marți, 28 ianuarie 2020

TEATRUL NAȚIONAL “MIHAI EMINESCU” DIN CHIȘINĂU - “DOSARELE SIBERIEI” și “CINE L- A TREZIT PE YORICK?”

De șapte ani se derulează proiectul “TEATRUL ROMÂNESC la BUCUREȘTI, IAȘI și CHIȘINĂU”, un proiect conceput pe ideea “frăției” celor care vorbesc aceiași limbă – limba română, de o parte și alta a Prutului. Proiectul prinde viață prin turnee făptuite de teatrele naționale din cele trei orașe. 
Teatrul Național “Mihai Eminescu”' din Chișinău găzduit de Naționalul bucureștean, la cea de a șaptea ediție a acestui inspirat proiect, a prezentat “Dosarele Siberiei” și “Cine l-a trezit pe Yorick?” și a demonstrat că deține o trupă excelentă de actori, dar și un director general, regizor de excepție.

DOSARELE SIBERIEI” - UN SPECTACOL MEMORABIL, RĂSCOLITOR EMOȚIONAL DE “TEATRU DOCUMENT”

Mesajul, tema acestui spectacol de “teatru document” sunt subliniate și în excelent conceputul program de sală, început cu “Balada celor deportați” de Grigore Vieru, cu precizarea pe fila următoare: “Cu acest spectacol aprindem o lumânare în amintirea celor uciși, chinuiți și mutilați de regimul comunist în ținuturile îndepărtate ale Siberiei și Kazahstanului, în GULAG-ul sovietic”. Se oferă apoi, o documentare amplă a tragediei suferite de cei considerați “dușmani ai poporului” din 1941 când s-a produs invazia armată a rușilor sub lozinca “Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus”. Nu trebuie uitat că acestă lozincă a funcționat și în România în acea epocă.
Spectacolul e realizat pe un scenariu ce are la bază memoriile a trei victime ale deportării și documente desecretizate din arhiva sinistrului NKVD: Ecaterina Chele – învățătoare într-un sat din Bălți, deportată cu soțul și copilul de 11 ani, Margareta Spânu-Cemârtan, deportată când avea 6 ani împreună cu fratele de 10 ani, tatăl și bunicul de 73 de ani care avea un magazin în sat și Ion Moraru condamnat la muncă silnică, fiind membru al grupului de luptă antisovietică “Sabia dreptății”.
Directorul general al Teatrului “Mihai Eminescu”, PETRU HADÂRCĂ este regizorul și scenaristul, alături de Mariana Onceanu al acestui spectacol tulburător, înfăptuit scenic alături de cinzeci de actori. Să realizezi astăzi, la Chișinău acest spectacol document istoric, dovedește curajul unor artiști cetățeni, creatori de valoare care pun publicului în față “oglinda” trecutului tragic prin care au trecut înaintașii săi. Cei trei supraviețuitori în urma deportărilor din iunie 1941, din iulie 1948 și aprilie 1951, rostesc în finalul spectacolului -”SĂ NU NE RĂZBUNAȚI, DAR SĂ NU UITAȚI”; ultima replică e de fapt chintesența mesajului acestui spectacol de teatru document, că tragediile istoriei avem obligația să nu le uităm pentru a nu se mai repeta vreodată. Scenariul invocă prin cei trei eroi, drama a zeci de mii de oameni, familii cu copii, deportați în Siberia, în Gulagul sovietic. Scenic o astfel de evocare pare imposibilă de realizat convingător teatral. Regizorul Petru Hadârcă și echipa sa, cu inspirație și talent, reușesc însă, să prezinte pe o scenă mare de teatru, impresionant această tragedie a istoriei care a distrus mii de destine.



Irina Gurin este creatorul unui decor minimalist, dar din elemente bine structurate; în debutul reprezentației prezintă pe laterala scenei o căsuță modestă din satul ocupat de soldații sovietici, apoi centrul scenei va fi dominat de un vagon de marfă , unul din cele 1315 vagoane în care au fost deportați frații noștri de peste Prut și tot din elemente esențiale decorul sugerează locul unde ajung cei deportați. Costumele Irinei Gurin sunt perfect adaptate timpului istoric și situațiilor. Cadrul teatral al reprezentației își află un sprijin major prin proiecțiile de pe ecranul mare din fundalul scenei. Foarte rar am putut aprecia în spectacole intervenția proiecțiilor, iar de astă dată ele sunt esențiale pentru a susține atmosfera acțiunii. Imaginile video sunt discrete, nu ostentativ metaforice, arată o pădure siberiană sau un cer cu nori activi ori gratiile unei ferestre, fiecare proiecție având un rost bine gândit pentru a sugera atmosfera naturii și dramatismul secvențelor diverse din scenariu. Proiecțiile nu stânjenesc prin nimic, nici interpretarea actorilor; Ian Onică – proiecție video și OWH Studio – secvențe video, realizează un act artistic desăvîrșit. O contribuție meritorie o mai are și Oleg Mardari – lupte scenice, violența din multe scene fiind specifică acțiunii.
Aparițiile personajului Dora – fantomă susțin impresionant muzical spectacolul. Dora interpretată admirabil de Diana Decuseară, este la început o femeie deportată care naște în trenul de marfă, copilul e luat de un soldat rus și ea ucisă. Fantoma Dorei va trece apoi mereu prin scenă, iar “baladele” interpretate cu măestrie de actriță, rămân momente de neuitat din spectacol. Fantome ale morților însoțesc pe Dora, iar o echipă de studenți la teatru realizează ireproșabil momente de mișcare-dans simbolice sub îndrumarea Irinei Slobodeaniuc – expresie corporală. 
Fiecăruia din numeroasa distribuție îi revine un moment aparte impresionant interpretat cu “expresia suferinței, a trăirii individuale într-o tragedie colectivă”. Nu lipsesc și personajele celor care provoacă deportările, politrucii lui Stalin, dar și naivi săteni cuceriți de promisiunile rușilor. Numeroasele personaje secundare sunt excelent definite de Ninela Caranfil (bunica Sofia Spânu), Nicolae Darie (bunicul Pintilie Oloiniciu), Constantin Adam (Gheorghe Cucu, brigadierul Berzinev și Terziev), Angela Ciobanu (Semionova și doctorița), Ana Tkacenko (Valentina Gafencu și Maria), Doriana Zubcu-Marginean (Saveta și o deținută), Tatiana Saenco (mama Zinovia Moraru și o deținută), Petru Oistric (Nicon, Karzubâi și Josas Lukștas), Ion Mocanu (politrucul, nacealnicul sovietic și NKVD-istul Kiselev), Ghenadie Gâlcă (Grișa – activistul, Profesorul, un soldat și un deținut), Alexandru Pleașca (Constantin Chele, Limon, Petre Lungu și Andreico), Valentin Zorilă (tanchistul și Vasile Terehov), Iurie Focșa (Nicolae Spânu, Micola și un deținut), Mihai Zubcu (Melikian, Menekest, directorul școlii și un soldat), Sofia Oistric (Margareta Spânu copilă), Iana Onică (Lealea Cojocaru copilă), Vlad Triboi (Ion Moraru copil și Emil Spânu), Petra Pleașca (un copil), Bianca Onică (un copil). Subliniem, toate personajele nominalizate din această distribuție au fost desprinse din ampla documentare a scenariului, au existat în epoca deportărilor, iar interpretarea lor e remarcabilă.
Derularea dificilă a evocărilor are în centru cele trei victime deportate, iar actorii Olga Guțu-Cucu (Ecaterina Chele), Draga Dumitrița Drumi (Margareta Spânu-Cemârtan) și Dan Melnic (Ion Moraru), reușesc adevărate creații în aceste personaje cheie ale acțiunii. Lor li se alătură și Tinka Mardari în rolul Lealea Cojocaru, iubita celui deportat la muncă silnică.
Angajarea civică a actorilor, fiecare trăind intens partitura ce îi revine, lasă publicul cu respirația tăiată în fața ororilor unui trecut istoric, ce nu trebuie uitat.
“Dosarele Siberiei” este un spectacol cu un conceput teatral realist, ce transmite emoție, dar și provocarea de a judeca una din tragediile marcante din istoria omenirii. Merită pe deplin ca el să fie prezentat și pe scenele marilor teatre europene, ne fiind “teatru politic”, ci teatru “oglindă” a unei realități.

P.S. Spectacolul a fost răsplătit de public în picioare, cu aplauze sacadate. Acest public așteaptă și la noi astfel de spectacole de teatru document despre istoria condamnărilor celor care au luat atitudine în fața comunismului adus de Stalin și la noi.
Regizoarea Gianina Cărbunariu este singura care are proiecte de teatru document și a realizat la Teatrul Odeon impresionantul spectacol “Trafic majuscul” cu documente desecretizate din arhiva securității despre cum a fost ucis în pușcărie un tânăr protestatar.


CINE L-A TREZIT PE YORICK?” - O ÎNCERCARE DE TEATRALITATE MODERNĂ ...”DUPĂ SHAKESPEARE”

Este la modă “jocul ... de-a Shakespeare” cu “adaptări” sau viziuni regizorale cu scenarii “după” genialul Will. Majoritatea sunt o încropeală a regizorilor dornici de a fi mai presus de dramaturgul valoare a patrimoniului cultural universal. Ei scormonesc piesele și aleg o ideea din conținutul unora pe care o consideră importantă conceptului lor de spectacol și ignoră substanța scrieriiei.
Alexandru Vasilachi, o personalitate ca regizor și actor de teatru și film, propune un scenariu “adaptare după W.Shakespeare”; alege tema “visului” unor personaje din unele piese, cu precizarea că “visul ar fi oglinda în care se reflectă sufletul personajelor”. “Versiunea scenică și adaptarea” regizorului pentru un scenariu personal pe ideea 'visului”, au drept rezultat un amestec de-a valma de secvențe provenite din subiectul acțiunii pieselor “Hamlet”, “Regele Lear”, “Romeo și Julieta”, cărora le alătură căte o secvență din “Othello” și “Richard al III-lea”. Partea a doua a reprezentației, e dominată de “Visul unei nopți de vară”, predominantă fiind într-o lungă scenă cu intenții comice aplicate fără noimă prin scenariu, pregătirea meșteșugarilor pentru un spectacol dedicate nunții de la curtea ducelui Theseu. Scenariul se vrea a fi o tragicomedie!
Trebuie să amintim, că un astfel de exercițiu de “adaptare după Shakespeare”, dar cu refinament în intenții, au realizat și americanii J.Borgeson, A.Lang și D.Singer, în urmă cu mulți ani - “Operele complete prescurtate ale lui William Shakespeare”. Textul arată cum trei actori bărbați se luptă să interpreteze personaje celebre din piesele lui Shakespeare, tema fiind o satiră savuroasă la adresa perceprii consistenței rolurilor. În 2001 textul a fost pus în scenă și la Teatrul “Nottara”, de regretatul regizor Petre Bokor, cu Mircea Diaconu, Constantin Cotimanis și Emil Hossu, spectacolul înregistrând un record de reprezentații.

Scenariul confuz construit de regizorul Alexandru Vasilachi, beneficiază însă, de un “ambalaj” spectaculos prin decor și costume, dar străin în multe secvențe propunerii tematice. Graficianul Iurie Matei realizează un decor simplu și funcțional, marcat de două înșiruiri de capete, atârnate ca niște “candelabre” imense și două practicabile în pantă, desprinse dintr-un cerc, manevrate mereu pentru a schimba cadrul “poveștii” evocatoare a pieselor alese de regizor; firește că fundalul scenei devine ecran, că așa e “modern” pentru proiecții care sunt stângaci compuse pentru a servii ideea regizorală a “viselor” (concept video - Milen Kelia). Tatiana Popescu realizează costume uniforme pentru numeroasa distribuție de actori. De la o secvență la alta , costumele sunt completate cu accesorii pentri indicarea diverselor roluri ce revin fiecărui interpret. Baza transformărilor în diferite personaje este inspirat aleasă prin accesoriile de bază – coroane pentru regi și tichii clasice pentru bufoni. Accentele vestimentare sporesc în secvența finală lungă din “Visul unei nopți de vară”.
Fiecărui actor din distribuție îi revin mai multe personaje, unele desprinse din piesele lui Shakespeare, altele absurd inventate de scenarist, cum se poate constata și din precizarea de mai jos. Petru Hadârcă – Lear, Regele (episodul Hamlet), Priam, Silvia Luca – Gertrude, Funduleasa, JulietaBufonul Sfichi, Iurie Focșa – Hamlet, Cassio, Balthasar, Lorenzo, Doina Severin – Ofelia, Cordelia, Nepoata Julietei (!), Desdemona, Ciubăteasa, Alexandru Leancă –Romeo, Stan Suflete, Thisbe, Bufonul Cârcel, Ion Mocanu – Othello, Polonius, Soțul lui Regan, Gropar, Botgros, Zidul, Victor Nofit – Oberon, Tezeu, Richard al III-lea, Duhul Regelui Hamlet, Laertes, Mercuțio, Ciubărel, Lilia Bejan-Bojemschi – Regan, Verișoara Julietei (!), Helena, Pofticioasa, Luna, Angela Ciobanu – Goneril, Hermia, Chitruța, Anatol Durbală – Chitră, Claudiu, Bufonul Scai, Lysandru, Dorina Zubcu-Mărginean – Titania, Hipolita, Bufonul Pleasnă, Lucianus, Draga-Dumitrița Drumi – Puck, Bufonul Holeră, Juliete (tânără), Emilia, Dan Melnic – Horațio,Bufonul Nervos, Soțul lui Goneril, Romeo (tânăr), Iago, Demetrius, Ciubărică, Leul, Anca Tkacenko – Suflețel, Regina din episodul Hamlet, Lady Anna, Anca Bunescu – Verișoara Julietei, Botișor. Sublinierile cu numele acestor personaje arată “ghiveciul” scenariului, dar și dificultatea pentru fiecare actor de a se transforma rapid în alt profil de rol. Actorii fac efort și reușesc această performanță de a prezenta un fel de caricaturi de personaje în majoritatea rolurilor. Toată admirația pentru dânșii, deveniți victime ale unui concept regizoral cu pretenții de modernitate.
Spectacolul nu are coerență. Prima parte vrea să amintească de povestea lui Lear sau Hamlet, într-un montaj de momente alternativ îmbinate cu cele din alte piese care spulberă consistența acțiunii, substratul conflictului dorit de Shakespeare. Un moment aparte este finalul primei părți în care regi și bufoni, înțelepți de astă dată, nu doar nebuni sugerați de scenariu, rostesc în fața unui microfon replici provocatoare către spectatori de a fi cetățeni ai cetății care judecă realitatea. Momentul pare desprins însă, din alt spectacol. În partea a doua a reprezentației sunt mai întâi înghesuite absurd moartea Ofeliei, Julietei, Cordeliei și se trece rapid la ... comedie, la “Visul unei nopți de vară”, tratată scenic ca la teatrul de revistă, fiind o scenă lungă prin care se finalizează spectacolul. Pentru cine cunoaște sau nu cunoaște piesele geniului cultural Shakespeare, se iscă întrebarea - “Ce a vrut să transmită ca mesaj publicului, regizorul ?” Nimic! Poate să se amuze la secvența finală, ca la un divertisment minor provenit din alt stil de spectacol.
Alexandru Vasilachi prin “versiune scenică și adaptare”, ca și prin regie, se pare că a dorit să îl “trezească” pe Yorick, bufonul decedat al curții regale din regatul Danemarcii în care se afla Hamlet, la realitatea nebună a vieții cu "visuri" neîmplinite concret. Din păcate, nu l-a “trezit” prin “visurile” sale de modernitate teatrală. Nu a reușit decâț să ...il îngroape pe Shakespeare. 

marți, 21 ianuarie 2020

“BALADELE MEMORIEI” - “REACTOR DE CREAȚIE ȘI EXPERIMENT” Cluj / FNT, ediția a 29-a

TEATRU ... RADIOFONIC ...

Cinci actori își reunesc forțele creatoare și realizează un spectacol colectiv pe o temă spinoasă din actualitate – singurătatea vârstnicilor; Ionela Pop, Raul Coldea, Nicoleta Esinencu, Oana Hodade, Doru Talaș, coordonați de Nicoleta Esinencu, prezintă o sumedenie de “evocări-baladă”, amintiri cu întâmplări din viața unor oameni vârstnici. “Baladele” sunt însă, prea numeroase și expuse static sub aspect teatral, dar în ansamblu spectacolul reușește să transmită emoție în prezentarea temei alease. “Baladele Memoriei” a fost unul din puținele spectacole selectate pentru Festivalul Național de Teatru care servea motto-ul festivalului - “Teatrul, clipa magică a istoriei”.
Originalitatea reprezentației se află în “scenariu” al cărui personaj central e ... Memoria, cu diverse momente esențiale din viață, cele sentimentale personale, dar și cele cu trimiteri la efectele sociale grave care au afectat viața multora. Evocatorii memoriei aveau în 1989, între 30 și 40 de ani, în prezent fiind pensionari, iar celor care astăzi sunt încă tineri, spectacolul le lansează întrebarea vitală referitoare la cum vor fi tratați peste 30 de ani; “Baladele Memoriei” devin un caleidoscop al vârstelor și existenței oamenilor, raportate la sistemul social de la noi.
Teatral spectacolul nu are tensiune și mișcare scenică în derularea evocărilor, multe sunt prezentate prin voci înregistrate de un magnetofon bătrân sau transmise radiofonic. “Motorul”, Memoriei este o Doamnă vârstnică, prezentă în scenă care își amintește întâmplări din viața sa, dar “dă cuvântul” din off pentru evocări și celor apropiați; Ionela Pop este acea Doamnă, un personaj esențial al “baladelor”, excelent redat de interpretă, cu o rostire nuanțată a fiecărui cuvânt pentru a îi sublinia substratul ideilor pe care le servește cu trăire intensă. 
Tinerii actori Oana Hodade și Doru Talaș, “acompaniază” relatările prin folosirea “aparaturii” expusă în fața publicului, specifică unei cabine de radio de pe timpuri. Interpretările “baladelor” din off, uneori sunt încărcate de trăire interioară, alteori, unele sunt superficial rostite.
“Baladele Memoriei” rămâne un experiment teatral reușit prin ținta tematică – Omul și Societatea, chiar dacă amintește de teatru radiofonic fiind un spectacol static teatral, iar unele evocări nu servesc convingător esența demersului tematic.



miercuri, 15 ianuarie 2020

“ISTORIE LA PERSOANA 1” TEATRUL PENTRU COPII ȘI TINERET “LUCEAFĂRUL” / Iași / FNT ediția a 29-a

DE-A BABA OARBA PRIN ... ISTORIE

Foița “program de sală” anunță că spectacolul aparține Teatrului “Luceafărul” Iași și se omite precizarea că acest teatru este ... “pentru copii și tineret”, deci are un profil special. “Echipa de proiect” - Oltița Cîntec (director artistic al teatrului și critic teatral) și actorii Diana Roman, George Cocoș, Alex Iurașcu, timp de o oră, încearcă, să le spunem “evocări istorice” cu ambiția de “teatru document”.

Publicul e primit de cei trei actori care ... “joacă” o serie de jocuri ale copiilor de grădiniță de pe timpuri - “ala bala portocala”, etc. Hodoronc-tronc ei amintesc și de vremea când se stătea la cozi pentru cumpărături în anii 1989 și 1990! Se trece apoi, brusc la “evocări” referitoare la ... apariția telefonului mobil, apoi la amintiri ale bunicilor, părinților, referitoare la ... cel de al doilea Război Mondial. “Evocarea” războiului e ilustrată teatral de un actor care se joacă ... amuzat cu soldăței de plumb. Se încearcă pe la jumătatea reprezentației și o așa zisă relaționare cu spectatorii cărora li se adresează întrebarea - “Ce vroiați să deveniți când erați mici?” Firește, răspunsul e dictat de acest “scenariu” haotic și cineva din sală, răspunde “Prințesă”! Proiecții amărâte vor “ilustrarea” răspunsului cu imaginii ale unui “prinț” cu ... mușchii de halterofil, erou din filmele de duzină actuale și se ajunge la un ... interviu filmat cu urmașul familiei princiare Ghyka pentru a arăta ...  cât de importanți au fost prinții pentru istoria noastră. Această încropeală de scenariu cu “evocări” ansamblate aiurea, e ... un joc penibil “de-a baba oarba” prin istorie.


Spectacolul a fost prezentat în cadrul Festivalului Național de Teatru, ediția a 29-a; la final “echipa de proiect” a invitat la un dialog explicativ, spectatorii rămași să se dumirească de intențiile “realizatorilor”, fiind o parte din cei prezenți la reprezentație, în sala ce avea multe locuri goale. S-a precizat că pentru “scenariu” a fost “întreprinsă o amplă documentare”, cu chestionare pe internet pentru a arăta cum e privită individual istoria astăzi! A fost dorința de “teatru document”, preciza Oltița Cîntec! Ce valoare poate avea un astfel de spectacol lipsit de o elementară logică pe tema evocării istoriei, ca să fie considerat un “document”?! Ce valoare educativă poate avea mai ales pentru tinerii spectatori care învață istoria pe cărți mediocre în conținut?!
“Istorie la persoana 1” este un spectacol colectiv, de fapt o improvizație teatrală total nereușită, pe o temă importantă cea a cunoașterii în special de către generația tânără, a faptelor istorice, influența lor socială, dramatică. Această “improvizație” jalnică, dar cu mari pretanții de “teatru document” și intenții de inovație teatrală, culmea, s-a realizat la “un teatru pentru copii și tineret”! “Echipa de proiect” a mătrășit tema istoriei în dorința de a fi ... “un pedagog de școală nouă”!

P.S. Amintim că menirea teatrului pornită de la conceptul anticului Aristotel, a trecut de-a lungul timpului, până astăzi prin mână unor Mari Creatori, dar toți au respectat și prin inovații teatrale aceleași principii – teatrul trebuie să fie un act cultural creator de emoție și provocare a publicului la rolul de judecător privind oferta unui spectacol. Cu “proiectul” - “Istorie la persoana 1” Teatrul pentru copii și tineret ”Luceafărul” a uitat de scopul cultural educativ, atât de necesar generației tinere, afectate de o școlarizare cu multe hibe și prin manuale, cum sunt cele de istorie superficial concepute.

miercuri, 8 ianuarie 2020

“CUI I-E FRICĂ DE VIRGINIA WOOLF?”- TEATRUL NAȚIONAL “RADU STANCA” / Sibiu / FNT, ediția a 29-a

UN SPECTACOL DEZLÂNAT, CU ACTORI DEOSEBIȚI

Piesa lui Edward Albee, după succesul fulminant înregistrat pe Broadway în1962, amplificat printr-o ecranizare, a continuat o carieră internațională și e trecută astăzi, în sfera textelor devenite clasice. Meritul piesei e tema aleasă, jocul dintre aperență și realitatea dramatică în viața unui cuplu , dezvoltat cu dibăcie de dramaturg prin replici cu dublu sens, sub o “mască” aparent comică din care răbufnește drama realității. Piesa se poate încadra teatrului psihologic ca demers prin analiza psihologiei personajelor efectuată de Edward Albee în maniera specială a scerierii, apropiată de suprarealism cu tentă absurdă. Substratul tematic al înstrăinării și incapacității comunicării în viața cuplului, apare și astăzi în alte piese actuale, unde se acordă însă, o mai mare atenție, importanței cauzelor sociale.
Dramaturgul pune sub lupa analizei cuplul Martha și George într-o acțiune simplă, cei doi vin de la o petrecere; Martha vrea să o continue acasă și invită un cuplu mai tânăr - Nick și Honey, alcoolul doar pretext al dezvăluirilor personale, nu lipsește acestei nopți de coșmar. “Petrecerea” de o noapte pune față în față cele două cupluri; Martha și George sunt în dispute aprige, chiar dacă se iubesc, dar idealurile le-au fost spulberate și a fost distrusă comunicarea dintre ei, Nick și Honey sunt în pragul aceleiași situații, incapabili de comunicare în relația de cuplu. Acțiunea e redusă la drumul dezvăluirilor din viața cuplului central cu implicare și a celui mai tânăr și aduce publicul drept observator, privitor pe gaura cheii la viața necunoscută a “vecinilor” din preajmă.
Regizorii Andrei și Andreea Grosu încearcă demersul de a pune în fața publicului, “oglinda” relațiilor intimiste de cuplu, dar o prezintă pe o scenă mare și convenția teatrului psihologic de analiză se spulberă prin absența atmosferei solicitată de piesă. Regizorii sunt personalități creatoare de notorietate, au înființat “Unteatru”, teatru independent de prim rang, au activat excelent în spațiul său restrâns, au montat apoi și în teatre de stat spectacole mai mult sau mai puțin reușite. De astă dată, prezentarea acestei piesei pe o scenă mare produce un spectacol dezlânat, lipsit de tensiune emoțională, chiar plictisitor.

Scenograful apreciat Vladimir Turturică, colaborator permanent al regizorilor, propune pentru “Cui i-e frică de Virginia Woof?”, un decor simplu , rezumat la o “fâșie” de drum din scândură pe toată lungimea mare a scenei, patru scaune, o măsuță cu băuturile de rigoare și un candelabru în centru. “Drumul” decorului poate fi o sugerare a drumului vieții cuplului central. Andrei și Andreea Grosu manipulează insistent oferta decorului, scaunele și candelabru, spre intenții metaforice pentru a susține substratul tensionant al disputelor celor din cuplu. Relațiile dintre personaje sunt astfel rezumate la mult prea multă mișcare scenică prin folosirea execivă a scaunelor.
Actorii sunt elementul de bază al viziunii regizorale, interpretarea lor este dăruită profilului personajelor, dar puteau înfăptui creații , de pildă Ofelia Popii în rolul Marthei, dacă evoluau într-un spațiu intimist și nu erau îndrumați ca personajele să se miște mereu fără rost și să consume excesiv băuturi alcoolice drept motivare a destăinuirilor. În piesă, repetăm, consumul de alcool e doar un pretext pentru conflictul dramatic al cuplului.
Ofelia Popii se adaptează abil indicațiilor regizorale, dar se și concentrează cu atenție pentru a prezenta drama interioară a Marthei, deziluzia că viața cuplului a fost afectată de nereușita profesională a soțului promovat ca profesor de tatăl său, de neîmplinirea dorințelor personale, de iluzii spulberate, o soluție a uitării eșecurilor relației cu George, fiind alcoolul. Ofelia Popii transmite emoție publicului prin prezentarea subtilă a Marthei, dovedind din nou că este o personalitate de valoare a teatrului nostru.


Fără reproș compune Marius Turdeanu personajul soțului Marthei, George, un profesor ratat care își ascunde nemulțumirea în fața partenerei și dragostei dorită în cuplu. Jocul cu dubla față a personajelor e interpretat de cei doi actori cu rafinată interiorizare, știrbită însă adeseori de vizualizarea scenică propusă de regie. În scena finală spre care conduce suspansul “petrecerii”, Ofelia Popii și Marius Turdeanu, impresionant subliniază eșecul comunicării cuplului, chiar și fără suport de imagine teatrală.

Cezara Crețu, o tânără actriță la început de carieră, reușește în Honey să arate credibil, cu substanță, naivitatea personajului în comportament, dar care ascunde posibilitatea de a deveni o nefericită Martha. Alin Turcu în Nick vrea să impună caracterizării personajului, profilul celui ambițios și distant în relația cu partenera aleasă prin mariaj.
Spectacolul deține actori deosebiți, coordonați regizoral incoerent în raport cu solicitările piesei de analiză psihologică a relațiilor de cuplu într-o atmosferă intimistă, iar scena mare aleasă pentru reprezentație nu servește interpreții și substratul textului.



P.S. “Cui i-e frică de Virginia Woolf?” a fost selectat în programul Festivalului Național de Teatru, ediția a 29-a, drept un spectacol reprezentativ, motivarea fiind poate că oferta sezonului teatral respectiv ar fi fost modestă.