”NELINIȘTE” - TEATRUL ODEON

 CUM SE DEFINEȘTE PE SCENĂ CUVÂNTUL ”FORMIDABIL„

Definiția acestui superlativ „formidabil” se poate atribui destul de rar unui spectacol izvorât din viața prezentului frământată de nuneroase ”neliniști„. Teatrul „oglindă” a vieții sugerează din ce în ce mai neconvingător realul ”neliniștii” din interiorul spectatorului. La Teatrul Odeon se va întâlni cu tema - neliniștite clipe de viață, iubire și împlinire personală prin biografia personajului Ulma Richter.

În 2018, rusul Ivan Vîrîpaev – dramaturg, regizor de teatru și film, scenarist, actor, scrie piesa „Neliniște”. Valoarea sa creativă este condamnată de Putin, iar el reușește să se refugieze în Polonia. Piesa are aparent o acțiune simplă, un interviu cu o scriitoare de mare succes, aflată la un pas de Premiul Nobel, de origine poloneză/germană, Ula Richter care trăiește la New York. Ziaristul polonez Krzysztof Zielinski vine să îi ia un interviu cu speranța că va fi o punte de lansare în cariera sa, fiind însoțit de fotograful Michael. Ula are în preajmă ca antrepenor pe Steve și pe fiica sa Natalie. Cei doi vor să îi protejeze imaginea de mărturii speciale din biografia sa care le consideră neadecvate succsului romancierei de care beneficiază și ei. Ula va vorbi însă, despre ce a însemnat viața în bogata sa biografie, cu drame, iubire și rostul artei, indiferent de formele de creație. Din umbra acțiunii, un Prezentator punctează metaforic, cu accente poetice, mărturiile Ulei. Tot acest ”interviu”, cu o desăvârșită construcție dramatică, Ivan Vîrîpaev îl deruleză cu mult suspans și atacă substratul existențial trăit și de noi în prezent. Ula invocă la început „sângele” ce îi curge în vene, originea provenită de la o mamă poloneză violată de un german nazist. În mărturiile sale se va vorbi apoi despre efectele holocaustului, dar și dspre rasism, despre iubirea care poate lua forme diferite, poate funcționa și în cazul ziaristului care e gay, și spre final despre rostul expresiei creatoare care trebuie să transmită emoție. Textul, bine tradus de Raluca Rădulescu, este cu adevărat valoros prin stilul lipsit de orice ostentație când evocă subtil clipe de viață posibile oricui , dar este și dificil pentru o reprezentare scenică atractivă. Stâlpul reușitei unui spectacol are la bază interpretarea personajului Ula cea care jonglează abil cu adevăruri dramatice, completate de fantezia sa creatoare manifestată în romane. 

Regizorul Bobi Pricop cu inspirație alege pentru interpretarea personajului Ula pe DORINA LAZĂR Reușita deplină a spectacolului o săvârșește însă, prin coordonarea întregii distribuții pentru a fi continuu în relație cu Ula, a da sens major mărturiilor sale, a crea o atmosferă de suspans dialogului, fără niciun artificiu regizoral exterior. Sunt rari regizorii de astăzi care își construiesc viziunea regizorală asupra piesei și miezului tematic, prin Actori ca element central și îndrumarea lor de a reda copleșitor cuvântul rostit. Bobi Pricop unește excelent o întreagă echipă pentru a exploata tematica piese. Îi este alături și scenografa Oana Micu. Decorul său aparent pare un cadru simplu, cu fotolii închise la culoare așezate în semicerc, dar are două accente luminoase care îi dau valoare simbolică prin plafon și semicercul din fundal. Remarcabil servește scenografa prin decor și costumele elegante, închise la culoare, viziunea regizorală și substratul piesei de a ilustra evocarea unor clipe de viață către lumină. Regizorul și scenografa sunt în umbra spectacolului, dar Marelui Public actorii le tansmit substanța conceptului de prezentare a piesei și o fac minunat. 

DORINA LAZĂR uluiește publicul prin transpunerea în personajul Ula, femeia cu poftă de viață, ambiguă însă, în evocarea stărilor prin care a trecut și trece pentru a reuși să își împlinească dorințele. Ula stă în fotoliul din centrul scenei pentru a da interviul solicitat de ziarist, înconjurată de celelalte personaje. Dorina Lazăr cu mare artă în descifrarea subtextului replicii, trăiește momente din trecutul biografic al Ulei, dar și efectul lor asupra celor din prejmă, tratați cu fină ironie. Rostirea replicii actrița o completează adeseori prin gesturi aparent mărunte și priviri către cei din jur spre a spori substratul cuvântului. Dramaturgul completează caracterizarea personajului complex Ula și prin mărturiile dinspre final despre ce presupune Arta,Creația, indiferent de aspectul manifestării prin literatură sau alte formule și de ce nu, chiar teatru. Cu forță interioară Dorina Lazăr demonstrează că artă presupune gând și suflet, comunicare de emoție, păstrând linia personajului, o scriitoare răsplătită cu succes de cititori. Ca o mare actriță, Dorina Lazăr făptuiește o creație în a da substanță umană, sinceră, credibilă personajului. La aproape nici un spectacol, nu am întâlnit cum ce se petrece pe scenă paralizează publicul, rămas cu respirația tăiată în fața ”oglinzii„ unor clipe de viață.

Cinci actori din distribuție, completează ireproșabil, prezentarea unor personaje argument pentru conflict, roluri aparent secundare în derularea cu suspans a acțiunii ... ”un interviu” în care intervin cu puține replici, dar esențiale. Nicoleta Lefter este Natalie, fiica Ulei cea dornica să păstreze tăcerea evocării trecutului mamei cu gândul la reușita personală. Cu finețe actrița creionează personajul, sporind caracterizarea prin expresia ținutei și dezvoltarea relațiilor în tăcere. Niko Becker, un tânăr actor, construiește în amănutul expresiei pe ziaristul polonez la început de drum, dar redă remarcabil și efectul pe care îl au asupra sa mărturiile Ulei. Steve, antrepenorul Ulei, omul egoist al interesului, este perfect prezentat de Alexandru Papadopol. Cucerit de farmecul lui Natalie, fotograful Michael își manifestă prezența la interviu, iar Mihai Smărăndescu o face impecabil în relaționarea cu celelalte personaje. Dramaturgul aduce în acțiune și personajul Prezentatorul pentru a spori prin accente poetic metaforice, mărturiile Ulei. Cu sensibilitate la nuanțe, Gabriel Pintilei compune rostul Prezentatorului pentru subiectul piesei, fiind deosebit și în momologul final. ”Neliniștile” interioare ale fiecărui personaj secundar sunt sugerate excelent de actorii care completează distribuția.

”Neliniște” este spectacolul de „teatru adevărat” încărcat de emoție care intră în rândul restrâns al evenimentelor artistice. Regizorul Bobi Pricop a ales o piesă de valoare a dramaturgului Ivan Vîrîpaev și a cizelat o „bijuterie” de spectacol, cu o „piatră prețioasă” – Dorina Lazăr.

„CEHOV ÎN SHOW BUSINESS” - TEATRUL MIC / Sala Atelier

 UN SPECTACOL REUȘIT, ACTUAL ... LĂSAT UITĂRII

Mișcarea teatrală se confruntă astăzi, cu vehementul curent al vocilor din spatele scenei care pledează pentru inovație în teatru. Rezultatul unor experimete dornice să modernizeze spectacole, în special cele din dramaturgia cu valori culturale devenite clasice, eșuează în fața publicului. Repertoriile teatrelor atacă, de pildă pe Cehov prin o serie de „adaptări”, „viziuni regizorale” care înstrăinează publicul de tema valorică și mereu actuală a pieselor sale. 

La finalul stagiunii din 2021, Teatrul Mic a prezentat „Cehov în Show Business” de Jane Martin, un spectacol de succes, aplaudat entuziast și de spectatorii printre care m-am aflat astăzi, dar figurează cu greu în repertoriul curent al teatrului. Piesa susține argumentat comic și dramatic, aspectele derizorii ale curentului de modernizare a expresiei teatrale, fiind scrisă cu măsură în îmbinaea replicilor lui Cehov cu cele specifice realității și are drept subiect un ... casting. Trei actrițe cu personalități și expediențe diferite, bine definite de autoare, se prezintă într-un teatru regional din Texas pentru rolurile din „Trei surori”, piesă celebră de Cehov. Trei regizori, cu viziuni ”originale”, vor să o pună în scenă, dar teatrul se află și în dificultăți financiare. Perfect valabil acest text pentru actualitate și cu efect pentru public prin trimiteri la piesa lui Cehov în care el se poate regăsi emoțional. Ruxandra Enescu traduce inspirat piesa cu titlul inițial ”Anton în Show Business”.

Regizorul Ștefan Lupu construiește excelent spectacolul prin intermediul alegerii și coordonării unei echipe remarcabile. Vizual totul pare simplu. Scenografa Silvia Horobeanu folosește tehnica scenei rotative a Sălii Atelier și plasează doar câteva elemente de decor bine alese pentru a defini spațiile de joc. Costumele sale sunt remarcbile pentru veșmintele atribuite personajelor în funcție de profilul lor. Regizorul apelează și la efectul discret al unor momente de proiecție (video Ovidiu Cristache) strict necesar derulării acțiunii, Miezul reprezentației sunt actorii, iar fiecare reușește prezentarea esenței profilului individual al personajului distribuit, raportat la rolul dorit din piesa lui Cehov. Este un joc tragic – comic greu, dar rezolvat admirabil de actori cu sprijin regizoral evident. 

”Marele Regizor”se caracterizează diferit prin trei tipologii divers satirizate de dramaturg și revine lui Bogdan Talașman. Actorul cu măsură și ironie fără să cadă în grotesc, compune rolurile regizorilor cu viziuni ”originale„ ... care pot ”măcelării” valoarea unei piese. Teatrul are și un producător pe Kate, rol prin care dramaturgul încearcă să puncteze menirea unui spectacol de teatru pentru public și alegerea repertorială – Cehov. Claudia Prec se adaptează solicitării textului prin monolog și relaționarea directă cu spectatorii.

În centrul acțiunii sunt însă, cele trei personaje – actrițele venite la casting pentru Olga , Mașa și Irina, cele trei surori create de Cehov. Mihaela Rădescu în Casey / Olga, Ruxandra Enescu în Holly / Mașa și Oana Pușcatu în Liz / Irina, reușesc autentice performanțe în interpretarea acestor partituri dificile. Fiecare păstrează caracterul, tipologia actrițelor venite la casting cu probleme dramatice sau comice personale, dar evidențiază și capacitățile de referință pentru a fi pe scenă, Olga, Mașa sau Irina din ”Trei surori”. Casey, actrița care luptă cu o boală gravă e indicată și rolului Olga, dar și mesajului dat de text. Mihaela Rădescu în monologul rostit cu lacrimă în ochi admirabil, lasă publicul cu respirația tăiată. Foarte dificilă este propunerea textului pentru Holly, o vedetă din regiunea acțiunii, o starletă de televiziune, cu eșecuri în dragoste care se vrea remarcată și în teatru. Ruxandra Enescu descifrează la nuanță, consistent emoțional substanța caracterială a personajului, frumoasa Holly și îmbină minunat latura posibilităților ca ea să devină și Mașa pe scenă. Este un rol realizat ireproșabil de o actriță cu valențe multiple. Oana Pușcatu se remarcă în Liz, actrița la început de drum în profesie care dorește lansarea prin rolul Irinei. Naivitatea lui Liz, dar și apropierea de profilul Irinei, o compune cu finețe interpreta. 

Nu este de ignorat nici interpretare lui Ben de către Radu Zetu, rolul este secundar, dar actorul definește credibil personajul un cântăreț, îndrăgostit de farmecele lui Holly care are însă, o familie. 

”Cehov în Show Business” este un spectacol cu rost în repertoriul oricărui teatru, reușit pe deplin la Teatrul Mic, dar ... lipsit de popularizare în contextul invadat de curentul experimentărilor lipsite de conținut emoțional, cât și al absenței multor manageri în teatru instituționalizat.

P.S. Teatrul Mic se pare că nu își popularizare prin comentarii pe online și pentru actualele sale premiere.

”PLATONOV” - TEATRUL „BULANDRA” / Sala „Toma Caragiu”

 ”ARTA ACTORULUI” ...

Profesia de actor este ”arta” de a întrupa pe scenă tipologii umane. Este însă, o ”artă” complexă, dependentă nu doar de harul actorului, ci și de inspirația creatorilor din umbra scenei – regizorului prin conceptul aplicat textului și scenografului prin imaginea acordată reprezentării. Toți actorii pot fi înfrânți pentru a transmite credibil publicului prin textul ales , un mesaj emoțional dacă cei din ”umbra” scenei nu îi valorifică. ”Platonov” la Teatrul ”Bulandra„ este un alt exemplu de absență a înfrățirii între creatori, în special în numele pretențiilor de inovație teatrală. 

Regizorii pornesc în genere, conceptul lor novator de la adaptarea clasicilor, ca și în cazul acestui ”Platonov” adaptarea englezului David Hare după A. P. Cehov, aleasă de regizorul Teodor-Cristian Popescu. ”Piesă fără titlu” se numea la început ”Platonov”, text catalogat drept primul exercițiu dramaturgic făptuit de nemuritorul Cehov. De la acest exercițiu a pornit stilul impus apoi de Cehov în dramatugie prin piesele sale anterioare celebre, de analiză psihologică profundă a personajelor aflate în conflict. Obțiunea tematică pentru dramaturg, dezvoltată substanțial și esențial în următoarele piese, a fost drumul existenței umane cu dorințe, vise, eșecuri, intercomunicări false sau adevărate, dictate de interiorul fiecărui personaj. ”Platonov” poate fi considerată prima treaptă a viitoarelor analize psihologice profunde efectuate de Cehov. În timp, ”Piesa fără titlu” a provocat mulți regizori de teatru și film. 

Dramaturgul englez David Hare a încercat a rezuma în adaptarea piesei lui Cehov, drumul lui Platonov, personajul cheie, cu suișurile și coborârile comice și tragice în acțiunea complicată a textului. Marea majoritate a personajelor au grad de rudenie între ele, trăiesc în mediul rural, unele avute, cu propietăți și bani, altele în lupta pentru a parveni, multe marcate interior și de pofte erotice, iar printre ele activează și ”învățătorul” Platonov, cu visele, dorințele sale. Nu lipsește din conflict nici consumul de alcool cu influențele de rigoare.

Regizorul Theodor-Cristian Popescu a încercat un experiment teatral nereușit cu această adaptare a piesei. Viața activă a societății din jurul lui Platonov, ironizată de el cu cinism, se derulează într-un decor de ”spațiu gol” propus de reputatul scenograf Cosmin Ardeleanu, ce poate fi o metaforă, depinde cum îl folosești. ”Spațiul gol” provine din vitala notă teoretică, aparținând marelui regizor Peter Brok. Pentru el acest ”spațiu” presupunea ”Teatru Mort. Teatru Sacru. Teatru Brut. Teatru Imediat”. Rezultatul apelării la teoria lui Peter Brok, este confuz ca transmitere de mesaj și ilustrare scenică a temei provocatoare publicului de judecare cu emoție a manifestării personajelor în acțiune, în ciuda faptului că distribuția cuprinde actori deținători ai harului profesional. Nu asistăm nici la „Teatrul Brut” prin acești actori, în centru fiind Șerban Pavlu (Platonov), un actor de valoare al teatrului, nici la ”Teatru Imediat”, totul fiind apropiat mai degrabă ... „teatrului mort”. „Împrumutul” teoretic al regizorului prin decorul lui Cosmin Ardeleanu, în principal, afectează grav „Arta actorului”.

În prima parte a reprezentației scena e goală, marcată printr-un podium alb, ușor modulat, dificil mișcării scenice, unde se mai plasează pe parcurs și trei scaune. În fundal există însă, un fel de burlan metalic strâmb, ce pare o rămășiță dintr-un alt decor. Pauza pentru cea de a doua parte a spectacolului, aduce în scenă tehnicieni îmbrăcați în alb care fixează cu efort niște ”stâlpi” negri. În derularea celei de a doua părți și ”burlanul” prinde imaginea unui ... neon strălucitor. ”Metafora” căutată vizual prin accentele transformării  „spațiului gol” inițial, e falsă, fără efect în raport cu textul, ca și cele trei scaune din prim parte a reprezentației. 

Colaborarea regizor și autor al „spațiului scenic” e jalnic raportată la substratul piesei. Maria Miu, un alt nume de marcă în scenografie, creează costumele diverse ale personajelor pe linie atemporală, cu eleganță și accente de culoare, dar lipsite de semnificații majore pentru tipologia rolului în acțiune. Acest ”spațiu gol” nu reușește să dea atmosferă analizei psihologiei personajelor și relaționării între ele. Lumina reprezentației e manevrată nesemnificativ, în special în „noaptea” din partea a doua. 

Dificultatea cea mai mare a acestui experiment teatral marcat de „spațiul gol”, o suferă interpretarea actorilor Teatrului ”Bulandra”. Lor se mai alătură și patru studenți la masterat ”Arta actorului” de la UNATC, unde regizorul Theodor-Cristian Popescu e profesor. Confuzia conceptului experimental evidentă în acest ”Platonov” luat drept pretext, se manifestă în primul rând, asupra interpretării rolului Platonov, dorit mai mult ca un Don Juan. 

Șerban Pavlu încearcă și reșește doar, în unele secvențe din acțiune, să atribuie substanță lui Platonov cel care privește cu cinism societatea din jur. Cu temperament , dublat de gând interior asupra relațiilor cu soția Sașa sau fosta iubită Sofia ori moșiereasa Anna, Platonov prinde consistență în interpretarea actorului, dar dezvoltarea coerentă a personajului este frântă de coordonarea viziunii regizorale a ansamblului reprezentației și prin decorul cu dificultăți pentru mișcarea scenică. Toți interpreții sunt afectați de conceptul regizoral practicat. Rodica Lazăr concepe reușit, de pildă, portretul general al tinerei văduve Anna dornică de iubire, propietara moșiei unde are loc acțiunea, dar substratul acestui personaj reprezentativ pentru gruparea socială căruia îi aparține e anihilat prin tratarea scenică a textului. Și Daniela Nane creionează credibil în notă generală, starea amară a fostei iubite a lui Platonov, Sofia care trăiește trist un alt mariaj. 

În diverse situații se remarcă punctând consistent în expresia solicitată de moment, relaționarea cu partenerii, și Gheorghe Ifrim (Șcerbuk), Dan Aștilean (Ivan), Lucian Ifrim (Porfiri), Constantin Dogioiu (Nikolai) și Cătălin Babliuc (Osip). În acest spectacol toți cei distribuiți demonstrază că au citit atent pe Cehov și adaptarea, dar le este imposibil în contextul conceperii teatrale a spectacolului, să construiească evolutiv personajele atribuite. Acest context – adaptare, viziune regizorală, scenografie, duce la o percepere confuză de către Marele Public și a subiectului acțiunii, a rostului intervențiilor fiecărui personaj interpretat de actorii ce dețin însă, subliniez, har pentru profesie.

Acest ”Platonov” rămâne un experiment derizoriu, îndepărtat de valoarea culturală a scriitorului Cehov prin adaptarea lui David Hare și de activare a publicului prin viziune regizorală, de a judeca emoțional viața cu provocările ei dictate de societate și de probleme individuale. „Arta actorilor” din distribuție nu mai are astfel, strălucire, când ne ... jucăm de-a teatru fără substanță în prezentarea scenică a unui text devenit derizoriu ca sens major. 

”CĂLĂTORIA” - TEATRUL NAȚIOMAL „I. L. CARAGIALE„ / Sala „Ion Caramitru”

 UN HAOS TEATRAL!

”Compania Passe – Partout DP”, înființată în 1999 de Dan Puric, având la bază dans și pantomimă, îi aduce actorului o evoluție spectaculoasă în cariera artistică. Era un gen nou de teatru pentru noi. A cizelat ca într- o adevărată școală, mulți actori, astăzi personalități de marcă pe diferite scene. Dan Puric a interpretat și numeroase roluri la Teatrul Național ”I. L. Caragiale” în perioada 1988 – 2019. A realizat în calitate de regizor și interpret spectacolul ”Înșir ` te mărgărite”, în 2015, pentru inaugurarea Sălii Mari, proaspăt renovată. Spectacolul reunea 50 de interpreți (!!), muzică, dans, pantomimă, dar nu a reușit să cucerească publicul. La sfârșitul anului 2019, se retrage de la Naționalul bucureștean, dar revine sub o nouă direcție interimară, în 2022, mai întâi cu o discutabilă conferință-spectacol, apoi cu rolul Spirache din ”Titanic vals”. Acum, propune tot la Sala Mare, un spectacol de amploare,”Călătoria”, cu 45 de interpreți (!!), un ”spectacol de Dan Puric”, în scenografia Doinei Levintza.

La baza reprezentației se află rămășițe din spectacolele memorabile de la ”Compania Passe – Partout DP” pe un scenariu însă, haotic conceput de Dan Puric și influențat de credințele sale particulare, sociale sau politice. Ideea acțiunii era interesantă, o ”călătorie” cu metroul, în care numele stațiilor determină definirea lor teatrală prin dans, pantomimă sau chiar, unele replici. Dar ... haosul teatral al spectacolului pornește însă, din lipsa de coerență a scenariului pentru ilustrarea teatrală a definirii numeroaselor stații anunțate din off, ca la metrou, făptuită aberant scenic. Apar la început, personaje cu replici rostite în diverse limbi străine, apoi se vor derula momente de dans de genuri diferite, de pildă și ... Flamenco sau secvențe de arte marțiale (maestru Zhu Rong Fu), multe sunt aplaudate pentru execuție, dar rămân lipsite de rost pentru a transmite consistent o temă generală a spectacolui. De exemplu, la ”stația Apărătorii Patriei” se concepe ilustrarea peronului prin tineri prezentați ca niște caricaturi, din care se desprinde un cuplu pentru a servi ideea scenaristului, exprimată în foița program de sală. Acolo, Dan Puric declara că a vrut, prin scenariu, să servească trimiterea ” spre inima omului, atât de părăsită astăzi, spre sufletul românesc neîntinat de vremuri, spre privilegiul de a iubi și de a râde”. Scenariul mai cuprinde și alte ”stații” cu trimitere la iubirea cuplului bărbat – femeie, dar ele sunt umbrite de multe momente exagerat concepute pe diverse intenții tematice. Un exemplu ar fi ”Stația Ștefan cel Mare” unde apare istoricul personaj rostind replica de la începutul monologului celebru al piesei ”Apus de soare”, completată cu ”Moldova treci acasă și tu, Bucovina nu mai sta printre străini!” Spectacolul se încheie cu ... un fel de paradă de modă extravagantă care nu servește miezul tematic – iubirea, dorit de Dan Puric și are o trimitere spre o altă tenatică actuală, ardentă.

Haosul sporește și prin ilustrația muzicală pentru că dans fără muzică nu există. Lucas Molina Perez este editor și autor al ilustrației muzicale solicitată de Dan Puric, dar și coregraf pentru Flamenco. Sunt amestecate de-a valma, șlagăre internaționale și de la noi, din trecut și din prezent, cu muzică originală la pian (David Hodos) ori vioară (Antonio Piculeață) sau percuție (Lucian Maxim), până se ajunge la Hip – Hop (Ad Litteram). Muzica devine un ”ghiveci,, fără sare și piper pentru a servi ”ghiveciul” de stiluri de dans cu intenții de clasic, modern, cuplate cu câteva momente de Step în coregrafia lui Dan Puric și lui se alătură pentru alte secvențe Elena Duicu și pentru Break Dance, Silviu Mircescu.

Sunt dirijați de numeroșii colaboratori din umbra scenei, 45 de interpreți. Dintre ei, doar câțiva sunt actorii Teatrului Național și lor li se alătură o numeroasă echipă admirabilă de dansatori profesioniști. Firește lui Dan Puric îi revin câteva scene solistice și demonstrează din nou măestria ca interpret de Step. Unele momente sunt desprinse din reușitele spectacole din trecut ale ”Companiei Passe – Partout DP”. Foița program de sală nu binevoiește să nominalizeze numele soliștilor din momentele de dans, ei meritau pe deplin popularizare. Este formidabil, de pildă, tânărul care dansează Step și în partereniat cu Dan Puric.

Marele creator de costume și decor, Doina Levintza ”îmbracă” excelent spectacolul, nu atât prin decorul simplist, ci prin costumele numeroase purtate de cei 45 de interpreți. Costumele indică rafinat tipologii în fiecare apariție scenică. Maestra dă prin amănunt expresia costumului de astăzi, de ieri sau chiar din altă epocă istorică, cum îi solicită scenariul.

Parada de modă extravagantă din final este tratată senzațional de Doina Levintza, dar nu își are sens logic pentru tema spectacolului dorită de regizorul Dan Puric. Ciudat este costumul purtat în finalul paradei cu trimitere spre o imagine din ... estul graniței noastre, preferată de spiritul lui Dan Puric. Costumele Doinei Levintza rămân cele care dau strălucire reprezentației și sprijină reușita unor momente de dans profesionist. 

Apare însă, întrebarea: ce transmite publicului acest spectacol realizat cu investiții financiare substanțiale? Provoacă publicul să răsplătească prin aplauze execuția profesională a dansatorilor din unele secvențe, ca la un spectacol de operă, dar fără a i se transmite emoție sau gând interior. În foița program de sală, Dan Puric își încheie astfel comentariu : ”Țin să mulțumesc, de asemenea, inițiatorului acestui proiect, domnul Manager interimar – Mircea Rusu, precum și Ministrului Culturii pentru sprijinul acordat”. Rezultatul ”sprijinului acordat” generos este un spectacol încâlcit de dans, pantomimă și mișcare scenică. Păcat de efortul interpreților să ”călătorească” într- un ”metrou” haotic condus. 

P.S. Teatrul Național ”I.L. Caragiale” are acum un alt manager interimar pe George Călin care l-a înlocuit pe Mircea Rusu. După doi ani de zile de la trecerea în neființă de la conducerea teatrului a marii personalități culturale Ion Caramitru, Ministerul Culturii nu a reușit să organizeze un concurs corect pentru numirea unui manager, personalitate de valoare responsabilă de conducerea primei scene a țării.

”SOLARIS„ - TEATRUL EXCELSIOR

 DEMERS TEATRAL EXCEPȚIONAL

Îi va surprinde impresionant un spectacol de TEATRU în regia lui Bobi Pricop, chiar și pe cunoscătorii romanului ”Solaris” de polonezul Stanislav Lem, o valoare a genului SF sau ai filmului din 1972 regizat de Andrei Tarkovski ori cel din 2002 în regia lui Steven Soderbergh. ”Solaris” are acum o legătură de plan secund metaforic cu SF și se axează pe o solidă analiză a interiorului uman despre real, aparență și adevăr, despre comunicare și iubire. 

Adaptarea lui David Greig după romanul omonim de Stanislav Lem, păstreză drept pretext acțiunea de cercetare a celor patru astronauți aflați pe planeta semnificativ numită, Solaris. În singurătatea unui tărâm necunoscut, se activează subconștientul lui Kelvin, Snow, Sartorius, alături de Gibarian, cercetătorul, cel dispărut din echipă. Kelvin este un psiholog de profesie, ajuns ultimul ca astronaut pe planetă și în acest context starea celor de acolo îi declanșează introspecția existenței sale, evocarea trecutului cu iubirea pentru Ray. Tema textului se axează pe explorarea interiorului uman, a comunicării, în condiții extreme. Regizorul Bobi Pricop înfăptuiește teatral excepțional descifrarea acestei teme.

Bobi Pricop este o personalitate consacrată pentru încercarea în alte spectacole de a moderniza actul teatral, mai ales prin apelarea la proiecții video, înlocuitoare uneori a scenografiei. De astă dată, folosește o singură înregistrare video doar pentru implicarea lui Gibarian cel trecut în neființă în urma unei boli grave care devine comentatorul filosof al situației celor despărțiți de realitatea vieții. Cu mare rafinament descifrează și dă imagine teatrală Bobi Pricop conținutului adaptării și substratului său meditativ despre viață și personalitatea individuală a omului.

Cadrul fantastic al planetei Solaris, loc al acțiunii, declanșator al singurătății umane și evocare în subconștient a vieții trecute, prind viață scenică prin scenografia inspirat realizată de Oana Micu. Universul Solaris devine prin decor, o ”capsulă” în care se zbat sufletele înstrăinate de atmosfera trăită înainte în viața obișnuită, reală. Scenografa și regizorul exploatează cu abilitate posibilitățile tehnice deținute de scena Teatrului Excelsior, iar publicul devine captiv în urmărirea suspansului acțiunii care îi taie respirația adeseori. Fiecare moment teatral degajă o subtilă trimitere emoțională spre public. Decorul admirabil creat de scenografa Oana Micu, aduce o contribuție substanțială calității spectacolului.

Pentru a susține în fața publicului viziunea regizorală, Bobi Pricop reunește o echipă de înalt profesionalism. În principal pe actorii din distribuție : Camelia Pintilie (Kelvin), Bogdan Nichifor (Ray), Mircea Alexandru Băluță (Snow), Oana Predescu (Sartorius) și lor se alătură proiecții video cu Florin Piersic Jr. în Gibarian, astronautul dispărut. Lor se mai alătură și un copil pentru sprijin al evocării vieții personale. Echipa se completează cu tehnicienii din spatele scenei care cotribuie spectaculos la imaginea reprezentației, iar prestația lor e completată sonor de muzica original compusă de Eduard Gabia. 

Actorii se confruntă cu personaje ce propun o dificilă îmbinare a trăirii în subconștient, cu starea specială, prezența în alt univers. În plan central al acțiunii sunt Kelvin și Ray cel din trecutul astronautei. O performanță în interpretare reușesc Camelia Pintilie și Bogdan Nichifor prin expresia cu substanță a fiecărui moment de confruntare prezent – trecut. Camelia Pintilie este crecetătorul curios al unui nou sistem existențial care îi provoacă însă, evocarea trecutului ca ecou pe tărâmul Solaris. O amintire a trecutului este Ray, cu o bogată biografie, cu rezonanță pentru noul univers, iar Bogdan Nichifor configurează cu finețe, la nuanță, viața unui om aflat în situații extreme. 

Oana Predescu și Mircea Alexandru Băluță, remarcabil definesc pe ”astronauții” care devin victime interioare ale unei lumi ireale. Proiecțiile cu prim planul chipului lui Gibarian, comentator din neant al luptei dintre real și fantasmă, prilejuiește cunoașterea deplină a talentului deținut de Florin Piersic Jr. ”Astronatul” Gibarian își are și el suferința persanală a morții sale, dar sufletul său trăiește pentru a analiza umanitatea indiferent de sistem. 

”Solaris” propune publicului o altfel de oglindă pentru a privi și judeca viața curentă, adevărurile ei, cu efect emoțional. Regizorul Bobi Pricop declara într-un interviu: ” Mi-aș dori ca în SOLARIS, publicul să descopere teatrul ca pe o adevărată planetă vie, o prezență și o experiență misterioasă, de care spectatorii să fie convinși și pe care, descoperind-o să descopere, de fapt, câte puțin despre ei.” A reușit pe deplin să realizeze scenic intenția sa. Spectacolul lansează publicului întrebări și răspunsuri privind existența în viața personală raportată la cea exterioară. Nu este un SF reprezentația, ci un semnal de alarmă pentru viața de astăzi într-o lume în care comunicarea, relaționarea umană particulară, sunt afectate de noi condiții existențiale. ”Solaris” este un eveniment cultural pentru demersul de modernizare a teatrului credibil în expresie, adresat publicului de orice vârstă. 

P.S. Când ”mediocrii au pornit la atac” cu drapelul dorinței de inovație teatrală, acest spectacol le oferă o lecție exemplară despre substanța emoțională necesară de milenii a tratării actului teatral într-o formulă nouă, consistentă și apropiată tematic de condiția publicului din orice epocă. 

”REPETIȚIE PENTRU O LUME MAI BUNĂ”, TEATRUL NAȚIONAL ”I. L. CARAGIALE”, Sala mare ”Ion Caramitru”

 RĂSCOLITOARE ”ECRANIZARE” ... TEATRALĂ

Regizorul spectacolului Radu Afrim este un creator de excepție, mereu aflat în căutarea revitalizării teatrului, pornind de la dramaturgie, la reprezentarea scenică. De la un timp este preocupat de dramatizări sub diferite formule. Optează acum pentru o dramatizare a romanului omonim de Mihai Radu, jurnalist cunoscut prin articolele satirice publicate. Autorul romanului și Ionuț Sociu, concep o dramatizare care se poate integra teatrului epic. Subiectul este relatarea personajului central Paul, născut în comunism care trăiește activ epoca actuală, cu referi grave la evoluția vieții în familie.

Radu Afrim analizează romanul și dramatizarea pentru a propune publicului o adevărată ”ecranizare” teatrală despre trecut și prezentul agitat de libertatea dobândită, dar cu rămășițe din mentalitatea epocii apuse. Tema trecerii prin istorie de la un sistem social la altul, se axează pe viața unei familii care trăiește modest într-unul din blocurile cunoscute din cartierele noastre, proiectat video și pe fundal. Dramatismul, dar și satira le însoțește momentele existențiale, aduse în acțiune de Paul, fiul lui Mircea aflat acum la finalul vieții. Cele două sisteme sociale evocate de Paul, sunt prezentate scenic de regizor prin montajul reușit al acțiunii pe mai multe planuri – ce a fost și cel al rezultatului de astăzi, un joc dramatic, dar și comic al transformării lumii, folosind abil proiecții video apreciabil realizate de Andrei Cozlac.

Excelent lansează reprezentația regizorul printr-un prolog susținut de Paul pe scena mare goală prin jocul din fundal al umbrelor negre ce opresc lumina. Cuvintele lui Paul susțin imaginea momentului și anunță confruntarea care va urma, dintre două epoci, cea a copilăriei și cea a prezentului, toate trăite de acesta. Trecerea în acțiune se face prin manevrarea decorului întrebuințând posibilitățile tehnice din dotarea scenei. Scenografa Irina Moscu imaginează în amănuntul realist semnificativ imaginea unui apartament de bloc banal cu patru camere – dormitor, sufragerie, bucătărie și baie cu ustensilele de rigoare. În debutul prezentării acțiunii acest decor bine conceput, este tras cu aparentă greutate firește, de mama lui Paul, personajul tăcut în conflictul acțiunii, dar victimă a traiului în această familie. Decorul – personaj pe parcusul spectacolului va dispare, lăsând scena goală pentru unele secvențe și va interveni manevrat tehnic, din nou pentru altele.

Întreaga distribuție servește fără reproșuri partiturile atribuite, în plan central fiind însă, trei personaje – Paul (Marius Manole), tatăl (Marius Bodochi) și Mădălina, fosta soție a lui Paul (Mirela Oprișor). Proiecții video cu prim planuri ale interpreților în momente cheie ale acțiunii susțin configurarea esenței caracterizării personajelor. Marius Manole realizează interpretarea excelentă a lui Paul cel cinic, purtând sechele ale trecutului și în prezent. Evocă la nuanță cum Paul a crescut ca pionier pe vremea lui Ceaușescu, în viața de familie care l-a marcat, cu o mamă pierdută în urma unui accident, cu un tată funcționar la ministerul de externe care descoperă că a mai fost și violator al fiicei adoptive emigrate acum în Australia, tată căruia trebuie să îi îngrijească sfârșitul vieții. Paul mai e marcat și de soția de care a divorțat și are acum, o iubire ocazională. Biografia lui Paul este amplă și bogată ca sensuri particulare pentru trecut și prezent. Cinismul personajului e susținut ca motivare cu multă atenție de Marius Manole, admirabil fiind și monologul spre final rostit și proiectat video în prim plan cu actorul. O surpriză aflăm în interpretarea tatălui de către Marius Bodochi, într-un rol de compoziție cu mare măsură prezentat. Tatăl bătrân decrepit apare numai în prezentul acțiunii și locuiește cu Paul. Acesta îl trimite la azilul ”Speranța” care se desființează și e readus acasă de asistenta infirmieră Tamira pe care Paul o angajează să aibă grijă de bătrânul aflat în pragul morții. Debarasat de o anumită manieră în tratarea personajelor din alte spectacole, Marius Bodochi realizează excepțional această compoziție. În preajma tatălui mai apare și acționează cu aceiași mentalitate bolnavă din trecut, prietenul său , Cordoș, fugit de la azil. Este un rol de plan secund care încarcă evocarea epică a biografiei lui Paul, dar interpretarea lui Emilian Mârnea îi dă sens pentru tema tragică a acțiunii. Mirela Oprișor va fi credibil un personaj contemporan, Mădălina, fosta soție a lui Paul, violoncelistă, îndrăgostită de Dinu ”Flautistul”, aflată în conflict cu acesta din cauza câinelui care îi aparține. În privința acestul personaj caracterizarea sa din dramatizare și relaționarea cu celelalte personaje, e fragilă. Actrița reușește totuși, să deseneze cu temperament profilul general al Mădălinei.

Ca și în cazul Mădălinei, și în intervențiile personajelor din planul doi, intervine în viziunea regizorală exagerarea în dirijarea teatrală a multor secvențe. Amprenta personalității regizorale se face simțită prin încărcarea cu scene de dans, cântări, sex, ce trenează ritmul reprezentației fără efect substanțial uneori pentru conflict. Supralicitarea teatrală a unor secvențe este excesiv compusă. De pildă, completarea prezentării Tamirei printr-un dans cu trimitere erotică. Raluca Aprodu reușește o definire la nuanță a Tamirei prin relaționarea cu partenerii, dar dansul pare inutil. Scene erotice cu Paul sunt de asemenea încărcate ca imagine teatrală. Intervențiile în acțiune a personajelor Slavic, prietenul lui Paul și partenerul său în proiecte de publicitate (Emilian Oprea), alături de Gelu, prieten cu Paul și Slavic (Ciprian Nicula), un cuplu homosexual se pare, sunt grotesc tratate și aparțin altui stil de spectacol. Actorii efectuează o interpretare satirică reușită a rolurilor, dar fără substanță pentru demersul general al temei dramatizării – trecut și prezent. În alt plan al acțiunii apare și Dinu ”Flautistul”, personaj desăvârșit creionat de talentatul actor Istvan Teglas, dar exploatat abuziv în scena cu câinele în lesă (Ștefan Iancu, distribuit și în nepotul primăriței). Natalia Călin interpretează rolul mamei lui Paul, cu discreția solicitată de fragilitatea dramatizării, ca apoi să abordeze satiric personajul primăriței de astăzi, trecut în registru comic grotesc de regizor. Scena cu primărița și nepoții pe care vrea să îi promoveze într-un proiect, Camenuță (Crina Semciuc mai e distribuită și în Patricia, rol de figurație) și Bogdănel (Ștefan Iancu), este și ea prin satirizarea ca la estradă dintr-un alt demers teatral în raport cu conflictul principal dictat prin Paul. Actorii se achită de roluri conștiincios. Fiind un text de teatru epic, regizorul își dorește să îi îmbogățească imaginea teatrală dictată de proza romanului de la care a pornit. O face cu fantezie, dar afectează în puține secvențe cu dans, muzică, coerența dramei trăită de Paul cu trecerea de la un sistem social, la altul.

Prin proiecții video apar și Mara cea din Australia (Irina Movilă) și Lavinia, posibila fiică a lui Paul (Cătălina Mihai). Roluri fără o rezonanță credibilă a dramatizării, desenate însă, corect de interprete. Dramatizarea, ca și regia au unele hibe în tratarea ca argument pentru acțiune și substanța tematică mai ales prin personajele secundare și  afectează demersul central. Frustările își spun cuvântul cu greu în esența substratului confruntării trecut și prezent. 

„Repetiție pentru o lume mai bună” rămâne un spectacol deosebit prin alegerea prezentării subiectului trecut – prezent, atât de evident ca efect și în realitatea actuală, prin multe momente răscolitoare emoțional pentru a nu uita trecutul și efectele sale în personalitatea fiecăruia.

P.S. Prin această ”ecranizare” ... teatrală, regizorul Radu Afrim demonstrează capacitatea de a realiza în viitor un film, consistent în exprimare pe un scenariu propiu.

„PUNK ROCK|„ - TEATRUL EXCELSIOR

 O TEMĂ IMPORTANTĂ PENTRU EDUCAȚIE, DISCUTABIL PREZENTATĂ

Acțiunea se petrece într-un liceu, cu adolescenți în uniformă, pe două planuri care se împletesc și prezintă manifestările comunicării între acești tineri aflați în preajma examenului de absolvire. Un plan dezvăluie căutările adolescenților ce sunt la pragul maturității, au dorința relațiilor de dragoste, dar și acțiuni violente, de bullying. Celălalt plan are în centru personajul principal și special, pe William care evolutiv suferă de o degradare psihică și ajunge la crimă. Dramaturgul britanic consacrat, Simon Stephens propune în 2009 acest subiect inspirat de realitatea engleză, dar nu și străin adolescenților de la noi care nu mai poartă însă, uniforma școlii. Alegerea repertorială este o premieră absolută la noi, dedicată publicului tânăr și nu numai lui. Dar ... „adaptarea” scenică pentru realitatea noastră, rămâne discutabilă sub multe aspecte.

„

Punk Rock”, titlul piesei, face trimitere la curentul din anii 70 -80 al celor doritori de libertate manifestat prin muzică, și sunt împotriva autorității și convențiilor sociale. Simon Stephens apelează la acest titlu, ilustrat și prin numeroase momente muzicale cu texte ce vor să arate căutările disperate ale adolescenților, prin acest curent apus și considerat de mulți subcultural, Piesa ignoră cauzele particulare în definirea personajelor profundă, provenite din mediul social - educație, familie, chiar școlarizare care îi determină la acțiuni de violență. Alege doar cazul lui William, un adolescent inteligent, dar suferind de probleme psihice.

Vlad Cristache, o personalitate regizorală, declară în foița program de sală - ”Unde e limita peste care nu poți să treci în încercarea de a fi cu adevărat liber și să evadezi din cușca normelor impuse de societate? Spectacolul este în egală măsură punk și anti-punk.” Răspuns însă, nu dă convingător la această întrebare esențială prin viziunea sa regizorală. 

Alege pentru scena de dimensiuni mici a Teatrului Excelsior decorul mult prea încărcat conceput de Andreea Tecla. Acest decor îngrădește derularea relațiilor dintre personaje și afectează chiar și consistența interpretării personajelor de către o tânără echipă de minunați actori. Manevrarea și transformările decorului vor a ilustra haosul din acel liceu și o face mereu prin efecte doritoare la trimiteri metaforice neconvingătoare. Spune o vorbă populară -”ce e prea mult strică” și decorul o face pe deplin. Podeaua e acoperită de un „covor” negru marcat cu semne în alb specifice studierii unor lecții din școală. La începerea reprezentației schelele decorulu sunt decorate în negru și devin o tablă de scris pentru adolescenți.

Pe parcursul acțiunii aceste cortine negre sunt rupte de la o scenă la alta și dezvăluie schele ce îngrădesc fie o bibliotecă plină de cărți sau WC-ul bărbaților. Pe rămășițe din ”cortinele” negre se va scrie stâlcit cu roșu și ”fuck”. În fundal, în centru sus este și locul toboșarului, iar pe lateralele scenei, în față, stau chitarele. Actorii le vor folosi pentru cântările live la microfon. Ei au beneficiat și de cățiva preparatori pentru acest examen greu de a cânta vocal la microfon. Unii din distribuție au la activ și prepararea pentru spectacolele unor musicaluri printre care și excelenta reprezentație cu ”Familia Addams”, realizate la acest teatru de experimentatul Rpăzvan Mazilu. Punerea în scenă a ”Punk Rock” are în spate o numeroasă echipă. Imaginea vizuală dată însă, de spectacol prin decor și lumini sufocă intențiile tematice substanțiale ale textului.

Tinerii actori din distribuție se confruntă cu interpretarea unor diverse profiluri tipologice și o fac ireproșabil. Sugerează convingător fiecare profil, se adaptează cerințelor de a cânta pentru demonstrarea furiei adolescenților față de sistemul social, dorința de o libertate căreia nu îi înțeleg însă sensurile. Dan Pughineanu este William cel care suferă de o traumă psihică. În prima apariție rostește rapid, sacadat replicile sugerând parcă afecțiunea adolescentului, un tânăr sensibil la emoții, inteligent care se îndrăgostește de nou venita în liceu, Lilly. Cu multă finețe la nuanțele expresiei, la stările prin care trece William și îl degradează mintal, îl împinge până la crimă, actorul construiește admirabil personajul. Ioana Niculae este Lilly, fata candidă, naivă, dornică să își demonstreze feminitatea în relația cu chipeșul Nicholas. Actrița definește remarcabil personajul în esența sa. Singuratic prin timiditate, Chadwick deține o minte sclipitoare, dar e supus agresivității bullying-ului și Alex Popa creionează abil profilul acestui tip de adolescent. Dramaturgul acordă personajului și un important monolog moralizator referitor la dezastrul lumii în care trăim pe care Alex Popa îl susține impresionant, lăsând nu doar asistența liceenilor cu respirația tăiată, dar și publicul. 

Matei Arvunescu este Bennett cel agresiv, sigur pe forța sa. Actorul cu dibăcie subliniază substanța acelui adolescent stăpân pe sine care ignoră prostește orice regulă comportamentală. De Nicholas sunt îndrăgostite toate fetele, dar el este nu numai băiatul chipeș, ci și adolescentul cu o sensibilitate aparte. Alex Călin dă viață personajului cu multă atenție la judecarea fiecărei replici în funcție de tensiunea situației. Cissy vrea iubirea unui coleg și rămne tolerantă în fața violențelor din jur. Ana Udroiu subliniază expresiv tipologia unei astfel de adolescente. Îndrăgostită de profesorul de engleză, Tanya privește cu interes coflictele din jur, dar nu se implică, iar Teo Dincă portretizează reușit profilul acestei tinere și ea naivă. Scena finală a testului la care e supus William după actul criminal, îl aduce în scenă pe Robert Radoveneanu care din puținele replici ce revin examinatorului contribuie bine la tensiunea emoțională a momentului dramatic. „ ... marea calitate a spectacolului este că pune în pagină calitățile celei mai bune trupe de actori tineri din București.” - mai declară regizorul Vlad Cristache în foița program de sală. Are perfectă dreptate. Calitățile lor puteau totuși, mult mai bine evidențiate dacă lipsea haosul vizual al reprezentației pe scena mică a teatrului care funcționează prin decor, cât și o mai atentă coordonare regizorală în ilustrarea scenică a fiecărei secvențe din această tragi – comedie. 

”Punk Rock” cu intervențiile acelui live band full electric este un experiment teatral care transmite degringolata adolescenților ajunși la pragul maturizării din Anglia, dar cu rezonanță confuză pentru realitatea de la noi. Vreme de aproximativ trei ceasuri fără pauză se transmite fără emoție o temă gravă ce afectează tânăra generație.