EXERCIȚII
DE INVENTIVITATE REGIZORALĂ … ALEATORII
În sfârșit, după mai multe decenii de
la inaugurarea Naționalului bucureștean, fosta sa sală distribuită apoi,
Teatrului de Operetă, astăzi prin renovare îi revine ca Sala Studio și își
arată dotarea tehnică de transformare din sală italiană clasică, în arenă!! În
sfârșit, un regizor, Radu Afrim o folosește în mare parte ca arenă. Sunt foarte
rari regizorii care au acest curaj pentru că spațiul de joc al unei arene le
solicită o viziune teatrală specială, cu distribuirea în cerc a spectatorilor
în jurul său. Radu Afrim este o personalitate creatoare afirmată în timp prin
inventivitatea sa debordantă, un căutător de noi căi de expresie teatrală. În
intențiile sale originale și-a ales mereu un sprijin substanțial în
scenografie, dar încă mai șovăie în exploatarea deplină a capacităților tuturor
actorilor aleși în distribuție, în drumul indicat pentru interpretarea fiecărui
personaj, în folosirea actorului ca mijloc relațional principal, credibil în
transmiterea către public a intențiilor de exprimare scenică ale concepției
sale asupra textului. Firește că nu reușește să atragă întotdeauna Marele
Public în unele reprezentări ale viziunii sale și stârnește dezbateri
controversate, cum va stârni și “Hoți”.
Radu Afrim a
ales o piesă de Dea Loher, dramaturg german contemporan aflat în prim planul
atenției teatrelor din Europa, multipremiat pentru stilul novator al
scrieriilor sale. “Hoți” este penultima sa piesă scrisă în 2010. Surprinde și
înșiruie mai multe fragmente, comice și dramatice, din viața unor oameni
obișnuiți, de vârste diferite, măcinați de o comunicare fragilă, fie între
soți, fie între mamă și fiică ori într-un posibil cuplu de îndrăgostiți. Cele
12 personaje ce intervin în text, aparțin unei zone sociale din clasă medie,
dar diverse prin profesie, și întâmplător viața lor se intersectează. Unele
poartă chiar același nume Tomason, ca la noi Popescu, dar nu au grade de
rudenie. Toate personajele au însă, o notă comună, SPERANȚA pentru împlinirea
unei dorințe mai mari sau minor ridicole, morale ori grav periculoase. De
pildă, Linda Tomason visează la o biosferă pașnică, ecologică, Monika Tomason
la împlinire profesională în altă țară, Olanda, bătrâna Elke Tomason să își
găsească un obiect pierdut cu identitate frapantă, etc. Personajele
dramaturgului Dea Loher nu sunt caractere sau tipologii ferme, ci imaginea unor
profiluri ambigue, surprinse “fotografic” din realitatea curentă, puse în
dispozitiv tragicomic, printr-un montaj surprinzător al diverselor situații de
viață. Dramaturgul trece de la posibila poezie a vieții la ironie și comic, ca
încet, încet să apeleze la tragic prin surprinderea violenției, crimei sau
chiar a sinuciderii. O explicație pentru titlul piesei “Hoți” ar fi tema
centrală că fiecare individ poate “fura” din demersul vieții spre normalitate,
prin exacerbarea speranței personale pe care o consideră un miracol
existențial, indiferent de reguli morale ori chiar fizice. Personajele
acționează imprevizibil în urma acestor “speranțe” și nu găsesc o cale de
comunicare cu apropiații. Piesa lui Dea Loher iese din sfera regulilor
obișnuite ale dramaturgiei în construirea de conflicte majore și personaje,
punctează doar comicul și dramaticul vieții, apelând uneori și la poezia ce o
degajă visul naiv sau o aspirație concretă, cum ar fi dragostea față de iubită
sau copilul tău. Totul este surprins în scurte radiografii realiste, aparent
banale din viața unor oameni obișnuiți, ce sunt montate în decupajul
dramaturgului. Pentru oricare regizor ambițos piesa este o provocare dificilă
de o concretiza credibil scenic. Radu Afrim are totuși, experiența apropierii
de stilul dramaturgului german, după ce a montat anterior “Adam Geist” la
Teatrul “Maria Filotti” din Brăila și “Piața Roosevelt” la Naționalul din
Timișoara. Regret, dar nu am văzut aceste montări. Precizarea de mai sus a fost
necesară pentru a motiva cum textul și subtextul său prin “adaptarea”
regizorală, devin o falsă ilustrare a “realității” curente. Regizorul este
captivat de text și supralicitează oferta dramaturgului, dar rezultatul nu
convinge.
Alegerea
spațiului de joc în formula “arenă” este servită admirabil de decorul creeat de
Andreea Săndulescu. Spectatorul privește parcă într-o “groapă”, cu “pământul”
crăpat, lupta pentru viață a personajelor; locul s-ar afla în preajma unei ape
secate din care a rămas un ponton și sălcii uscate. Prin linia costumelor
contemporane, scenografa atenționează asupra apartenenței sociale a
personajelor.
În imaginea generală
reușită a scenografiei, intervin însă, și momente de vizualizare exagerat
solicitate de regie. De pildă, debutul reprezentației este lansat în ceața
fumului, de opt “lupi” cu capete de carton și ochi roșii amenințători. “Lupii”
parcă sunt veniți dintr-un basm pentru copii, și mai apar fie ca operatori de
televiziune, fie în calitate de cântăreți la chitară și acordeon, ca apoi când
dramaticul decupajului piesei i-a amploare, să dispară din vizor. Este doar
unul din exemplele intervenției regizorale în vizualizare, exterioare, fără contribuție
la tematica majoră a textului. Încărcarea exagerată a vizualizării se dezvoltă
sub diverse formule teatrale pe tot parcursul reprezentației. Mai putem aminti,
apariția cântăreței Ira, scena dintre aceasta și Elke, cu capetele acoperite de
“măști”, groparul Josef ce este machiat ca un negru când vine la
familia Schmidt etc. Nu lipsește conceptului regizoral apelarea la cântece și
la microfon, acesta devenind și obiect violent într-un moment dramatic. Firește
că intervine uneori, și transformarea mișcării în dans în cazul comunicării
unui cuplu, împinsă spre ridicol ori grotesc. Conceptul regizoral și prin
imagine amestecă o sumedenie de curente teatrale și frânge coerența
spectacolului, induce confuzia în perceperea fiecărei povestioare despre
personaje. Interesul dorit de decupajul inițial al piesei se spulberă prin
multitudinea accentelor cu pretenții metaforice, neconvingător plasate
regizoral. Nota comică e compusă scenic tot din exagerări, fiind apropiată
teatrului de estradă. Poezia scrierii se pierde, chiar și când muzica inspirat
compusă de Vlaicu Golcea intervine. Efectele sonore sunt numeroase și insistent
aplicate reprezentației. Explozia inventivității regizorale aleatorii din acest
spectacol, ce durează aproximativ trei ceasuri fără pauză, poate șoca publicul,
dar nu îl provoacă la emoție.
Actorii sunt
supuși viziunii regizorale și încearcă fiecare mici schițe ale personajului
distribuit. Unele sunt mai convingătoare, altele derizorii, anulate fiind
adeseori intențiile interpreților de abuzul efectelor vizuale. Actorii cântă,
se mișcă alert, chiar dansează unii, dar comunică foarte puțin din singurătatea
“speranței” proprii fiecărui personaj. Se remarcă Natalia Călin în Gabi
Nowotny, una din fetele visătoare la dragoste, lipsită de judecată, pe care
violența iubitului nu o interesează. Actrița își expune comic personajul aflat
într-o situație dramatică, atentă la nuanțe. Trece discret peste vorbirea
personajului cu accent ardelenesc, efect impus de regie, și construiește dibaci
profilul personajului. În amica lui Gabi, Mira Halbe, o întâlnim pe Diana
Roman, actriță remarcată în spectacolul de absolvire al UNATC și la Gala Tânărului
Actor de la Costinești, “Pisica verde”. Rolul este complicat pentru că Mira nu
își cunoaște tatăl, are un iubit, pe groparul Josef, și nu vrea să păstreze
sarcina, rod al dragostei lor. Diana Roman cu finețe accentuează esența
personajului. Excelent este Claudiu Bleonț în Josef care își dorește copilul și
pornește o investigație pentru descoperirea tatălui Mirei în familia Schmidt.
Rolul degajă firescul vieții prin interpretarea actorului cu ținută coerentă în
prezentarea personajului aflat în diverse situații, trecând cu abilitate peste
accentele vizuale forțat plasate de regie. Și Aida Avieriței reușește în unele
momente o detașare față de conceptul regizoral, prin specularea sensibilității
Lindei. Câștigătoare a premiului pentru cea mai bună actriță la ultima ediție a
Galei Tânărului Actor de la Costinești, actrița compune cu firesc reacțiile
provocate de situații diverse, în care Linda, sora lui Finn, este prezentă.
Finn, tânărul
funcționar de la asigurări, ce se va sinucide în final, și prin text și prin
viziunea regizorului rămâne un personaj fragil definit; Marius Manole îi
încearcă un contur, în special prin plastica deosebită ce o deține și mai puțin
prin replică. Regia folosește insistent pe Finn ca element al efectelor
speciale. O parte comică substanțială susține Liliana Ghiță, actrița Teatrului
“Maria Filotti” din Brăila în Elke Tomason, mama bătrână și decrepită a Lindei
și lui Finn. Actrița forțează exterior linia comică pentru desenul
personajului. Familia Tomason cu Thomas (Mihai Călin) polițist, cu Monika
(Medeea Marinescu), o femeie ambițioasă să obțină un post în Olanda și copilul
(Aris Bănuțoiu), trăiește drama comunicării. Actorii punctează desenul
personajelor, conduse forțat însă, pe linia
diverselor căi regizorale de exprimare.
Familia mic burgheză
Schmidt este împinsă de regie spre o caricatură banală; Ana Ciontea e
copilăroasa doamnă și Cornel Scripcaru, domnul care în tinerețe, dornic de bani
a donat spermă pentru fertilizări și ar putea să fie tatăl Mirei. Conrad
Mericoffer în Rainer cel iubit de Gabi și Diana Dumbravă în cântăreața Ira,
execută discret intențiile regiei. Conceptul regizoral ignoră în majoritatea
cazurilor surprinse de Dea Loher ca interpretarea actorilor să urmărească și
relaționarea cu partenerii de dialog.
“Hoți” poate fi
reținut de public prin unele scene comice, dar acesta va rămâne indiferent în
fața dramei personajelor a căror speranță existențială îi duce la înfrângere.
Tematica decupajului dramatic se pierde,
ca și ritmul reprezentației în fața inventivității regizorale manifestată prin
abundența de efecte cu scop bănuim metaforic vizual, dar lipsită de motivarea
substanțială al scrierii. Povestea celor 12 personaje se sfârșește dramatic.
Exagerate ca ilustrare scenică, dramele unor personaje induc la numeroase finaluri
ale spectacolului. Necaptivați de soluțiile regizorale, unii spectatori se uită
la ceas dornici să plece acasă, iar câțiva dintre ei chiar au părăsit la
premieră sala, înainte de finalul reprezentației. “Hoți” rămâne doar un
experiment al fanteziei unui regizor apreciat, nu și o reușită pentru
personalitatea sa creatoare.
Scrieţi despre Dea Loher ca şi cum ar fi bărbat, ceea ce ar putea induce în eroare pe cititorii dv.
RăspundețiȘtergere