” Commedie dell’Arte a pornit din Italia în secolul XVI, mai era numită “comedia artiștilor/breslei artiștilor” și avea drept bază improvizația. Se inspira din viața socială și politică, nu era dezvoltată pe un text precis. A creat cu vremea, personaje mască, tipologii precum Arlechino, Colombina, Pulcinella, Pantalone, etc. Commedia dell’Arte a devenit și bază de inspirație pentru clasicii Goldoni, Moliere și alți dramaturgi. Genul a rămas însă, comedia actualității, susținută prin inspirația actorilor, mai ales în perioada istorică de început când regizorul nu exista. “Elixirul” pornește de la un scenariu coordonat de Mihai Gruia Sandu și de asistentul  regie, Ștefan Lupu, și ca imagine generală spectacolul se vrea a aparține specificului istoric al Commediei dell’Arte. Mihai Gruia Sandu este un actor special care a exersat sugestii ale genului respectiv pe scenă în spectacole ce au obținut și aprecieri internaționale. De astă dată, a forțat raportarea la tradiția genului, atât prin scenariu, cât și prin efecte regizorale. Prin scenariu, personajele mască sunt dublate fără sens, de cele ale posibililor interpreți, Arlechino/Domenico, 

Dottore/Mastino,Isabela/Margherita, etc, astfel, a diminuat improvizația spre concretul actualității . Arlechino putea fi Liviu sau Vasile, ca și fiecare personaj mască. Mai mult, în falsa dorință de actualizare, introduce personajul Carla cu rolul de regizor, sufleor, pianist, autor! Tânăra absolventă Ana-Maria Bercu, într-un rol devenit principal în scenariu, acompania muzical remarcabil momentele, dar personajul Clara în celelalte atribuții era o făcătură din teatrul de amatori. Exagerat ca imagine se introduc în reprezentație și unele improvizații, precum cea a măștilor albe cu personaje înveșmântate în negru. Ambițiile viziunii regizorale îngreunează și ritmul alert, solicitat de genul ales spre studiu de dascăli, ca și intenția ca absolvenții să interpreteze fiecare, și dublura personajului clasic.

         Absolvenții aleși pentru studiul Commediei dell’Arte propriu - zise, au demonstrat însă, prin verva adaptării la datele esențiale ale genului, prin mișcare, dans, acrobație, pantomimă, cântare, capacități admirabile, rezultatul fiind, în majoritatea scenelor, o comedie amuzantă. Mai șovoitori sunt unii interpreți în rostirea cu sens a replicii, aspect foarte important pentru profesia aleasă. Stridențele vocale abuzive, sufocau nuanța comică necesară a cuvântului. Abil definită era tipologia Colombinei de către Aida Avieriței, nu numai prin expresia mișcării, ci și prin urmărirea implicată, cu reacții pe chip, a situațiilor din preajma sa. Ca o păpușă trăznită și exagerată prin ținută, acționa îndrăgostita Isabela, care mai purta ostentativ și un aparat dentar sclipitor, rol atribuit Ioanei Manciu. Tânăra actriță era de nerecunoscut pentru cei care au fost uimiți când au urmărit-o în examenul de licență din 2011, în “Jocuri în curtea din spate”, în regia colegului regizor Bobi Pricop (spectacol comentat pe blog). Examenul echipei de atunci, a devenit un adevărat spectacol și a fost inclus în repertoriul Teatrului Act și prezentat în cadrul Festivalului Național de Teatru 2012, iar Ioanei Manciu i s-a acordat de către juriul AICT premiul “Tânără speranță” pentru o dublă interpretare , în copila naivă Dovi și Procuroarea autoritară. Și Cezar Grumăzescu s-a remarcat în spectacolul aflat și astăzi în repertoriul Teatrului Act. Cu haz și dezinvoltură este Dottore la absolvirea masteratului și e printre puținii din distribuție care reușește să deseneze și particularitatea celuilalt profil atribuit, Mastino. Și Vlad Pavel a contribuit la remarcarea spectacolului “Jocuri în curtea din spate”, în “Elixirul” fiind un Pantalone iscusit construit prin ținuta mișcării. Trebuie subliniată contribuția scenografei Măriuca Ignat (Master II Scenogragie), care prin linia vestimentară și măști în tradiția Commediei dell’Arte, dă savoare spectacolului. Inspirat realizată este și coregrafia dirijată de lect.univ.dr. Roxana Colceag. Revenind la distribuție, se remarcă prin acrobație și expresie, Liviu Chițu în năstrușnicul Arlechino. Cu o manifestare patetică de îndrăgostit nefericit propune amuzant, Lucian Ionescu, personajul Lelio. Îngânfarea lui Capitano o transmite atent Sergiu Costache, cu haz, ca și Alexandru Sinca în Pulcinella.

Toți absolvenții sunt dăruiți cu tot sufletul studiului acestui gen difici și se anunță ca personalități în evoluțiile viitoare. “Elixirul” este un examen ce merită a fi urmărit pentru a cunoaște actorii de mâine , chiar dacă spectacolul este tributar și unor pretenții regizorale, nu numai menirii sale pedagogice.

JURNAL DE RECONSTRUCȚIE – TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE “

PE DRUMUL BUN, CU MARI EFORTURI

         Recent, Teatrul Național “I.L.Caragiale”  a prezentat într-o conferință de presă un jurnal al stadiului reconstrucției sale. Aflat în plin șantier, teatrul nu s-a mutat într-un "cort" pentru spectacole și a reușit totuși,  în aceste condiții dificile, să fie alături de Marele Public și să-i mulțumească preferințele.

         Trebuie să amintim că la sfârșitul lui 2008 a început proiectul reconstrucției TNB  din motive strict necesare pentru a salva clădirea de la dezastrul unui cutremur. Plin de idei “geniale” fiind, tovarășul Ceaușescu  nu a ascultat arhitecții și a extins Sala Mare la 1100 de locuri fracturând structura de rezistență prin demolarea unor pereți, a extins și foaierul fiind lipsit de susținere pe spațiul ce are în subsol locuri de parcare, a refăcut fațada, a pus inconștient în practică și alte “indicății” de “prim arhitect al neamului”. La orice seism, TNB era un pericol național pentru peste o mie de oameni ce se aflau în clădire. Astăzi, după trei ani de reconstrucție, Naționalul bucureștean este consolidat și rezistent la un cutremur de peste nouă grade Richter, dar … reconstrucția continuă pentru că spațiile interioare trebuie refăcute.

         Arhitectul Romeo Belea, unul dintre arhitecții proiectului inițial ,  apropiat și de Liviu Ciulei, este în prezent unul din coordonatorii reconstrucției alături  de Ion Caramitru . Au prezentat pe larg, stadiul proiectului, oferind pentru cei interesați și o vizită prin interiorul clădirii aflată în plin șantier. Conform acestuiu proiect, TNB poate deveni un adevărat centru cultural european, modern, mai amplu decât Naționalul londonez sau alte instituții de profil europene. Are la bază  și documentarea din cunoașterea acestor instituții.

         TNB va avea șapte (!!) săli de spectacol, ultramoderne ca tehnică de manipulare a spațiului de joc. Până acum, a avut patru săli: Sala mare, Amfiteatru, Atelier și “99”. De asemanea , platourile foaierului vor fi extinse și Naționalul va putea găzdui - și a început să găzduiască -, expoziții de excepție cărora li se vor alătura librării, anticariate și cafenele pentru refugiul  vizitatorilor. TNB își va deschide porțile de dimineață până seara târziu, nu numai pentru spectatori, ci și pentru toți cei interesați de acte culturale diverse, prin numeroase proiecte ce se vor derula în paralel cu repertoriul teatral curent. Din cele șapte săli viitoare , două au fost inaugurate: Sala mică și Sala media – destinată unor proiecte speciale, dar care deocamdată găzduiește spectacole din repertoriu. În aprilie, va intra în circuit și o altă sală nouă, Sala Pictură, ultramodernă, transformabilă în varianta arenă pentru 297 locuri, în stil clasic italian pentru 267 de locuri și în stil elisabethan pentru 239 de locuri. În prezent se află în refacere și sala ocupată ani de zile, forțat, de Teatrul de Operetă care nu a întrebuințat tehnica transformării spațiului de joc; va deveni Sala Studio transformabilă și ea în varianta arenă pentru 592 de locuri, în stil clasic italian, cum a folosit-o Opereta, pentru 527 de locuri și în cel elisabethan pentru 418 locuri. Rămâne de văzut, câți regizori și scenografi vor avea inspirația de a folosi oferta posibilităților unor săli transformabile!  Din vară intră în renovare și Sala mare care va avea 909 locuri, nu 1100, și un cu totul alt aspect interior. Va fi folosită doar în stil clasic Italian. La finalul reconstrucției, pe “acoperișul” clădirii se va inaugura o sală de teatru în aer liber, protejată fonic, cu 300 de locuri și un “foaier” atractiv pentru a admira de la înălțime publicul, priveliștea centrului Capitalei. Așteptăm și o denumire mai potrivită pentru aceste șapte săli, cu referire la personalități culturale de renume.

         În ciuda renovării, la TNB activitatea artistică a continuat și s-au realizat unele spectacole memorabile, cu repetiții petrecute în … zgomotul picamerelor din șantier . A fost singurul teatru ce a înfăptuit un proiect de excepție pentru Anul Caragiale, onorat prin cinci premiere : “D’ale noastre”, “Năpasta”, “Două loturi”, “Conul Leonida față cu reacțiunea” și “Scrisoarea” (comentate pe acest blog), reunind personalități ale regiei – Gigi Căciuleanu, Radu Afrim, Alexandru Dabija, Silviu Purcărete și Horațiu Mălăele. Dar … prin dezafectarea sălilor Amfiteatru, Atelier și “99”, TNB a pierdut 700 de locuri pentru spectatori, un număr important pentru consistența bugetului său. Se lucrează acum insistent la adaptarea pentru cele două săli noi a spectacolelor din repertoriul curent, adaptare ce presupune refacerea scenografiei și liniei regizorale. Urmează și adaptarea unor spectacole prezentate încă la Sala mare, ce va intra în renovare în iunie. Peste toate eforturile cauzate de renovarea necesară, mai intervine un aspect esențial – fondurile, banii! Pe lângă fondurile europene și împrumutul cu mică dobândă ce finanțează renovarea clădirii, bugetul teatrului nu este corelat de finanțatori cu cerințele noilor săli ce apar. E drept, guvernanții, politicienii nu calcă prin sălile de teatru și cultura nu îi preocupă decât pentru interese particulare. Conform unei ordonanțe absurde a guvernanților, teatrele, ca și TNB sau alte instituții bugetare, nu pot angaja personal. Naționalul bucureștean prin extinderea numărului de săli, are strictă nevoie de personal tehnic specializat , de personal de întreținere al noilor săli, nu mai discutăm de sporirea numărului de actori, prima scenă a țării având în prezent o echipă cu 68 de angajați.

         Renovarea Teatrului Național “I.L.Caragiale” rămâne un eveniment de importanță culturală, chiar dacă este ignorată de mass media noastră bezmetică, preocupată de fițele politichiei sau silicoanele vedetelor de carton. Dureros, și actul cultural teatral curent rămâne izolat în acțiunile de promovare a evenimentelor de către mass media. Marele Public prețuiește însă, teatrul și va avea o plăcută surpriză când proiectul va fi finalizat.

P.S. Alte noutăți la TNB. Folosind benefiicile online, din aprilie și Naționalul bucureștea asigură procurarea biletelor pentru spectacole prin acest sistem. De asemenea pentru promovarea imaginilor din reprezentațiile teatrului, o echipă de tineri, benevol, au finalizat portalul www.teatru.pro ce difuzează trailere filmate despre spectacolele curente. Proiectul lor va fi extins și pentru alte teatre.

“ ILUZII “ – TEATRUL ACT

 MONOLOGURILE UNEI … TELENOVELE

         Spectacolul aparține teatrului narativ. Patru actori așezați în linie pe podiumul din fundalul spațiului de joc, preiau unul de la celălalt monologuri despre viața a două cupluri prietene ajunse la vârsta senectuții, cu evocările de rigoare ale întâmplărilor din trecut. Timp de aproximativ două ceasuri transmit sensurile unui eseu teatral despre dragoste, element vital al existenței. Textul aparține tânărului dramaturg rus Ivan Vîrîpaev, autor și al cunoscutei piese, “Oxigen”, animator al stilului epic.

         Evident că textul narativ nu solicită efortul pentru decor, costume, lumini speciale, actoriilor fiind distribuit rolul de povestitor și nu de cel de a interpreta caractere, tipologii, conflicte. Pe scurt, actorii povestesc prin numeroase monologuri existența celor ajunși la optzeci de ani, parteneri de cuplu și prieteni , fiecare având evoluția specială a unei căsnicii. Povestea începe cu evocarea declarațiilor de dragoste ale lui Danny, cel aflat pe patul de moarte, către soția sa, Sandra. Acest prim monolog declanșează întoarcerea în timp pentru evocarea relațiilor de prietenie cu Margret și Albert, un alt cuplu. Invocarea amintirilor posibilelor relații dintre cei patru, ce presupun și sentimente de amor și trădare tăinuită între diversele personaje aflate în convenția mariajului, se finalizează prin sinuciderea la bătrânețe a lui Margaret. Subiectul evocat de povestitori trimite spre scenariul unei telenovele. Ivan Vîrîpaev prin acest gen de teatru special, dorește o cugetare despre iubirea ce presupune reciprocitate, lăsând publicul ce urmărește monologurile să concluzioneze singur asupra intențiilor sale de mesaj, dacă relațiile dintre cei patru, complicat expuse prin monologuri de invocare, au avut concretețe sau sunt numai iluzii.

         Pentru regizor și actori, textul este dificil de relatat scenic pentru a transmite emoția necesară oricărui act teatral. Regizorul Cristi Juncu, afirmat prin alte spectacole a fi specialist în teatrul intimist, este depășit de astă dată de cerința simplistă a textului. Singura sa  cale de exprimare teatrală rămân actorii pe care însă, nu îi speculează pe deplin nici măcar prin dubla relaționare dintre interpreți și posibilele evocări ale diverselor personaje,  prin mișcare scenică. Lansează spectacolul cu o idee remarcabilă de convenție. Actorii așteaptă publicul și par desprinși din rândul spectatorilor, dar apoi, îi izolează pe podiumul din fundalul spațiului de joc. Textul apelează între monologuri, mereu, la cuvântul “pauză” ca să delimiteze povestirile relatate, intenție nespeculată de viziunea regizorală pentru a sugera relaționarea între actori și spectatori. Actorii rămân două ceasuri țintuiți pe podium, folosind drept “accesorii” căni de cafea sau … pături. Textul propune sporadic și accente comice în posibila dramă existențială a celor ajunși la vârsta senectuții prin unul dintre povestitori (Vlad Zamfirescu). Viziunea regizorală încearcă fragil să le speculeze.

         Actorii se adaptează remarcabil acestui exercițiu de teatru narativ, încercând să sugereaze  personalitatea aparte a fiecărui personaj evocat, fie că este Danny, Albert, Sandra sau Margaret. Am vizionat spectacolul ce avea în distribuție pe Ada Simionică, Irina Velcescu, Theo Marton și Vlad Zamfirescu, excelenți povestitori. Proiectul manevrează însă, inteligent în alte reprezentații și pe Diana Cavaliotti, Raluca Aprodu, Tudor Aaron Istodor și Andi Vasluianu. Teatrul Act este un teatru independent, primul de la noi, și nu în fiecare seară de programare a reprezentației, actorii au disponabilitatea de a fi prezenți, având și alte contracte cu teatre de stat sau independente. Cu siguranță se vor achita ireproșabil ca povestitori și cei absenți la reprezentația urmărită.

         Modul ireproșabil al jocului celor distribuiți în “Iluzii” nu salvează însă, spectacolul de la plictiseală și lipsă de atractivitate emoțională. Poate atrage categoria publicului pasionat de poveștile din telenovele, dar este superficial conceput regizoral pe un text particular ca provocare. “Iluzii” rămâne un experiment al unui gen de teatru dictat de text, teatru narativ, care astăzi, când viața curentă are un tempo alert, solicită un ritm teatral de reprezentare cu bogată investiție de ilustrare relațională cu publicul, aflat într-un spațiu neconvențional. “Iluzii” amintește de Gala Tânărului Actor de la Mangalia, când într-o competiție, tinerii prezintă monologuri diverse pentru a se remarca. În cazul de față, toți dovedesc capacități deosebite, dar spectacolul în ansamblu este mediocru.           

“ DOCTORI DE FEMEI “ – TEATRUL TV ANTENA 1, gazdă Teatrul de Comedie

                  O ȘUȘĂ !

         Teatrul tv și-a consolidat o carieră prin televiziunea publică până când au fost mătrășite astfel de producții din programele sale. Dezvolta un repertoriu cultural cu piese clasice și autohtone prin regizori specializați profesional pentru acest gen, precum Olimpia Arghir, Eugen Todoran, Cornel Todea, Tudor Mărăscu și lor li s-au alăturat personalități din viața teatrală curentă ca Radu Penciulescu, David Esring ori Alexandru Tocilescu. Teatrul tv mai funcționează și astăzi la postul public TvR 2 prin reluări. Relurile a diverse emisiuni sunt baza programelor televiziunii căreia cetățenii îi plătesc obligatoriu lunar o taxă. Sunt necesare aceste precizări pentru a comenta “evenimentul” de la Antena 1. Teatrul tv s-a impus prin două secțiuni : spectacole special realizate în platouri, dar și preluarea unor spectacole meritorii, filmate la teatrele ce le-au produs, unde cerințele publicului de vizionare expirau după un mare număr de reprezentații. Cu cele din studiouri, în direct, a și pornit televiziunea publică în anii ’50. Indiferent de secțiune, teatrul tv presupunea exploatarea tehnicii filmării, montajului imaginii, adaptarea la o nouă convenție vizuală. De asemenea, teatrul tv era un act artistic cultural prin selecția repertorială cu distribuții de vârf din mișcarea teatrală și nu un divertisment derizoriu cu vedete de carton.

         Plin de sine, actorul Mihai Bendeac vrea să impună un proiect de teatru tv ca realizator și principal interpret, la Antena 1. Reclama sa subliniază că “își propune să readucă în atenția publicului cele mai frumoase piese de teatru din ultimii 30 de ani, jucate pe scenele unor importante instituții teatrale din România, cu unii dintre cei mai iubiți actori”. Precizarea respectivă pare că ar anunța un act cultural cu intenția de a evidenția și pe micul ecran valorile teatrului nostru care cel puțin în Capitală își joacă producțiile cu casa închisă pentru că Marele Public s-a săturat de programele televiziunulor. Într-un interviu, Mihai Bendeac declara printre altele și că “urăște șușele”. Iată însă, că la Antena1, asta realizează prin proiectul său, o șușă ordinară  care vrea să înlocuiască penibila emisiune de divertisment “În puii mei!”, unde era personajul principal.

         Mihai Bendeac a debutat la absolvire ca actor cu … Richard al III-lea în piesa cu același titlu de Shakespeare, demonstrând a fi un talent de excepție. S-a îndreptat apoi spre comedie, a realizat și în acest gen roluri deosebite, apoi a trecut de pe scenă pe platourile de televiziune și a ajuns la divertismentul “Mondenii” de la Prima tv. Adeseori prezența sa era apreciabilă. Și-a dorit mai mult în numele popularizării încercând să își exerseze capacitățile comice și la Antena 1 într-un alt divertisment, vulgar însă, “În puii mei!”. A mai jucat sporadic, în funcție de timpul liber, și în teatru. S-ar putea ca actorul să fie mulțumit, chiar și financiar de “evoluția” pe tărâmul divertismentului tv, numai că talentul său a fost alterat de televiziune și a căzut în manierism derizoriu. Acum vrea în mod forțat o reîntoarcere la teatru prin proiectul realizat la Antena 1, unde apare în spectacolele “celor mai frumoase piese” selectate, ca vedetă. Opțiunea sa a fost “Doctori de femei” – Georges Feydeau, “Pijamale” – Mawby Green și Ed Feilbert (Teatrul Metropolis), “Bani din cer” – Ray Cooney (Teatrul de Comedie) și “O noapte furtunoasă” – I.L.Caragiale, un spectacol independent. Lansarea proiectului cu pretenții culturale nu se face însă, cu piesa lui Caragiale, ci cu o comedie bulevardieră, cum sunt și celelalte două nominalizate.

         “Doctori de femei” prin care s-a lansat acest penibil proiect de teatru tv este de fapt, “Doctori, femei și alte întâmplări” o adaptare după Georges Feydeau cu premiera în 2009 în stagiunea estivală a Teatrului Metropolis. La data premierei spectacolul a fost comentat pe acest blog. Se remarca atunci în spectacol, Mihai Bendeac în Bassinet, dar datorită regiei lui Emanuel Pârvu reprezentația era mediocră. Regizorul juca și personajul principal Moulineaux, ca un actor amator. Prezentat după patru ani pe micul ecran, spectacolul arăta jalnic, ca un divertisment de duzină. Nu se mai poate spune a fi măcar mediocru. Se degradase, iar regizorul Emanuel Pârvu încerca să îl revitalizeze dându-i un aspect strident vulgar. Replici noi cu înjurături vroiau să îi dea tensiune și gesturile obscene, atractivitate pentru categoria de public fană a divertismentului tv al Antenelor. Intențiile ce au mai rămas din această comedie bulevardieră erau anihilate, iar spectacolul arăta ca o imitație după “Vacanța mare”. Filmarea reprezentației pe scena Teatrului de Comedie (!) și montajul scenelor erau lamentabile.  Spectacolul vroia însă, să lanseze un proiect cultural de teatru tv! Distribuția era aceiași ca și la premieră, cu Emanuel Pârvu, Mihai Bendeac, Adrian Titieni (rectorul actual al UNATC), Mariana Dănescu, Adina Popescu, Anca Sigărtău, Gabriel Costin, Vlad Corbeanu – majoritatea actorilor fiind docili în a spori exagerarea interpretării, ca într-un divertisment de gang. Exista și o înlocuire în distribuție pentru personajul Suzanne interpretat la premieră de Mirela Zeța sau în alte reprezentații de Adraiana Trandafir, acum, de Andreea Vasile, experimentată și prin  emisiunea “În puii mei !” cu care semăna întreaga reprezentație tv. 

Adrian Titieni (Aubin), Mihai Bendeac (Bassinet)
și Emanuel Pârvu (Moulineaux)

Deranjant era că Mihai Bendeac după patru ani de la premieră, a considerat că ar fi cazul să își “îmbunătățească” interpretarea, să se scălămbăie ca să fie comic, conform divertismentului practicat pe micul ecran. Păcat de acest actor al cărui talent a fost degradat de prestațiile tv și care prin realizarea proiectului de teatru tv ambiționează a fi considerat o valoare ca Dem Rădulescu ,Toma Caragiu sau Octavian Cotescu, valori ale teatrului nostru, dar și ale televiziunii. Pe afișele de promovarea “emisiunii tv” nici măcar nu se specifică numele dramaturgului, dar în schimb, distribuția începe cu … Mihai Bendeac. Nu a jucat, de pildă, în “Bani din cer” , rolul central fiind al lui George Mihăiță, dar Mihai Bendeac e primul nominalizat ca o vedetă de onoare a reprezentației tv.

         Mai grav este însă, că în aceast degradant proiect de teatru tv s-a implicat și prestigiosul Teatru de Comedie în calitate de gazdă. Are în patrimoniu spectacole memorabile precum “Revizorul” și “Casa Zoicăi”, iar acum a ajuns să susțină o șușă. Motivele pot fi diverse – cel financiar ar fi unul, pentru că ne imaginăm că este răsplătit că pune la dispoziție sala “Radu Beligan” unui spectacol provenit de la Teatrul Metropolis. Altul ar putea fi de ordin “sentimental” pentru că Mihai Bendeac este actor al Teatrului de Comedie care nu joacă însă, în nici un spectacol din repertoriul curent al instituției, că … nu are timp.

         Teatrul tv propus de Antena 1 este o jignire la adresa valorilor teatrului nostru, o sugestie că ar aparține mocirlei divertismentului tv majoritar în multe programe execrabile difuzate curent de majoritatea canalelor naționale. “În puii mei !” de la Antena 1 și-a schimbat denumirea în … teatrul tv.

P.S. E drept de la Antene nu ne putem aștepta la emisiuni culturale. Surioara mai mică a Antenei 1, Antena 3 cu statut de informare, ne-a oferit un alt exemplu la “Sinteza zilei”, emisiune moderată de Mihai Gâdea. Cu entuziasm, Mihai Gâdea descoperea la început de martie 2013, teatrul și o “valoare” a sa, spectacolul independent “Doamna și specialistul”, găzduit de Teatrul “Nottara”, o premieră din 2010, comentată pe blog. După o idee de Pauline Daumale, Catrinel Dumitrescu a construit un spectacol cu partenera sa de distribuție, Carmen Trocan, actriță care revenea pe scenă după o absență îndelungată. Era un spectacol modest pentru două actrițe, ce nu a înregistrat succesul dorit . Mihai Gâdea se manifesta însă, de parcă promova un spectacol cu o piesă de Shakespeare sau Caragiale, la care erau invitați toți subalternii săi. Nici o premieră  cu autorii citați nu a beneficiat de o minimă informație, nici de la Antene, dar nici de la alte televiziuni. Valoarea, cultura sunt ignorate de mass media vizuală.

         Este de așteptat ca la “Festivalul Internațional George Enescu”, televiziunile să informeze despre un “concert” de manele cu Guță, așa și cum teatrul tv al Antenei 1 a tratat un segment cultural important precum mișcarea teatrală actuală, și a prezentat teatrul a fi … o manea importantă.

         

“ ZEUL MĂCELULUI “ – TEATRUL “ NOTTARA “

PLICTISEALĂ CU SPORADICE MOMENTE COMICE

         Repertoriul stagiunii în curs de derulare al teatrelor instituționalizate din Capitală se află în grea suferință. Numărul premierelor a scăzut . Criza financiară ar putea fi considerată principala cauză. Ciudat rămâne însă, că în această situație de dificultate financiară, selecția repertorială pentru un număr mic de proiecte este haotic întreprinsă. Un exemplu ar fi și piesa “Acasă la tata” de Mimi Brănescu, care din 2009 figurează cu succes și astăzi pe afișul Teatrului Act, dar și Teatrul de Comedie o include în repertoriul actual. Un alt exemplu este o piesă de Yasmina Reza; din 2010 se joacă și în prezent la Teatrul de Comedie, sub titlul “Doamne … ce măcel!” , iar de curând se prezintă și la Teatrul “Nottara” sub denumirea “Zeul măcelului”. Penibilă gândirea repertorială de a alege o piesă, ce se joacă la un alt teatru din Capitală !

         Dramaturgul contemporan francez, Yasmina Reza a înregistrat cu piesele sale popularitate pe mai multe meridiane, firește, și la noi. Piesa “Artă” considerată cea mai importantă din scrierile sale, figurează la Teatrul “Bulandra” din 2010 și spectacolul este remarcabil. La Teatrul “Nottara”, doar în urmă cu un an, era înscrisă în repertoriu piesa “Omul hazardului”. Același teatru din lipsă de inspirație pentru structura reportorială, alege acum ,“Zeul măcelului”, de parcă dramaturgia contemporană s-ar rezuma numai la Yasmina Reza.

         “Zeul măcelului” este o comedie modestă sub aspectul construcției conflictului. La familia Houllie vine familia Reille să lămurească păruiala dintre odrasle cuplurilor respective. De la discuțiile despre incidentul dintre cei doi copii, încet se trece la dezvăluiri despre intimitatea fiecărei familii, măcinată de probleme interne cu efect și asupra odraslelor. Textul este mai apropiat de teatrul psihologic, intimist, dar Teatrul “Nottara” îi acordă  drept spațiu de reprezentare sala mare “Horia Lovinescu”. E  drept, sala mică, atelier, “George Constantin” este în renovare. Pe scena mare, simplist apar, atât decorul, cât și costumele concepute de scenografii Liliana Cenean și Ștefan Caragiu. Vizualizarea sub aspect scenografic nu contribuie pe scena mare la atmosfera solicitată de confruntarea între cele două familii.

         Regizorul Claudiu Goga lansează banal reprezentația. Discuțiile dintre cei patru sunt terne, lipsite de substrat. Se povestește scenic neatractiv o situație conflictuală. Stând în fotolii, personajele discută monoton mai mult de jumătate de oră, motivul întâlnirii. Regizorul forțează apoi, cu notă comică, neînțelegerile particulare existente în fiecare familie. Se neglijează de viziunea regizorală , elementul esențial al unui spectacol, îndrumarea actorilor . Veronique Houllie pare o persoană cu majore pretenții intelectuale, dar și o gospodină obișnuită, iar Luminița Erga încearcă să îi definească linia caracterială. Sugerează uneori și criza lipsei de comunicare cu soțul, Michel. Interpretarea actriței este doar corectă, regia nu o îndrumă spre specularea subtextului replicii subtil concepută de dramaturg. Un comerciant minor și un soț blazat este Michel Houllie, și Alexandru Jitea îl desenează linear, fără nuanță în relații. 

Annette și Alain sunt oaspeții familiei Houllie, iar viziunea regizorală încearcă să dea un impuls comic reprezentației prin intervenția lor în acțiune, folosind capacitățiile actorilor distribuiți. Exagerează însă, în construcția teatrală a intervențiilor acestor personaje. Alain Houllie, dramaturgul vrea să fie un avocat preocupat de afacerile personale, dependent de telefonul mobil, dar puțin interesat de familia sa. Adrian Văncică exploatează însă,  nuanțat datele personajului și îi dă un profil credibil în relațiile cu cei din jur. Rigidă, artificială aparent, este Annette, consilier cu funcție importantă, dar o femeie nefericită în viața de familie, care își caută refugiul în alcool. Cerasela Iosifescu își gândește personal evoluția personajului și realizează o compoziție remarcabilă în special în scenele dificile de beție. Actrița dezvoltă cu firesc rolul femeii nervoase că trebuie să aplaneze conflictul iscat de fiul ei, dar și duplicitatea interioară a lui Annette nemulțumită de lipsa comunicării cu soțul, ce o împinge la beție. Accentele regizorale dorite a fi comice prin îndrumarea mișcării în scenă, dezavantajează însă, substanța interpretării, de la momentele de început în care Annette vomită, până spre final. Regia citește la suprafață textul, lipsește analiza psihologiei fiecărui personaj.

 Actorii încearcă singular și reușesc parțial pentru ansamblul general al spectacolului, să dea consistență personajelor, dar lipsesc relațiile dintre ele, elementul esențial al frământărilor fiecărui cuplu.Textul are și o tensiune în creștere de la o scenă la alta, absentă în spectacolul ce se vrea a fi o comedie, dar e plictisitor condus scenic. Accentele comice sunt forțat impuse de regie în raport cu scrierea, iar ritmul reprezentației e uniform.