miercuri, 28 august 2019

“PREȘUL” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala STUDIO

O COMEDIE, ASTĂZI DEPĂȘITĂ TEMATIC

      
   Ion Băieșu (1933 – 1992) a lăsat o vastă operă literară, în care sarcasmul surprinderii realității timpului său, domină majoritatea scrieriiilor și se întâlnește și în piesa “Preșul”; la Teatrul de Comedie această piesă a înregistrat record de reprezentații din 1972 până în 1980, în spectacolul regizat de Ion Cojar, cu regretata actriță Stela Popescu. Autorul printr-o replică acidă, satirizează viața locatarilor unui bloc “socialist”, în jurul unui conflict central absurd. Acțiunea îmbină două segmente – Pamfil, “vicele” comitetului de bloc, e revoltat că preșul îi e mereu murdărit de o persoană necunoscută, iar un alt segment din viața la bloc surprinde relații amoroase din interes. Punctul forte al acestei piese, ca și în alte scrieri datorate lui Ion Băieșu, precum “Tanța și Costel”, rămâne replica în vorbirea agramată a personajelor ce asimilează cuvinte fără a le cunoaște sensul; prin limbajul lor, scriitorul arată personaje aparținând unei comunități inculte, dar plină de pretenții. Tematica piesei de a satiriza astfel de personaje, implicate însă, în conflicte minore, în scheciuri fragile, se dovedește depășită astăzi de realitatea curentă a zilelor noastre cu agramații posesori de funcții înalte și vile. 
       
  E de neînțeles, când în prezent regizorii își permit să “adapteze” piese de Shakespeare sau Cehov, apreciatul regizor Mircea Cornișteanu nu a avut inițiativa “actualizării” piesei lui Ion Băieșu. Replica putea fi un sprijin deplin pentru regizor în a sugera viața la bloc astăzi, a unor locatari cu fițe și pretenții, unii vârstnici, alții tineri cu chirie, în tranzit prin bloc sau chiar existența vecinilor dintr-un cartier de vile. “Scheciurile” fiecărei scene sunt tratate simplist teatral, marea majoritate a personajele prezentate caricatural excesiv, rezultatul e un spectacol lipsit de farmecul debordant al unei satire și fără rezonanță la publcul mileniului trei. 
         Puiu Antemir concepe un decor ce “mobilează” scena drept curte interioară a unor blocuri, cu pereți mâzgăliți cu graffiti, un decor funcțional, reușit ca sprijin pentru atmosfera locului acțiunii. Liliana Cenean imaginează costumele, fără intenția de a sprijini “desenul” comic, solicitat caracterizării unor personaje principale, prin detalii atribuite semnificativ vestimentației. 
   
  Într-un spectacol lucrat regizoral fără inventivitate, actorii distribuiți în diverse roluri nu se pot remarca. “Debutează” pe scena Naționalului bucureștean, Emilia Popescu o actrița apreciată ca valoare în alte teatre, în numeroase spectacole; actrița trebuie să prezinte personajul cheie, Filofteia, femeie de serviciu și membră a “comitetul” de bloc, care notează mereu întâmplările din micuța “comunitate” cu o palidă trimitere la informatorii din răposatul serviciu de securitate din vremea acțiunii piesei. Din păcate, Emilia Popescu nu se poate detașa în acest spectacol lipsit de un concept regizoral coerent în care regizorul nu exploatează și calitățile deosebite ale unor actori. Distribuția mai cuprinde pe Marius Rizea (Pamfil), Alexandru Bindea (Avocatul), Ovidiu Cuncea (Fotograful), Alexandru Barbu (George), Irina Antonie (Ana), Tomi Cristin (Gigel), Tatiana Constantin (Getuța), Eduard Adam (Gicu), Monica Davidescu (Gica), Dragoș Ionescu (Italianul) și Erika Băieșu (Popescu). Fiecare actor încearcă să provoace prin interpretarea rolului și implicarea în diverse situații de scheci, râsul spectatorilor; unii reușesc uneori, alții încearcă o adaptare la un spectacol de revistă lipsit de umor.    
 
         “Preșul” se vrea un spectacol de comedie, dar nu servește nici expresia sarcastică a replicii lui Ion Băieșu – singura calitate a piesei pentru receptarea ei astăzi, nici actorii; rămâne un spectacol lipsit de umor, searbăd ca intenție regizorală.                              

     
 

marți, 13 august 2019

“CĂSĂTORIA” – TEATRUL “TOMA CARAGIU” / Ploiești

PRILEJ DE BUNĂ DISPOZIȚIE …


         A trecut mai mult de un secol și jumătate de când Gogol a scris piesa “Căsătoria”, dar ea rămâne și astăzi actuală prin tema dezvoltată pe linie satirică – interesul financiare scopul unui mariaj.
         Tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu și-a consolidat statutul de creator inventiv și aceiași inventivitate o manifestă și în tratarea scenică a piesei lui Gogol, un exemplu de satiră desăvârșită; în conceptul său regizoral păstrează ca imagine generală atmosfera epocii secolului XIX prin scenografie și aplică spectacolului o notă suprarealistă. Andreea Săndulescu construiește cu dibăcie un decor funcțional, cu numeroase uși, cu posibilități de insinunare a diverse locuri ale acțiunii pentru a servi intențiile satirice ale scrierii, dar și viziunea regizorală; cum suprarealismul e curentul care vrea exploatarea iraționalului, cu tentă realistă însă, în decor apare și un astfel de element – un cal argintiu folosit de regizor să emită sunete stridente pentru a puncta nota satirică în unele momente. Prezența acestui “cal” în spațiul de joc este o exagerare dăunătoare coerenței acțiunii scenice; folosirea altor elemente din decor - șemineul sau un tablou – servesc intenția de suprarealism a viziunii regizorale, dar cu rezultat satiric. Costumele creionate reușit în spiritul epocii de Alexandra Mâzgăreanu punctează indicarea cu ironie a tipologiei fiecărui personaj, dar și în acest caz apare fals un accent suprarealist pentru Anucikin cu … o “proteză” a unei mâini, stânjenitoare pentru rezultatul comic dorit de regizor. “Calul”, “proteza” rămân artificii derizorii dorite de regizor și inutile pentru susținerea spiritului satiric al piesei.
         Spectacolul atrage publicul, acțiunea e condusă scenic ritmat de către regizorul Alexandru Mâzgăreanu care apelează și la jocuri de lumini în montajul scenelor (light design: Cristian Șimon) și  detașează astfel,  aparteurile personajelor care interacționează cu spectatorii. Muzica lui Alexandru Suciu susține cavalcada de scene comice, uneori însă, accentele sonore sunt distonante. 

Regizorul deține știința de a îndruma interpretarea actorilor aleși în distribuție, rezultatul fiind un spectacol care demonstrează din nou, că Teatrul “Toma Caragiu” deține o trupă admirabilă, completată și prin colaboratori speciali. Punctele de forță ale acțiunii și viziunii regizorale devin pețitoarea Fiokla și Kocikariov, amicul lui Kuzmici, pretendentul la mâna Agafiei, fata de măritat. Clara Flores definește admirabil pe acea pețitoare șmecheră; actrița e atentă la nuanțarea diversă a relațiilor cu personajele alese de pețitoare pentru Agafia, în funcție de tipologia lor și fiecare scenă transmite un comic savuros. Cu temperament bine stăpânit, Bogdan Farcaș oferă portretul lui Kocikariov cel dornic să își vadă amicul însurat pentru că mariajul cu Agafia care deține o zestre substanțială, aduce avantaje financiare; actorul susține substratul tematic al piesei, ridicolul situațiilor, comicul fiind rezultatul interpretării sale. Lista pretendenților la însurătoare în scop mercantil de fapt, cuprinde tipologii diferite. Ivan Kuzmici e tânărul funcționar de gradul șapte, timid, nehotărât, iar Ionuț Vișan reușește să descifreze cu mult farmec, stările de ambiguitate ale celui care îi place Agafia, dar îi e teamă de căsătorie. Ofițerul în retragere Jevakin e prezentat de Paul Chiribuță care speculează excelent datele militarului bătrân și orgolios. Un alt funcționar, dornic de căsătorie, Omletă, are pretenții mari evocând rangului său, iar Ilie Gâlea subliniază expresiv, cu umor, caracterul personajului. Lui Alin Teglaș îi revine rolul unui alt ofițer în retragere, dar artificiul regizoral cu “proteza” unei mâinii, afectează creionarea credibilă a personajului. 
Agafia, fata de măritat, conceptul regizoral și-o dorește ca o tânără naivă, frumușică, iar Theodora Sandu satisface pe deplin această solicitare. Actrița cu mult farmec comic arată stările de dreută în care se află Agafia; mătușa fetei, Arina, nu beneficiază de atenție în viziunea regizorală, iar Oxana Moravec oferă palide apariții în acest rol de plan secund. 
“Căsătoria” este un spectacol care se va bucura de succes la publicul dornic de bună dispoziție, în ciuda câtorva intenții facile de teatralitate; umorul prin interpretarea actorilor, își spune până la urmă cuvântul.  
                  

joi, 8 august 2019

“PROF” – UNTEATRU

UN PUZZLE ÎNCĂ ÎN LUCRU

         Americanul David Auburn, regizor de film și director de teatru, se impune ca dramaturg în 2000 cu piesa “Prof”, concepută în stilul apropiat unui scenariu de film, care prin montaj îmbină scene din prezent cu cele din trecutul apropiat, demersul tematic fiind o fină analiză psihologică a relațiilor dintr-o familie specială. 
       
  La premieră, în spectacol, acțiunea se derula destul de confuz și sunt necesare unele precizări. Robert a fost unul dntre profesorii universitari de matematică și cercetător în domeniu, de înaltă clasă, dar a decedat afectat se pare de o boală psihică. Catherine, fiica lui, l-a îngrijit și a renunțat la facultatea de matematică pentru a fi alături de el. Claire, sora ei, a părăsit familia pentru o viață mai comodă la New York, după moartea tatălui revine acasă pentru a o lua cu ea pe Catherine pe care o consideră bolnavă psihic, nebună. În această familie intervine studentul la matematică, Hal cel interesat de studiile profesorului, dar și de Catherine, iar între cei doi pare a se naște un sentiment de dragoste. Studiul “matematicii” de care sunt preocupați Robert, Catherine și Hal, dramaturgul îl alege drept pretext simbolic pentru a susține demersul tematic – cum lupta de a realiza în viață un lucru temeinic, poate fi considerată de cei apropiați, o nebunie.
         Nu ne este cunoscut dacă regizorii Andrei și Andreea Grosu au adaptat piesa, dar viziunea lor regizorală se axează pe prezentarea în amănunt a relațiilor familiei profesorului Robert, cel cu care începe și se finalizează reprezentația, fiind comentatorul discret și ironic a ceea a rămasîn urma sa în relațiile familiei. Regizorii urmăresc confruntările diverse dintre personaje, în spații de timp diferite, într-un decor simplu de teatru intimist; colaboratorul lor în mai toate proiectele, scenograful Vladimir Turturică propune un decor rezumat la o masă cu două scaune și costume cu rost în definirea personajelor. Construirea teatrală a acestui puzzle al acțiunii nu este încă finalizată de acești apreciați regizori pentru că unele secvențe sunt excelent conduse, altele par încropite. Premiera a lăsat impresia că spectacolul a fost realizat într-un timp scurt și nu s-a acordat atenție cuvenită interpretării la nuanță semnificativă a fiecărui moment. 
        
 Catherine e personajul central, acea tânără confruntată cu o situație extremă, moartea tatălui, dar dominată de dorința ascunsă de îi urma drumul în profesie și provocată să dea răspunsuri în relațiile cu sora sa și studentul Hal; Dana Rogoz realizează o interpretare impresionantă a personajului. Actrița a asimilat textul în profunzime și cu forță dramatică și sensibilitate, trăiește fiecare moment din viața Catherinei, pune pe tavă sufletul ei în fața publicului. Balanța acțiunii trecut – prezent e perfect echilibrată de interpretă. Dana Rogoz, cândva cunoscută ca Abramburica din producții tv sau remarcată în filme, este senzațională în acest rol. Marian Râlea oferă din nou o “lecție” de actorie prin modul în care definește portretul tatălui și profesorului Robert; actorul evidențiază sustratul acelui om care privește pe cei din jur cu fină ironie, pentru care profesia e doar o relaxare, dar conștiincios practicată. Exemplar compune Marian Râlea, spre final momentul în care Robert, fără replică, doar prin expresie și privire pătrunzătoare urmărește discuțiile din familie. Dana Rogoz și Marian Râlea subtil arată că personajele lor nu sunt afectate de nebunie, e doar privit de Claire ca “nebunie” refugiul lor într-o profesie în care cred și pe care ea nu o înțelege. 
         Personajele Claire și Hal sunt schematic prezentate de Florentina Țilea și Ionuț Vișan, actori de marcă în alte spectacole, dar  regizorii nu le-au oferit o coordonare mai atentă pentru definire nuanțată a imprtanței lor în acțiune și susținerea tematică a textului.
         “Prof” este un spectacol cu șansa consolidării pe parcursul drumului la public, a tensiunii dramatice din fiecare secvență. Urmăriți acest spectacol pentru reușita reîntâlnire cu Dana Rogoz și Marian Râlea în rolurile principale!

P.S. “Prof” a avut premiera în cadrul “Zilelor UNTEATRU”, sărbătoare a celor nouă ani de activitate cu spectacole remarcabile.

vineri, 2 august 2019

“LEMONS. LEMONS. LEMONS” – UNTEATRU

DEMONSTRAȚIE DESPRE … COMUNICARE ASTĂZI

         Tânăra regizoare Iulia Grigoriu a optat pentru textul original conceput de Sam Steiner și lansat în 2015, cu o temă de strictă actualitate – limbajul “lemnos” al comunicării în zilele noastre. Textul în două personaje El – Oliver și Ea – Bernadette, nu are o acțiune și un conflict concret, se petrece într-un timp nedefinit, iar … limbajul comunicării devine motorul relației celor doi. Scriitura textului se apropie de teatrul absurd prin … absurdul în care e împinsă comunicarea în prezent. Pentru regizoare și interpreți, textul ridică dificultăți în expunere teatrală, dar ele au fost, în mare parte, trecute de realizatorii spectacolului.
         Pretextul ar fi cum o lege absurtă interzice în comunicare folosirea mai mult de 140 de cuvinte, regulă ce afectează grav oamenii. Cuplul Oliver – Bernadette caută cu disperare să găsească soluții pentru comunicarea cenzurată prin lege. Acești oameni obișnuiți vor trece prin situații și stării deosebite în comunicarea dintre ei ce are importantă și iubirea. 
         Spațiul de joc e dominat central de schela metalică a unui cub, din care personajele încearcă să iasă, revenind însă, adeseori în această “cușcă” simbolică a cenzurii limbajului; scenografia lui Răzvan Bordoș prin decor și costume moderne, e reușit adaptată solicitărilor textului și bine exploatată de light desing – Alexandru Matios prin manevrarea luminilor care departajează diferite momente din întâlnirile și discuțiile cuplui. Regizoarea Iulia Grigoriu conduce ritmat dialogurile dintre Ea și El, cu atenție în a puncta stările multiple prin care trec cei doi.
        

 Denisa Nicolae sugerează excelent stările parcurse de Bernadette, obligată să își cenzureze limbajul în comunicare, în relația cu partenerul; efectul reducerii cuvintelor se simte în expresia facială, gestică, ținută corporală și mișcare, cu finețe, subtil redate de actriță. Liviu Romanescu e atent în accentuarea stărilor lui Oliver și reușește să le transmită nuanțat în funcție de situație. Interpretarea celor doi actori, completată uneori prin cântec sau dans, servește reușit tema textului. Rămâne discutabilă însă, scrierea simplistă a lui Sam Steiner, substanța ei, fără trimiteri directe spre evoluțiile tehnice actuale care simplifică și îngrădesc limbajul comunicării. 
         “Lemons. Lemons. Lemons” se înscrie în zona acelor experimente teatrale prin text în primul rând, fiind un spectacol convingător întrupat scenic prin interpreți, regie și scenografie.

joi, 1 august 2019

“ULTIMA BANDĂ A LUI KRAPP” – UNTEATRU / Sala Mică

UN IMPRESIONANT ONE-MAM SHOW

       
  Un as al teatrului absurd, Samuel Beckett (1906 – 1989), scrie în 1958, un monolog ieșit din nota sa obișnuită de stil, de fapt, un eseu despre însingurare, dedicat special interpretării de către un actor irlandez apreciat în acei ani; de atunci, textul a atras o serie de actori de teatru și film, celebri. Nota absurdului, specifică pieselor lui Beckett, acesta o aplică în monolog, absurdului existenței unui bătrân care are drept rezultat singurătate. Krapp mai trăiește doar, prin evocarea obsesivă a amintirilor din trecut în fața benzilor unui magnetofon și susține un dialog cu el în tinerețe, evocă astfel jurnalul vieții sale. Benzile cu glasul său la 39 de ani, amintesc pierderea mamei, întâlnirea cu dragostea și despărțirea de aceea femeie, iar Krapp “dialoghează” cu tinerețea lui pentru care are un anume dispreț că nu i-a dat mulțumirile visate. Monologul este dificil și pentru regizor și pentru actor ca să îi dea atractiv viață pe scenă.
        
 Toma Dănilă – traducerea textului alături de Ana Tudoran – Dănilă, regie, scenografie, ilustrație muzicală și light desing, reușește o construcție teatrală remarcabilă pentru susținerea unui one-man show de Constantin Cojocaru, un senzațional actor în orice rol în care îl întâlnești. Publicul e primit în sala mică de la UNTEATRU, în fumul amintirilor lui Krapp, aflat cu spatele la un birou, în fața unei oglinzi care reflectă imaginea unui chip răvășit; el poartă o cămașă albă răpănită, o vestă neagră, un costum de funcționar public, cândva avut. Scenografia lui Toma Dănilă e un suport pentru manevrarea excelentă a luminilor care îl îngrădesc pe Krapp în cușca singurătății. Regizorul beneficiază de colaborarea cu un actor desăvârșit care trăiește sincer în “ambalajul” imaginii teatrale. Aparent, spectacolul are un ritm lent, atmosfera generală impune însă, suspans pentru urmărirea dezvăluirilor lui Krapp. Toma Dănilă, actor cunoscut la baza profesiei, reușește acum, ca regizor fără ostentații teatrale, ilustrarea scenică a acestui monolog special, manifestă atenție pentru exploatarea sensurilor și substratului scrierii, ansamblării lor cu trimiteri emoționale prin discrete accente metaforice. 
        
 Evident că orice spectator, va fi cucerit de interpretarea lui Constantin Cojocaru, de transpunerea în Krapp cel singur și părăsit; prin rostirea cuvântului la nuanță, și pe banda din off și în scenă, prin expresiile feței, gesturile mărunte cu obiectele folosite, mișcarea și “parteneriatul” cu magnetofonul, Constantin Cojocaru redă cu rafinate accente, viața acelui Krapp abandonat în singurătate, un om posibil a fi fost un egoist în căutarea traiului ideal. Actorul sugerează, cum Krapp își judecă de fapt, viața prin frânturi de amintiri, cu fină ironie și amărăciune. Constantin Cojocaru înfăptuiește ceea ce se poate defini o creație în interpretarea lui Krapp, oferind un one-man show cu totul special, despre om și singurătate.
         “Ultima bandă a lui Krapp” e un spectacol reușit pentru actor și pentru regizor, dar în principal pentru publicul care îl urmărește cu respirația tăiată de emoție.