`` KiRiTZA sau Jocul de-a ...`` - TEATRUL NAȚIONAL ``I.L.CARAGIALE / Sala Studio

 ÎNTÂLNIREA CU O INOVAȚIE TEATRALĂ REUȘITĂ

Marele Public poate fi surprins de acest spectacol, cunoaște de-a lungul vremii Chirițele din cele patru piese datorate lui Vasile Alecsandri, dar acum se va întâlni cu KiRiTZA, rezumat tipologic al personajului, actual și în zilele noastre. Maestrul Gigi Căciuleanu concepe un scenariu inspirat din cele patru piese, actualizat discret. Se precizează în substratul programului de sală a fi ``o adaptare liberă de Gigi Căciuleanu după Vasile Alecsandri``. Preia elementele esențiale din activitatea Chirițelor în viața socială, păstrează cu măsură limbajul lor cu arhaisme și jargonul franco-român pentru a sugera inventiv prin stilul teatral al reprezentației, că tipologia Chiriței și a celor din preajmă, activează și în prezent. KiRiTZA lui Gigi Căciuleanu are o altă înfățișare, e suplă fizic, dar e dominată de același dorințe de parvenire socială ieftină chiar și în Europa și pe mapamond. Devine astfel, o tipologie foarte actuală. 

Gigi Căciuleanu este un meșter în a propune o inovație teatrală specială, dezvoltată în numeroase proiecte. Să nu uităm că la Teatrul Național din Capitală a realizat spectacolul ``D`ale noastre`` în 2012 pe scenariul pornit din substratul satiric ai operei lui Caragiale. Să nu uităm că trei ani la rând, până astăzi, în Gala Tinărului Actor ``Hop``, ca director artistic, a argumentat stilul său de inovație teatrală - ``DansActorul``. Meșterul vrea să arate cu argumente teatrale, că publicului din mileniul trei i se poate transmite emoțional un mesaj prin spectacole în care mișcarea, dansul pot servi replica și conflictul, nu numai printr-un musical, ci prin o altfel de expresie originală. Conceptul său solicită însă, un efort considerabil din parte actorilor.

``KiRiTZA`` e o punere în scenă amplă pe linia ``DansActotul``. Firește că apar și unele dificultăți pentru unii interpreți și chiar pentru spiritul vizual al scenografiei. Decorul realizat de Florentina Popescu-Fărcășanu servește proiectul, fiind rezumat la o canapea roșie a pasiunilor, dominat în fundal de portretul lui Bârzoi cel sus pus ca funcție, soțul Kiritzei, care va fi schimbat în final cu cel al tânărului Leonaș care parvine în funcție. Bârzoi intervine din off în dialoguri cu sens major. Costumele însă, nu sprijină miezul tematic și tipologia personajelor. Lilina Cenean propune costume necesare prin croi doar aplicării mișcării și dansului, dar sunt banale, fiind lipsite de accesorii pentru definirea personajelor. Costumele pentru Kiritza sau pentru Guliță, personaje centrale ale scenariului, sunt lipsite de minime accesorii strict necesare ca sprijin în definirea lor cu ironie.

Actorii se confruntă cu aplicarea unei interpretări care solicită dans, mișcare și muzică. În rolul actualei Kiritze, personaj scos din tiparele clasice, Oana Berbec este minunată; deține calități vocale excepționale ca soprană de operă, cântă replica în diverse registre, dansează și pe poante, reușește să prezinte o Chiriță actuală măcinată de dorința inconștientă a parvenirii. În final, Kiritza se va urca și în balon să cucerească autoritar lumea de pretutindeni, dar... regizorul Gigi Căciuleanu o transformă semnificativ într-un manechin gol. Oana Berbec cântăreață, dar și actriță, demonstrează ce presupune conceptul de ``DansActorul``.

 Un alt punct forte al reprezentației care servește strălucit conceptul este Lari Giorgescu în rolul lui Guliță, fiul Kiritzei, cel dirijat de mamă, mereu agitat prin mișcare și dans și expresiv în sublinierea importanței replicii. Lari Giorgescu arată din nou, că în teatru personajele pot prinde consistență și prin înfrățirea cuvântului cu mișcarea și dansul și o pot face la superlativ actorii, dacă dețin însă, calități deosebite pentru acest demers. Lui Ionuț Toader îi revine personajul Ion, servitorul, rol cu semnificație actuală, realizat admirabil de actor și prin momentele de interacțiune cu publicul, de atenționare privind pericolul celor dornici de putere ignorând oamenii simpli. Aylin Cadîr în rolul Luluța se adaptează excelent conceptului regizoral, indicațiilor de dans și mișcare. Este mobilă, expresivă și transmite o trăire interioară a situațiilor în care personajul acționează. Remarcabile sunt aparițiile în diverse momente ale actriței Victoria Dicu în Doamna Enerva(n)tă, atentă la relațiile cu partenerii cu haz desenate. Din distribuția de la premiera din 14 octombrie, s-au mai remarcat în mod aparte și Mihai Calotă, Florin Călbăjos. Distribuția este numeroasă, cu transformări ale actorilor și în alte personaje sau în acțiunile ansamblului. Înterpreții au prilejul de a exersa conceptul ``DansActotul`` și o fac ireproșabil. Dar ... Gigi Căciuleanu plimbă actorii, cu excepția Oanei Berbec, în diverse personaje la fiecare reprezentație a conceptului, ceea ce personal nu cred că îi avantajează pe ei și nici consistența credibilității spectacolului care devine astfel doar ``o școală``, un studiu pentru un altfel de teatru.

Trebuie subliniat că publicul nu se va întâlni cu `` KiRiTZA`` un spectacol musical, ci cu o intenție originală de înfrățire a cuvântului cu mișcarea și dansul, fără artificii inutile pentru mesaj. Muzica provine de la Jacques Offenbach & Paul Ilea și este montată cuceritor, armonios slujind proiectul lui Gigi Căciuleanu.

``KiRiTZA`` este un reușit experiment de curent teatral novator, actual fără ostentație, despre lumea noastră, atractiv prin propuneri teatrale, cu o distribuție de actori talentați dornici de inovație. Este un spectacol gândit subtil pentru a transmite tema parvenirii prin funcții politice și demonstrează că viziunea lui Vasile Alecsandri din secolul al XIX-lea asupra societății, rămâne actuală și în mileniul trei.

``NEPOTUL MEU, VENIAMIN``- TEATRUL DE COMEDIE / Sala ``Radu Beligan``

 UN SPECTACOL ATRACTIV

Teatrul de Comedie în colaborare cu Teatrul Evreiesc de Stat, lansează pentru iubitorii de teatru propunerea de a o cunoaște pe Ludmila Ulițkaia, un mare scriitor rus contemporan care dezvoltă în acțiune teatrală o tematică actuală – conflictul dintre etnii și cel între generații. Pentru unii spectatori este însă cunoscută Ludmila Ulițkaia ca prozator de talie internațională, răsplătită cu numeroase distincții pentru romanele sale traduse și editate la noi. Romanele sunt impresionante, captivante prin poveștile consistente despre viața cu bunele și relele sale. Analiștii o consideră pe Ludmila Ulițkaia ``un Tolstoi modern``. Născută în 1943 într-un sat din Urali, a trăit și a cunoscut în amănunt viața din Rusia cu aspecte comune și în multe țări ale lumii. Este astăzi unul din principalii disidenți intelectuali din Rusia care condamnă regimul autoritar dictat de interesul celui care conduce statul. La sfârșitul anilor `70, Ludmila Ulițkaia s-a angajat pentru un timp, consilier literar la Teatrul Evreiesc de Stat din Moscova, a scris scenarii și s-a apropiat atunci de teatru, ca apoi să se lanseze ca romancier. ``Nepotul meu, Veniamin`` este una din foarte puținele piese de teatru datorate Ludmilei Ulițkaia.

Autoarea propune scenei povestea tragi-comică a unei femei evreice, dornică de o familie și de urmașii ei, ca orice om. Acțiunea este plină de întâmplări neașteptate, degajă sensibilitate, dar și mult umor ; oferă imagini din viața unor oameni obișnuiți din care nu lipsesc suferința și bucuriile. Umorul punctează mereu acțiunile personajului central, Esfir Livovna (Maia Morgenstern), căreia îi revin monologuri esențiale pentru substratul acțiunii, mai ales în prima parte a piesei. Alături de Esfir este Elizaveta Iacovlevna (Emilia Popescu), opusul ei prin echilibrul judecării situațiilor. Completează seria întâmplărilor neașteptate, Sonecika (Andreea Alexandrescu), Vitea (Răzvan Krem Alexe, iar în alte reprezentații Andrei Miercurea). Alegerea repertorială a acestei piese este meritorie prin conținutul tematic bogat în trimiteri la actualitate.

Regizorul Vlad Massaci își bazează conceptul spectacolului pe actori, dar uneori uită sensul tematic și să cizeleze mai ales interpretarea personajului central pentru a susține miezul acțiunii, substratul ei. Maia Morgenstern este o actriță care își investește marele talent în o sumedenie de spectacole ale teatrului instituționalizat, dar și în teatru independent. Înzeastrează cu talentul său exploziv rolul Esfirei, o femeie singură care își dorește ca nepotul Veniamin, personaj mereu invocat, dar care nu apare pe scenă, să aibă o familie și urmași. Maniera interpretării acestui personaj special, degajă mult umor apropiat mai mult de una din `gaițele` lui Kiritescu, decât de tipologia și situația specială a Esfirei. Impune farmec și ironie în caracterizarea personajului, dar îl îndepărtează de substratul tematic al biografiei sale. Emilia Popescu în Elizaveta cea din preajma Esfirei, compune cu măsură rolul celei echilibrate în analiza situațiilor neașteptat ivite și susține nuanțat relațiile cu partenerii. Maia Morgenstern și Emilia Popescu sunt actrițe prețuite pentru calitățile lor, cu experiență, dar regizorul nu reușește să le speculeze strălucit capacitățile în raport cu contextul piesei.

Excelenți sunt cei doi tineri actori – Andreea Alexandrescu în Sonecika și Răzvan Krem Alexe în Vitea. Naivitatea apropiată de inconștiență a fetei infiată de la un orfelinat, Andreea Alexandrescu o trăiește cu fină expresie, credibil emoțional. Colegul de școală al naivei, Vitea, prinde viață scenică minunat prin interpretarea lui Răzvan Klim Alexe. Inițiativa regizorului de a aduce acest cuplu la marginea scenei este admirabilă, pentru că tinerii, indiferent de posibila etnie a fiecăruia, demonstrează că iubirea poate învinge această barieră și comunicarea umană e necesară, iar actorii reușesc să servească pe deplin intențiile textului.

Regizorul apelează pentru imaginea generală a viziunii sale asupra textului, la apreciata scenografă Iuliana Vîlsan. De astă dată decorul său e mult prea încărcat cu tot felul de mobilier și obiecte cu posibile intenții metaforice pentru lumea aflată în acțiune pe scenă. Cele două spații de joc, cel al Esfirei și cel al Elizavetei, se departajează doar prin efecte ieftin vizuale și nu sugerează semnificativ personalitatea locuitoarelor.Tot pe linie metaforică , scenografa compune și costumele. Personajele centrale, Esfir și Elizaveta, poartă uniforme, ilustrate exagerat prin jocul între alb și negru. Textul compune personalitatea fiecărui personaj, dar actorii sunt dezavantajați de această scenografie sufocantă.

Cortine muzicale departajează secvențele acțiunii și sunt inspirat concepute ritmic de Vasile Șirli.

``Nepotul meu, Veniamin`` rămâne un spectacol atractiv prin intențiile textului unei scriitoare de valoare universală și prin prezența în distribuție a două personalități teatrale. Ne putem amuza la acest spectacol în care însă, provocarea tematică la gând interior a conflictului mereu actual dintre etnii e destul de fragil transmisă.