``AZILUL DE NOAPTE`` - TEATRUL ``BULANDRA`` / Sala ``Toma Caragiu``

 ACTORI MINUNAȚI ... CAPTIVI AI DECORULUI

Teatrul oferă premiere, unele lucrate chiar în condițiile vitrege ale pandemiei. O inițiativă demnă de aplaudat a Teatrului ``Bulandra`` este însă, reintroducerea în repertorioul curent a două spectacole de anvergură, din stagiunile trecute, realizate de regizorul Andrei Șerban, personalitate creatoare de excepție - ``OMUL CEL BUN DIN SECIUAN`` și ``RICHARD 3``, în stagiunea care se finalizează la sfârșitul lunii iunie.

``Azilul de noapte`` rămâne o premieră ciudată, desprinsă de sensurile actualității, dar cu actori minunați, captivi ai piesei lui Maxim Gorki, lansată în 1902 și ai unui decor care le afectează interpretarea. Este o piesă cunoscută a dramaturgului fondator în urmă cu mai mult de un secol, al realismului socialist. Maxim Gorki, activist politic al acelei epoci, prezintă 15 personaje, adăpostite în azilul a doi propietari veroși, sunt oameni decăzuți, învinși de viață. Pledoria dramaturgului pentru tema importanței adevărului, libertății, valorii omului, se rezumă însă, la un conflict simplu – relații de dragoste între trei personaje, acțiunea fiind axată în principal pe monologuri evocatoare ale trecutului. Textul este explicit tezist prin aceste monologuri și prin linia construcției dramatice, stil ce pare depășit astăzi de modernizarea teatrului. Marea majoritate a actorilor din distribuția acestei premiere, reușesc să definească totuși, profilul personajelor, aflați fiind în fața unui text static din epoca realismului socialist.

Regizorul Vlad Cristache respectă linia teatrului realist propusă de Maxim Gorki, rezultatul fiind un spectacol de peste trei ore, cu unele momente admirabile, cu altele plictisitoare pentru publicul mileniului trei. Spectacolul e lipsit de tensiune emoțională și ritm, fiind sufocat de un decor încărcat de elemente, fără a configura atmosfera dramatică a celor ajunși la azil și a servi evidențierea actorilor. Andu Dumitrescu vrea ilustrarea unui subsol imens, aparținând parcă unei clădiri imense și mai extinde spațiul de joc cu o podea în pantă care acoperă fosa centrală a sălii ``Toma Caragiu``. Se vrea un decor cu trimitere spre lumea întreagă, dar nu reușește o convenție acceptabilă. Spectatorii vor ajunge cu greu la locurile indicate, ocolind podeaua în pantă nefuncțională pentru sală și nici pentru acțiunea piesei.``Beciul`` lui Gorki e plin de țevi mari de la care azilanții își procură apă, iar în debutul reprezentației, un azilant se spală gol pentru a preciza rostul țevilor. Decorul subsolului completează spațiul în fundal și cu un mare cuptor, loc de dormit al Actorului, și cu o toaletă fără ușă. Tot în fundal mai există o scară înghesuită cu trimitere spre locuința patronilor. Singurul element cu sens major pentru acțiune, rămâne o micuță fereastră ce indică trotuarul unei străzi, folosită cu pricepere de regizor. 

Evident că azilul are și câteva paturi cărora în mod stupid, scenograful le dă o lenjerie de un alb imaculat, ca într-un hotel cu mai multe stele. Decorul lui Andu Dumitrescu se vrea a fi realist, dar e compus haotic din elemente exagerate care nu sprijină teama și miezul ei. Costumele merg pe aceiași linie confuză și nu servesc galeria de portrete oferite de dramaturg. Nici manevrarea luminii scenice nu ajută scoaterea în evidență a interpreților.

În acest decor amplu, regizorul beneficiază de harul unor actori de marcă ai teatrului, dar nu poate activa convingător și relațiile strict necesare dintre personaje care au o viață activă în decăderea lor. La beție, ei ajung să și cânte împreună, momentul corului fiind interpretat excelent de actori. Decorul prin panta scenografului, nu dă posibilitatea tratării regizoralae a relațiilor lui Vaska Pepel (Adrian Nicolae), un hoț, amantul patroanei Vasilisa (Rodica Lazăr) care e dornic de schimbare într-o altă viață, alături de sora patroanei, Natașa (Maria Veronica Vârlan), ei fiind eroii conflictului. Adrian Nicolae încearcă o caracterizare a personajului în atmosfera superficială a decorului. Prima parte a reprezentației prezeintă teatral afectat personajul Anna care suferă de o boală gravă și tușește tot timpul, dar anulează și prin decor relațiile cu cei din azil. Oana Tutor reușește să stabilească totuși, discret, relația cu Luka (Marian Râlea), stâlp al apărării credinței. 

Prin numeroasele monologuri, mai scurte sau mai lungi, actorii reușesc remarcarea. Cornel Scripcaru în Satin, fost pușcăriaș, impresionează prin credința relatării monologului despre OM. La nuanță sugestivă prezintă Ioana Anastasia Anton pe Nastia, prostiuata care citește romane romatice cu soluțiide viață la care visează. Andi Vasluianu este exemplar prin modul construcției lui Kleșci, soțul Annei răpusă de boală. Și atunci când nu are replică, actorul rămâne în starea tensionată a celui căutător al unui mod de existență, înfrânt de condițiile sociale. Sensibilitate, trăire interioară, acordă Maria Veronioca Vârlan interpretării Natașei, cea chinuită de familia patronilor. Un rol dificil cel al Actorului eșuat în profesie, e rezolvat scenic excelent de Lucian Ifrim prin monolog. Omul cel bun și neputincios să schimbe lumea, Luka, prilejuiește lui Marian Râlea, o nouă remarcare a harului său. Actorul merge pe linia unui firesc în rostirea cu sensuri multiple a fiecărei replici și atenție pentru încercarea de relaționare cu partenerii. Dan Aștilean punctează esența tipologiei patronului Kostîliov, dar scena uciderii personajului e derizoriu ilustrată teatral. Rodica Lazăr compune din amănunte semnificative pe Vasilisa, autoritara patroană, care e și o femeia dornică de dragoste. Destinul distrus al altor personaje este evidențiat admirabil de Adrian Ciobanu (Baronul), Radu Amzulescu (Bubnov), Constantin Dogioiu (Tătarul), alături de Silviu Geamănu (Zob) și Ștefan Iancu (Alioșka). Sunt personaje din planul doi al acțiunii, dar actorii se remarcă în diverse momente . Distribuției îi sporește valoarea interpretării prin Anca Sigărtău (Kvașnia) și Marius Chivu (Medvedev). Dramaturgul dă flexibilitate rolurilor. Kvașnia e cea mereu grijulie pentru ordinea din azil, dar cu interes și la Medvedev, fost polițist. Actorii reușesc un desen complex cu amănunte de expresie al profilului deținut de personaje. Actorii sunt minunați în diferite secvențe din spectacol, dar din nou se simte necesitatea coerenței într-un proiect teatral în colaborarea regizor – scenograf pentru a exploata substanța piesei prin talentul actorilor.

``Azilul de noapte`` rămâne un spectacol în care absentează intenția majoră, actuală de comunicare emoțională a unei teme specifice și prezentului printr-o formulă teatrală viu realistă a zilele noastre.