joi, 29 noiembrie 2012

“ UN TRAMVAI NUMIT DORINȚĂ “ – “ UNTEATRU “


UN IMPRESIONANT ROD AL TEATRULUI INDEPENDENT

         De la o premieră la alta își consolidează personalitatea “UNTEATRU”, ce aparține mișcării teatrale independente, ignorată de autoritățile culturale ale statului. După “Trei femei înalte” de Edward Albee și “Ce zile frumoase” de Samuel Beckett (spectacole comentate pe blog), propune acum, “Un tramvai numit Dorință” de Tennesse Williams. Autorii importanți ai dramaturgiei domină repertoriul acestui teatru independent. Nu beneficiază de o sală modernă, activează într-o clădire veche de pe strada Ilfov din spatele CEC-ului, pusă la vânzare de propietari; în livingul casei, cât un apartament de bloc cu patru camere, “independenții” au organizat o sală de spectacol cu 50 de locuri, dotată cu o tehnică modestă. Aici, slujitori ai Thaliei, tineri devotați profesiei, independenți sau “funcționari” ai teatrelor de stat, își unesc forțele și realizează unul după altul, spectacole remarcabile. “Foaierul” micuței săli găzduiește expoziții ale tinerilor plasticieni. Este o “casă a artelor” adevărate acest loc, spre deosebire de cele în care statul risipește bani grei pentru tot felul de circoteci cu pretenții artistice, dictate de  interese politice.
         După apreciatul spectacol “Trei femei înalte”, regizorii Andrei  și Andreea Grosu, alături de scenograful Vladimir Turturică, își continuă prin “Un tramvai numit Dorință”, inițiativa de a stabili o nouă tendință teatrală de vizualizare și analiză profundă a textului ales, plasată într-un spațiul teatral intimist. Reduc distribuția doar la patru personaje, reduc acțiunea la substanța conflictului, fără să afecteze scrierea, urmăresc și reușesc impresionant să descifreze teatral, original, substratul psihologic major al piesei. Drama trăită de Blanche DeBois este un adevărat “puzzle” conceput de Tennesse Williams printr-un desen psihologic solid al fiecărui personaj și al relațiilor manifestate. Blanche, afectată psihic de eșecul unei căsătorii petrecută la 16 ani, pornește în căutare dorinței de fericire pe calea erotismului și apoi, a dragostei unui posibil mariaj salvator, în final. Eșecul vieții lui Blanche, venită spre salvare la sora sa Stella, constituie baza conflictului piesei. Excelent descifrează teatral Andrei și Andreea Grosu dorința de viață și cauzele înfrângerii unui om, prin colaborarea doar, cu patru actori – Mihaela Trofimov (Blanche), Nicoleta Lefter (Stella) , Liviu Pintileasa (Stanley Kowalski) și Richard Bovnoczki (Mitch) - ale căror nume trebuie reținute pentru viitor.
Mihaela Trofimov - Blanche , în "prologul" de imagine al reprezentației
         În spațiul restrâns de la “UNTEATRU”, Vladimir Turturică, un scenograf inspirat, reușește surpriza unui decor capabil să definească două spații de joc pe o mică scenă rotativă plasată în centrul sălii și cu  50 de spectatori în jur. Rotativa este casa Stellei cu două camere, izolate de o “cortină” printr-un fir de sârmă pe care se plasează vălul miresei care întâmpină la început , aparent ostentativ publicul, ea fiind Blanche. Acest văl , în final , va învălui pe Blanche, ca un cocon, marcându-i dorințele ce au apus ca posibilă înfăptuire concretă a existenței sale. Regia și scenografia rezolvă vizual remarcabil sensurile conflictului. Discret, în tentă realistă, Vladimir Turturică indică locul acțiunii prin obiecte – de la valiza lui Blanche până la masa din bucătăriea  Stellei. Casa parcă e desprinsă din fotografia unei celule negre din care au rămas tavanul și partea exterioară, ce trimit spre baie. Costumele servesc ireproșabil interpreții.
Mihaela Trofimov - Blanche și Liviu Pintileasa - Stanley,
alături de Nicoleta Lefter - Stella
         Această propunere reușită vizual de teatru intimist, dictată și de condițiile spațiului de joc, le  solicită actorilor  o adaptare  a emisiei vocale și a expresiei gestuale, distanța față de receptor fiind minimă. Distribuția aleasă de regie se adaptează impresionant la cerințele proiectului . Blanche DeBois, pilonul central al surprinderii conflictului determinat de un destin frânt într-o lume cu probleme sociale, este un rol deosebit de dificil , pe care regia îl atribuie actriței Teatrului “Maria Filotti” din Brăila, Mihaela Trofimov, ce se dovedește a fi o valoare a generației sale. Actrița păstrează în interpretare proveniența lui Blanche dintr-o familie burgheză , dezvoltă admirabil starea psihică degradată de mariajul tragic din adolescență, cât și dorința de dragoste și erotism a nefericitei femei. Cu sensibilitate caracterizează dubla stare psihologică , trăită intens interior, de persoana bolnavă psihic, dar și de femeia care caută salvarea în soluții existențiale. Fragilitatea lui Blanche, durerea interioară, dorința de evadare din înfrângerile suferite prin refugiere în vise fantastice, sunt cu finețe, la nuanță sugerate prin jocul actriței Mihaela Trofimov. Interpretarea sa prinde consistență și prin o continuă susținere a relațiilor cu cei din preajmă. De pildă, scena destăinuirilor lui Blanche către Mitch (Richard Bovnoczki) este unul din momentele memorabile ale reprezentației prin interpretarea celor doi actori și stilul teatral al regiei.
Richard Bovnoczki în Mitch
Excepțional redă complexitatea lui Mitch - colegul de muncă și amicul lui Stanley, soțul Stellei -, tânărul actor independent, Richard Bovnoczki. Din replici puține, dezvoltă biografia personajului, excelează prin transpunerea cu tot sufletul în frământările personale ale lui Mitch; dă expresivitate gândului interior și când replica îi este absentă. De altfel și în alte spectacole importante în care a apărut, Richard Bovnoczki s-a remarcat ca un actor special. 
Nicoleta Lefter - Stella, alături de Liviu Pintileasa - Stanley 
Printr-o trăire intensă, cu deosebit  firesc, prezintă Nicoleta Lefter, tânără actriță a Teatrului Odeon, pe Stella ca o femeie realizată în dragoste prin mariajul cu polonezul vulcanic, Stanley Kowalski, ce acceptă viața în condiții de trai modeste. Naivitățile Stellei, durerea constatării stării extreme în care este sora sa Blanche, actrița le compune nuanțat, credibil, rolul fiind descifrat în profunzimea sa; Stella parcă a uitat de proveniența sa dintr-o lume burgheză și s-a adaptat celei oamenilor simpli prin motivarea aflării dragostei în mariajul său. De la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila vine în distribuție și Liviu Pintileasa, care cu temperament și forță expresivă, redă credibil esența omului simplu, muncitor, cu o educație modestă, care este Stanley. E unit prin dragoste de Stella, arată nedumeririle și curiozitatea față de veniriea lui Blanche în familia sa, dar uneori actorul alunecă spre exagerarea autorității și violenței  lui Stanley și uită de condițiile spațiului de joc. Cei patru actori, alături de tinerii regizori - Andrei și Andreea Grosu și scenograful Vladimir Turturică, oferă o demonstrație de talent a creatorilor din teatru.
         “Un tramvai numit Dorință” rămâne o realizare de marcă a teatrului independent. Acest spectacol avertizează că artiștii merită mai mult respect din partea societății, prin modul în care indiferent de criza economică, de condițiile minore ale unei săli de spectacol, vin cu dăruire către public, efortul lor fiind răsplătit cu … aplauze ! 

luni, 26 noiembrie 2012

“ ZĂPEZILE DE ALTĂDATĂ “ – TEATRUL DE COMEDIE


  MERITATE APLAUZE DIN PARTEA PUBLICULUI

         În sfârșit, o selecție repertorială demnă de toată stima. Teatrul de Comedie înscrie în repertoriu o personalitate culturală, pe Dumitru Solomon, dramaturg, eseist și prozator , iar punerea în scenă a piesei sale “Zăpezile de altădată” beneficiează de o interpretare ireproșabilă. Rezultatul este un spectacol de comedie savuros.

         Relația cuplului în numele dragostei dintre parteneri, constituie tema acestei piese, temă mereu actuală și atractivă pentru public. Cu știința replicii încărcate de ironie și cu subtile trimiteri metaforice, Dumitru Solomon compune “clasicul” cuplu, El și Ea. “Zăpezile de altădată” este un titlu inspirat de “Balda doamnelor din alte vremuri” a lui Francois Villon, celebrul poet cu o existență tumultoasă. Un cuplu al zilelor noastre, Ea (Gabriela Popescu) și El (Sandu Pop), după douăzeci de ani, constată că dragostea ce i-a unit … s-a “topit”, a fost doar ca o zăpadă cuceritoare în primul moment. Dumitru Solomon completează povestea lor prin naivitatea unui cuplu adolescentin, Ea (Laura Creț) și El (Andrei Runcanu).

 Subtil dramaturgul trimite spre metafore prin prezența unor scheme de personaje argument, o statuie (Cezar Grumăzescu) ce veghează evoluția relației celor doi, și intervențiile mamei (Aurora Leonte) și ale unui vecin (Eugen Racoți). Ultimele personaje dramaturgul le întrebuința doar pentru rostirea replicilor din off, dar regizorul le-a amplificat rostul prin prezența în scenă. Regizorul Mircea Cornișteanu dă amploare tratării scenice a conflictului, îl ferește de vulgaritate, dezvoltă tensiunea relației și speculează sensurile ironiei replicii. Reprezentația cucerește interesul publicului, stârnește pe parcurs numeroase aplauze pentru că spectatorii se regăsesc în diverse situații.

         Vizualizarea scenică are un plus de  atractivitate prin originalitatea decorului creat de Puiu Antemir și costumelor datorate lui Anca Răduță. În primul spațiu de joc propus de Puiu Antemir, un parc dominat de o imensă statuie a judecătorului din umbră al situației, ce este de fapt, dramaturgul, trimiterea simbolică pare puțin exagerată. Rapid soclul statuiei se va deschide și se pătrunde în al doilea spațiu de joc, un dormitor, expresiv mobilat. Decorul este funcțional și imprimă atmosfera solicitată de text. Costumele servesc pe deplin caracterizarea personajelor.
 Regizorul Mircea Cornișteanu întrebuințează inventiv oferta decorului. Aparițiile mamei se fac în partea de sus a decorului, pe “tavanul” dormitorului, iar cele ale vecinului exasperat de certurile celor doi, survin prin ridicarea trapei scenei. Astfel , se sugerează că acest cuplu este miezul unui “sandviș”, e prins în vârtejul autoritar al lumii din jur. Aurora Leonte propune credibil o mamă plină de pretenții, iar Eugen Racoți , un vecin nervos, remarcabil caracterizat. Teatrul a descoperit valoarea lui Eugen Racoți, în ultima vreme acesta, în orice rol secundar, reușint interpretări de neuitat.
         Tot greul spectacolului revine actorilor Gabriela Popescu și Sandu Pop, excelenți fiind în cuplul soților obosiți de cei douăzeci de ani de conviețuire împreună. Este o bucurie reapariția într-un rol substanțial a Gabrielei Popescu, actriță cu o deosebită complexitate de expresie. Cu farmec și abilitate, cu mult umor, actrița compune portretul nemulțumirilor unei femei față de soț, constatate după trecerea anilor.

Supărările ei izbucnesc când comunicarea dintre parteneri apune, soțul alege somnul și tăcerea, iar actrița speculează abil evocări din trecut, dublânt comic situația prezentă. Gabriela Popescu relaționează admirabil cu partenerul, Sandu Pop reușind la nuanță să înfăptuiască portretul bărbatului “oboist” de anii mariajului și uimit sincer de revolta soției. Se transpune în personaj, trăiește situațiile și interpretarea sa degajă un fin umor. Cei doi actori servesc minunat, textul și subtextul replicii și situațiilor, prezintă de fapt, un cuplu obișnuit, desprins din viața de zi cu zi.
         Distribuția se mai completează prin Laura Creț și Andrei Runcanu, corecți în cuplul adolescenților, dar lipsiți de strălucirea solicitată de rostul lor ca personaje argument. Încărcat ca imagine printr-un machiaj exagerat este personaju filosofului “statuie”.
         Publicul dornic de bună dispoziție va fi pe deplin mulțumit de acest spectacol. “Zăpezile de altădată” va rămâne în repertoriul Teatrului de Comedie, multe stagiuni la solicitarea spectatorilor, servind cultural profilul special al acestei instituții teatrale pentru care comedia trebuie să îi fie mereu … “rege”. 

joi, 22 noiembrie 2012

“ CONUL LEONIDA FAȚĂ CU REACȚIUNEA “ – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE “ (Sala NOUĂ)


ÎNTÂLNIRE CU DOI ACTORI DE GENIU
        
         Nu este un epitet exagerat, cel sugerat prin  titlul acestui comentariu, ci o atenționare că prin Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc, putem fi mândri că avem actori geniali, valori incontestabile ale tearului nostru; este senzațional cum se adaptează la viziunea originală propusă de Silviu Purcărete asupra piesei într-un act, “Conul Leonida față cu reacțiunea” de Caragiale. Datorită acestor maeștri, recitești de două ori piesa de “patrimoniu cultural”, descoperi sensuri noi replicilor. În prima parte a reprezentației, “lectura scenică” propune pe Mariana Mihuț în Efimița și Victor Rebengiuc în Leonida. Se “recitește” apoi textul, actorii schimbând personajele între ei, fără însă, vreo transformare de imagine pentru compoziții personale, fără travestiuri. Mariana Mihuț în Efimița și apoi în Leonida, ca și Victor Rebengiuc în Leonida și apoi în Efimița, sunt extraordinari prin modul în care construiesc personajele și dau sensuri multiple acelorași replici parcă surprinse din comentariile curente ale concetățenilor noștri preocupați “să vadă cum mai merge țara”.
         Propunerea acestui experiment este motivată de regizorul Silviu Purcărete prin declarația din programul de sală : “În mod normal ar trebui să dureze 20 de minute (n.r. spectacolul), ceea ce spectatorul plătitor n-ar suporta, și atunci piesa e tot timpul încărcată cu tot felul de arabescuri pentru a o aduce la o durată convenabilă.” “Arabescul” său, în afara unor artificii regizorale, este inversarea rolurilor între acești geniali actori. Schimbarea între personajele din cele zece pagini ale piesei, îmbogățesc textul. Un sens prinde replica atunci când e rostită de Victor Rebengiuc în Leonida și altul când o rostește Mariana Mihuț prin preluarea personajului. De fiecare dată rezultatul comic, satiric, este cuceritor și solicită aplauzele publicului. Numai niște actori de excepție pot transmite într-o oră de spectacol, subtextul acelorași replici, dându-le o forță comică explozivă. Silviu Purcărete prin Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc, având un sprijin substanțial în scenograful Dragoș Buhagiar, oferă de fapt, o analiză profundă asupra textului, vizualizată teatral original, într-o oră și nu în 20 de minute, cât ar fi solicitat cele zece pagini.

         Viziunea regizorală vrea să demonstreze, că indiferent de statutul social, Efimița și Leonida, sunt persoane manipulate de putere și presă, ce pot dicta chiar și “revuluții”. În debut, cele două personaje vin parcă de la un bal din lumea bună. Cuplul poartă veșminte elegante, se așează pe o canapea “stil”, cu microfoane în mână și încep dialogul sugerat de ziarul “Aurora democratică”. Folosesc microfoanele cu discreție în cazul unor replici, să nu le surprindă cineva părerile personale despre viața politică din jur. Scena este excelent construită teatral de regie. Trec apoi, la scena a doua a textului, când descoperă că e miezul nopții și e timpul să se culce. 

Își scot “tehnic” rapid veșmintele de gală, apar în ținute de noapte, și trec în dormitorul dominat de un pat mare. Somnul se sugerează că le va fi tulburat, ca și viața zilnică, de “fandacsie” și cad în “ipohondrie”. Decorul acestui moment este remarcabil, bogat în sugestii, “joacă” rolul unui personaj fantastic. Dormitorul e, de fapt un cub, ce se rotește – Sala Nouă are capacități tehnice deosebite -, și fiecare latură a sa sprijină vizualizarea “fandacsiei” celor doi.

 Silviu Purcărete și Dragoș Buhagiar concep inventiv teatral o vizualizare desprinsă parcă din montajul secvențelor unui film. “Visul” fantastic al celor doi e adus la realitate în mod extravagant prin venirea Saftei, slujnica. Este costumată ca un personaj … de cabaret. Poate a fost și ea la balul de “lăsata secului”! Rămâne însă, fragil logic acest moment … muzical. Acompaniată la pian de Mihai Murariu, Safta cântă despre “fandacsie” și “ipohondrie” și tânăra actriță, Florentina Țilea susține cu farmec personal acest “arabesc” regizoral.
         Se trece apoi la schimbarea rolurilor între cei doi actori, textul este reluat de la capăt, însă mai restrâns sub aspectul imaginației de vizualizare teatrală. Înterpreții acordă senzațional alte accente replicilor, dar decorul nu mai “joacă” prin obiectele din dormitorul celor doi, decât parțial “fantasmagoria” lor. Partea a doua a vizualizării regizorale și scenografice nu mai are spectaculozitatea primei părți. Safta vine acum, ca o “fată din popor”, … rănită de la “revuluția” lui Nae Ipingescu și ai săi, ce sărbătoreau “lăsata secolului”. Un alt “arabesc” regizoral, confuz ca sens. Finalul reprezentației, alinează pe cei trei, care cântă și salută respectuos, nebunia dictată de politica la care au ajuns prin manipulare .
         Delirul general indus de “politichie” și “revuluții” rămâne tema centrală a conceptului regizoral, reușit exprimat prin cei doi actori, dar încărcat de unele momente artificiale, forțate teatral. Prima parte este de senzație, până în punctul intervenției imaginii exagerate a Saftei, iar cea de a doua se derulează mai modest ca originalitate teatral vizuală, dar vâna textului prin interpretarea actorilor, cucerește publicul.
         “Conul Leonida față cu reacțiunea” este un spectacol unicat, ce trebuie vizionat, susținut debordant comic de cei doi mari actori, Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc care se adaptează desăvârșit solicitărilor de ilustrare teatrală ale regiei. Cu alți actori în distribuție, viziunea lui Silviu Purcărete nu prindea valoarea dorită. Cei doi dau și o lecție de ce sensuri ascunse poate deține replica lui Caragiale, cât de actual rămâne dramaturgul pentru realitatea noastră, bolnavă de manipulare politică.
         Spectacolul aparține unui solid proiect al Teatrului Național bucureștean, de a onora “Anul Caragiale” cum se cuvine. Este realizat în colaborare cu Teatrul Municipal “Ariel” din Râmnicu Vâlcea. Poate fi considerat un eveniment pentru momentul actual al vieții noastre teatrale.         

luni, 19 noiembrie 2012

“ O SCRISOARE PIERDUTĂ “ - TEATRUL NAȚIONAL “ MARIN SORESCU “ din CRAIOVA


ÎN SFÂRȘIT, “ O SCRISOARE … “ GĂSITĂ

         Cum suntem în “Anul Caragiale”, dramaturgul nostru cel mai important (160 de la naștere și o sută de la dispariție), redevine subiect pentru repertoriile teatrelor noastre. Naționalul din Craiova s-a apropiat cu o atenție deosebită de dramaturgia sa și i-a dedicat și o săptămână de reprezentări.
         În seria de montări Caragiale, după vizionarea mai multor “Scrisori pierdute” și … “neregăsite” în spectacole, Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova propune în regia lui Mircea Cornișteanu, un spectacol remarcabil. Redescoperim sensurile major satirice ale piesei și … găsim “Scrisoarea pierdută”. Pentru majoritatea publicului, piesa lui Caragiale, a devenit un fel de libret de operă cunoscut, și datorită a trei montări celebre datorate regizorilor Sică Alexandrescu, Liviu Ciulei și Alexandru Tocilescu.


         O comedie aparent bulevardieră ca drum al acțiunii, dar profundă ca scop satiric, nu numai pentru timpul scrierii în 1884, ci și astăzi, este repusă în drepturile sale de către regizorul Mircea Cornișteanu, fără ostentație vizuală, fără o adaptare forțată la actualitate. Regizorul lasă liber spectatorul să gândească asupra ce se petrece pe scenă și  să compare cu realitatea curentă pe care o trăiește zilnic; nu îl forțează prin nici un efect teatral exagerat plasat. Urmărește de asemenea, să scuture în interpretarea actorilor  rostirea replicii în stilul “clasic” consacrat de înaintași, și transpune piesa în lumea de astăzi, ca imagine generală, fără însă, să îi forțeze contemporaneizarea. Publicul se amuză copios de oferta regizorală, este cooptat ca participant direct la unele scene, i se dă cale liberă să judece discursurile celebre ale lui Cațavencu sau Farfuridi, ca un cetățean obișnuit care întâmplarea face să trăiască acum și o campanie electorală în plină și comică derulare. Prin nimic însă, regizorul nu forțează nota reprezentației, dă posibilitate tinerilor care habar nu au de piesă, să se “informeze” despre intențiile lui Caragiale, iar maturilor le provoacă reîntâlnirea cu un dramaturg mereu “contemporan” căruia starea societății nu i-a rămas indiferentă. Spectacolul atrage prețuirea publicului, firește prin interpretarea impecabilă a actorilor devotați conceptului regizoral.
         Din primul moment, se stabilește că totul se petrece în zilele noastre. Biroul prefectului așezat în centrul scenei mari a Naționalului craiovean, sugerează că personajele au “foncții” , sunt oameni importanți ai societății. Decorul aparent minimalist conceput de Clara Labancz creează inventiv atmosfera dictată de acțiune. Regizorul apelează original și la proiecții, dându-le un rost major. În fundal, pe un ecran, domină imaginea de la intrarea în casa elegantă a prefectului, care se animă de la o scenă la alta, cu filmulețele de venire a personajelor, care apar apoi, în scenă. Este excelentă folosirea proiecțiilor de către regizor prin care dă amploare vieții acțiunii. Regula originală propusă de această convenție teatrală se dezvoltă pe parcurs. În actul trei al “dezbaterii electorale”, în locul biroului apare tribuna “moderatorului” Trahanache, cu tricolorul, iar imagini cu participanții din sală, spectatori, sunt proiectate pe ecranul din fundal, printre dânșii aflându-se și unele personaje precum Brânzovenescu, Farfuridi, Cațavencu ori Cetățeanul turmentat. Actul trei este cuceritor dezvoltat de regizor, aplauzele nu contenesc, spectatorii fiind participanți activi la dezbatere. Vizualizarea are credibilitate; e firesc ca prefectul să aibă și un laptop, e firesc ca în final, tricolorul să fie însoțit de steagul Uniunii Europene, pentru că despre Europa vorbesc și Brânzovenescu și Cațavencu. Regizorul Mircea Cornișteanu imaginează și multe momente singulare reușite, originale, pornite de la replica lui Caragiale, și nimic din ce se perece pe scenă nu e inutil, are argumentare în situații și chiar în cuvintele anterioare. De pildă, la început, Zoe leșină prefăcut, în fața soțului, Trahanache, să-l convingă de revolta ei față de intențiile de șantaj ale  lui Cațavencu, iar amantul Tipătescu îi face respirație gură la gură sau când prefectul îi propune “să fugim împreună”, vine cu echipamentul de motociclist. Memorabilă este scena când Zoe își recapătă scrisoarea pierdută și o rupe mânioasă  în bucățele, dar … rămășițele sunt strânse prevăzător de “feciorul” lacheu al casei însă, bodyguardul lui Agamiță Dandanache i le solicită autoritar. Această scenă lipsită de replică rămâne o bijuterie prin sugestiile degajate. Spectatorul urmărește același conflict, din același text, dar tratat surprinzător.
         Numeroasele invenții regizorale de teatralizare a piesei sunt coerente, dar  atent plasate pentru evoluția conflictelor și sporirea ritmului reprezentării, spre trimiterea la actualitate,  dar  nu puteau avea un rezultat benefic fără actorii ce le transpun scenic admirabil sub o atentă îndrumare a regizorului Mircea Cornișteanu. Nu întâmplător, Tipătescu îi spune amantei : “Zoe fii bărbată”. Se spune mereu, că în spatele fiecărui bărbat, stă o femeie!  În interpretarea excepțională a Ceraselei Iosifescu, Zoe este femeia ambițioasă, autoritară, ca și multe doamne de astăzi. Zoe a sa e frumoasă, degajă farmecele feminității, dar în spatele acestei imagini, a perucilor ce le schimbă, se implică activ în viața bărbaților din preajmă pentru  interesul și al reușitei lor depline. Cerasela Iosifescu își dezvoltă personajul pe două laturi caracteriale, cel de relație ca “damă” aparent “bună” și copilăroasă, și cel de femeie voluntară, dornică de profit, ambițioasă, autoritară pentru a-și rezolva greșeala pierderii scrisorii. Prin expresii și intonații vocale bine stăpânite, actrița construiește personajul, dându-i complexitate. O surpriză plăcută este reîntoarcerea pe scenă a actorului Claudiu Bleonț, după ce și-a risipit talentul prin tot felul de divertismente tv. penibile. Reușește să cucerească din nou publicul prin interpretarea deplină a lui Tipătescu, prefectul, ca un fante șmecher și atent la specularea situațiilor, bărbatul elegant, îmbrăcat în roșu în final, când are siguranța păstrării “foncției” și relațiilor. Actorul relaționează nuanțat cu cei din preajmă, subliniază cu umor miezul conflictelor. 

 O altă întâlnire demnă de aplauze este Ilie Gheorghe în Trahanache. Actorul iese din linia manieristă practicată uneori în alte roluri și prezintă un Trahanache activ, șiret, rafinat diplomat pentru că “interesele partidului o cer”, cum spune și Farfuridi. Dar nu numai interesele partidului îi cer a acționa, ci și interesele proprii  de a își păstra diferitele “foncții”, indiferent că este înșelat în triunghiul conjugal. Ilie Gheorghe compune minunat portretul lui Trahanache, “frate” în manifestări cu politicienii de astăzi, o persoană meșteră în manipulări. 

Remarcabilă este ideea regizorului de a ne prezenta un Cațavencu tânăr politician, avid și el după “foncție”, o canalie de fapt, ce vrea să își depășească în “machiavelicuri” partenerii mai vârstnici, iar George Albert Costea rezolvă senzațional acest rol. Susține substanțial relațiile cu partenerii din scenă, dar și una mereu provocatoare cu spectatorii în dorința lui Cațavencu de a își câștiga popularitate, de a parveni. George Albert Costea este un tânăr actor, nume  reținut și pentru evoluția sa în cei patru ani de la absolvire, cu șansa că a fost integrat în colectivul Naționalului craiovean, și atenționează că generația sa deține talente deosebite. 
Fără cusur, debordant comic e interpretat cuplul Farfuridi – Brânzovenescu de Valentin Mihali și Adrian Andone, fiecare completându-se prin susținerea relației la nuanță. Brânzovenescu este mai timid, lipsit de inițiativă, servil amicului, iar Adrian Andone îl definește cu mult haz și prin vorbirea colorată printr-un “r” graseiat . Valentin Mihali îi dă forță lui Brânzovenescu cel mereu cu inițiative trăznite. Actorii amintesc parcă de filmele cu Louis de Funes sau Bourvil prin modul inventiv în care interpretează partiturile. Valer Dellakeza compune un Agamiță Dandanache aparent ramolit în scaunul său cu rotile, condus de un bodyguard (Raluca Păun), care îi este și consilier; cu finețe actorul arată cum Agamiță urmărește de fapt, tot ce se întâmplă în jur, și introduce discret, dar cu rezultate comice răsplătite cu aplauze, scurte replici cu trimitere la actualitate prin nomilalizări spre mass media tv și nu la ziarul “Războiul” de pe vremea scrierii. Actorul redă savuros existența lui Agamiță în viața publică. Nici Ionescu (Ștefan Cepoi) și Popescu (Ștefan Mirea) ori “feciorul” lacheu (Tudorel Petrescu), roluri secundare, nu se pot omite prin reușita lor interpretare. Simpliste pe ideea beției permanente a Cetățeanului turmentat sunt aparițiile lui Nicolae Poghirc. În Pristanda, regizorul Mircea Cornișteanu se încumetă a fi și actor, din cauze obiective legate de imposibilitatea unui actor din trupă suferind în urma unei accidentări; manifestă și capacitatea de a fi actor, cu calități profesionale.
         Spectacolul ne arată … lumea în care trăim, fără nici un artificiu de trimitere spre actualitatea curentă. Rămâne una din puținele reușite regizorale de astăzi pentru a demonstra cât de contemporan ne este Caragiale. Chiar dacă știe sau se întâmplă să nu cunoască “O scrisoare pierdută”, spectatorul se amuză copios și nu simte cum trece timpul reprezentației, doar constată sensurile unei realități pe care nici un talk show tv. nu o poate prezenta atât de adevărat.
         Mircea Cornișteanu a câștigat o bogată experiență cu această piesă pe care a pus-o în scenă, a cincea oară acum, de fiecare dată în reprezentări diferite. De astă dată, a avut un sprijin major și în calitățile deosebite ale trupei care o păstorește abil ca manager al Teatrului Național “Marin Sorescu”, demonstrând, în sfârșit, că și în 2012, cineva a găsit totuși, …  “Scrisoarea pierdută”!

vineri, 16 noiembrie 2012

FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU, EDIȚIA XXII, CONCLUZIILE UNUI “ JURNAL “ ZILNIC


OBSERVAȚII GENERALE

         În ciuda unor condiții financiare vitrege, Ediția XXII a Festivalului Național de Teatru a fost în mod cert o reușită, și nici cârcotașii nu pot contesta aceasta.
         Baza reușitei pornește de la proiectul selecției directorului artistic și selecționerului unic  al FNT, Alice Georgescu. Apreciatul critic de teatru s-a detașt de orice  subiectivism și a surprins prin cele șase secțiuni inițiate, tendințele actuale ale mișcării teatrale de la noi. A dedicat două secțiuni  - “Al matale, Caragiale” și “Strindberg, înaintași, urmași” –  pentru sărbătorirea și comemorarea UNESCO,  două valori culturale ale dramaturgiei. A continuat susținerea secțiunii “Focus”, ce la ediția trecută a avut drept protagonist pe regizorul Andrei Șerban, prin o altă personalitate a regiei noastre, Silviu Purcărete. Prin “Actorii în prim-plan” și-a dorit a fi surprinse spectacolele dedicate actorilor, recitaluri sau cele cu distribuții restrânse în care partiturile sunt egale ca importanță. Spectacolele stagiunii, apreciate pentru concept și interpretare, au constituit secțiunea “De toate pentru toți”. Tinerilor le-a fost deticată secțiunea “Teatrul de mâine”. Nu au lipsit din programul FNT, dezbaterile tematice, lansările de carte, expozițiile, ce nu fac însă, subiectul acestui “Jurnal”, care se referă strict la spectacole. Aceste manifestări binevenite, erau totuși, dificil de urmărit constant în paralel cu reprezentațiile selectate. Programul bogat prin ofertele sale diferite, a dat o “lecție” despre starea culturală a teatrului, stârnind interes publicului bucureștean.
         Selecția, ce a reunit 32 de spectacole, plus numai  unul din lipsa fondurilor,  invitat de pe alte meridiane, rămâne un argument grăitor pentru a atenționa asupra tendințelor actuale ale regiei noastre, fiind cunoscut că în spatele oricărui spectacol se află un concept regizoral.
Cu subiectivismul oricărui spectator – cum se numește și acest blog “Spectator” -, din cele 28 de spectacole vizionate prezente în selecție, în ordinea zilelor de programare, s-au reținut și de Marele Public, ce le-a răsplătit valoarea cu aplauze entuziaste, următoarele : “D’ALE NOASTRE”, “HEDDA GABLER”, “GIANNI SCHICCHI”, “NĂPASTA”, “JOCURI ÎN CURTEA DIN SPATE”, “FATA DIN CURCUBEU”, “ȚINUTURILE JOASE”, “LECȚIA”,“VOCEA UMANĂ”, “O SCRISOARE PIERDUTĂ”, “FAMILIA TOT”, “O NOAPTE FURTUNOASĂ” și “NEÎNȚELEGEREA”. Indiscutabil că și celelalte spectacole aveau calități deosebite și au atras interesul publicului, dar unele șocau prin exagerări ale conceptelor regizorale sau erau neconvingătoare prin interpretări actoricești . Cele 28 de spectacole vizionate sunt comentate pe blog, fie la data premierii, fie în acest “Jurnal” zilnic al Festivalului.
Reușita FNT rămâne modul în care toate spectacolele selecției au arătat TENDINȚELE dezvoltate în timpul stagiunii 2011, de regizori. O tendința substanțială ar fi cea de vizualizare scenică manifestată prin scenografie sau proiecții, prin mișcare ori jocul luminii. Excesiva vizualizare teatrală afecta însă, în unele spectacole rostul cuvântului în teatru. Vizualizarea excesivă are, în unele cazuri și un substrat. Unii regizori preferă o colaborare strânsă cu scenograful și acordă mai puțină atenție actorilor, care devin roboți într-un ansamblu aflat în continuă mișcare, fiind astfel îndepărtați de un posibil construct al fiecărui personaj al piesei și în special, al scenariului ales de regizor. Prin “Călătoriile lui Gulliver” de pildă, regizorul Silviu Purcărete vrea să consolideze  un curent teatral de “exerciții scenice” de teatru preponderent vizual. În zona tendințelor de vizualizare se mai înscriu și proiecțiile, o modă ajunsă la apus în multe teatre din afara granițelor tărâmului mioritic. Regizorul, fie ca vrea prin proiecții să își completeze scenografia, fie că își dorește efecte metaforice pentru susținerea conceptului său. De exemplu, Christian Papke, în “Înainte de pensionare” proiecta neinspirat ca accente metaforice, secvențe documentare cu diverși dictatori, într-un spectacol ce se derula în esență, pe o linie realist psihologică, chiar naturalistă. Regizorul Niky Wolcz, în “Ținuturile de jos” , un spectacol de teatru documentar, folosea admirabil “colaborarea” scenică între dirijarea ansamblului și proiecții strict legate de acțiune. O altă tendința novatoare pe insistența vizualizării prin scenografie, a demonstrat în unele spectacole că este benefică pentru revitalizarea mișcării teatrale. Colaborarea dintre regizorul Andrei Șerban și scenografa Carmencita Brojboiu pentru “Hedda Gabler” sau cea dintre regizorul Laszlo Bocsardi și creatorul decorului Jozsrf Bartha pentru “Neînțelegerea” ori cea dintre Silviu Purcărete și scenografii Helmut Sturmer – decor, Lia Manțoc – costume, pentru “Gianni Schicchi” sau cea dintre Victor Ioan Frunză și scenografa Adriana Grand pentru “Familia Tot” sau “Îngeri în America”, sunt câteva exemple; imaginile teatrale rezultate din această colaborare perfectă erau bogate în sens până la amănunt. Scenografiile sprijineau și interpreții în crearea de personaje credibile cu ajutorul regizorului atent însă, și  la lucru cu actorii. Nici în “Domnișoara Iulia” colaborarea dintre regizorul Felix Alexa și scenografa Carmencita Brojboiu nu poate fi ignorată ca argument al unei tendințe vizuale reușite.
Tendințele de vizualizare pe diferite coordonate – scenografia ce intenționează a deveni un personaj al spectacolului,  proiecțiile sau manipularea ca ansamblu a actorilor roboți, frământă mișcarea noastră teatrală. Confirmarea lor în timp o va face publicul, dacă va fi sau nu atras de aceste tendințe.
O altă tendință este “adaptarea” de către regizor a unei piese, în special clasice. Dramaturgul poate deveni chiar “pretext” pentru ideea unui spectacol. În general, “adaptările” se fac în numele actualizării clasicilor. Uneori sunt forțate și au drept rezultat spectacole vulgare, dar de succes, în altele tendința este apreciabilă mai ales când respectă faptul că, un clasic și-a câștigat universalitatea pentru că temele abordate și modalitatea scrierii, au rămas mereu actuale, indiferent de epocă. Comprimarea piesei prin “adaptare” este normală astăzi, dar răsturnarea tipologiilor și introducerea de replici de către regizor în numele conceptului său, terfelesc cultural valoarea scrierii. De ce nu scriu regizorii piese pentru conceptul ales? “Visul unei nopți de vară” de Shakespeare, în regia lui Radu Afrim, ar fi de pildă, un exemplu derutant pentru tendință “adaptării” prin imaginația scenică debordantă a regizorului, neservită însă, coerent de o viziunea generală asupra scrierii și ignorarea rostului replicii dramaturgului. Un exemplu mai consistent de “adaptare” a fost cea a lui Cristi Juncu în “Năpasta”.
Rezultatul ciudat al acestor tendințe este și prezentarea unor reprezentații pe scena transformată într-o sală de spectacol cu gradene, mai mult sau mai puțin comode pentru public. O motivare, nu estetică pentru aceste plasamente, este că în țară, publicul nu dă năvală la teatru, și ca să nu deziluzioneze actorii că sunt locuri goale în sala mare, regizorii transformă scena în sală cu gradene , cu un număr mai restrâns de locuri. Trist este că în această formulă, majoritatea “viziunilor” de vizualizare  regizorală sunt dezvoltate ca pentru o “cutie italiană”, clasică. Din numeroasele spectacole prezentate în spații cu gradene, doar “Hedda Gabler”, “Neînțelegerea”, “Năpasta” și “Ținuturile joase”, demonstrau prin constructul vizual necesitatea convingătoare a derulării într-un astfel de spațiu. Restul puteau funcționa perfect, folosind “cutia italiană” a sălilor din Capitală. Ar fi mulțumit și pe numerosul public bucureștean dornic să le vizioneze, rămas la ușile teatrelor gazdă. Se mai puteau astfel, obține și niște fonduri pentru Festival prin sporirea numărului de bilete vândute. Spectacol în “sala” de pe scenă este o soluție nefericită, dacă regizorii nu au inspirație pentru un proiect  prin care pot exploata teatral spațiul ales pentru o reprezentare  convingătoare. Nu mai discutăm că actorii se adaptează greu unor astfel de “săli” improvizate pe scene .
Vizualizarea și adaptarea sunt tendințele principale ale momentului actual al teatrului nostru , relevate pe deplin de selecția pentru această ediție a Festivalului. Unele spectacole cu astfel de tendințe au convins Marele Public, ținând cont de menirea teatrului de a fi “un slujitor al cuvântului” exprimat prin actor, cum susțin mari creatori, precum Peter Brook sau Radu Penciulescu.
Evident, că se dezvoltă la noi și genul teatrului nonverbal, care nu este o tendință, ci un gen teatral, unde cuvântul prinde viață prin pantomimă, expresie gestuală sau chiar dans. Actorii, regizorii, sunt specialiști ai tehnicii solicitate de acest gen teatral. Selecționerul a oferit două spectacole remarcabile ale teatrului nonverbal – “D’ale noastre” (TNB) și “O scrisoare pierdută” (Teatrul Masca).
Un merit aparte al selecției este “Teatrul de mâine” ce introduce echipe tinere de realizatori. Teatrul particular Act prin spectacolul unor tineri absolvenți , “ Jocuri în curtea din spate”, a oferit cunoașterea unui regizor deosebit , Bobi Pricop, și a unei echipe promițătoare de colegi,  de tineri actori. De altfel, un juriu restrâns al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, a acordat și premiul de interpretare actriței, Ioana Manciu. Reușită a fost și selectarea spectacolului Teatrului “Maria Filotti” din Brăila, “Povești de familie” realizat cu o echipă tânără de actori coordonați de colegul lor de generație, Vlad Cristache. Desigur, în momentul actual , când universitățile de teatru produc pe bandă rulantă ca rulmenții, peste 300 de actori anual și o mulțime de regizori, este foarte dificilă o selecție pentru o secțiune dedicată tinerilor. Sunt, de altfel, și două festivaluri care se bat cap în cap, dedicate tinerilor. Dar, acest subiect important trebuie inclus la posibile propuneri.

SUGESTII

         Se poate iniția în FNT și o secțiune OFF, cum funcționează în cadrul marilor festivaluri internaționale. Ar putea fi dedicată tinerilor independenți, teatrului independent.  E drept, selecția este foarte dificilă ținând cond de avalanșa producțiilor absolvenților și chiar a teatrelor independente. Propuneri de rezolvarea selecției ar putea veni și din partea tinerilor activi, mai buni cunoscători ai fenomenului.
         Secțiunea Off nu poate exista însă, în actuala situație financiară cu care s-au confruntat organizatorii Festivalului, inițiatorul acestui proiect cultural important, UNITER. Finanțatorii principali, Ministerul Culturii și Primăria Capitalei, din păcate, indiferent de momentul de criză economică actuală, nu au sprijinit cum se cuvenea acest Festival. Primăria aruncă fonduri pentru “festivalurile” propii cu cârnați sau cel organizat în numele lui Caragiale, investind parale în albumul de lux “Bucureștii lui Caragiale”.
         Organizarea fără stresul lipsurilor financiare, ar putea fi diminuat, prin instituționalizarea FNT, cum se întâmplă în cazul festivalurilor de teatru din alte țări, și la noi în situația Festivalului “George Enescu”. Solicită și fonduri, dar și o echipă permanentă pentru organizare, o astfel de soluție.
         Sălile la FNT au fost arhipline, mulți spectatori stând la un bilet în plus, dovadă că interesul pentru Festival a incitat publicul bucureștean. Pentru o mai mare accesibilitate FNT ar putea fi extins de la zece zile de program, la cel puțin douăzeci, așa cum se întâmplă și la alte festivaluri de teatru din alte țări. FNT nu stânjenește programul teatrelor din Capitală și extinderea sa ar mulțumi pe spectatorii bucureșteni, ar putea aduce chiar fonduri prin vânzarea biletelor și atenționa asupra teatrelor din țară, care vin cu greu  în turneu la București.
         Pentru vânzarea biletelor trebuie găsită soluția unui centru unic, ca doritorii să nu mai alerge de la o casă de bilete la alta a unui teatru ce găzduiește un spectacol din FNT.
         Noi avem o țară plină de festivaluri, mai toate lipsite de personalitate, prezentate în diverse orașe din țară, finanțate și cu sprijinul autorităților locale și chiar cu cel al UNITER. Fstivalul Național de Teatru, cândva numit “I.L.Caragiale”, trebuie să își consolideze statutul de “național”, mai ales când teatrul nostru parcurge o etapă de succese în activitate, atrage cultural  publicul mult mai mult decât la începutul anilor ’90.
         Trebuie reținută această ediție ca o reușită a unui proiect bine organizat în favoarea necesității de demersuri culturale de care publicul are nevoie stringentă, și teatrul actual o poate oferi.

P.S. Argumente pentru aceste observații se pot găsi și în “Jurnalul” de mai jos.         

miercuri, 14 noiembrie 2012

FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU, duminică, 4 noiembrie


“ O SCRISOARE PIERDUTĂ “ – TEATRUL MASCA
(Secțiunea : “De toate pentru toți “)

                           O BIJUTERIE …
         Din 1990 când s-a înființat Teatrul Masca prin inițiativa lui Mihai Mălaimare, acesta a reușit în peste două decenii de  activitate intensă, să impună mișcării noastre teatrale, genul special al teatrului de pantomimă, expresie și gest, să consolideze instituția. În “Anul Caragiale” s-a apropiat de opera lui Nenea Iancu cu propunerea de a îi prezenta “stradal” sau pe scenă, scrieri importante prin expresia gestuală, ce suplinește replica. “O scrisoare pierdută” este o bijuterie de tratare nonverbală a celebrei piese, sugerând sensurile majore ale replicii prin pantomimă , personajele devenind “păpuși” manipulate abil  de regizorul Mihai Mălaimare , să povestească acțiunea și să arate tipologiile implicate în conflict.

         În scenografia lui Sergiu Chihaia, ce respectă desenul de imagine din vremea scrierii, prin fotografierea voalată a epocii, folosind muzica originală compusă de Răzvan Diaconu, regizorul reușește să “povestească” vizual sensurile comediei lui Caragiale, cu accente satirice ingenios plasate prin dirijarea expresiei gestuale.          Spectatorii erau întâmpinați la intrarea în sala de spectacol de “statui vivante” ale personajelor, desăvârșit înfăptuite de actori. Unii spectatori se apropiau uimiți de aceste “statui” vii,  ce păreau că nu respiră, se fotografiau alături de ele. Urma apoi, “rezumatul” nonverbal al “Scrisorii”, cuceritor fiind prin tehnica pantomimei, excelent practicată de actori, care prin gest, ținută, redau substanța fiecărui personaj atribuit, sugerau conflictele. George Pupăză (Tipătescu), Sebastian Ghiță (Trahanache), Iulia Dumitru (Zoe), Alexandru Floroiu (Farfuridi), Mădălin Mladinovici (Brânzovenescu), George Ivu (Ionescu), Bogdan Angelescu (Popescu), Mihai Hurduc (Pristanda), Eugen Fetescu (Cetățeanul turmentat), Antonio Mincă (Agamiță Dandanache), Răzvan Teodorescu (Cațavencu), Andrei Drăgulescu (Popa Pripici) și Aurel Sorin Sandu (Fotograful), sunt ecelenți în aceste roluri prin măestria expresiei corporale, reușind să prezinte doar în 45 de minute, mereu actuala societate surprinsă în urmă cu un secol de Caragiale. Evident că scenariul este o adaptare concepută de regizorul Mihai Mălaimare după “O scrisoare pierdută” prin care a rezumat inspirat acțiunea pentru a îi servii conceptului specific genului practicat de Teatrul Masca.
         “O scrisoare pierdută”, în această formulă a pantomimei originale, rămâne un spectacol mai convingător, decât multe din cele în care se cuvântă, dar replica , interpretarea, devin confuze ca semnificație.


 “ AȘTEPTÂNDU-L PE GODOT “ – TEATRUL NAȚIONAL “RADU STANCA” din SIBIU
(Secțiunea : “Focus – Silviu Purcărete , un univers regizoral)

                  UN SPECTACOL … BĂTRÂN
         Oricât de solid ar fi construit un spectacol,  în timp, cu trecerea anilor, își pierde din substanță, cum este și cazul celui de față. În 2005, “Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett de la Naționalul din Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete , înregistra un succes răsunător, continuat apoi , ani la rând, prin turnee peste hotare. După atâția ani se simte însă, oboseala interpretării, suplinită prin apelul actorilor la tehnică exterioară, nesprijinită întodeauna de trăirea credibilă a situațiilor.

         Silviu Purcărete , într-un decor simplist, absurd ca imagine, care îi aparține, ilustrează teatral, întâlnirea cu două personaje abandonate de lume, care așteaptă cu naivitate soluții de salvare de la … Godot, nefiind capabile să le găsească fără ajutorul celui ce nu vine însă,  niciodată. Estragon și Vladimir îl așteaptă pe Godot în viziunea regizorului, ca urmași ai lui Stan și Bran, care în filme, doreau să vină cineva să le rezolve nemulțumirile. După șapte ani de la premieră, rămâne și astăzi, remarcabilă interpretarea lui Marian Râlea  ce face din Vladimir, un slăbănog, matur în susținerea cu credință a relației de prietenie cu Estragon. Sinceritatea expresiei, măsura în “survolarea” absurdului situațiilor, duioșia lui Vladimir,  sunt cu măestrie înfăptuite de acest mare actor, Marian Râlea. Se luptă cu pantofii lui Estragon, un Bran încrâncenat și împrăștiat în manifestări, caracterizat tehnic expresiv de Constantin Chiriac. Prin manifestările sale  Estragon – Bran, stârnește hazul spectatorilor. Asupra absurdului așteptării lui Godot, atenționează Pozzo, definit corect de Cristian Stanca , alături de Pali Vecsei interpretul lui Lucky, omul rămas fără vlagă, supus jugului răului general, admirabil fiind actorul în expresia sa gestuală.
         Spectacolul reamintește de sensurile scrierii lui Samuel Beckett dar trecerea atâtor ani de la premieră i-a diminuat din calități.

“ MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ “ – TEATRUL NAȚIONAL “ MARIN SORESCU “ din CRAIOVA
(Secțiunea : “Focus – Silviu Purcărete , un univers regizoral)

                                    TRECUT-AU ANII …
         În 2008, când a avut loc reușita premieră a acestui spectacol, valoarea sa a fost pe larg comentată în “România liberă”. Trecut-au însă, niște ani de atunci, și s-a făcut simțită trecerea lor, mai ales că reprezentația a fost jucată acum, pe o scenă cu gradene pentru public. De ce ? E o întrebare fără răspuns.

Originalitatea viziunii regizorale se făcea simțită, chiar dacă ritmul reprezentației era mai lent, interpretarea apreciabilă, și după patru ani, rămânea marea surpriză a distribuției, Ana Ularu, remarcabilă în Isabella. La premieră era doar o studentă în prag de absolvire, și debutul său într-un spectacol cu o piesă de Shakespeare, în regia lui Silviu Purcărete, a fost memorabil.
Reprezentația oferită la încheierea Festivalului, înlocuia spectacolul “Cum doriți sau Noaptea de la spartul târgului ( “A XII-a noapte”)” recenta premieră a lui Silviu Purcărete de la Craiova, ce a absentat, ca și “O furtună”, din cauza accidentării unui actor.

P.S. Ultima zi a Festivalului a mai inclus în program , spectacolele comentate în Jurnal, “NEÎNȚELEGEREA” și “FAMILIA TOT” , ca și “INSULA”, una din puținele reprezentații nevizionate.



marți, 13 noiembrie 2012

FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU, sâmbătă 3 , noiembrie


“ NEÎNȚELEGEREA “ – TEATRUL GERMAN DE STAT din TIMIȘOARA
 (Secțiunea : “ De toate pentru toți”)

                  OFERTĂ TEATRALĂ, IMPRESIONANTĂ
         Alături de filosofii curentului existențialist, de literați precum Sartre, și eseistului, romancierului și dramaturgului, Albert Camus, i-a fost atribuită apartenența la existențialism. Intenția de analiză a existenței concrete a individului, rezultată din subiectivitate și conștiința de sine, fragilitatea interiorului psihicului uman – orientări esențiale ale existențialismului, stau și la baza piesei “Neînțelegerea” lui Camus, descifrată pe această linie, remarcabil de regizorul Bocsardi Laszlo.        
         Albert Camus s-a inspirat dintr-un fapt real, și acțiunea piesei e reîntâlnită, sub un alt aspect și în romanul “Străinul”. Piesa este foarte dificilă în a i se da o tratare scenică credibilă. Absurdul și teatrul psihologic, se întrepătrund într-un conflict tragic. Amintim pe scurt acțiunea ca argument al analizei spectacolului conceput impresionant de Bocsardi Laszlo. Mama și fiica sa Martha, trăiesc izolate de lume și dețin un han. Visează evadarea într-o altă lume primitoare, într-un spațiu deschis din preajma mării. Soluția câștigului banilor necesari evadării, o practică ucigând și jefuind clienții bogați care poposesc la han. Destinul le pedepsește demersul. După douăzeci de ani de când le-a părăsit, cu dorința spășită de a le ajuta, sosește la han incognito, Jean, fiul, frate al Marthei, ajuns un om bogat. Va cădea victima lor pentru că totul primește pedeapsă în viață, așa cum își gândeau și anticii piesele în numele “moirei”.

Regizorul Bocsardi Laszlo analizează teatral la nuanță personalitatea ascunsă a personajelor, având un sprijin valoros în fiecare actor. Sporește teatralitatea dramatică a fiecărui moment, prin vizualizări spectaculoase, surprinzătoare, cu trimiteri metaforice directe la subtextul situațiilor tributare existențialismului. Găsește un sprijin deplin în decorul creat de Jozsef Bartha cu intenția de a dezvolta, amplifica pe parcursul acțiunii și spațiul de joc în funcție de tensiunea conflictului. Lansează convenția din debutul reprezentației, atât regizorul, cât și scenograful. Într-un moment de început, lipsit de replică, un personaj straniu, privește fix publicul din profunzimea unui fundal negru. Se lasă apoi peste straniul personaj, “zidul” din geamuri mate ce îngrădesc hanul, îngrădesc o întreagă lume închisă. După venirea lui Jean și pătrunderea sa în acest univers, “zidul” se ridică, spațiul prinde dimensiuni, negrul domină coloristic albul patului destinat lui Jean. Baza de imagine generală rămâne montajul cu sens simbolic a plasării spațiilor de joc, realizate inspirat de scenograful Jozsef Bartha. Costumele făptuite de Judit Dobre – Kothay au accente coloristice. Dacă mama și fiica sunt îmbrăcate în croiuri contemporane, dar în negru, soția lui Jean, în finalul tragic, poartă o rochie colorată viu, doar personajul straniu e înveșmântat ciudat, parcă ar fi desprins dintr-o epocă medievală. Este “fostul” bătrân servitor din piesă, căruia i se atribuie de către regizor un nou sens pe parcursul conflictului, de-a fi justițiarul destin ce urmărește tăcut zbaterile personajelor. Sorin Loveanu dă viață credibilă acestui rol al “destinului” doar prin expresie, gest, ținută, chiar dacă costumul său pare exagerat desenat. Jocul cu pașaportul celui ucis, înmânat femeilor pentru a le dezvălui identitatea victimei lor, este un moment dramatic, excelent dirijat prin expresii de Sorin Leoveanu.

Regizorul Bocsardi Laszlo conduce strălucit tensiunile conflictului, urmărind la gest și expresie, relațiile dintre personaje. Sunt de neuitat scenele dintre mamă (Ida Jarcsek – Gaza), fiică (Ramona Olasz)  și oaspetele venit la han, de fapt, ruda lor de sânge, Jean (Georg Peetz). Fiecare actor reușește brilliant interpretarea relațiilor pe două planuri : cel direct al relației prezente, dublat de interiorul frământat de problemele de conștiință ridicate de contactul cu  cineva aparent necunoscut femeilor, iar pentru Jean, de un om cu conștiința încărcată de vinovăția uitării ființelor dragi. Bocsardi Laszlo demonstrează a fi un fin psiholog în îndrumarea actorilor care îi servesc verosimil intențiile de analiză a situațiilor.
Obosită de viață, mama acceptă planul criminal al fiicei, fiind culpabilă că nu a reușit să îi fie mereu aproape de sufletul ei închistat în nemulțumiri personale, Ida Jarcsek – Gaza acordând o interpretare de excepție personajului. Martha nu este o criminală bolnavă psihic, ci o femeie neîmplinită, revoltată pe vicisitudinile vieții în izolare, iar Ramona Olasz se transpune în personaj, speculează nuanțat replica și subtextul ei, situațiile, compune memorabil rolul. Chiar și în secvența forțată regizoral ca teatralitate a unui posibil incest, provocat de Martha, dornică de erotism, în relația cu “necunoscutul” frate Jean, actrița își îmbogățește personajul. Cu finețe, Georg Peetz îl prezintă pe Jean, fiul avut care dorește să își repare trădarea neglijării mamei și surorii sale, vreme de mulți ani. Ajuns în universul copilăriei uitate, personajul său trăiește interior, regăsirea amintirilor și frica mărturisirii identității sale. Soția sa , Maria este minunat conturată de Ioana Iacob, ca o femeie dăruită iubirii, dar căreia inițiativa lui Jean îi stârnește fricii interioare, ca în final să îi tulbure mintea dispariția din viață a partenerului pe care îl caută cu disperare. Trebuie subliniat că toți actorii s-au dedicat cu credință viziunii regizorale, chiar dacă în unele scene interveneau și accente suprarealiste solicitate regizoral prin mișcare ori prin  prezența bătrânului “destin”.
Spectacolul are miez emoțional, prin analiza teatrală a psihologiei personajelor, transmite credibil expresia unor situații extreme, punctate metaforic coerent , provoacă la judecarea de către privitor, a interiorului tăinuit de fiecare personaj. “Neînțelegerea” rămâne un spectacol eveniment prin originalitatea regizorului de a impune tendința de vizualizare teatrală a unui text, consolidând însă, cuvântul, sporindu-i importanța conținutului prin imagine.


“ FAMILIA TOT “ – CENTRUL CULTURAL PENTRU UNESCO “ NICOLAE BĂLCESCU “
(Secțiunea : “De toate pentru toți”)

                  UN REUȘIT SPECTACOL AVERTISMENT
         De la regizorul Victor Ioan Frunză, nu te poți aștepta decât la spectacole provocatoare, încărcate în sensuri, în formule originale de vizualizare. După ce a  reunit într-o echipă, un grup de tineri actori deosebiți în urmă cu aproximativ două stagiuni prin “Furtuna” de Shakespeare, tot la Centrul Cultural pentru UNESCO (încântător spectacol, comentat pe blog), revine în același loc, cu o parte din echipă, căreia îi speculează capacitățile în piesa “Familia Tot” de Istvan Orkeny. S-au împlinit o sută de ani de la nașterea dramaturgului maghiar Istvan Orkeny, prețuit în Ungaria precum Caragiale la noi, și regizorul alege piesa pentru un spectacol , avertisment tragicomic asupra pericolului ce îl reprezintă demența unui dictator.

         Într-un sat izolat și uitat de lume, în timpul celui de al doilea război mondial, liniștea și normalitatea familiei Tot este răvășită de venirea în “concediu de odihnă” a unui maior dement. Întâmplarea face a ajunge în familia pompierului Tot, fiind trimis de fiul lor, subaltern al maiorului, aflat pe front. Familia ajunge a fi supusă dictaturii absurde a dementului, în speranța salvării fiului din tranșee. Viața celor din familie – tată, mamă și fiică –, se schimbă, îi obligă să trăiască într-o lume de carton. Sunt supuși, noapte și zi, cerințelor maiorului obsedat să construiască din carton, cutii. Metafora tematicii cu țintă la pericolul nebuniei unui personaj ajuns să dicteze coordonatele existenței, este admirabil susținută teatral, vizual, de echipa regizorului Victor Ioan Frunză și scenograga Adriana Grand. Scena se va umple în timp de “roadele” demenței celui care terorizează familia Tot, de cutii peste cutii, în final ajunse figurine de carton în dimensiuni reale – un toboșar, un trompetist, etc. - dar și o căsuță mică de carton. Scenografa Adraiana Grand compune excelent vizualizarea scenică a haosului demenței maiorului, iar regizorul Victor Ioan Frunză o folosește inspirat și prin sprijinul interpretării ireproșabile a personajelor de către tinerii actori.

         Adrian Nicolae se transpune în rolul capului familiei, pompierul șef al satului și indică revoltele personale față de manifestările maiorului, relaționează firesc în fața diverselor situații, apare ca un om chinuit de neputința de a stopa dictatura “oaspetelui” său pe care îl va ucide, în final, ca singură salvare a situației disperate în care a ajuns familia sa. Actorul este remarcabil și în acest rol de compoziție pentru vârsta sa tânără. Cu forță expresivă, George Costin manifestă nebunia maiorului, aparent plin de bunăvoință. Obsesiile personajului devenite ordin dictat cu autoritate, George Costin le scoate abil în evidență. E drept, poate uneori, în reprezentația vizionată, actorul aluneca pe panta exagerărilor de tonalitate verbală. Într-o compoziție complexă, un travesti, în soția Mariska Tot, este perfect Sorin Miron. Cu măsură și atenție la profilul personajului, actorul sugerează cum soția lui Tot, ascunde în fața acceptului nebuniei maiorului , dorința și suferințele mamei de a își ajuta fiul aflat pe front. Dorește trecerea peste situația absurdă în care a ajuns familia sa prin venirea maiorului, și caută naiv soluții, Agika, fiica adolescentă a lui Tot. Nicoleta Hâncu remarcabil dă viață personajului. Poștașul manipulator de vești bune sau rele, este cu sinceritate conturat de Alexandru Ion. Tinerii actori ai acestei distribuții merită aplauzele publicului pentru interpretare, ca și regizorul care a alcătuit un “colectiv” de creație reprezentativ pentru generația tânără de actori.
         “Familia Tot” este un spectacol reușit care ridică și prestigiul Centrului Cultural pentru UNESCO, chiar dacă aparent sala fostei Case de Cultură “Nicolae Bălcescu” este plasată marginal și nu este substanțial dotată tehnic. Acolo însă, prin prezența și a regizorului Victor Ioan Frunză se petrec evenimente culturale, ce arată tendințe teatrale novatoare.

P.S. Ziua de sâmbătă a fost bogată în oferte : “O NOAPTE FURTUNOASĂ” a Naționalului din Craiova (un spectacol remarcabil comentat pe blog la vremea premierii, ca și “VOCEA UMANĂ” ), “JOCURI ÎN CURTEA DIN SPATE” (comentat în acest Jurnal) și “O SCRISOARE PIERDUTĂ” , “AȘTEPTÂNDU-L PE GODOT” , despre care vom discuta în ultima zi a  Jurnalului de festival.