marți, 31 mai 2022

``AZILUL DE NOAPTE`` - TEATRUL ``BULANDRA`` / Sala ``Toma Caragiu``

 ACTORI MINUNAȚI ... CAPTIVI AI DECORULUI

Teatrul oferă premiere, unele lucrate chiar în condițiile vitrege ale pandemiei. O inițiativă demnă de aplaudat a Teatrului ``Bulandra`` este însă, reintroducerea în repertorioul curent a două spectacole de anvergură, din stagiunile trecute, realizate de regizorul Andrei Șerban, personalitate creatoare de excepție - ``OMUL CEL BUN DIN SECIUAN`` și ``RICHARD 3``, în stagiunea care se finalizează la sfârșitul lunii iunie.

``Azilul de noapte`` rămâne o premieră ciudată, desprinsă de sensurile actualității, dar cu actori minunați, captivi ai piesei lui Maxim Gorki, lansată în 1902 și ai unui decor care le afectează interpretarea. Este o piesă cunoscută a dramaturgului fondator în urmă cu mai mult de un secol, al realismului socialist. Maxim Gorki, activist politic al acelei epoci, prezintă 15 personaje, adăpostite în azilul a doi propietari veroși, sunt oameni decăzuți, învinși de viață. Pledoria dramaturgului pentru tema importanței adevărului, libertății, valorii omului, se rezumă însă, la un conflict simplu – relații de dragoste între trei personaje, acțiunea fiind axată în principal pe monologuri evocatoare ale trecutului. Textul este explicit tezist prin aceste monologuri și prin linia construcției dramatice, stil ce pare depășit astăzi de modernizarea teatrului. Marea majoritate a actorilor din distribuția acestei premiere, reușesc să definească totuși, profilul personajelor, aflați fiind în fața unui text static din epoca realismului socialist.


Regizorul Vlad Cristache respectă linia teatrului realist propusă de Maxim Gorki, rezultatul fiind un spectacol de peste trei ore, cu unele momente admirabile, cu altele plictisitoare pentru publicul mileniului trei. Spectacolul e lipsit de tensiune emoțională și ritm, fiind sufocat de un decor încărcat de elemente, fără a configura atmosfera dramatică a celor ajunși la azil și a servi evidențierea actorilor. Andu Dumitrescu vrea ilustrarea unui subsol imens, aparținând parcă unei clădiri imense și mai extinde spațiul de joc cu o podea în pantă care acoperă fosa centrală a sălii ``Toma Caragiu``. Se vrea un decor cu trimitere spre lumea întreagă, dar nu reușește o convenție acceptabilă. Spectatorii vor ajunge cu greu la locurile indicate, ocolind podeaua în pantă nefuncțională pentru sală și nici pentru acțiunea piesei.``Beciul`` lui Gorki e plin de țevi mari de la care azilanții își procură apă, iar în debutul reprezentației, un azilant se spală gol pentru a preciza rostul țevilor. Decorul subsolului completează spațiul în fundal și cu un mare cuptor, loc de dormit al Actorului, și cu o toaletă fără ușă. Tot în fundal mai există o scară înghesuită cu trimitere spre locuința patronilor. Singurul element cu sens major pentru acțiune, rămâne o micuță fereastră ce indică trotuarul unei străzi, folosită cu pricepere de regizor. 


Evident că azilul are și câteva paturi cărora în mod stupid, scenograful le dă o lenjerie de un alb imaculat, ca într-un hotel cu mai multe stele. Decorul lui Andu Dumitrescu se vrea a fi realist, dar e compus haotic din elemente exagerate care nu sprijină teama și miezul ei. Costumele merg pe aceiași linie confuză și nu servesc galeria de portrete oferite de dramaturg. Nici manevrarea luminii scenice nu ajută scoaterea în evidență a interpreților.


În acest decor amplu, regizorul beneficiază de harul unor actori de marcă ai teatrului, dar nu poate activa convingător și relațiile strict necesare dintre personaje care au o viață activă în decăderea lor. La beție, ei ajung să și cânte împreună, momentul corului fiind interpretat excelent de actori. Decorul prin panta scenografului, nu dă posibilitatea tratării regizoralae a relațiilor lui Vaska Pepel (Adrian Nicolae), un hoț, amantul patroanei Vasilisa (Rodica Lazăr) care e dornic de schimbare într-o altă viață, alături de sora patroanei, Natașa (Maria Veronica Vârlan), ei fiind eroii conflictului. Adrian Nicolae încearcă o caracterizare a personajului în atmosfera superficială a decorului. Prima parte a reprezentației prezeintă teatral afectat personajul Anna care suferă de o boală gravă și tușește tot timpul, dar anulează și prin decor relațiile cu cei din azil. Oana Tutor reușește să stabilească totuși, discret, relația cu Luka (Marian Râlea), stâlp al apărării credinței. 


Prin numeroasele monologuri, mai scurte sau mai lungi, actorii reușesc remarcarea. Cornel Scripcaru în Satin, fost pușcăriaș, impresionează prin credința relatării monologului despre OM. La nuanță sugestivă prezintă Ioana Anastasia Anton pe Nastia, prostiuata care citește romane romatice cu soluțiide viață la care visează. Andi Vasluianu este exemplar prin modul construcției lui Kleșci, soțul Annei răpusă de boală. Și atunci când nu are replică, actorul rămâne în starea tensionată a celui căutător al unui mod de existență, înfrânt de condițiile sociale. Sensibilitate, trăire interioară, acordă Maria Veronioca Vârlan interpretării Natașei, cea chinuită de familia patronilor. Un rol dificil cel al Actorului eșuat în profesie, e rezolvat scenic excelent de Lucian Ifrim prin monolog. Omul cel bun și neputincios să schimbe lumea, Luka, prilejuiește lui Marian Râlea, o nouă remarcare a harului său. Actorul merge pe linia unui firesc în rostirea cu sensuri multiple a fiecărei replici și atenție pentru încercarea de relaționare cu partenerii. Dan Aștilean punctează esența tipologiei patronului Kostîliov, dar scena uciderii personajului e derizoriu ilustrată teatral. Rodica Lazăr compune din amănunte semnificative pe Vasilisa, autoritara patroană, care e și o femeia dornică de dragoste. Destinul distrus al altor personaje este evidențiat admirabil de Adrian Ciobanu (Baronul), Radu Amzulescu (Bubnov), Constantin Dogioiu (Tătarul), alături de Silviu Geamănu (Zob) și Ștefan Iancu (Alioșka). Sunt personaje din planul doi al acțiunii, dar actorii se remarcă în diverse momente . Distribuției îi sporește valoarea interpretării prin Anca Sigărtău (Kvașnia) și Marius Chivu (Medvedev). Dramaturgul dă flexibilitate rolurilor. Kvașnia e cea mereu grijulie pentru ordinea din azil, dar cu interes și la Medvedev, fost polițist. Actorii reușesc un desen complex cu amănunte de expresie al profilului deținut de personaje. Actorii sunt minunați în diferite secvențe din spectacol, dar din nou se simte necesitatea coerenței într-un proiect teatral în colaborarea regizor – scenograf pentru a exploata substanța piesei prin talentul actorilor.

``Azilul de noapte`` rămâne un spectacol în care absentează intenția majoră, actuală de comunicare emoțională a unei teme specifice și prezentului printr-o formulă teatrală viu realistă a zilele noastre.


marți, 17 mai 2022

``PESCĂRUȘUL`` - TEATRUL NAȚIONAL ``I.L.CARAGIALE`` / Sala mare ``Ion Caramitru``

 DEZASTRUL ``FORMEI FĂRĂ FOND``

Cehov a devenit o țintă reprtorială pentru reprezentare la Naționalul bucureștean, în stil contemporan, mai zis și modern. Apreciatul regizor Radu Afrim a oferit în 2019 o ``adaptare liberă și non-conformistă`` pentru ``Trei surori``, cu specificarea de rigoare. Anul trecut s-a oferit ``Stupid Fucking Bird`` de Aaron Posner în cadrul proiectului``Uși deschise pentru toți`,` în regia unui actor, adaptare liberă și non-conformistă după ``Pescărușul``. Acum vine regizorul Eugen Jebeleanu să prezinte tot ``Pescărușul``, fără o elementară precizare pe afiș și în programul de sală, cu specificarea că ar fi o tratare non-conformistă de a arăta cât de contemporan este ... Cehov. Se precizează doar la casa de bilete, că este un spectacol interzis celor sub 16 ani. 

Cehov rămâne o valoare culturală universală și e considerat un analist al sufletului uman, un fin psiholog. Temele sale sunt mereu actuale, indiferent de secolul prezentării pe o scenă. ``Pescărușul``, piesa lansată la rampă în 1896, propune tematic analiza dragostei împărtășită sau nu între parteneri, idealuri înfăptuite sau nu, și ideea ironică de forme noi în teatru. Temă bogată în sensuri e perfect actuală și în prezent. Regizorul Eugen Jebeleanu alege să prezinte, ``drumul nou în teatru``, non-conformist pentru piesa lui Cehov, drum bătut, chiar cu succes de alți regizori. Conceptul său, pare determinat de prima scenă din piesa lui Cehov, de monologul Ninei datorat lui Treplev, fiul actriței Arkadina, ca o pledoarie conflictuală pentru forme noi de teatru, iar regizorul își dorește ilustrare astăzi. Spectacolul începe însă, cu ... monologuri rostite în germană, în maghiară, în spaniolă - fără nici un argument dramatic - traduse video. Aproape jumătate de oră din reprezentație, proiecții video ar vrea să indice o nouă formulă regizorală. Regizorul mai desprinde din tema lui Cehov și dragostea între bărbat și femeie, dintre mamă și fiu, dar o tratează teatral drept dorință erotică pasională sexual, cu nuditatea de rigoare, evident și prin proiecții. Viziunea regizorală propusă de Eugen Jebeleanu trimite la Antonin Artaud (1896 – 1948), dramaturg, regizor, actor și teoretician care nega teatrul psihologic și se rezuma la o formulă nouă de forță senzorială pe relația spectacol – spectatori. Teoria lui Artaud, a decedat de mult, iar în mileniul trei au venit alte teorii de inovație teatrală. Proiecțiile video care vor înfrățire teatru – film, dar și ele, prin percepția publicului au o cale spre apus. Regizorul le aplică însă, fără discernământ ca rezultat emoțional pentru public.

Eugen Jebeleanu e ales cu proiectul său de Naționalul din Capitală, în urma biografiei cu referire la spectacolele realizate la Paris de compania sa independentă, dar lipsite de relevanță, și pentru un film afirmat doar la premiile Gopo, cu audiență minimă la public. Aplică pentru spectacolul ``Pescărușul`` în mod exagerat la maxim, proiecții video (director de imagine Marius Panduru) și ignoră importanța ACTORULUI într-un spectacol teatral. Relațiile dintre personaje, analiza lor sub aspect psihologic, nu mai există și o exprimă într-o formă fără fond, doar ca erotism. Personajele, chiar și în proiecții au doar, preocupări erotice sau ca actori care studiază parcă replicile.

Decorul (Velica Panduru) se rezumă la folosirea fără sens a trapelor din dotarea scenei mari. Apar o masă lungă, apoi ilustrarea cabinelor actorilor și în ultimul act se vrea o ilustrare tradițională a epocii acțiunii piesei lui Cehov într-o scenă scurtă, cu aglomerare de obiecte. Decorul nu deține semnificații pentru subiect. Costumele se vor moderne, sportive în majoritatea scenelor, și cu genunchiere de protejare a actorilor când regizorul le indică să se târască pe scena mare, să spele podeaua, în scene majore pentru conflictul inițiat de dramaturg. Actorii vor îmbrăca însă, fără rost și alte costume, fie din epoca lui Cehov, fie cel de ... toreador pentru Samarev! Motivație nu există pentru această manevrare a costumelor. Absurdul domină scenografia prin viziunea regizorului.

Haosul viziunii regizorale vrea să indice că ne aflăm la o reprezentație de teatru în teatru. La începutul acțiunii, în fața monologului Ninei, pledoarie pentru o formă nouă de teatru, în care ea e legată ca o deținută și poartă masca terorii, distribuția se refugiază ca să o privească în rândul întâi al sălii. Regizorul ar vrea sugerarea relației spectacol = spectatori, ca Artaud. Continuă intenția prin pregătirea actorilor în culisele expuse în decor, în cabine, unde își schimbă costumele sau arată relații personale între ei, subliniate și prin unele proiecții insistente. Totul fără o elementară logică în raport cu piesa lui Cehov apărută pe afiș. Oricine care nu cunoaște piesa lui Cehov sau o știe din alte montări scenice, nu poate percepe măcar subiectul textului, privind această reprezentare teatrală în care dragoste ar presupune doar un act erotic. Peste toate, viziunea regizorală folosește o muzică (Remi Billardon) și o ilustrație sonoră stridentă . Pe lângă intervenții fără sens de ``șlagăre`` străine, perzistă în reprezentație un fundal sonor continuu, cu accente stridente care acoperă și replicile rostite la lavalieră de actori.


Situația actorilor care au acceptat această viziune regizorală ambițioas absurdă, în numele inovației teatrale, dar fără pic de credibilitate, este grea și discutabilă. Toți actorii vor să fie pe scenă, dar e necesară mâna regizorală să le servească talentul. Tineri precum Niko Becker în rol principal, Treplev cel dornic de o creație nouă în teatru, se exprimă corect, uneori în germană, și Eva Cosac în Nina, ambele personaje dornice de o celebritate eșuată, se pot remarca totuși, în câteva momente scurte, dar nu servesc o caracterizarea profundă a personajelor. Irina Movilă în Arkadina, actriță de prestigiu a Naționalului, se luptă să puncteze, cât de cât, evoluția stâlciată de viziunea regizorală a pesonajului. Dar regăsim în distribuție și actori de marcă afirmați în alt spectacol ``Pescărușul`` în regia lui Andrei Șerban la Unteatru. Emilian Oprea a interpretat atunci, remarcabil, pe Trigorin, acum în Dron, doctorul lui Cehov, este doar un tip tatuat, cu pofte erotice. Richard Bovnoczki a fost Trigorin și în altă reprezentație a aceleiași viziuni regizorale, Doctorul, roluri excelent interpretate, acum este ... toreadorul ... Samarev. În Sorin, fratele Arkadinei, cel pe care regia îl determină să vorbească și ungurește, apare un alt actor de importanță al Naționalului, Istvan Teglas, dar nu poate sugera în această viziune nimic din rostul personajului. Alexandru Potocean, un actor de frunte al Naționalului, interpretează pe scriitorul Trigorin și regia îl obligă să facă striptis, să rămân ca un Adam, într-o relație majoră de confruntare cu amanta sa Arkadina care se târăște pe scenă. Toate scenele esențiale cu personajele centrale se prezintă pe o scenă goală, foarte mare, iar interpretarea actorilor se diminuează la maxim, chiar dacă actorii, ca și Alexandru Potoceanu în Trigorin, depun eforturi considerabile pentru sugerarea cât de cât, a identității personajului. ``Spațiul goală`` are tradiție de la Peter Brook, aplicată și de Andrei Șerban, în alte condiții scenice însă, folosit cu succes.

``Pescărușul`` este un spectacol ce nu poate fi considerat nici măcar un experiment. E un împrumunt, să nu îi zicem furt, de intenții stilistice, din numeroase curente estetice, lipsit de o elementară coerență. Titlul spectacolului ``Pescărușul``, regizorul îl folosește să demonstreze că o ... ``formă fără fond`` se poate prezenta și pe prima scenă a țării. Apar totuși întrebări. Teatrul Național cum își construiește repertoriul? Teatrul Național are un consiliu artistic să promoveze proiecte care servesc cultural menirea sa? Valorile dramaturgiei clasice pot fi terfelite cu intenții penibile în numele dorinței că rămân contemporane?


P.S. Un astfel de spectacol arată un aspect grav care macină societatea - analfabetismul funcțional, inacceptabil și în zona culturală servită de teatru.

Fotografii reprezentative pentru acest spectacol, nu au apărut, poate și din decență față de conținutul lor. Ilustrațiile de mai sus au la bază ... proiecții video. 

luni, 9 mai 2022

``OPERA DE TREI PARALE`` TEATRUL EXCELSIOR

 MANIERISMUL AFECTEAZĂ CONȚINUTUL ... OPEREI

Răzvan Mazilu a demonstrat printr-o serie de spectacole, că este un maestru al teatrului musical. A realizat chiar la Teatrul Excelsior, un spectacol memorabil, ``Familia Addams``. Acum, după excelentul spectacol musical ``Cabaret`` pe libretul lui Joe Masteroff, montat la Teatrul Odeon, propune ``Opera de trei parale`` de Bertolt Brecht, nu un musical, ci o piesă celebră cu songuri, monologuri muzicale, foarte actuală prin conținut, spectacol așteptat cu mult interes. Cum se mai întâmplă oricărui creator, de astă dată Răzvan Mazilu nu a găsit o soluție inspirată pentru ``Opera de trei parale``. A aplicat manierist, cu exagerări grotești, ca un șablon, viziunea teatrală de la ``Cabaret``. Dar ... între libretul lui Joe Masteroff și piesa ``teatrului epic`` de Bertolt Brecht, sunt diferențe majore sub aspect literar, de la tematică, la substratul acțiunii, până la stilul cultivat de dramaturg.

Bertolt Brecht (1898 – 1956) a vrut să revoluționeze teatrul, să îl scoată din linia clasică sau naturalistă. A pledat ca teoretician în numeroase eseuri pentru ``teatrul epic`` cu efectul ``distanțării`` de provocare explicită a publicului la judecarea acțiunii prin songuri moralizatoare. În 1928, încearcă să aplice teoria estetică piesei ``Opera de trei parale``. Subiectul ales servește și astăzi o temă foarte actuală, când teoria sa a apus, iar teatrul a dezvoltat alte forme de exprimare, moderne pentru publicul mileniului trei. ``Teatrul epic`` moralizator prin monologuri – song, explicite ca într-o fabulă, evidente în acest spectacol pare dedicat publicului de la o ... grădiniță, chiar dacă ne confruntăm în prezent și cu analfabetismul funcțional în societete. Viziunea spectacolului lui Răzvan Mazilu suferă grav de acest demers de ilustrare teatrală exagerată, fără a exploata credibil conținutul substratului tematic rămas actual. 

``Opera de trei parale``, pe muzica lui Kurt Weill cu songuri care au devenit în timp șlagăre, este o adaptare după 200 de ani făptuită de Brecht, a piesei ``Opera cerșetorilor`` de John Gay. Acțiunea cu hoții conduși de Mackie Șiș, cu cerșetori și prostituate, e plasată la Londra, în perioada interbelică și toți au pofta câștigului imoral și imediat de bani, specifică unei lumi bulversate moral. Mackie Șiș, personajul central ajunge să fie condamnat la spânzurătoare , dar e salvat de un ... decret regal, ca în orice societate lipsită de reguli și principii. Acțiunea se poate plasa astăzi, mai în toate colțurile lumii, și denotă valoarea piesei lui Bertolt Brecht, jucată pe mai multe meridiane


Regizorul Răzvan Mazilu vrea sublinierea exagerată a moralei songurilor și ignoră baza motivării prin acțiune a personajelor. Subiectul se face greu înțeles prin această tratare teatrală. Se perindă mereu pe scenă personaje în uniforme negre, cu cutii pe cap, cu specificări ``Omul`` și cu trimiteri scrise la acțiune și songuri. Această exagerare teatrală distruge miezul piesei. Actorii nu mai au de creionat personaje – hoți, prostituate, cerșetori -, rostesc doar replici pentru tipologii fals ilustrate scenic. Actorii devin doar purtători de cuvânt și cântări, exteriori, fără a susține relații cu partenerii. Brecht și-a dorit ``teatru epic``, dar personajele sale au consistență în acțiune, iar în acest spectacol, majoritatea lor devin caricaturi derizorii.

Absența consistenței viziunii regizorale se amplifică prin costumele create de ... regizorul Răzvan Mazilu. Aceste costume rămân numai o explozie de fantezie, un amalgam de stiluri și epoci, lipsite de motivare în raport cu derularea acțiunii. Dacă Meckie (Lucian Ionescu) apare costumat ca în epoca lui Ludovic Soare al Franței, iar Brown (Mircea Alexandru Băluță), șeful poliției, ca un cetățean de astăzi, e posibilă sugerarea că indiferent de epocă, hoția e tolerată. La rândul său, moderatorul acțiunii (Dan Pughineanu) sub diferite costume extravagante și machiajuri, dezvoltă totuși, ca actor un posibil comentator atractiv, ca și cei trei colegi citați mai sus


În rest, toate costumele, machiajul, perucile, nu servesc actorii pentru ilustrarea unui plan sugestiv al acțiunii. Costumele pot șoca ca apariții, dar nu sprijină menirea personajelor în morala fabulei brechtiene, fie că sunt purtate de prostituate, hoți sau cerșetorii, conduși de cuplul profitor și avut al familiei Peachum. Un decor simplu, dar cu sens pentru subiect, concepe Dragoș Buhagiar pe ideea că asistăm la imaginea teatrului în teatrul lumii. Scena mică a Teatrului Excelsior e ocupată, lăsând libere lateralele, de o altă scenă pentru acțiune, desenată precum cea a unui teatru clasic. Rămâne însă, un aspect discutabil, pentru că în acest spațiu de joc, dorit de conceptul regizoral, folosind e drept și planul general al scenei Teatrului Excelsior, trebuie să evolueze pe scenă o distribuție cu 20 de actori. Derularea acțiunii duce la o înghesială, sporită și prin prezența celor purtători de cutii pe cap.

Excelent, la superlativ, sunt interpretate muzical songurile de fiecare actor, reunit și într-un cor cu colegii. Interpretarea însă, în sine a personajelor prinde grotescul și falsul expresiei. Sunt prezentate doar cu nume personajele, dar consistența, și substratul motivațional pentru acțiune, funcționează grotesc, fals, în această viziune regizorală. Lucian Ionescu încearcă și reușește uneori, să configureze profilul rolului central, Meckie Șiș, dar relaționarea acestuia cu partenerii – începând cu logodnica Polly, fiica lui Peachum și cu echipa de hoți pe care o domină, e absentă din îndrumarea regizorală. Toți cei din distribuția numeroasă pe care nu e cazul a îi nominaliza, s-au remarcat în alte spectacole ca talente de înaltă clasă, acum însă, execută o ... figurație care știe să cânte foarte bine. Iată cum și actori de forță pot eșua în fața unui concept regizoral superficial. Execută caricaturi stângace, purtătoare de costume fără rost pentru importanța rolului și o mișcare scenică haotică, la care mai intervin și restrânse momente uniforme de dans în ansamblu (coregrafia Răzvan Mazilu). Peste toate, posibila interpretare a personajelor e înecată de numeroasele apariții de grup a celor cu cutii-mască.

``Opera de trei parale`` poate fi un spectacol care atrage public, cu efort realizat de actori și aparent spectaculos prin titlu și costume, dar lipsit de demersul emoțional al ilustrării teatrale a temei majore care condamnă o societate bulversată de hoție și cerșetorie. Se cântă, se mai și dansează uneori, dar totuși, ce se transmite publicului cu măștile cutii? O morală concepută simplist teatral, cu exagerări derizorii. Din păcate, Răzvan Mazilu a citit astăzi, neconvingător piesa lui Bertolt Brecht și a aplicat manierist o parte din conceptul dezvoltat pentru ``Cabaret`` (spectacol comentat pe acest blog) care nu are nici o legătură cu acestă piesă de referință ca sens tematic actual și nici cu apusul teoreticianului dramaturg.

marți, 3 mai 2022

``PĂRINȚI ȘI COPII`` - TEATRUL NAȚIONAL ``I.L.CARAGIALE`` / Sala Mare ``ION CARAMITRU``

 APLAUZE PE DEPLIN MERITATE!

După doi ani de pandemie cu restricțiile de rigoare, publicul aplaudă acum, ori ce spectacol, în special comedii realizate mediocru și chiar sub orice limită artistică. 


Părinți și copii`` la Sala Mare ``Ion Caramitru`` este însă, o tragicomedie, cu final dramatic care obține aplauze meritate pentru interpretare – regie, actori, scenografie, iar tema sa devine foarte actuală ca substrat prin subiectul conceput în ... 1852 de Ivan Turgheniev în romanul său celebru. Irlandezul Brian Friel transformă proza într-o piesă de teatru cu același titlu, ca și romanul. Subliniem că titlu nu are trimitere la un conflict obișnuit între ``părinți`` și ``copii``, ci la un conflict între două principii de viață, două ideologii, una va fi apoi, amplificată în secolul XX și distrugătoare pentru umanitate prin două războaie mondiale. Conflictul piesei angrenează pe cei naivi, cu principii liberale - ``părinți`` cu nihiliști, radicali pentru schimbarea lumii prin forță - ``copii``. Brian Friel adaptează romanul și evidențiază caracterele fiecărui personaj, uneori totuși, în prima parte a piesei prin scene explicative poate prea lungi.


Acțiunea piesei pornește de la venirea acasă a doi studenți de la Sankt Petresburg – Arkadi, alături de prietenul Bazarov , personajul principal care pledează pentru nihilism. Confruntările între principiile de a privi viața sunt declanșate radical de Bazarov cu cei de acasă, personaje inocente, simplist gândind o analiză a existenței. Confruntările sunt uneori comice prin ridicolul celor de acasă, dar devin dramatice în final, nihilistul vrea distrugerea unui stil de viață, dar nu are soluție pentru înlocuirea lui. Spectatorii vor urmări o acțiune petrecută în secolul al XIX-lea care are însă, substrat bogat de a judeca personajele de astăzi, prin prizma prezentului secol XXI.

Spectacolul atrage interesul publicului printr-o imagine scenică generală strălucitoare , cu un decor-``personaj`` subtil în sensuri – autor Adrian Damian și costumele de epocă datorate Luizei Enescu, acțiunea fiind dirijată teatral cu abilitate de maestru de către regizorul Vlad Massaci. Rezultatul este un rafinat spectacol la care publicul râde în fața unor secvențe, dar rămâne și mut în fața altor momente dramatice. Regizorul Vlad Massaci a tratat în profunzime oferta piesei, cu grijă pentru interpretarea actorilor, ca să prezinte consistența personajului atribuit fiecăruia.


Scena Sălii Mari ``Ion Caramitru`` este, în sfârșit, folosită la capacitățile sale tehnice. Adrian Damian întrebuințează cu pricepere trapele scenei ca prin decor să localizeze acțiunea, de la moșia lui Nikolai, tatăl lui Arkadi, la casa părinților lui Bazarov. Decorul -``personaj`` se transformă mereu cu majore semnificații prin obiecte care în debutul reprezentației sunt instrumentele unei mari orchestre a lumii sau în celălalt loc al acțiunii, cu numeroase icoane pe pereți, ce își schimbă poziția când conflictul devine dramatic. Tot acest ``mobilier`` surprinzător, încărcat de simboluri, reușește motivat să transmită și atmosfera, dictată de conflict. Decorul excelent compus de Adrian Damian ``vorbește`` expresiv despre viață și avatarurile ei. Timpul acțiunii prinde culoarea epocii prin costumele cu migală concepute de Luiza Enescu pentru a servi tipologic personajele și sunt un joc între nuanțe de alb și negru pentru costumul uniformă al celor doi studenți nihiliști. Scena Mare solicită atribuirea unei mișcări scenice ample a interpreților pentru a acoperi spațiul de joc. Regizorul Vlad Massaci în colaborare cu Florin Feroiu, intervine și cu un moment de dans, conducând inspirat mișcarea scenică pe mai multe planuri, scena fiind gazda unei lumi active, frământate mereu. Trebuie subliniat că spectacolul durează trei ore cu pauză, dar nimeni nu simte trecerea timpului, spectatorii fiind interesați să urmărească acest confilct de idei despre viață, prezentat scenic cu ritm și tensiune de regizorul Vlad Massaci.

Pentru public miezul spectacolului rămân însă, actorii pe care îi aplaudă, nu numai la final, dar și în unele scene pe parcursul acțiunii, dar fără un concept regizoral solid, ei nu puteau realiza performanțe în interpretare. Vlad Massaci și-a ales cu mare atenție distribuția, fiind preocupat ca și atunci, când personajele nu au replică să participe expresiv la momentul scenic și să relaționeze tăcut. 


În prim plan al acțiunii este Bazarov cel nihilist, iar interpretarea lui Andrei Huțuleac îi aduce aprecieri la superlativ. Amintim că actorul s-a afirmat în trupa regizorului Victor Ioan Frunză, și la Teatrul Metropolis, dar a câștigat sporite aprecieri și în debutul de la Naționalul bucureștean, în dificilul rol din ``Noaptea lui Helver``. Andrei Huțuleac construiește și trăiește intens, în amănunt, interiorul lui Bazarov cel cu o carte roșie mereu în mână, cel disprețuitor față de societatea de la moșia lui Nikolai și față de femei, care vrea o schimbare radicală, fără a propune concret și o altă linie de viitor, dar soarta ... îl duce la o încercare sentimentală față de Ana și la un final tragic, când ingrijește țăranii bolnavi de tifos. Andrei Huțuleac speculează inteligent fiecare subtext al replicii pentru a servi tematica piesei și a arată că Bazarov este de fapt, un om, victima unor principii extremiste absurde. Arkadi, prietenul lui Bazarov, nu acceptă până la urma concretul credinței depline în nihilism, iar Alexandru Potocean realizează o interpretare de înaltă clasă a personajului. Arkadi are o evoluție în acțiune ce îi frânge credința în doctrina prietenului, poate și din suprficialitatea de a îi judeca gravitatea și actorul sugerează remarcabil atitudinile și relațiile unui personaj ușor manevrabil de o doctrină care constată că nu îi servesc credinței personale.

Superlativele au cuvinte puține în vocabular, să fie atribuite și interpretării lui Richard Bovnoczki pentru rolul unchiului Pavel și lui Mihai Călin pentru personajul Nikolai. Pavel este un intelectual preocupat de lectură, dar nu se implică în confruntările doctrinare din jur și dorește să plece în Europa. Richard Bovnoczki definește perfect tipologia specială a celui lipsit de atitudine în fața unei confruntări grave de idei doctrinare, dar care reacționează și îl provoacă la un duel penibil pe Bazarov pentru intenția primitivă de a poseda o femeie, care încalcă moral reguli sociale. Din nou, Richard Bovnoczki dovedește capacități deosebite de adaptare credibilă la profilul oricărui personaj în care e distribuit. 




Moșierul Nikolai e vârful grupării care vrea să servească libertate de acțiune în viață, dar derizoriu o percepe, cu hibe chiar în viața personală. Mihai Călin în acest rol de opozant de fapt, lui Bazarov, este excelent. Construiește treaptă cu treaptă relaționarea cu iubita Fedosia cu care are și un copil după decesul uitat al soției, cu fiul Arkadi, dar și cu nedumerire și acceptare a prezenței lui Bazarov. Rolul este complex, iar actorul îl definește la nuanță cu trimitere spre modul artificial de a privi viața și mediul social.


Dacă rolurile masculine sunt piloni ai tematicii în confruntarea de principii, cele feminine rămân la nivel de argumente ale acțiunii. Distribuția se achită încântător de interpretarea fiecărui personaj. Cosmina Olariu în Fedosia, slugă la moșia lui Nikolai și acum iubita lui cu un copil, dezvoltă evoluția personajului admirabil cu o specială sensibilitate în relații. Fedosia își schimbă atitudinile, când relația cu Nikolai o face să aibă cheile moșiei la brâu. Interpretarea personajului este desăvârșit făptuită de actriță. Revenirea Crinei Semciuc într-un rol de importanță precum cel al Anei, pe scena Naționalului este demnă de aplauze. Actrița definește în esență pe Ana, propietară de moșie, cunoscătoare a unor reguli pentru profit, o femeie cu farmec personal provocator pentru Bazarov. O tânără actriță în debut la Național, Măriuca Serena Bosnea se remarcă în Katia prin modul în care participă și tăcut la acțiune, dar mai ales prin naivitatea celei care reușește totuși, să aibă un statut în familia lui Nikolai. Cu energie definește Fulvia Folosea tipologia slujnicii la moșie. Diana Dumbravă în rolul mamei lui Bazarov este ireproșabilă prin modul în care relaționează sensibil cu fiul pe care nu îl înțelege și e distrusă apoi, de pierderea lui. Emilia Popescu se confruntă cu un rol schematic în piesă, cel al prințesei Olga, o femeie cu mintea în alt univers, interpretat până la momentul final, pe linie comică.

Distribuția se completează prin alte personaje masculine. Mihai Verbițchi revine pe scenă în rolurile lui Prokofici și Timofeici, șefi ai personalului care servesc familiile Nikolai și Bazarov, și o face desăvărșit și diferențial. Vitale Bichir se confruntă cu rolul important al tatălui lui Bazarov, un medic militar în rezervă. Întâlnirea tatălui cu fiul venit de la studii medicale la Sankt Petersburg, este desăvârșit redată de actor, subliniind că fiecare are alte concepte de viață, chiar și profesionale, diferite. În monologul scenei în care tatăl deplânge moarte fiului, actorul pare că nu mai găsește o cale de interpretare credibil transmisă. E drept că pentru Scena Mare actorii folosesc lavaliere în interpretare și le întrebuințează foarte bine, dar în scena citată efectul lor nu s-a simțit. Mult caricatural este prezentat Piotr, servitor la moșie, de către Emilian Mârnea, dar și regizorul poate fi autor la această exagerare derizorie, în raport cu tema centrală a piesei. Distrbuția în ansamblul ei demonstrează că Teatrul Național deține actori de valoare care așteaptă valorificare și în alte proiecte sub îndrumarea unor regizori inspirați.

Trebuie să revenim și la importanța alegerii repertoriale a unei piese cu substrat foarte actual care merită aplauze. Finalul reprezentației, al conceptului regizoral, taie respirația publicului. Nu se poate omite acest final dintr-un comentariu. Scena e goală de personaje, dar în penumbră vine decedatul Bazarov și cenușiu în alb și negru se proiectează pe fundal imagini cu Lenin, Stalin și Putin, și brusc reflectoarele se îndreaptă spre public spre a judeca acest conflict de doctrine fals argumentate și practicate dramatic de inițiatori. Excelent e finalul conceput regizoral pentru un spectacol în care nu intervin astfel de demersuri în ilustrarea teatrală, dar servește la sfârșit, impresionant substratul tematic al piesei. Finalul, ca și întreaga ilustrare teatrală a unui conflict de idei pornit din secolul al XIX-lea, stârnește aplauzele entuziaste ale publicului. 

``Părinți și copii`` este un spectacol captivant, fastuos, eveniment cultural, bine venit pentru oricare categorie educațională de public. Spectatorii se pot și amuza ca la o comedie, dar majoritatea lor vor rămâne cu intenția de a regândi demersul actualității curente, ce le poate afecta dramatic existența prin motivarea promovată pentru un război drept pretext al unei idiologi absurde, dar cu sens de a domina lumea.

Fotografii – Florin Ghioca