“DON GIOVANNI” – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

PROVOCĂRI FASCINANTE, ÎN DOUĂ VARIANTE DE CONCEPȚIE

Opera Națională București deschide stagiunea cu un eveniment prin care demonstrează revitalizarea sa cu dorința culturală de a atrage cât mai mulți spectatori tineri, inspirat managerizată de directorul interimar Beatrice Rancea.

           

Fiecare spectacol de teatru sau operă în regia lui Andrei Șerban provoacă emoție sau revoltă. De astă dată, Andrei Șerban se întrece pe sine în “Don Giovanni” de Mozart. Prin două distribuții oferă două variante de răspuns fascinante la întrebarea – “Cine este acest Don Giovanni, urmașul lui Don Juan?”. Regizorul aduce printre noi pe legendarul personaj, ca și pe cei din preajmă, fără să atingă nici o notă din compoziția genialului Mozart sau un cuvânt din libretul lui Lorenzo Da Ponte. Transpune lumea lui Don Giovanni în cluburile sau mall-urile noastre, cu respect însă, față de valoarea universală a acestei opere. Firește viziunea regizorului surprinde prin intenția de a pune în fața celor din sală, oglinda în care se reflecta cândva sufletul celui născut cu secole în urmă și a demonstra că indiferent de epocă, el a rămas același. 

         Mitul “cuceritorului” lansat în secolul al XVII-lea în special de Moliere prin Don Juan, ajunge în 1787 la Mozart transformat în Don Giovanni de libretist și trăiește dramatic în epoca noastră prin creațiile lui Max Frisch sau Handke. Miezul tematic - pofta erotică manifestată în locul iubirii, rămâne mereu actual. Orice montare scenică urmărește să motiveze cauzele personale ale legendarului personaj.

        

Andrei Șerban precum un magician propune două variante de răspuns la întrebarea “Cine e Giovanni?” prin cele două distribuții cu tineri interpreți. Răspunsurile sunt perfect motivate de compoziția lui Mozart și de libret. Atenție, cadrul vizual, scenografia, mișcarea scenică sunt aceleași în cele două variante, dar interpretarea ireproșabilă a tinerilor interpreți lirici - actori este total diferită ca mesaj în susținerea tematicii. Regizorul demonstrează capacitatea rară de a lucra minuțios, la detaliu cu personalitatea fiecărui interpret pentru a descoperi noi valențe în profunzimea interioară a personajului care îi revine. În ambele distribuții interpreții merită aplauze, dar rezultatul tratării personajelor este diferit. Regizorul prin inovație teatrală scoate spectacolul de Operă din stilul tradițional. Solicită efort artiștilor lirici de a deveni și actori care să se transpună în personaje, să relaționeze cu tensiune interioară cu partenerii, nu mai sunt doar executanți muzical cu ochii la dirijor. Opera Națională București promovează prin montarea lui Andrei Șerban, valori tinere de artiști lirici și ei dezvăluie admirabile capacități de actori totali, unii chiar peste interpreții din teatre.

        

Andrei Șerban “debutează” ca scenograf, în dorința ca decorul să susțină convenția de a recepta celebra operă, în cheie contemporană. Cu sprijinul arhitectului Octavian Neculai construiește un decor pe verticală din imense panouri mereu în mișcare, cu nivele diferite pentru spațiul acțiunii, marcate nu prin mobilier, ci prin o scară și indicii de fereastră sau ușă. Decorul reușit esențializat, prinde culori vii prin manipularea luminii dirijate de Andrei Șerban, cu scop metaforic. Regizorul prin acest decor, semnifică drumul căutărilor personajelor de a ajunge la vârful împlinirii trăirilor interioare. Decorul se completează în final cu imaginea impresionantă a cimitirului unde se află și mormântul Comandorului ucis în debutul acțiunii și sugerează sensul major al imaginii morții care sfarmă și dorințele imorale.

Regizorul aplică cu sens intervenția pentru anumite momente conflictuale, a interpretării izolate în fața unei cortine negre. Imaginea scenică prinde valoare semnificativă prin costumele ingenios create de Corina Grămoșteanu cu trimitere clară la tipologii din zilele noastre. De pildă, Giovanni poartă pantofi de un roșu strident, ca focul dorințelor sale. Înfățișarea celor trei eroine se diferențiază și prin peruci – Donna Anna este o blondă, Donna Elvira o roșcată, Zerlina o brunetă. Sunt trei categori tipologice perfect desenate prin ținute care ar aparține unor fete din mall-uri sau cluburi. În acest cadru vizual, Andrei Șerban în colaborare cu regizorul asociat Daniela Dima dezvoltă conceptul provocator de a răspunde la întrebarea “Cine e Giovanni și cine sunt cei din lumea sa?”. Răspunsul … “Sunteți voi cei din sală. E lumea voastră!”. Acest răspuns are însă, două variante, motivate de Mozart și libretist pe care regizorul îi respectă, dar le descoperă substraturi noi.

        

Regia intervine numai în aspectul vizual prin inventarea inspirată a două “personaje” mute – un “cor feminin” și o adolescentă. Ansamblul “corului” numeros compus este cel al femeilor enumerate de Leporello pe lista sa de pe mobil unde sunt contabilizate cuceririle lui Giovanni. Ele poartă costume diferite prin care indică a aparține fiecare unor diverse segmente sociale. Sunt doamne onorabile sau pițipoance, una e călugăriță, alta poartă fote de costum popular, fiecare sunt din alt mediu simbolic ales. Adolescenta, slujnica înfocatei Elvira caracterizată doar prin mișcarea din scenă, trimite cu gândul la Lolita din romanul lui Nabokov. În finalul aventurilor lui Giovanni, aceasta îl va ucide folosind un pistol, cum au încercat să îl folosească înainte și Elvira sau Anna. Momentul sfârșitului spectacolului în ambele variante de distribuție, lasă fără respirație publicul prin  … manifestarea “slujitorilor” minciunii care vor fi mereu prezenți în universul uman.

        

În variantele de distribuție din cele două reprezentații, în afara calităților vocale ireproșabile ale interpreților lirici, aceștia devin și actori care propun cunoașterea a două fețe posibile pe care le poate avea Giovanni și doamnele sale. Interpretarea lor are însă, în comun intenția regizorală de a sublinia un aspect esențial – judecarea conceptului de libertate prin prismă individuală de fiecare personaj.  “Viva la liberta!” este scena importantă în care personajele rostesc “trăiască libertatea”, așa cum o crede fiecare. Înțelegerea libertății erotice și a minciunii prin ignorarea moralității este mesajul spectacolului de condamnare a acestei lumi. Aspectul erotic solicitat de acțiune e teatral tratat regizoral, ocolind efectele vulgare, servind doar prezentarea stării unei lumi aflate în degringoladă care ignoră regulile morale ale existenței.

         Trebuie subliniat că această viziune regizorală novatoare, a avut un sprijin deosebit din partea executanților partiturii muzicale – orchestra profesionistă a Operei Române și tânărul dirijor Ciprian Teodorașcu. Nuanțat, sensibil, curge muzica lui Mozart și motivează acțiunea din scenă, transmite emoție publicului.

O variantă – GIOVANNI, VICTIMĂ A FEMEILE ACAPARATOARE

         O interpretare de excepție oferă Csaba Sandor în rolul lui Giovanni. În ciuda farmecului de cuceritor al femeilor, el devine victima agresivității lor imorale. În numeroasele scene ale recitativelor, cu o dicție perfectă, interpretul dublează sensul replicii prin starea interioară a celui care crede că libertatea îi permite orice manifestare. Csaba Sandor dezvoltă intenția regizorală de a evidenția că Giovanni este singurul personaj care nu minte, exprimă deschis pofta sa de viață, se lasă însă, înșelat de sensul perceperii libertății în relație cu lumea. Csaba Sandor este nu numai un tânăr bas-bariton cu o voce specială, ci și un actor de valoare. Leporello, sluga lui Giovanni, desprinsă prin libret din categoria bufonilor, este interpretat nuanțat de Daniel Mateianu, cu atenție la îmbinarea tragicului cu comicul dictat de situații în dorința acestuia de a îl imita pe stăpân în manifestările sale. Cele trei eroine – Anna, Elvira și Zerlina au în comun perfidia, pofta carnală, agresivitatea, minciuna, dar fiecare acționează tipologic diferit. Bianca Mărgean atenționează că Anna îl dorește în pervrsitatea ei pe Giovanni, dar și pe Ottavio din zona mafiotă a segmentului social în care trăiește, participă imoral și la uciderea tatălui, Comandorul. Interpretarea flexibilă în expresii a Annei de către Bianca Mărgean punctează profilul său social îmbibat de imoralitate. Femeia lipsită de limite morale, Elvira își revendică relația de iubire apusă cu Giovanni, vrea răzbunare, dar și refacerea relației. Antonela Bârnat reușește cu temperament și tonalitate să transmită stările ambigue ce macină interiorul acestei femei agresive în sentimente. Admirabilă este Maria Jinga în Zerlina, fata din lumea oamenilor simpli care nu știe ce este iubirea cu toate că își serbează nunta. Naivă, dar și șmecheră apare Zerlina prin modul expresiv în care Maria Jinga îi descoperă în interpretare profilul femeii prostuțe, dornică de parvenire și prin “dragoste”. În interpretarea acestor femei, actrițele subliniază agresivitatea lor în relația cu atractivul bărbat Giovanni, dar și imoralitatea care le domină caracterul; se lasă ușor cucerite de farmecul și statutul de nobil al lui Giovanni, dar nu exclud nici relații erotice cu partenerii din apropierea imediată. Din zona mafiotă a Comandorului desprinde regizorul și pe Ottavio, logodnicul Annei, interpretat de Andrei Lazăr. Acesta accentuează cu finețe, cinismul lui Ottavio care cunoaște înșelătoriile Annei, le acceptă totuși pentru că legătura cu ea îi servește apartenenței la grupul mafiot. Deosebită, originală este interpretarea lui Andrei Lazăr. În Masetto viitorul soț al Zerlinei, Daniel Filipescu accentuează credibil naivitatea celui care ușor se lasă manevrat. Comandorul interpretat de Horia Sandu se profilează prin forța celui care și după moarte nu iartă uciderea sa, vrea să își păstreze autoritatea.

         Toți cei din distribuție configurează excelent relațiile dintre personajele unei lumi bulversate prin lipsa de morală, perseverentă în minciună.

O altă variantă – GIOVANNI, CUCERITORUL IMORAL

         Adrian Mărcan prezintă cu atenție la expresie, portretul unui “macho”, bărbatul pentru care cucerirea carnală e scop al vieții sale libere de morală. Femeile cad ușor, în plasa farmecului său. Adrian Mărcan sugerează reușit tipologia unui bărbat de astăzi din sfera cluburilor pline de fițe, detașt de orice principiu de viață. Slujitorul Leporello interpretat de Iustinian Zetea e mereu preocupat de destinul lui Giovanni la care chiar râvnește. Cu pricepere în nuanțare comică și dramatică, dezvoltă rolul interpretul. Cristina Maria Oltean propune imaginea unei dive imorale în Anna, jonglează abil cu situațiile în care este implicată. Elvira prinde viață convingător prin jocul punctat de dramatism al Simonei Neagu și apare ca o luptătoare cu două fețe -  răzbunătoare, dar și sclava erotismului. Antoaneta Bucur găsește modalități de expresie pentru a prezenta verosimil identitatea Zerlinei. Cele trei eroine prind diferit consistența tipologică solicitată de acțiune prin interpretarea apreciabilă a artistelor lirice - actrițe. Ottavio relaționează cu subtilitate cu Anna prin modul în care Tiberius Simu concepe manifestările sale cu dublu sens, cel exterior și cel interior. În Masetto realizează momente amuzante Iulian Sandu prin prezentarea îngânfării viitorului soț al Zerlinei. Rolul aparent secundar al Comandorului revine lui Marius Boloș care îl caracterizează cu prestanță. Întreaga distribuție servește impecabil susținerea tematică de a arăta că Giovanni și ai săi trăiesc în preajma noastră prin minciuni cuceritoare.

         “Donn Giovanni” este un eveniment cultural înfăptuit la Opera Națională București de Andrei Șerban și echipa reunită pentru a ne arăta astăzi, actualitatea unei opere din secolul al XVIII-lea, universală ca tematică. Muzicologii obișnuiți cu judecarea numai a interpretării vocale care uită că opera nu mai poate fi în secolul nostru un spectacol radiofonic, este posibil să fie revoltați de teatralitatea bogată în sensuri a vizualizării regizorale. În cele două variante se arată emoționant însă, că Don Giovanni este contemporanul nostru. Andrei Șerban care a montat pentru prima oară “Don Giovanni” a reușit senzațional să îl aducă în actualitate prin spectacolul care va atrage la Opera Română și publicul tânăr pentru că regăsește pe scenă imagini din viața curentă, dar pe muzica nemuritorului Mozart.

P.S. Opera Națională București a reușit acest spectacol de valoare culturală cu sprijinul demn de stimă al Primăriei sectorului 5, Centrului Cultural și de Tineret “Ștefan Iordache” și Centrului Cultural Neo Art România.

Fotografiile sunt realizate de Paul Buciuta.

“UMBRE” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala Atelier

ACTORI DE EXCEPȚIE, TEXT ÎNCROPIT CONSTRUIT

       

  Actriță, regizoare și dramaturg, Marilia Samper, născută în Brazilia și stabilită în Spania, a scris și apoi a regizat “Umbre” în 2012 la Teatrul Național al Cataloniei. Cum recunoaște creatoarea, a fost inspirată de o știre din presă despre violul unei fete într-o pădure. Marilia Samper dezvoltă povestea pe trei căi narative care se întrepătrund mereu pentru a susține drept temă importanța iubirii. Trei familii sunt implicate în această dramatică poveste care are un final fericit, numai că acțiunea este încâlcit compusă de dramaturg. Intenția de a impune suspans acțiunii cuăutărilor Fetei dispărute în pădure este neconsolidată, ca și descoperirea în final, că în ciuda dramei din adolescență, iubirea a salvat destinul acesteia. Spre sfârșit, intervin în acțiune și momente sensibile de poezie în scenele celor doi bătrâni, un cuplu care după șaizeci de ani de căsnicie discută despre viață, dragoste și moarte, ca o concluzie moralizatoare a tragicului accident petrecut cândva. Personajele compuse linear, nu au nume, cu excepția Fetei strigată Alba.

         Ambițios Vlad Christache vrea să realizeze un “spectacol total” ca regizor, dar și ca scenograf, ilustrație muzicală și lighting design și suplinește hibele textului prin alegerea unei distribuții cu actori de excepție. În calitate de scenograf, Vlad Christache încearcă un demers suprarealist forțat pentru imaginea decorului. Un podium cu frunze moarte de toamnă și cinci “cutii” transparente găzduiesc trunchiurile copacilor din pădurea unde s-a petrecut violul. Prin plasarea în scenă a unor obiecte de mobilier, încearcă personalizarea caselor celor trei famili. Costumele scenografului sunt lipsite de calitatea desenului pentru a indica profilul tipologic al personajelor și le dezavantajează pe unele; exemple ar fi cele purtate de Mamă sau Străinul. Efectele sonore cu trăznete în pădure sau accentele muzicale sunt uneori strident dezvoltate. Intențiile teatrale ale regiei au consistență, dar tratarea prin abundența de efecte stânjenesc ritmul reprezentației.

Un exemplu rămâne prezentarea enigmaticului personaj Străinul despre care se spune că ar fi un muncitor și regia indică a fi doar un nebun refugiat în pădure. Străinul este lipsit și de construct dramaturgic, dar Gavril Pătru încearcă discreție în evidențierea nebuniei și îi dă mister acestui personaj, accent important al conflictului. Relația Mamei cu Străinul sunt la rândul lor, forțat conduse regizoral. Aducerea din pădure a Fetei de către Băiat, moment cheie al acțiunii este stângaci vizualizată teatral. În ciuda acestor desene teatrale care nu servesc uneori proporțiile situațiilor, demersul regizoral se susține prin actori.

        

Evident că punctul forte al spectacolului va fi prezența Marianei Mihuț și a lui Victor Rebengiuc în personajele cheie Bătrânica și Bătrânelul. Dramaturgul le introduce mai târziu în piesă, dar prin ele definește substratul tematic al relatării despre situația extremă a Fetei dispărute, că iubirea poate înfrânge dramaticul. Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc definesc la nuanță personajele care au trăit o viață împreună uniți prin iubire. Ironic și cu gingășie Bătrânica și Bătrânelul dezbat temele centrale ale vieții, trăiesc bucuria de a fi împreună, chiar dacă se mișcă în scaune pe rotile. Admirabili sunt cei doi actori, stâlpi ai valorilor teatrului nostru cum nu mizează în interpretare pe vârsta înaintată a personajelor, le definesc prin dezvăluirea subtilă și sensibilă a gândurilor interioare care le-au animat șaizeci de ani viața.

         Mama și Tatăl Fetei (Alba) sunt în centrul acțiunii, adolescenta de șaisprezece ani fiind un personaj fără replică. În debutul reprezentației ei prezintă o familie fericită, cu o fată modernă, activă care prețuiește muzica. Alexandra Sălceanu în scurtele apariții ale Fetei desenează credibil personajul. Mama va purta apoi greul conflictului în disperarea căutării Fetei care nu mai vine acasă. Ana Ciontea, actriță prețuită a scenei noastre, în rolul Mamei se confruntă cu suprasolicitările dictate de regie care uneori o dezavantajează în definirea profundă a evoluției personajului. Ana Ciontea reușește multe momente impresionante când lacrimile îi acoperă privirea sau când disperarea nu mai are limite în relațiile cu soțul. Gheorghe Visu, un alt actor de marcă, compune din replici puține portretul Tatălui, măcinat de suferință celui care nu mai găsește cale de comunicare cu femeia disperată. Actorul marchează momente emoționante doar prin expresie și ținută, când replica lipsește.

         O altă familie este cea a Băiatului rămas cu Bărbatul, un tată aspru. Mircea Rusu susține rematcabil rolul  și imprimă un sens special Bărbatului care poate fi bănuit de implicare în dispariția Fetei. Dramaturgul acordă importanță în situații Băiatului, dar personajul e definit fragil prin replică. Emilian Mârnea găsește soluții pentru susținerea relațiilor Băiatului cu tatăl, cu părinții Fetei, cu colega de școală, Fata, transmite sensibil stările prin care trece personajul său. Dramaturgul construiește schematic personajele fiind axată piesa doar pe situația dramatică a vioului inspirată de știrea din presă, actorii însă și regizorul în mare parte, reușesc să manevreze interpretarea pentru a servi tema prețuirii iubirii.

         “Umbre” pare rezumat al unei telenovele prin stilul scrierii poveștii de Marilia Samper. Actorii și regizorul chiar dacă uneori aplică exagerat efecte teatrale, transmit emoție în susținerea suspansului acestei piese cu un final fericit greu de bănuit.

“LA COTROCENI” – MUZEUL NAȚIONAL COTROCENI

EMOȚIONANT SPECTACOL … SURPRIZĂ!

         Titlul vă rog să nu vă ducă gândul la politică, la locul Președinției! Palatul Cotroceni este un monument istoric. O echipă de tineri s-au gândit să îi valorifice inspirat trecutul.

        

Asociația Culturală pentru Educație prin Artă în parteneriat cu Muzeul Național Cotroceni și Policy Center for Roma and Minoritias au realizat în spațiul muzeului, spectacolul “La Cotroceni”. Cu dăruire, a pus în practică acest proiect generos, o întreagă echipă, alcătuită din tineri - actrițe, scenografe, condusă de scenarista și regizoarea Oana Răsuceanu. Proiectul lor “Program educațional pentru copii” s-a derulat între 16 și 24 august, a cuprins ateliere de teatru, dramaturgie, costume, muzică și ritm, având drept gazdă, în toate aceste zile, Muzeul Național Cotroceni. Finalizarea proiectului a fost spectacolul “La Cotroceni”, nu cu actori (!!!), ci cu 19 copii cu vârste între 9 și 14 ani, care au lucrat în aceste ateliere sub îndrumarea tinerei echipe a asociației. Acești minunați copii aparțineau comunității dezavantajate din Ferentari!

         În roluri diferite care aminteau personaje istorice, copiii ofereau de fapt, o lecție “vie” de istorie, nu numai un spectacol de teatru. Un povestitor admirabil, firește tot un copil, preciza acțiunea – balul de la Palatul Cotroceni din 1916, când regele Ferdinand și regina Maria se pregăteau cu familia de sărbătoare, dar află că România v-a intra în primul război mondial. Foarte dificil subiectul, însă interpretarea numeroaselor personaje de către acești copii, era senzațională. Copiii dovedeau cunoașterea epocii prin ținută, mișcare și dans. În final, fiecare copil s-a prezentat și a arătat și “obiectele” lucrate cu migală în cadrul atelierelor.

         “Istoria și teatrul se întâlnesc” … “La Cotroceni” a fost o dovadă inspirată de cât de necesară este educația culturală.

         Avem un învățământ cenușiu, cu manuale de istorie încropite la nimereală, avem și așa zise “centre culturale” fiinanțate de primărie, rezultatele sunt însă, tare slabe. Tinerii de la Asociația Culturală pentru Educație prin Artă, au demonstrat cum se poate face atractiv educație și cultură spre bucuria copiilor. Se dovedea cum cei 19 copii au învățat din acest proiect mult mai multe decât la școală și în viitor vor fi sigur spectatori interesați de teatru.

P.S. Toată admirația pentru înfăptuirea acestui proiect de către tineri artiști cu un suflet mare!

“HUGHIE” – UNTEATRU

DEMONSTRAȚIE A ROSTULUI DETALIULUI TEATRAL

         Alexa Visarion, un senior al teatrului nostru, personalitate artistică deosebită, cu un bogat CV construit în cinzeci de ani de activitate, debutează în teatrul independent. Este un eveniment un astfel de debut. Traduce și regizează una din cele opt piese într-un act, nejucată în România, “Hughie” a dramaturgului american Eugene O’Neill preferat și al repertoriilor noastre.  

        

Eugene O’Neill a fost preocupat ca tematică a pieselor sale de eșecul iluziilor umane și aceiași temă se întâlnește și în “Hughie”, dar dezvoltată în principal printr-un monolog. Piesa nu are un conflict activ, relatează prin personajul Smith, povestea vieții unui împătimit al jocurilor de noroc. Iluziile sale au fost spulberate de moartea lui Hughes care îl prețuia, recepționer de noapte al hotelului unde stă Smith. Venit de la înmormântarea acestuia, cu mintea în aburi de alcool, Smith îl întâlnește la recepție pe înlocuitorul lui Hughes, pe Hughie căruia îi va relata despre viața sa agitată. Finalul surprinde, când Hughie îl provoacă la o partidă de cărți de joc pe Smith și aventura vieții se sfârșește tragic. Motivul relatării pe scurt a acțiunii atenționează că textul este complicat și dificil, atât pentru interpreții celor două personaje, cât și pentru regizor.

        
Alexa Visarion vrea să demonstreze că și în condițiile modeste dintr-un teatru independent este posibilă ilustrarea scenică a unui text printr-o vizualizare amănunțit dirijată. Regizorul aplică metoda detaliului teatral cu trimiteri sugestive pentru a sublinia și prin imagine, mișcare scenică, stările evocărilor povestite de Smith. Fiecare moment este minuțios conceput de regizorul care deține știința ilustrării teatrale prin detalii. Sprijină această viziune regizorală apreciatul actor Richard Bovnoczki interpretul lui Smith, alături de Andrei Seușan în Hughie, dar și Cristian Niculescu prin decor, Viorica Petrovici prin costume, Vasile Manta prin conceptul sonor. Regizorul conduce scenic acțiunea în anii ’40, când a fost scrisă și piesa. Viziunea sa abundă în unele efecte teatrale impresionante, altele însă, forțat aduse în imagine. Intenționează să transmită sugestiv încercările personajelor de a ieși din sfera iluziilor. De pildă, decorul e dominat de o folie de plastic "capcană" din fundal, oglinda așezată lateral e învelită în plastic, fata invocată de Smith poartă un costum cu un accesoriu ciudat dintr-o folie de plastic. Folosirea acestui plastic din fundal sau drept accesoriu al unui costum, nu reușește convingător întodeauna să evidențieze tema eșecului în "capcana" iluzilor. Muzica transmisă de un radio plasat în decor, ca și efectele sonore ale trecerii metroului din apropiere, completează tensiunea dramatică a evocărilor, dar unele suprasolicită relatarea stărilor lui Smith. Regizorul Alexa Visarion a gândit în amănunt fiecare scenă, dar sunt prea abundente efectele plasate într-un spațiu de joc restrâns specific teatrului independent în care importantă este convenția teatrală intimistă pentru a transmite emoția dorită. Lipsa de experiență a regizorului în astfel de spații de joc se vede.

        

Regizorul își alege excelent distribuția. Din nou, surprinde Richard Bovnoczki prin modul în care se adaptează la cerințele construirii unui personaj complex, Smith, care se exprimă doar într-un monolog. Trăiește intens stările lui Smith în relatarea amintirilor. De pildă, impresionant marchează expresiv actorul, momentul evocării fetei, chiar dacă trecerea acesteia prin scenă este forțat condusă regizoral. Richard Bovnoczki dansează, se mișcă mereu agitat în scenă, Smith fiind sub influența alcoolului și fiecărei replici rostite, îi dă nuanță cu gândul la substratul ei. Supralicitările detaliilor de imagine ale viziunii regizorale, știrbesc totuși, uneori din efortul creator al actorului.

         Hughie este mereu prezent în scenă, are puține replici, se implică abia în final într-un dialog cu Smith, rolul fiind o piatră de încercare pentru interpret. Andrei Seușan realizează o performanță în prezentarea reușită a acestui dificil personaj. În tăcere, doar prin expresii arată participarea la relatările partenerului care îi răscolesc trecutul și indică subtil, că și Hughie e victima unor iluzii pierdute. Andrei Seușan demonstrează din nou, că este un actor inteligent care deține capacități deosebite și pentru a evidenția roluri de plan secund.

         “Hughie” rămâne un “debut” apreciabil în teatrul independent al unei personalități regizorale care demonstrează ca într-o “lecție” de regie, importanța teatrală a detaliului scenic motivat în scriitura piesei, chiar dacă realizarea unor efecte de imagine sunt dificil de înfăptuit în condițiile teatrului independent.