marți, 26 iunie 2018

“BALUL CIMITIRULUI” – TEATRUL DRAMATURGILOR ROMÂNI / Sala “Iosif Naghiu”

CUM INVESTEȘTE BANI … PRIMĂRIA CAPITALEI?!

         În timp ce Teatrul Mic nu mai are săli de spectacol că au primit bulină roșie de pericol la un cutremur, Primăria Municipiului București înființează investind masiv fonduri culturale – Teatrul Dramaturgilor Români cu scopul de a servi dramaturgia contemporană autohtonă. Funcționarii primăriei în frunte cu primărița, se pare că nu merg la teatru să vadă că toate teatrele din Capitală au în repertorii piese de dramaturgi români. Această investiție din banii noștri e cel puțin suspectă! Nu mai amintim că teatre independente din București, cu repertorii de înaltă ținută culturală, cum ar fi “Unteatru”, își prezintă producțiile în spații modeste, fără niciun sprijin din partea primăriei.
        
 Teatrul Dramaturgilor Români își desfășoară activitatea într-o clădire vechie, renovată de primărie, pe calea Griviței, nr. 64 – 66, iar în jur sunt o serie de clădiri părăginite, locuite de cetățeni care se distrează în stradă urmărind cum copiii lor joacă fotbal spre disperarea șoferilor. Renovată cu intrări din marmură, clădirea deține două săli de spectacol, fiecare cu aproximativ șaizeci de locuri, în fotolii elegante. Directorul acestui teatru de proiecte cu piese de dramaturgi români, finanțat de primărie, este Horia Gârbea, scriitor cu multe volume, premiat de Uniunea Scriitorilor în 1990 pentru dramaturgie ale cărui piese nu figurează însă, în repertoriul vreunui teatru. Teatrul Dramaturgilor Români are înscrise în repertoriu piese de Dumitru Solomon, Ion Băieșu, Iosif Naghiu, prezente și în repertoriul altor teatre din Capitală ori din țară. Mai este înscris în repertoriu și un spectacol “după” George Astaloș, scenariu Alexander Hausvater cu cântece adaptate de directorul teatrului, Horia Gârbea, “Balul cimitirului”.
       
  Din textul “dramaturgului” George Astaloș rămân rămășițe folosite în scenariul regizorului Alexander Hausvater. Acesta și-a dorit un fel de musical, comedie neagră, cu sprijinul cânticelelor adaptate ca text de Horia Gârbea după șlagăre de demult, dar rezultatul e … macabru de la scenariul încropit până la imaginea teatrală în maniera cunoscută a regizorului. “Acțiunea” se desfășoară într-un decor (scenografia Ștefan Caragiu) cu un fundal în multe pătrățele care ar vrea să fie “locuințele” cavou ale personajelor decedate.

 Scenariu intenționează să servească o tematică cu tentă socială, referitoare la cauza morții personajelor, exprimată în monologuri; cauzele sunt diverse – soldat mort în Afganistan, femeie călcată de tren, un bărbat decedat de malpraxis, sinucidere, etc. După patruzeci de zile de la deces, morții organizează un bal pentru alegerea “reginei” cimitirului cu dorința de a afla dacă vor merge în rai sau în iad. Va fi aleasă “regină” … soldatul mort în Afganistan! Morții au în preajmă și celebrități decedate care vor fi invocate cu sprijinul unor … proiecții, pornind de la George Bacovia și alți “vecini” ca Sabin Bălașa. Haricleea Darclee, Alexandru Vlahuță sau Constantin Tănase!   Un astfel de scenariu mai mult decât penibil, demonstrează starea jalnică a nivelului cultural a celor din Primăria Municipiului București care fac un “cadou” bine pătit din fonduri survenite din taxele noastre, realizatorilor de proiecte pentru Teatrul Dramaturgilor Români.
       
  Proiectul implică numeroși artiști care firește au fost recompensați pentru prestația lor într-un spectacol grotesc ca linie de expresie teatrală, lipsit de un mesaj consistent, fals în intenția de comedie muzicală neagră. Ștefan Caragiu, realizator al decorului și costumelor este un scenograf cu personalitate afirmată, dar în acest proiect execută doar indicațiile regizorului - scenarist, Alexandru Hausvater, nume consacrat cu prilejul altor spectacole care acceptă acum să fușarească manierist aspectul teatral al reprezentației.

Regizorul apelează fără sens la colaborarea pentru imaginea teatrală “neagră” a viziunii sale, la Lucian Moga – light design, Felix Crainicu și Radu Crăciun – video design. Ilustrația muzicală aparține  lui Cori Tibor care folosește motive muzicale cunoscute pe texte adaptate și completate de Horia Gârbea, cum ar fi – “Ecaterino vedea-te-aș moartă”; firește, sunt și momente coregrafice în reprezentație, concepute manierist de Florin Feroiu. 

        
 Distribuția cuprinde zece actori interpreți de monologuri, cânticele și momente coregrafice, dintre care Carmen Ionescu (mama soldatului din Afganistan) și Gavril Pătru (Groparul) sunt cei care încearcă să conducă “ansamblul” celor din cimitir. Eduard Cârlan, Alexandra Stroe, Ana Nicolae, Ioana Repciuc, Mădălin Mandin, Mihai Muntenița / Nicolae Dumitru sunt actori la început de drum care încearcă și ei adaptarea la niște “schelete” de personaje propuse de scenariu, desenate grotesc prin machiaj și costume. Interpretarea unui așa zis personaj de căre un actor nu se poate remarca în acest spectacol lipsit de substanță dramatică; actorii prestează doar servicii plătite prin contractul cu Teatrul Dramaturgilor Români, cu banii care e drept, sunt necesari astăzi, existenței fiecărui actor, în special dacă e și liber profesionist. Actorii nu au nicio vină că sunt nevoiți să accepte un astfel de proiect. 
         “Balul cimitirului” este un alt exemplu de spectacol care demonstrează alarmant cum investește fonduri Primăria Capitalei în numele … "prieteniei"  cu teatru pe care îl consideră capabil de acte culturale!

P.S. Inexplicabilă rămâne prezența spectacolului la concursul “festCO” (Festivalul Comediei Românești), în urma selecției efectuate de Maria Zărnescu, un nume stimat în activitatea teatrală. Motivarea ar putea fi că e foarte greu să descoperi în fiecare an, în peisajul mișcării teatrale, un spectacol de comedie chiar dacă realitatea curentă oferă zilnic prilej de inspirație dramaturgilor pentru texte satirice. Se pare că nu avem dramaturgi, chiar dacă au la dispoziție acum … un teatru personal ... cei din cimitir!

marți, 19 iunie 2018

“PESCĂRUȘUL” – UNTEATRU

RĂSCOLITOR SPECTACOL DESPRE SUFLETUL UMAN “GOL” ȘI EGOIST

         Cehov a precizat cu ironie că piesele sale ar fi comedii. Dramaturgul se manifestă însă, ca un psiholog, un analist al sufletului uman studiat până în cele mai tainice cotloane prin personajele aflate în acțiune și conflicte dramatice. Regizorul Andrei Șerban care a pus în scenă mai multe spectacole cu piesele lui Cehov, de astă dată pentru “Pescărușul” se transpune parcă în gândirea minunatului dramaturg și pătrunde ca un psiholog desăvârșit în sufletele personajelor, le descoperă egoismul, veleitățile. 
        
 Regizorul Andrei Șerban lucrează pentru prima dată la noi într-un teatru independent – “Unteatru” -, și aplică piesei “o adaptare liberă după traducerea de Mașa Dinescu și Andrei Șerban” fără a știrbi cu numic substanța scrierii, doar cu intenția de a demonstra universalitatea piesei scrisă în 1895, cu o temă perfect valabilă și în zilele noastre. În “Pescărușul”, Cehov analizează sentimentul de afecțiune, numit și “dragoste” – dragostea pentru iubită sau iubit, pentru mamă, pentru artă. Comunicarea profundă a sentimentului către partener este adeseori afectată de veleități și devine tema piesei; această temă, regizorul Andrei Șerban și numeroasa distribuție cooptată, reușește să o comunice răscolitor publicului. Este posibil ca unii spectatori să refuze comunicarea acestei analize psihologice pentru că țintește direct sufletele care ascund egoismul și nu acceptă a li se pune în față “oglinda” intimității. 
        
 Spectacolul transpune goliciunea sufletească în “spațiu gol” scenic, amintind de teoriticianul Jerzy Grotowski, dar e folosit ca spațiu gol de fapt, de umanitate. Decorul e simplu, dar nu simplist, marcat de zece scaune diferite ca formă  pe care se vor așeza în debutul reprezentației actorii și apoi vor privi cum se va derula acțiunea ce îi implică pe rând pe fiecare în conflicte și situații. Scaunele vor fi mutate de actori pe linii diferite, în funcție de situație. Decorul se completează cu o scară de zugrav în fundal pe care vor urca “victimele” ambiției profesionale, cu o piatră neagră amintind de o inimă, devenită scenă a încercării de teatru în formulă nouă, dorit de Treplev, iar spre final cu valizele mari ale cuplului Arkadina – Trigorin, călători prin viață. Costumele sunt cele din zilele noastre, completate cu dezgoliri ale trupului Mașei aflată într-o situație disperată și cu elegantele rochii purtate de celebra actriță Arkadina. Pentru această scenografie minimalistă a fost consultat Valentin Vârlan. Luminile sunt atent plasate și ajung în unele situații, să apeleze la culoarea roșie pentru a sublinia fantasma ambițiilor. Intervin uneori în spectacol și ilustrații muzicale pentru a sugera “dansul” pasiunilor ce macină suflete triste cu motive armonice din țara dramaturgului. 
         Într-o sală cu o sută de locuri și un spațiu de joc restrâns, ACTORII sunt forța demonstrației cum personajele lor își pun sufletul pe tavă pentru a fi judecate de spectatori. Douăzeci de actori din diferite generații, în distribuții diverse în funcție de reprezentație, interpretează ireproșabil personajele atribuite. Urmărind trei reprezentații cu ușurință se pot constata diferențe în interacțiunea dintre cei distribuiți în ziua respectivă prin accentele divers dezvoltate pentru “dezgolirea” sufletelor propusă de Cehov și Andrei Șerban. 
         Acțiunea piesei este compusă din două segmente – cel al “realizaților” profesional, actrița Arkadina și scriitorul Trigorin, amantul ei și cel al aspiranților la “realizare” profesională, scriitorul Treplev fiu al Arkadinei și iubita sa Nina. Conflictul aparent este între generații, când de fapt “realizarea” e baza sa, “realizare” comună veleității care distruge sentimentul “dragostei”. Personajele centrale sunt “ambițioșii” Treplev și Nina, dorinici de celebritate; Treplev vrea “forme noi în teatru” și prezintă mamei sale actrițe Arkadina și lui Trigorin, un monolog interpretat de Nina care visează să fie actriță; “forma nouă de teatru” se dovedește a fi găunoasă prin lipsa personajelor și acțiunii. Ironia la adresa căutărilor de noutate în teatru, în artă în general, a “formei fără fond” existentă în piesă și în spectacol, e punctată cu efect tragicomc la public.

ANGHEL DAMIAN (Treplev)
        
 Personajul Treplev e ofertant prin bogăția substratului deținut pentru orice interpret. Regizorul Andrei Șerban distribuie în acest rol trei tineri actori: Anghel Damian, Bogdan Cotleț și Bogdan Nechifor; fiecare va dezvălui diferit “goliciunea” sufletului lui Treplev. Cu o trăire interioară intensă interpretează personajul Anghel Damian și dezvăluie cum concepe Treplev “dragostea” față de mamă, iubită și pasiunea profesională, ambiția de a fi remarcat drept creator inovator ca scriitor. La nuanță actorul sugerează cum Treplev își iubește, dar și urăște mama aflată în compania celebruui Trigorin, e un fel de Hamlet rătăcit în viață, cum se subliniază și în text; iubește disperat pe Nina, dar ambiția profesională e mai presus de iubire și când urmărește interpretarea monologului său de către aceasta, mimează  rostirea replicilor pe care le crede geniale. Nefericirea personală a personajului, Anghel Damian o expune cu subtilitate și sensibilitate pentru a arăta cum Treplev victimă a mamei și a neînțelegerii realității, devine un distrugător de sentimente reale. Anghel Damian ilustrează prin construcția personajului, simbolul lui Cehov de ucidere a “pescărușului”, ucidere a sensului iubirii pornită din ambiție devoratoare și egoism. Anghel Damian prin interpretarea lui Treplev, reușește a se impune în topul generației de tineri actori. Un altfel de Treplev prezintă Bogdan Cotleț; actorul accentuează cu sensibilitate, cu lacrimă în ochi, dragostea lui Treplev față de mamă și nefericirea provenită din ignorarea lui de către aceasta. Bogdan Cotleț plasează ambiția profesională a lui Treplev ca soluție de răzbunare a sa pe Arkadina și accentuează singurătatea personajului, apropiat fiindu-i doar bătrânul Sorin, fratele mamei. Fragilitatea sentimentelor lui Treplev față de mamă și iubită, sunt reușit marcate de Bogdn Cotleț. Un Treplev răzvrătit, temperamental, ajuns în pragul isteriei, propune Bogda Nechifor. Neputința personajului de a impune mamei iubire, ca și cea de a străluci profesional sunt redate în forță și încărcate de emoție de către interpret. Fețele Ninei sunt diferit, dar reușit redate de tinerele actrițe Silvana Mihai și Alina Rotaru. 


        
SILVANA MIHAI (Nina)
 Impresionant compune Silvana Mihai evoluția Ninei, transformarea dintr-o adolescentă candidă și visătoare a deveni actriță, într-un om matur înfrânt în “forța de a merge înainte”, cum destăinue în monologul final. Actrița sugerează la început cum dragostea ivită față de Trigorin e un sentiment de adolescentă, dar la maturitate îi rămâne în suflet, chiar și în urma înfrângerii. Pentru Nina sa mai presus de profesie rămâne iubirea, sentiment căutat pe care nu l-a găsit nici în familia personală absentă din acțiune. Excelent prezintă Silvana Mihai o altfel de Nina, căutătoare a prețuirii sentimentului de dragoste și a adevărului. Cu o sensibilltate aparte tratează evoluția Ninei, actrița Alina Rotaru, subliniază naivitatea tinerei, dar și căderea în capcana celebrității la care visează prin profesia aleasă și prin influența celor întâlniți în familia Arkadinei; înfrângerea personajului ajuns în pragul nebuniei, o marchează dramatic, Alina Rotaru prin interpretarea sa deosebită. 
        
CLAUDIA IEREMIA (Arkadina)
 Claudia Ieremia de la Teatrul Național din Timișoara și Mihaela Trofimov de la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, reușesc să întrupeze remarcabil, dar cu nuanțe diferite personajul Arkadina. Măcinată de egoism, acaparatoare de sentimente și prețuire este Arkadina în interpretarea admirabilă a Claudiei Ieremia. Actrița subliniază în amănunt prin expresie, egoismul Arkadinei, pofta devoratoare a sentimentelor, dorința de păstrare a tinereții trecute și veleitatea celebrității. Mihaiela Trofimov punctează cu fină ironie, maniera de “divă” a actriței Arkadina care confundă afectat viața particulară cu teatru; personajul său e mereu revoltat în relațiile cu cei de acasă pe care îi tratează egoist și autoritar, e distantă față de fiul ei, fiind obsedată numai de succesul personal pe scenă și în relația de “dragoste” cu Trigorin. 


        
EMILIAN OPREA (Trigorin)
 Diferit ca expresie e conceput Trigorin de Emilian Oprea și Richard Bovnoczki, dar interpretările lor rămân remarcabile. Pentru Emiian Oprea personajul e mereu preocupat egoist doar de documentare pentru proza sa și în final, chiar sinuciderea lui Treplev o notează în carnețel cu zâmbet cinic pe buze; este obsedat de poziția socială și distant în relațiile sentimentale. Emilian Oprea oferă portretul unui veleitar periculos și ușor de întâlnit în viața curentă care deține un farmec personal exploatat înșelător. Și Richard Bovnoczki subliniază acest aspect și  îl completează cu o anume plictiseală de viața de la țară a familiei Arkadinei a unui tip viclean și aparent melancolic; la nuanță desenează actorul și relația de aventură sentimentală provocată de Nina, interesul personal dominând însă, această relație. 


         
RICHARD BOVNOCZKI (Dorn)
Excelentă este transformarea lui Richard Bovnoczki într-o altă reprezentație în doctorul Dorn; personajul devine comentatorul conflictelor tăcut, expresiv ironic când deține replică, este cel care privește cu amărăciune cum se spulberă sentimente în jur, cel care cândva a spulberat și el sentimente. Dorn e “doctorul” fără soluții de viață, dar e în interpretarea sa și purtător al demersului de analiză psihologică a întâmplărilor din preajmă. Același personaj în interpretarea deosebită a actorului Vitalie Bichir apare ca un rezoner care privește distant conflictele obișnuite din casa Arkadinei.


        
SABRINA IASCHEVICI (Mașa)
 Mașa este personajul adus de viziunea regizorală în zona gravă a realității curente; e fiica administratorului propietății Arkadinei și celei îndrăgostită de doctor, Polina, și îl iubește fără șansă pe Treplev. Consumul de băutură și droguri - de astă dată - al Mașei este pentru a se desprinde de înfrângerea sentimentală. Mașa e mereu drogată și Sabrina Iaschevici arată impresionan efectul acestora asupra stărilor prin care trece. Actrița realizează o compoziție amănunțită prin expresie a acestui personaj refugiat în efectul stupefiantelor. Mădălina Enea, în același rol, accentuează pasiunea pentru Treplev și mai puțin efectul drogului aupra suferinței din dragoste. Conceptul regizoral transformă astfel personajul pentru a atenționa asupra gravității fenomenului actual al drogului în viața tinerilor. 
         În planul doi al acțiunii sunt Medvedenko, învățătorul a cărei importanță e ignorat de societate, cel îndrăgostit de Mașa, cât și părinții ei Polina și Șamraev. Din nou, în diferite reprezentații, accentele în caracterizare a personajelor sunt diferite. Medvedenko apare ca o slugă umilă, sincer iubitor al Mașei, dar fără soluții de a o salva din decădere, în interpretarea cu migală gândită de Ionuț Vișan. Un slujitor va fi Medvedenko și sub chipul lui Liviu Pintileasa, dar atent mereu să nu greșească în fața celor din familia Arkadinei. “Dragostea” rămâne un sentiment fără soluții de realizare și interpreții sugerează ireproșabil acest aspect. Polina beneficiază de două interpretări aparte, în două variante de distribuție, susținute de Virginia Mirea și Florina Gleznea. O femeie nefericită care îl iubește pe doctor este Polina, prezentată cu măestrie, la nuanță de Virginia Mirea; aceiași nefericire o completează cu o revoltă interioară tăcută, Florina Gleznea. Ambele actrițe realizează credibil personajul și subliniază rostul său pentru tema piesei -  “dragostea” și nefericirea personală. Administratorul Arkadinei, cel total dezinteresat de familie, preocupat doar de atribuțiile lui, lipsit de sentimente este Șamraev, interpretat cu atenție la relații de Gelu Nițu și Silviu Debu. Egoismul și cinismul personajului sunt pregnant arătate de Gelu Nițu, iar dezinteresul total față de fiică și nevastă, de Silviu Debu. 

        
CONSTANTIN COJOCARU (Sorin)
 Un personaj aparte pentru conflict și mesajul viziunii regizorale este Sorin, fratele mai vârstnic al Arkadinei, iar eșecul în viața sa de funcționar e rostit de personaj mereu prin replica - “Am vrut să mă însor și să devin scriitor și nu am făcut niciuna”. Constantin Cojocaru jonglează cu stările de decrepit ale bătrânului și pasiunea iscată de tânăra Nina și când e prezent  în acțiune, fără replică susține relațiile cu cei din jur prin manifestări ale chipului și gestică, remarcabil dirijate. 
         În acest spectacol nu există roluri mari și roluri mici, toți actorii sunt mereu în scenă, fie în personaj, fie ca spectator și se dăruiesc viziunii regizorale pentru a prezenta interiorul găunos al unor suflete chinuite de pasiuni și egoism. Pentru cei tineri alegerea în distribuție pentru “Pescărușul” în regia lui Andrei Șerban, a fost și un studiu de teatru adevărat, oferit de acest maestru al teatrului. 
         “Pescărușul” lui Cehov, descifrat teatral în esența substratului piesei, lasă spectatorii copleșiți de emoție prin analiza psihologică efectuată personajelor. Spectacolul lui Andrei Șerban nu se poate uita ușor, e o demonstrație dramatică, despre oameni și interiorul tăinuit al sufletului. 

P.S. Scuze, dar nu am avut la dispoziție fotografii din spectacol și am folosit doar câteva chipuri de actori “împrumutate” de pe internet. 

marți, 12 iunie 2018

“VLAICU VODĂ” – PIAȚA CONSTITUȚIEI

POLITIZARE … TEATRALĂ, PE BANI PUBLICI GREI


         “VLAICU VODĂ – organizator: Primăria Capitalei prin Teatrul Excelsior / Spectacol eveniment cu ocazia celebrării Marii Uniri” se precizează în programul de sală al acestei manifestări. Firește pentru cei care cunosc piesa, cât și istoria țării noastre, apare întrebarea: Ce legătură are această piesă “Vlaicu Vodă” cu Marea Unire de la Alba Iulia din 1918? Nici una!
         Alexandru Davila scrie această dramă istorică romantică în versuri, în 1902; eroul ales de dramaturg e Vlaicu Vodă, domn între 1364 și 1377 peste Valahia, luptător “diplomat” în evul mediu pentru independența ținutului său. George Călinescu, pe vremea dictaturii comuniste, comenta că piesa arată “arta de guvernare a unui domnitor”. Această apreciere este posibil să fi inspirat pe organizatori pentru alegerea piesei, un text expirat astăzi ca stil al scrierii, luat drept pretext pentru “celebrarea Unirii”, dar perfect convenabil pentru aservirea la politichia naționalistă activă din zilele noastre. Acțiunea piesei lui Alexandru Davila care se petrece în 1370 la Curtea de Argeș, este comprimată, rezumată cu țintă de actualizare a tematicii prin sublinierea cum Vlaicu Vodă a pus stavilă intențiilor rudei sale, mama vitregă Clara, maghiarilor și religiei catolice pe plaiurile Munteniei, el fiind tratat în proiectul "aniversar" drept un înaintaș al naționaliștilor de astăzi. În intențiile sale proiectul confundă grav, patriotismul formării statale de la noi, cu ideologia naționalistă aplicată de cei care ajung la putere și se declară naționaliști cu scopul de a masca interese veroase personale și evident, acest demers “teatral” nu are nimic în comun cu substanța patriotică a Marii Uniri de la 1918. 
       
  “Manifestația – Vlaicu Vodă”, că spectacol nu poate fi numit, e plasată în Piața Constituției din fața Palatului Parlamentului, fost Casa Poporului, se vrea a fi “originală”, dar amintește de … “Cântarea României” ca stil, o “cântare” însă, într-un sătuc din evul mediu. Cu bani mulți a fost construit un podium rotativ în centrul pieței, cu 380 de locuri pentru spectatorii plasați pe gradene. Nu scena este rotativă, cum se întâlnește în diferite teatre, ci “sala” cu spectatorii care privesc plasați la înălțime pe podiumul rotativ, ce se petrece jos, în satul din evul mediu; aceasta e nota de “originalitate” a reprezentației. Sătucul e vizitat de spectatori înaintea începerii “manifestației” în jur de ora 21.00, când se întunecă bolta cerului și e îngrădit în Piața Constituției de un “gard” înalt din rogojini. Câteva turnuri de apărare a sătucului de la Curtea de Argeș, cu străjerii de rigoare purtând făclii permanent pentru a păzii “comunitatea” unde se află un grajd cu cai superbi, un han cu băutura de rigoare, câteva mici căsuțe modeste, o pădurice în preajmă, cotețe și o bisericuță după modelul Bisericii “Sân Nicoară” de la Curtea de Argeș - acesta e decorul construit din lemn. 
Schița decorului

Sperăm că decorul a fost inifugat pentru protejarea localnicilor de focul făcliilor agitate mereu din sătucul medieval cu săteni, domnițe, boieri, cavaleri, călăreți, cântăreți în cor sau la instrumente de epocă, străjeri – peste o sută de persoane, plus pentru protecția publicului; multe din “personajele - figurație” poartă aceste făclii periculoase, ca să dea lumină sătucului. Numeroasele costume banale ca desen, ar vrea să amintească uniform și vag de epoca medievală; celor 380 de spectatori li se înmânează la intrare un fel de “pelerine medievale” ca să completeze imaginea sătucului. Cristian Marin este autorul acestei scenografii, imitație lipsită de nuanțe după un sat medieval, construită cu foarte mulți bani. În final, decorul va fi dominat de imaginea Palatului Parlamentului luminată. Primăria Capitalei nu comunică sumele investite pentru această “manifestație”, dar specialiștii calculează că s-ar apropia de un milion de euro!!
     
 Regizorul Horia Suru învârtește timp de două ceasuri platforma cu spectatori ca acștia să admire sătucul de la baza ei, și uită să pună în valoare personajele principale, c
onflictele dintre Vlaicu Vodă și simpatizanții săi și Doamna Clara și servitorii săi. Viziunea regizorală prezintă scene lungi precum cea a unui chef la han, unde dansează 20 de tineri și se cântă la instrumente “medievale” sau scene cu corul din preajma bisericii cu cântări numeroase sensibil realizate de Corul de Cameră “Ascendis” (25 de persoane) ori “Bălașa Percutions”, condus de Gabriel Bălașa, ansamblul arhaic (șase instrumentiști) sau momentul oferit de formația – “Trei parale”. Din toate aceste multe scene de ansamblu se detașează intervențiile cailor conduși destoinic de călăreți ca să mișune mereu prin sat. Caii sunt într-adevăr senzaționali “artiști”, mai ceva decât unii văzuți pe timpuri la circ, dar … în programul de sală nu le este nominalizată prezența! 
        
 Distribuția cuprinde 18 actori, interpreți ai unor personaje transformate de către regizor, doar în piloni de susțnere ai … manifestărilor “cântării” medievale. Până la ultimele scene, interpreților nu le poți observa expresia chipului în raport cu situațiile pentru că interpretează personajele în sătucul medieval unde locuiesc în căsuțele aflate în “groapa” din jurul podiumului spectatorilor. Vocile lor se aud amplificate strident de lavalierele purtate de fiecare interpret. Actorii puteau face playback pentru acest “spectacol” ce amintește de vechiul teatru microfonic. În final, pentru a evidenția importanța acțiunilor lui Vlaicu Vodă, personajul e urcat de regizor pe podium în compania altor câteva personaje de prim plan și susține un monolog moralizator cu Palatul Parlamentului în spate, finalizat cu replica - “Să trăiască țara noastră românească’!”. O astfel de tratare scenică a personajului central, trimitea cu gândul la dictatorul din trecut și chiar la un activist cu mustață de astăzi, nu la patriotul “diplomat” al lui Alexandru Davila, din secolul XIV. 
        
 Trei interpreți în trei reprezentații diferite sunt repartizați de regizor pentru personajele Vlaicu Vodă și Doamna Clara, și alți doi pentru rolurile, Mircea și Anca. Urmărind doar distribuția din prima reprezentație, ușor se constată că actori stimați ai Teatrului Excelsior cărora li se alătură actori invitați din alte teatre, nu sunt decât o masă de manevră pentru susținerea temei naționalismului în mod exagerat și personajele interpretate nu mai au conținut credibil. Nu vom nominaliza interpreții prestatori de servicii la prima “manifestația”; specificăm că următoarea reprezentație avea pentru rolul Doamnei Clara o invitată specială - Lavinia Șandru, fost politician, fost gazetar și cândva actriță într-o comedie la Teatrul Metropolis, unde nu a reușit să fie remarcată. Actorii Teatrului Excelsior din distribuție nu sunt plătiți pentru participarea la “manifestație”, sunt remunerați doar invitații! Trist că ajung să fie folosiți actori apreciați, acceptă invitația participării la o “manifestație” propagandistică și recită rămășițe dintr-o mediocră dramă romantică în versuri.
         “Vlaicu Vodă” a avut trei reprezentații la începutul lunii iunie și anunță alte trei la sfârșit de august și curios e unde se va găzdui acest decor “medieval” care a înghițit bugetul pentru cel puțin zece spectacole de teatru, solid construite pentru a servi cultural și emoțional publicul și repertoriul curent al teatrelor. Această “manifestație” propagandistică sub pretextul “celebrării Marii Uniri” este un exemplu de incultură a celor care au organizat-o investind fonduri importante pentru a politiza forțat un așa zis spectacol de teatru; au mutat de pe stadioane “manifestațiile” din epoca de tristă amintire, în Piața Constituției din fața Parlamentului într-o formulă mai restrânsă … “medievală”! Păcat de bani și de eforturile numeroasei figurații!

P.S. Un post de televiziune anunță că a lansat în programul “centenarului Marii Uniri” și programul special “100 de ani de viitor!”. Sperăm ca viitorul să nu arate ca “Vlaicu Vodă” pentru spectatori și nici pentru teatru!

miercuri, 6 iunie 2018

“TARTUFFE” – TEATRUL “MARIA FILOTTI” / BRĂILA

 
FORȚĂRI PENIBILE DE ACTUALIZARE
        
  După patru secole de când Moliere a scris “Tartuffe”, o comedie de moravuri, piesa se dovedește a rămâne actuală; minciuna, ipocrizia, șarlatania, bigotismul, se manifestă și în societatea mioritică prezentă și tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu a vrut să sublinieze actualitatea piesei în spectacolul realizat la Brăila. Intenția este foarte bună, punerea în practică rămâne discutabilă pentru că forțează spre dramă, nota actualizării. Comicul scenic se naște din trăirea sinceră, dramatică a situațiilor însă, regizorul încarcă acest spectacol cu efecte teatrale exagerate care spulberă rezultatul satiric al scrierii. 
    Decorul imaginat de Andrada Chiriac, propune un spațiu de joc fără motivare în acțiune; dulapuri imense cu sticle și pahare marchează locul conflictelor din casa lui Orgon. Decorul are calitatea de a fi ușor de manevrat pentru a indica schimbarea spațiului acțiunii, dar nu stabilește și atmosfera solicitată de situații diverse. Regizorul își dorește a arăta cum cei din familia Orgon apelează mereu la băutură, dar intenția sa nu are argumentare solidă în această comedie de moravuri. Exagerat sunt plasate în decor, tablouri mai mult sau mai puțin încadrate cu lumini în funcție de mărimea lor cu chipul lui Tartuffe cel venerat de Orgon și mama sa Pernelle. Aceste efecte de imagine generală, îngălează absurd sensurile tematicii și prezentarea credibilă a conflictelor. Costumele concepute de Alexandra Mâzgăreanu respctă croiul celor din zilele noastre, dar include și multe efecte inutile, precum “halatul” purtat de Orgon la un moment dat, pentru a sugera un “preot”. Tartuffe intră în acțiune după două acte ale piesei și veșmintele sale moderne, amintesc prin sfoara purtată drept curea, de un călugăr. Toate artificiile vizuale afectează credibilitatea conflictului din familia lui Orgon, iscat de intervenția lui Tarduffe.  
        
 Regizorul folosește inexplicabil pentru dorința sa de actualizare a piesei, o versiune a textului tradus de Doru Mareș, tot în versuri precum scrierea originală. Actorii, evident, întâmpină dificultăți în fața rostirii în versuri a replicii și adeseori o recită exterior, anulând  substratul ei; interpretarea însă, în ansamblu a personajelor rămâne apreciabilă prin modul definirii în esență a tipologiei fiecăruia. Emilian Oprea cizelează cu precizie profilul lui Tartuffe impostorul carismatic; nuanțează modul în care personajul manipulează minciuna pentru a obține ce își dorește, averea lui Orgon, cucerirea soției sale Elmire. În prologul inventat de regizor, tinerii din familia lui Orgon petrec ca într-o discotecă și se recomandă astfel, a fi desprinși din lumea actuală. Narcisa Novac construește cu atenție schița unei tinere naïve de astăzi, implicată într-un conflict de autoritatea tatălui, cum este și Mariane, fiica lui Orgon care vrea să o mărite cu Tartuffe. Prietena Marianei, Dorine cea inteligentă, cu farmec îi definește tipologia, Corina Borș. Excelent este tânărul Vlad Galer în îndrăgostitul Valer. Greul acțiunii, sporit și prin efectele exagerate de imagine ale regizorului, revine lui Valentin Terente, interpretul lui Orgon; actorul susține coerent partitura celui vrăjit de discursul impostorului Tartuffe și reușește o interpretare apreciabilă. În rolul Elmire, soția revoltată care vrea să îl demaște pe mincinos, Andreea Vasile compune fără temperament intențiile personajului, din lipsa coordonării regizorale. Scena în care Tartuffe vrea să o cucerească pe Elmire este vulgar concepută regizoral și dezavantajează interpreții. Completează distribuția cu corectitudine, dar fără strălucire în evidențierea substanței personajelor – Emilia Mocanu (Doamna Pernelle) și Adrian Ștefan (Damis, fiul lui Orgon).  Cumnatul lui Orgon, comentator al situațiilor, Cleante este un personaj rezolvat convingător de Liviu Pintileasa. Actorii fac eforturi remarcabile pentru adaptarea la o viziune regizorală care forțează ilogic contemporaneizarea unei piese a cărui tematică rămâne mereu actuală de veacuri. 
         Spectacolul nu mai transmite intenția de a satiriza gravitatea faptelor impostorului Tartuffe în viața unei familii, amplifică doar linia dramatică, peste măsură și fără motivare. Dramatismul dorit de regizor e subliniat și prin intervențiile muzicale (Alexandru Dan Suciu) cu trimiteri la muzica bisericească. Moliere rămâne o valoare universală prin piesele sale în care atacă lipsa de morală în societate, valabilă în orice secol. Actualizarea scrierilor sale nu presupune exagerări neadecvate care distrug consistența satirică, așa cum se întâmplă și în acest spectacol. 

sâmbătă, 2 iunie 2018

“ASTA-I CIUDAT” (“Păgiboșii”) – TEATRUL “NOTTARA” / Sala “Horia Lovinescu”

EXERCIȚIU MODEST DE SPECTACOL MUSICAL

         Cei de la Teatrul “Nottara”s-au gândit că dacă în 1990 au înregistrat succes cu “Asta-I ciudat” (“Păguboșii”), un spectacol musical de Eugen Rotaru și Laurențiu Profeta după textul lui Miron Radu Paraschivescu, să repună astăzi în repertoriu acest titlu. Au trecut aproape trei decenii de atunci și societatea noastră și-a  schimbat statutul și publicul are astăzi, alt profil, iar subiectul și tematica de atunci, sunt depășite în raport cu realitatea zilelor noastre.
        
 Poetul, eseistul și publicistul, Miron Radu Paraschivescu a cochetat puțin și cu dramaturgia, a scris trei piese printre care și “Asta-I ciudat”, rămâne însă, o personalitate importantă a literaturii noastre în special prin volumele de versuri “Cântece țigănești” sau “Versul liber”. Scriitorul a fost preocupat insistent în opera sa, de condiția umană a celor din lumea marginală a mahalalei. Eugen Rotaru și Laurențiu Profeta au folosit piesa “Asta-I ciudat” ca pretext pentru un musical, gen prețuit întoteauna de public. Textul e simplu ca temă, se referă la cei care fură pentru a supraviețui mai comod în mahalaua unde trăiesc, dar dragostea le rămâne un sentiment curat. Tema “furtului” e de mare actualitate în zilele noastre, dar nu mai devine mijloc de existență doar, pentru cei dintr-o lume marginală, ci mijloc de parvenire pentru a ajunge la treapta de sus a societății și a manipula pe cei sărmani. Spectacolul vrea să ilustreze viața celor sărmani din mahalaua de altădată, în care unii fură și visează la dragoste, dar e prăfuit ca imagine teatrală. 
        
 Regizoarea Diana Lupescu încearcă un exercițiu de spectacol musical încropit ca imagine generală, bazat în principal pe actorii distribuiți. “Schițe de decor de Vladimir Iuganu”, cum se specifică în   programul de sală, indică o cârciumă de mahala, cea a lui Teofilos (Mihai Marinescu), cu schele metalice și … “uși batante”, pe care le regăsim și în alte spectacole, spațiul de joc fiind simplist marcat ca imagine. Luana Drăgoiescu realizează costumele după tipicul vremii anilor ’40 din secolul trecut, cu buna intenție de a servi profilul personajelor.  
 În spectacol intervin și momente de muzică live, susținute de Alexandru Prica (acordeon) și Vlad Glățianu (chitară) în aranjamentul instrumental conceput de Radu Mihalache. Pentru că se vrea a fi un spectacol musical, scenele de dans sunt în coregrafia reușit dirijată de Roxana Colceag care interpretează și personajul Floricica. 
         Regizoarea Diana Lupescu beneficiază de o distribuție cu actori capabili să cânte și să danseze pe care însă, nu îi îndrumă pentru interpretarea nuanțată a tipologiilor care le revin și pentru configurarea relațiilor în acțiune între personaje. Deficitară e și folosirea lavalierei pentru interpretarea amplificată a cântecelor și renunțarea la lavalieră când actorii rostesc replici; apare o discrepanță între vorbirea curentă și cântare prin care se dezavantajează actorii în redarea complexă a stării personajelor implicate în diverse conflicte.

 Remarcabilă rămâne interpretarea personajului Mangelica de către Ioana Calotă; cu temperament actrița construiește stările tinerei naïve, îndrăgostite, crede ea de un om bogat și e iubită în tăcere de Broască (Alexandru Mike Gheorghiu). Băiatul șmecher dintr-o mahala, îl prezintă cu un farmec special, Alexandru Mike Gheorghiu. Personaje credibile mai reușesc să deseneze, cu discreție totuși în implicarea în acțiune prin lipsa îndrumării regizorale, Șerban Gomoi în Florică Florescu, Dan Clucinschi în Șarpe, Alexandru Prica în Țâcă, Roxana Colceag în Floricica și Mihai Marinescu în Teofilos. Mai palide sunt evoluțiile - Danielei Minoiu în Zaraza cea fermecătoare, Vlad Gălățeanu în Comisarul cel autoritar și Vlad Trifaș în Stavrică. Interpreții se achită admirabil de cerințele unui musical – dansează și cântă, dar majoritatea personajelor nu beneficiază și de strălucire în tratarea amănunțită a expresiei, din lipsa coordonării regizorale. 
          “Asta-i ciudat” poate să atragă publicul dornic de bună dispoziție, dar spectatorii vor constata “ciudat” absența în multe momente a … comicului situațiilor, superficialitatea expunerii lor teatrale de viziunea regizorală.