“ HOȚI “ – TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE “ ( Sala STUDIO)

EXERCIȚII DE INVENTIVITATE REGIZORALĂ … ALEATORII

         În sfârșit, după mai multe decenii de la inaugurarea Naționalului bucureștean, fosta sa sală distribuită apoi, Teatrului de Operetă, astăzi prin renovare îi revine ca Sala Studio și își arată dotarea tehnică de transformare din sală italiană clasică, în arenă!! În sfârșit, un regizor, Radu Afrim o folosește în mare parte ca arenă. Sunt foarte rari regizorii care au acest curaj pentru că spațiul de joc al unei arene le solicită o viziune teatrală specială, cu distribuirea în cerc a spectatorilor în jurul său. Radu Afrim este o personalitate creatoare afirmată în timp prin inventivitatea sa debordantă, un căutător de noi căi de expresie teatrală. În intențiile sale originale și-a ales mereu un sprijin substanțial în scenografie, dar încă mai șovăie în exploatarea deplină a capacităților tuturor actorilor aleși în distribuție, în drumul indicat pentru interpretarea fiecărui personaj, în folosirea actorului ca mijloc relațional principal, credibil în transmiterea către public a intențiilor de exprimare scenică ale concepției sale asupra textului. Firește că nu reușește să atragă întotdeauna Marele Public în unele reprezentări ale viziunii sale și stârnește dezbateri controversate, cum va stârni și “Hoți”.

         Radu Afrim a ales o piesă de Dea Loher, dramaturg german contemporan aflat în prim planul atenției teatrelor din Europa, multipremiat pentru stilul novator al scrieriilor sale. “Hoți” este penultima sa piesă scrisă în 2010. Surprinde și înșiruie mai multe fragmente, comice și dramatice, din viața unor oameni obișnuiți, de vârste diferite, măcinați de o comunicare fragilă, fie între soți, fie între mamă și fiică ori într-un posibil cuplu de îndrăgostiți. Cele 12 personaje ce intervin în text, aparțin unei zone sociale din clasă medie, dar diverse prin profesie, și întâmplător viața lor se intersectează. Unele poartă chiar același nume Tomason, ca la noi Popescu, dar nu au grade de rudenie. Toate personajele au însă, o notă comună, SPERANȚA pentru împlinirea unei dorințe mai mari sau minor ridicole, morale ori grav periculoase. De pildă, Linda Tomason visează la o biosferă pașnică, ecologică, Monika Tomason la împlinire profesională în altă țară, Olanda, bătrâna Elke Tomason să își găsească un obiect pierdut cu identitate frapantă, etc. Personajele dramaturgului Dea Loher nu sunt caractere sau tipologii ferme, ci imaginea unor profiluri ambigue, surprinse “fotografic” din realitatea curentă, puse în dispozitiv tragicomic, printr-un montaj surprinzător al diverselor situații de viață. Dramaturgul trece de la posibila poezie a vieții la ironie și comic, ca încet, încet să apeleze la tragic prin surprinderea violenției, crimei sau chiar a sinuciderii. O explicație pentru titlul piesei “Hoți” ar fi tema centrală că fiecare individ poate “fura” din demersul vieții spre normalitate, prin exacerbarea speranței personale pe care o consideră un miracol existențial, indiferent de reguli morale ori chiar fizice. Personajele acționează imprevizibil în urma acestor “speranțe” și nu găsesc o cale de comunicare cu apropiații. Piesa lui Dea Loher iese din sfera regulilor obișnuite ale dramaturgiei în construirea de conflicte majore și personaje, punctează doar comicul și dramaticul vieții, apelând uneori și la poezia ce o degajă visul naiv sau o aspirație concretă, cum ar fi dragostea față de iubită sau copilul tău. Totul este surprins în scurte radiografii realiste, aparent banale din viața unor oameni obișnuiți, ce sunt montate în decupajul dramaturgului. Pentru oricare regizor ambițos piesa este o provocare dificilă de o concretiza credibil scenic. Radu Afrim are totuși, experiența apropierii de stilul dramaturgului german, după ce a montat anterior “Adam Geist” la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila și “Piața Roosevelt” la Naționalul din Timișoara. Regret, dar nu am văzut aceste montări. Precizarea de mai sus a fost necesară pentru a motiva cum textul și subtextul său prin “adaptarea” regizorală, devin o falsă ilustrare a “realității” curente. Regizorul este captivat de text și supralicitează oferta dramaturgului, dar rezultatul nu convinge.

         Alegerea spațiului de joc în formula “arenă” este servită admirabil de decorul creeat de Andreea Săndulescu. Spectatorul privește parcă într-o “groapă”, cu “pământul” crăpat, lupta pentru viață a personajelor; locul s-ar afla în preajma unei ape secate din care a rămas un ponton și sălcii uscate. Prin linia costumelor contemporane, scenografa atenționează asupra apartenenței sociale a personajelor.

 În imaginea generală reușită a scenografiei, intervin însă, și momente de vizualizare exagerat solicitate de regie. De pildă, debutul reprezentației este lansat în ceața fumului, de opt “lupi” cu capete de carton și ochi roșii amenințători. “Lupii” parcă sunt veniți dintr-un basm pentru copii, și mai apar fie ca operatori de televiziune, fie în calitate de cântăreți la chitară și acordeon, ca apoi când dramaticul decupajului piesei i-a amploare, să dispară din vizor. Este doar unul din exemplele intervenției regizorale în vizualizare, exterioare, fără contribuție la tematica majoră a textului. Încărcarea exagerată a vizualizării se dezvoltă sub diverse formule teatrale pe tot parcursul reprezentației. Mai putem aminti, apariția cântăreței Ira, scena dintre aceasta și Elke, cu capetele acoperite de “măști”, groparul Josef ce este machiat ca un negru când vine la familia Schmidt etc. Nu lipsește conceptului regizoral apelarea la cântece și la microfon, acesta devenind și obiect violent într-un moment dramatic. Firește că intervine uneori, și transformarea mișcării în dans în cazul comunicării unui cuplu, împinsă spre ridicol ori grotesc. Conceptul regizoral și prin imagine amestecă o sumedenie de curente teatrale și frânge coerența spectacolului, induce confuzia în perceperea fiecărei povestioare despre personaje. Interesul dorit de decupajul inițial al piesei se spulberă prin multitudinea accentelor cu pretenții metaforice, neconvingător plasate regizoral. Nota comică e compusă scenic tot din exagerări, fiind apropiată teatrului de estradă. Poezia scrierii se pierde, chiar și când muzica inspirat compusă de Vlaicu Golcea intervine. Efectele sonore sunt numeroase și insistent aplicate reprezentației. Explozia inventivității regizorale aleatorii din acest spectacol, ce durează aproximativ trei ceasuri fără pauză, poate șoca publicul, dar nu îl provoacă la emoție.

         Actorii sunt supuși viziunii regizorale și încearcă fiecare mici schițe ale personajului distribuit. Unele sunt mai convingătoare, altele derizorii, anulate fiind adeseori intențiile interpreților de abuzul efectelor vizuale. Actorii cântă, se mișcă alert, chiar dansează unii, dar comunică foarte puțin din singurătatea “speranței” proprii fiecărui personaj. Se remarcă Natalia Călin în Gabi Nowotny, una din fetele visătoare la dragoste, lipsită de judecată, pe care violența iubitului nu o interesează. Actrița își expune comic personajul aflat într-o situație dramatică, atentă la nuanțe. Trece discret peste vorbirea personajului cu accent ardelenesc, efect impus de regie, și construiește dibaci profilul personajului. În amica lui Gabi, Mira Halbe, o întâlnim pe Diana Roman, actriță remarcată în spectacolul de absolvire al UNATC și la Gala Tânărului Actor de la Costinești, “Pisica verde”. Rolul este complicat pentru că Mira nu își cunoaște tatăl, are un iubit, pe groparul Josef, și nu vrea să păstreze sarcina, rod al dragostei lor. Diana Roman cu finețe accentuează esența personajului. Excelent este Claudiu Bleonț în Josef care își dorește copilul și pornește o investigație pentru descoperirea tatălui Mirei în familia Schmidt. Rolul degajă firescul vieții prin interpretarea actorului cu ținută coerentă în prezentarea personajului aflat în diverse situații, trecând cu abilitate peste accentele vizuale forțat plasate de regie. Și Aida Avieriței reușește în unele momente o detașare față de conceptul regizoral, prin specularea sensibilității Lindei. Câștigătoare a premiului pentru cea mai bună actriță la ultima ediție a Galei Tânărului Actor de la Costinești, actrița compune cu firesc reacțiile provocate de situații diverse, în care Linda, sora lui Finn, este prezentă.

 Finn, tânărul funcționar de la asigurări, ce se va sinucide în final, și prin text și prin viziunea regizorului rămâne un personaj fragil definit; Marius Manole îi încearcă un contur, în special prin plastica deosebită ce o deține și mai puțin prin replică. Regia folosește insistent pe Finn ca element al efectelor speciale. O parte comică substanțială susține Liliana Ghiță, actrița Teatrului “Maria Filotti” din Brăila în Elke Tomason, mama bătrână și decrepită a Lindei și lui Finn. Actrița forțează exterior linia comică pentru desenul personajului. Familia Tomason cu Thomas (Mihai Călin) polițist, cu Monika (Medeea Marinescu), o femeie ambițioasă să obțină un post în Olanda și copilul (Aris Bănuțoiu), trăiește drama comunicării. Actorii punctează desenul personajelor, conduse forțat însă, pe linia  diverselor căi regizorale de exprimare.

 Familia mic burgheză Schmidt este împinsă de regie spre o caricatură banală; Ana Ciontea e copilăroasa doamnă și Cornel Scripcaru, domnul care în tinerețe, dornic de bani a donat spermă pentru fertilizări și ar putea să fie tatăl Mirei. Conrad Mericoffer în Rainer cel iubit de Gabi și Diana Dumbravă în cântăreața Ira, execută discret intențiile regiei. Conceptul regizoral ignoră în majoritatea cazurilor surprinse de Dea Loher ca interpretarea actorilor să urmărească și relaționarea cu partenerii de dialog.

         “Hoți” poate fi reținut de public prin unele scene comice, dar acesta va rămâne indiferent în fața dramei personajelor a căror speranță existențială îi duce la înfrângere. Tematica decupajului  dramatic se pierde, ca și ritmul reprezentației în fața inventivității regizorale manifestată prin abundența de efecte cu scop bănuim metaforic vizual, dar lipsită de motivarea substanțială al scrierii. Povestea celor 12 personaje se sfârșește dramatic. Exagerate ca ilustrare scenică, dramele unor personaje induc la numeroase finaluri ale spectacolului. Necaptivați de soluțiile regizorale, unii spectatori se uită la ceas dornici să plece acasă, iar câțiva dintre ei chiar au părăsit la premieră sala, înainte de finalul reprezentației. “Hoți” rămâne doar un experiment al fanteziei unui regizor apreciat, nu și o reușită pentru personalitatea sa creatoare.