“UNTEATRU” … NOUĂ ANI!

ZILE BOGATE ÎN SURPRIZE PLĂCUTE, CU EFFORT REALIZATE

         Din 2010, în fiecare vară, teatrul independent – UNTEATRU atenționează că a mai trecut un an de când funcționează. A sărbătorit acum, în 2019, nouă ani de existență în care și-a consolidat o personalitate aparte, în condiții precare pentru spațiile de joc. Activează în prezent în clădirea unei foste fabrici din strada Sfinții Apostol, unde a reușit să își delimiteze trei spații de joc – Sala Mare, Sala Mică și un bar transformat în sală de spectacol. 

        

 Fondatorii UNTEATRU sunt tinerii regizori Andrei și Andreea Grosu care au unit în jurul lor o echipă de actori senzaționali, activi mulți și în teatre de stat, dar și pe unii regizori, construind împreună un repertoriu cultural, cu piese ilustrate teatral original. UNTEATRU se detașează astăzi, în mișcarea teatrală independentă, ca și Teatrul Act, cucerește spectatori de toate vârstele prezenți mereu în sălile sale modeste, dar și diverse premii. Tot acest drum al succesului prin valoarea spectacolelor cu actori și regizori deosebiți, a fost și este un parcurs cu mari greutăți financiare. Cum conducerea statului nostru consideră cultura … o Cenușăreasă amărâtă, nici teatrului independent nu îi acordă nici o atenție. Primăria Capitalei, de pildă, înființează teatre noi, cu săli elegante și bine dotate tehnic, din stricte interese de amiciție politică!

         UNTEATRU rămâne o oază de bucurie pentru public în peisajul nostru teatral dezastruos administrat de către stat. La nouă ani de la apariție, fondatorii Andrei și Andreea Grosu declară optimiști: “Nouă ani. Cei mai frumoși din viața noastră, nouă ani cât o viață. Viața unteatru. În fiecare an îți urăm, de ziua ta, să fii la fel de fermecător, din ce în ce mai bun, din ce în ce mai plin și din ce în ce mai strălucitor. Anul acesta îți mai urăm să reziști. Să rezistăm, toți alături de tine, să ne bucurăm de tot ce se întâmplă în inima ta. La mulți ani unteatrule! Ești aproape mare, dar încă mic.”

         “Zilele UNTEATRU” între 24 – 28 iulie, în ciuda caniculei, au fost invadate de publicul care a răsplătit cu aplauze oferta programului încărcat de reprezentații – premiere, concerte, proiecții de filmulețe, spectacole invitate din țară, dar și o serie de reprezentații “surpriză”, avanpremiere reușite, dar care le vom comenta când vor intra în repertoriul curent de la UNTEATRU. Nu au lipsit spectacole pentru copii, a cântat Alex Ștefănescu, un artist special și din nou invitat, “Before Breakfast” de la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, a încântat publicul (reprezentația e comentată pe blogul “Spectator” la data premierei). 

         La mulți ani UNTEATRU cu șansa împlinirii unor proiecte remarcabile!

P.S. În postările următoare vom acorda atenția cuvenită pentru trei spectacole noutate în repertoriul curent.

“ON THE ROOF!” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala AMFITEATRU / Gala “HOP” și “9G”

14 TINERI SENZAȚIONALI …

       

  UNITER organizează de 22 de ani Gala Tânărului Actor – “HOP” care a lansat numeroși actori, personalități în mișcarea teatrală actuală; în perioada 2 - 6 septembrie, Teatrul de Stat din Constanța va găzdui cea de a 22-a ediție a Galei “HOP” sub direcția artistică a maestrului Gigi Căciuleanu. Gala și-a consolidat în timp, statutul de adevărată “școală” pentru pregătirea și lansarea tinerelor talente. Ultimele trei ediții au beneficiat de direcția artistică a remarcabilului profesor și actor, Miklos Bacs de la Cluj Napoca, iar temele alese pentru fiecare ediție au fost Shakespeare, Cehov și Pirandello, cu precisă țintă de instruire în cunoașterea acestor titani ai dramaturgiei universale. 

         Maestrul Gigi Căciuleanu, coregraf și dansator de renume internațional, propune pentru actuala ediție tema - “Teatru coregrafic. DansActorul ca fenomen al teatrului actual”, temă strict necesară pentru cizelarea tinerelor talente alese de un juriu la preselecția pentru Gala concurs, prilejul de a scoate în evidență posibilitățile de expresie corporală deținute de fiecare concurent.

         Ion Caramitru directorul Teatrului Național “I.L.Caragiale” și președintele UNITER, preocupat constant de lansarea tinerelor talente, a pus la dispoziție echipei lui Gigi Căciuleanu, sala Amfiteatru, singurul și excelentul spațiu de joc sub cerul liber din Capitală, aflată pe acoperișul acestui teatru cu pricepere renovat. Meșterul și tinerii concurenț, au oferit un “cadou” publicului cu premiera absolută “ON THE ROOF!” care prefațează Gala “HOP” din toamnă de la Constanța. 

        

 “DansActori” (în ordinea alfabetică după prenume) sunt ADELA MIHAI, ADRIAN LOGHIN, ALEXANDRA OIȘTE, ALIN POTOP, ANDREI ATABAY, ANDREI IANUȘ, GEORGE OLAR, IOANA BEATRICE TĂNASĂ, MARA POGÂNGEANU, MARIA PANAINTE, MIHAI VASILESCU, NADINA CÎMPIANU, NICOLAE DUMITRU, THEODORA SANDU, sunt cei 14 concurenți la Gala de la Constanța; evoluția lor în premiera unicat “ONE THE ROOF!” a impresionat prin prezentarea valențelor talentului deținut de fiecare. Spectacolul surpriză, a fost gândit cu originalitate în ansamblu de Gigi Căciuleanu cu sprijinul: asistent coregrafie -  Lelia Marcu – Vlad, muzică originală - Paul Ilea / Sensor și  texte, desene (proiectate) – Gigi Căciuleanu. Următoarele spectacole mai sunt programate - marți 20 august, ora 21.oo și vineri 30 august, ora 24.oo. Nu pierdeți prilejul de a urmări acest spectacol original și de a cunoaște tinere talente. 

       

  Cei 14 minunați tineri s-au dăruit cu tot sufletul, cu entuziasm, proiectului de “teatru coregrafic”, intregrat și programului “9G” (Noua Generație) pentru a arăta lumea “bufonilor contemporani”; cu muzică în unele scene, fără muzică în altele, cu “mișcare dansată” senzațional care demonstrează tehnică și pregătire corporală apropiată de acrobație, cu improvizații ale cuvintelor sugestive, cu mult subtext – “giumbușglonț”, “zvîrlucitelniță”, “învîrtișag” sau “zburătăcitură”, interpretate cu sens divers de fiecare, cu interacțiune remarcabilă în cupluri sau ansamblu, tinerii interpreți trec prin o sumedenie de stări și posibile situații, corpul lor “vorbește” expresiv, susținut de muzică ori de cuvântul aparent abstract. Sus pe acoperișul Naționalului bucureștean, sub cer de stele și proiecții desenate și viu colorate cu “bufoni contemporani”, “ONE THE ROOF!” devine un apel rafinat și sensibil pentru remarcarea unor tinere talente complexe, cu mari disponibilități creatoare de care toate teatrele, fie de stat sau independente au mare nevoie în atragerea publicul pentru oferta unui act teatral cultural și modern.  

        

 Meșterul Gigi Căcileanu dovedește cum talente native pot fi șlefuite, puse în evidență și popularizate pentru capacitățile deținute. Astfel, din nou, Gala “HOP” se dovedește o “școală” pentru tineri. Cei 14 tineri adaptați “mișcării dansate”, cuvântului improvizat în vocabular cu multiple substraturi, susțin în fața publicului un examen strălucit în care evidențiază o largă gamă a expresiilor trăite interior, aplicate credibil unui teatru actual bogat în expresii și comunicator de emoție. Regizorilor care tot caută inovații teatrale, dar folosesc actorii drept marionete, acești tineri le demonstrează că ACTORUL prin expresie facială și corporală rămâne punctul forte al unui spectacol modern. 

         Cea de a 22-a ediție a Galei “HOP” prin acest spectacol prefață a concursului de la Constanța, anunță a fi un eveniment artistic, ofertant pentru descoperirea unor noi talente tinere. Doresc succes participanților pregătiți de meșterul Gigi Căciuleanu care a înființat de fapt, cu ei, o nouă companie botezată “Ad – Hop”.

“DE-A BABA OARBA” TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala Mică, Proiectul “9G”

O REUȘITĂ A TINEREI GENERAȚII

         Proiectul “9G” (NOUA GENERAȚIE) inițiat în 2014 de Centrul de Cercetare și Creație Teatrală “Ion Sava” în cadrul Teatrului Național “I.L.Caragiale”, ATENȚIE lansează oferta participării la un concurs cu noi propuneri până în 31 iulie din partea tinerilor creatori cu vârstă până în 35 de ani. Oferta e generos susținută “tehnic” pentru găzduire la Sala Mică a Naționalului bucureștean, dedicată special acestui proiect. Până acum, edițiile precedente ale proiectului “9G” au selectat din 2014, 17 proiecte care au fost incluse în repertoriul curent al teatrului. “9G” este o mare șansă pentru tineri, dar …, din păcate, majoritatea proiectelor realizate, dovedeau ambiții de experiment teatral, fiind lipsite de o elementară instrucție culturală la universitățiile de artă de unde proveneau regizorii. Criza de regizori s-a evidențiat din nou, demonstrând și lipsa de pregătire la majoritatea universităților, cu “doctori” profesori de regie care nu au reușit vreodată să realizeze un spectacol apreciat în mișcarea teatrală. 

“De-a baba oarba” este una din puținele reușite ale proiectului care se poate alătura unor spectacole deosebite precum “”(D)Efectul placebo” sau “Fetița soldat”.

         Regizorul, dar și actorul Radu Stoian, propune în acest spectacol o reinterpretare a piesei dramaturgului israelian Edna Mazya, “Jocuri din curtea din spate”; această piesă scrisă în 1993, a prilejuit lansarea regizorului Bobi Pricop, apreciat pe deplin în evoluția ulterioară de la absolvirea universității în 2011, cu un spectacol reușit care a fost inclus pentru originalitate în repertoriul Teatrului Act. Spectacolul lui Radu Stoian e gândit pe linie coerentă în dezvăluirea substratului textului și tematicii, cu adresă directă către tineri spectatori, dar are și niște hibe pornite din instruirea la universitatea de artă absolvită. Prima și cea mai deranjantă hibă, este alegerea traducerii textului de Ada – Maria Ichim cu multe alunecări spre vulgaritate, lipsite de cunoașterea limbajului tinerei generații “cool” din care fac parte personajele piesei. “Reinterpretarea” regizorului prin încercarea de “adaptare” fragilă a textului, dezavantajează în unele scene consistența situațiilor relatate de dramaturg și inspirate de un fapt real.

        

 Piesa este deosebit de ofertantă pentru regizor și interpreți; Dvori Manhes, adolescenta de 14 ani este violată de colegii de generație ca într-un joc inconștient “de-a baba oarba” și cazul ajunge la judecată. Acțiunea se derulează dibaci ca într-un scenariu de film, abil montat de dramaturg pe două planuri – segmentul tinerilor adolescenți, surprins cu fină analiză psihologică a naivității trecerii lor spre maturitate și lumea matură a celor care înfăptuiesc actul justițiar. Piesa propune actorilor un demers foarte greu, ei trebuie mereu să treacă de la interpretarea unui adolescent, la cea a unui justițiar. Acest drum e condus remarcabil de regizorul Radu Stoian care fiind actor, deține și știința da a îndruma interpreții spre reușite personale.

         Alfred Samuel Mihailovici propune un concept scenografic perfect funcțional pentu indicarea celor două planuri ale acțiunii, cât și pentru schimbarea indentitățți personajelor prin costumele atribuite. Montajul succesiunii scenelor din cele două segmente de acțiune, e manevrat inspirat prin compoziția muzicală datorat lui Aurel Ciucur, prin modul în care marchează cu accente sonore și melodice situațiile. 

        

 “Ambalajul” teatral - scenografic și muzical, bine folosit de regizor, servește pe deplin actorilor, nevoiți să schimbe cu rapidite, identitatea personajelor cărora trebuie să le dea viață scenică. Alexandra Spătaru – rog să rețineți acest nume -, reușește performanța de a prezenta remarcabil și pe adolescenta de 14 ani, Dvori Manhes, dar și pe judecătoarea autoritară și aparent distantă de situații; excelent tânăra actriță trece de la ilustrarea credibilă a unei tipologi la alta; relatează istoria unei adolescente naïve, aflată însă, în pragul maturități provocatoare ca femeia, dornică și de autoritate în grup, dar și sensibilă ca persoană. Rapid Alexandra Spătaru devine și femeia matură care judecă și poate pedepsi “jocul (adelescenților) din curtea din spate”. Alexandra Spătaru deține o largă gamă de interpretare, e capabilă de roluri diverse, îi dorim “baftă” în folosirea capacităților complexe deținute, ca și colegilor din distribuție. Adrian Loghin atenționează prin modul conceperii nuanțate a unui adolescent ochelarist, timid, cu intenția apărării lui Dvori, dar și ambițios în dorința afirmării în grup; de nerecunoscut este actorul când devine avocatul cu pretenții de atoateștiutor. Regizorul Radu Stoian este și actorul care interpretează pe Asaf, adolescentul care o provoacă pe Dvori, dar are  ascuns și un sentiment pentru ea, iar apoi se transformă impecabil într-un avocat cu față “acră” nemulțumit de judecătoare; actorul oferă o interpretare sugestivă celor două personaje, Doi adolescenți din planul secund al conflictului, Sela și Gidi, sunt prezentați ireproșabil de Florin Crăciun și Adrian Georgescu; ei se transformă și în avocați cu pretenții de cunoaștere deplină a cazului, cu fină ironie desenați. Întreaga distribuție de actori, dă pe deplin speranța, că fiecare deține manifestarea unor capacității de performanță în profesie. 

         “De-a baba oarba” este un spectacol prilej de a cunoaște interpreți remarcabili pentru viitorul teatrului nostru, dar și șansa unei reprezentații provocatoare la emoție și gândul cum privim adolescenții de astăzi. Radu Stoian ca regizor, speculează tema piesei nu pentru a condamna un caz de violență, de abuz, ci pentru a judeca starea tinerei generații lăsată de izbeliște educațional în fața unor maturi iresponsabili.   

  

“PENTRU BINELE TĂU” – TEATRUL ODEON / Sala Studio

EXPERIMENT CU O … “BARCĂ” EȘUATĂ LA MAL 

         În mișcarea teatrală actuală de la noi, se poartă manierismul, experimentele artificiale care distrug textul și interpretarea actorilor. “Pentru binele tău” e un nou exemplu de un astfel de spectacol manierist, spectaculos sub aspect vizual, dar fals și plictisitor în comunicarea emoțională a conținutului, fiind “o formă fără fond”.

        

 Teatrul Odeon rămâne consecvent aplcării proiectului european “Fabulamundi Playwriting Europe”, co-finanțat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene 2017 – 2020; după “Gardenia”, aceiași echipă de realizatori pun în scenă piesa italianului Pier Lorenzo Pisano “Pentru binele tău”, cu o temă mereu prezentă în dramaturgie – relațiile de familie, mamă, tată și copiii ajunși la maturirtate. Multipremiatul Pier Lorenzo Pisano face o analiză psihologică pertinentă relațiilor dintr-o familie, afectate astăzi de tehnica modernă a telefonului mobil cu SMS-uri care distruge comunicarea și sentimentele; conflictul pisei e simplist, acțiunea e absentă și doar replica punctează analiza relațiilor în care poate ajunge o familie. 

       

  Zoltan Balazs, după “Gardenia” (spectacol comentat pe acest blog) cu aceiași tematică, aplică manierist același demers regizoral și piesei italianului, dar sporește spectaculozitatea imaginii cu ajutorul scenografiei, rezultatul fiind distrugere intențiilor tematicii piesei care devine aproape de neînțeles. Scenografia, cu fonduri substanțiale survenite din proiectul european, e somtuoasă; Constantin Ciubotariu realizează decorul și Andrada Chiriac, costumele. Decorul e o barcă meticulos construită care domină spațiul de joc, să îi spunem “barca” vieții, cu mama așezată într-un fel de colivie pe catarg, ceilalți din familie pe punte, cu excepția unui fiu fugit, aflat prezent în afara ambarcațiunii; spre final, barca se va dezmembra și spațiul de joc indică o familie așezată la o masă în alb. Măreția acestui decor abstract încărcat de intenții metaforice, anulează însă, textul și substanța realistă a studiului psihologiei unei familii ajunsă în relații tensionante prin falsă comunicare. Costumele par a fi desprinse dintr-o paradă de modă extravagantă, sunt încărcate de broderii și accesorii cu tentă simbolică, dar lipsite total de sprijin vizual pentru indicarea tipologiei personajelor, esenței caracteriale. Peste toate, în barcă mai sunt plasate două “păpuși” mari, perfect realizate, drept sosiile tatălui! Amalgamul ilustrării teatrale cu metafore, simboluri, vrea să dea imagine viziunii regizorale.

        

 Regizorul Zoltan Balaz consideră scenografia drept … personaj principal. Actorii nu primesc îndrumare de relaționare, vor sta mai mult nemișcați și recită replici, spre final vor manevra decorul ca niște mașiniști, femeile și chiar bărbații se leapăda de o parte din veșminte, doamnele ajung în furouri, personaje sunt marcate cu linii roșii, toate sunt efecte regizorale ieftine care afectează interpretarea celor din distribuție. Imaginea generală încărcată de efecte în reprezentației, nu susține prin nimic substratul dramatic al textului, cu țintă existența unei familii din realitatea curentă. Evident că nu lipsește din conceptul regizoral, muzica (Cezar Antal autor pentru muzică și sound design). Ilustrația muzicală provenită din recviemuri e un alt artificiu regizoral fără valoare emoțională, aplicat strident, dar executat conștiincios de către actori.

         Distribuția cuprinde actori admirabili ai Teatrului Odeon care se supun docili regizorului, iar interpretarea lor nu captează prin nimic atenția publicului, par păpuși manipulate de un păpușar neinspirat. Cătălina Mustață e Mama din colivie, Ioan Batinaș e Tatăl cu două sosii, Silvian Vâlcu e Fiul cel plecat de acasă, Eduard Trifa e Fratele îndrăgostit de Fata, Simona Popescu, Bunica e Paula Niculiță, iar Cezar Antal – Unchiul / Necunoscutul. Dramaturgul nu dă nume personajelor, iar regizorul nu le atribuie personalitatea solicitată de replică și folosește actorii pentru interpretarea lor, ca marionete, înveșmântate absurd, fără rost pentru caracterizare. 

         “Pentru binele tău” poate fi considerat un … experiment european, cum indică foița program de sală, numai că e un experiment eșuat cu o  …”barca” ajunsă la malul mioritic. Fondurile investite într-o vizualizare strălucitoare prin decor și costume, nu servesc prin nimic textul și tema sa – familia afectată de tehnica modernă în comunicare. Actorii cad victime, din nou, experimentelor regizorale lipsite de coerență și miez emoțional, manieriste, percepute a fi … inovatoare, moderne de unii “analiști” care le atribuie “valoare” în selecții la festivaluri. 

         

“ITINERARII într-o zi, lumea se va schimba” – ArCuB

DESPRE IDENTITATE …

         Marina Constantinescu, selecționerul unic și directorul artistic al Festivalului Național de Teatru (FNT), a anunțat selecția spectacolelor pentru cea de a 29-a ediție ce se va desfășura în toamnă, în Capitală. “Itinerarii” se află printre cele 41 de spectacole selecționate din stagiunea 2018 – 2019, din întreaga țară. “Am vrut să pun în valoare tot ce înseamnă tendințe noi.”, declară Marina Constantinescu, dar alegerea demonstrează … mult subiectivism. Este inexplicabil, cum dacă a aplicat drept principiu al selecției “valoarea” și “tendințele noi”, în programul FNT absentează spectacolele lui Andrei Șerban de la Teatrul “Bulandra” cu piesele lui Shakespeare – “Richard 3” și “Zadarnicele chinuri ale dragoste”, dar și altele. Cele două spectacole comentate pe acest blog, servesc pe deplin “tendințele noi” și “modernitatea” teatrală căutate de selecționer în toate teatrele noastre de stat și independente. Subiectivismul și-a spus cuvântul și selecționerul a ales însă, printre alte spectacole discutabile, și “Itinerarii”.

       

  Spectacolul este “o coproducție teatrală internațională realizată de Primăria Capitalei prin ArCub și de Compagnie des Ogres” din Franța; coproducția se înscrie “sezonului România – Franța 2019” și beneficiază de susținerea a numeroase instituții și grupări, în special franceze. Yann Verburgh este autorul textului și adaptării pentru “Itinerarii într-o zi, lumea se va schimba” în regia lui Eugen Jebeleanu, colaborator apropiat al său și pentru alte spectacole, activ în Franța, dar uneori și în țara de origine România. Spectacolul nu se dezvoltă pe construcția obișnuită a unei piese de teatru cu acțiune, conflict, personaje, ci pe o înșiruire alegorică de scene în intenția tematică de a atenționa asupra problemelor de identitate ale celor care se confruntă în prezent cu globarizarea în Europa. Textul cu “tendință modernă” în stil, este însă, incoerent prin abordarea de-a valma a numeroase aspecte din actualitate – migrația, corupția, naționalismul, homosexualitatea, destrămarea familiei, situații sociale dictate de sisteme politice, la care se mai adaugă și condiția actorului. Intervin în text și trimiteri forțate spre fabulă prin evocări din piese celebre de Cehov, Shakespeare, Marivaux sau … Mihail Sebastian, care defavorizează perceperea tematică și intenția de a da speranță că “într-o zi, lumea se va schimba” în bine; intervențiile de “teatru în teatru” sunt neavenite prin aceste evocări de valori culturale datorate lui Shakespeare sau Cehov. Dorința sublinierii luptei identității individului cu cei din colectivitatea, bună în sine, eșuează în spectacol în credibilitate emotivă prin ambiguitatea scenetelor și viziunii regizorale confuze. 

          Fabula acestui text – scenariu, debutează cu scena din Țara Ghețurilor unde o familie de pinguini i-a hotărârea să plece, să “emigreze”, părăsind rudele vârstnice. Urmează apoi o sumedenie de secvențe ce amintesc de …  căderea Zidului Berlinului, de evenimentele de la noi din ’89, completate cu cele de teatru “clasic”, împrumutate de la Shakespeare sau Cehov, Mihail Sebastian sau Marivaux, folosiți ca pretext și afectați în valoarea lor universal culturală. Textul – scenariu se întoarce apoi la familia de pinguini, la adaptarea dramatică a traiului în altă țară, finalul fiind confuz în intenții; din familia pinguinilor, fata cea mare ia hotărârea de a reveni în Țara Ghețurilor natală, să … înființeze un ONG ca să aducă binele localnicilor! Originalitatea scrierii se susține prin mult prea multe monologuri și lipsa de coerență, în a servi tema majoră aleasă – drama individuală a celor care se confruntă cu fragmentarea societății de astăzi, afectată de naționalism și pericole glaciare. 

        

 Regizorul Eugen Jebeleanu propune un experiment teatral, în primul rând prin interpretarea multilingvistică a replicii, predominantă fiind franceza și apoi, germana, româna, cu traducerile de rigoare proiectate. Scenografa Velica Panduru rezolvă ingenios redarea imaginii acestui text – scenariu printr-un decor simplu și diversitatea costumelor prin care marchează locul secvenței; elementul principal al decorului e un frigider din care se estrag elemente esențiale pentru fiecare moment scenic. Viziunea regizorală nu urmărește un drum coerent, logic în ilustrarea teatrală, sunt secvențe tratate realist, cu relații între personaje, iar altele forțat accentuate alegoric. Spectacolul devine un amalgam de intenții, unele cu rezultat emoțional, altele plicticoase, totul marcat de pauze lipsite de sens. O secvență de nuditate dintre o mamă și fiică, nu este o exagerare teatrală, fiind susținută prin situație și substratul cuvântului, dar în alte secvențe efectele teatrale sunt derizorii, false în raport cu propunerea tematică a scenariului. În unele momente, interpreții apelează la microfon cu incercarea exagerată de relaționare directă cu publicul, adresând de pildă, provocări cu tâlc – “să ne ridicăm capul” și să judecăm lumea, dar nu au emoția captivantă a comunicării într-o sală de mici dimensiuni. “Artificiile” teatrale la care apelează regizorul, nu pot fi considerate “noi tendințe”, fiind practicate, cu ani în urmă, de diferiți regizori în spectacole mai reușite sub aspect emoțional.

         Coproducția apelează și la actori francezi, colaboratori ai realizatorilor, Yann Verburgh și Eugen Jebeleanu, nume mai puțin cunoscute și în Franța. Se remarcă Clemence Laboureau în monologul susținut la microfon, Radouan Leflahi în relaționare cu publicul și este admirabilă Claire Puygrenier în postura unei mame. Ilinca Manolache, Ioana Bugarin și Nichols Cațianis, se adaptează excelent acestui experiment de rostire multilingvistică a replicii și fiecare reușește în diferite secvențe, momente personale în creionarea unor arhietipuri. Completează distribuția Alex Călin prin intervențiile vocii din off. 

         “Itinerarii într-o zi, lumea se va schimba” este un experiment modest pe o temă actuală importantă  – identitatea personală în raport cu oferta socială a mileniului trei. Mecanismul psihologic dintre “alteritate și identitate” dorit se pare, de textul - scenariu și viziunea regizorală, rămâne un exercițiu teatral fad, neconvingător, în special pentru publicul nostru confruntat cu alte multe probleme majore. Spectacolul nu se poate încadra nici intenției de teatru politic absent din circuitul teatral de la noi, cum e numai, “Richard 3”, nici în cea de teatru epic social; e o încropeală de experiment neinspirat realizată sub “lozinca” unei colaborări internaționale care îi aduce și prezența în FNT; tema spectacolului nu e “modernă”, e doar strict contemporană și avea nevoie de spirit inovator în expresia teareală, absentă însă, în spectacol. Din păcate, în selecția pentru cel mai important eveniment teatral, FNT, subiectivismul își spune cuvântul și în cazul altor spectacole la care ne vom referi, cum e și “Iona”, comentat pe acest blog la data premierii.

         

“IL TROVATORE” (“TRUBADURUL”) – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

UN SPECTACOL NEGLIJENT CONCEPUT

         Opera Națională București demonstrează că se află în criză, nu numai în cea financiară declanșată de guvernanți, ca toate instituțiile de spectacol teatral, ci și în criză de creatori – regizori, scenografi și chiar soliști; în primul rând are nevoie de regizori inspirați care să scoată premierele din “praful” tradiției spectacolelor statice, să apropie tematica lor mereu actuală de publicul mileniului trei; mai are nevoie și de scenografi cu originalitate care să nu împrumute, să se “inspire” din decorurile și costumele spectacolelor de operă modeste de peste hotare.

        

 Italianul Mario De Carlo pare stabilit în România de când în 2012 a obținut un premiu de la Ministerul Culturii, singurul din CV-iul său, realizează spectacole în țară și la Opera Națională din Capitală – “Don Carlo”, “Tosca” în calitate de regizor, scenograf – decor și costume, lumini; calitatea de scenograf a manifestat-o și pentru “Peer Gynt” / “Carmina Burana”, la aceiași instituție. Domnia sa se consideră un “artist total” și mai rămâne ca la o viitoare premieră să și apară într-o distribuție ca solist vocal. Pentru “Il Trovatore” (“Trubadurul”) din trilogia capodoeră universală datorată lui Giuseppe Verdi care include și “Rigoletto” și “Traviata”, Mario De Carlo firește, realizează – regia, scenografia (decor și costume) și luminile.

       

  Libretul operei “Il Trovatore” aparține lui Salvatore Cammarano și are la bază debutul lui Antonio Garcia Gutierrez cu piesa de teatru cu același nume, cel considerat că a lansat la începutul secolului al XIX-lea romantismul în dramaturgia spaniolă. Acțiunea și conflictul sunt complicat dezvoltate, în două segmente sociale importante -  nobilimea din zona Valencia și o tabără de țigani nomazi. Precizăm că acțiunea se petrece în Spania catolică, în debutul secolului al XVIII-lea. Vizualizarea spectacolului prin decor, costume și îndrumare regizorală, este însă, total confuză. Mario De Carlo propune un decor minimalist, dominat de proiecții și efecte pe fundalul scenei cu intenția de a indica locuri ale acțiunii, iar un perete lateral e decorat cu bazorelieful unui leu … simbolul Veneției. 

Acțiunea ajunge la o mânăstire unde vrea să se călugărească prințesa Leonora, iar proiecția din fundal trimite spre un spațiu religios ortodox, când spaniolii sunt majoritatea … catolici. Costumele numeroase propuse de Mario De Carlo, sporesc confuzia prin vălmășeala de stiluri adoptate, fiind lipsite și de un minim demers pentru a indica identitatea, personalitatea personajelor. Mai trebuie subliniat că în această operă un rol important revine corului, implicat în acțiune care solicită o diversitate de costume. Uniformitatea este linia generală a costumelor. Lumea nobililor e înveșmântată uniform, fără accente de eleganță și personalizare a eroilor. Leonora, prințesa dorită de Contele de Luna, apare alături de Ines, o doamnă din suita sa și ambele poartă costume ca două … surori gemene, rochii la fel, de aceiași culoare și material; când suita Leonorei se completează cu alte doamne, toate vor avea aceiași uniformă, dar în culori diferite.  

Penibil sunt concepute și costumele taberei de țigani care par a aparține unei etnii apropiată de cea turcă sau peruană. Bătrâna Azucena, personaj principal pentru acțiune și conflict, e costumată cu trimitere că ar fi … regina taberei de țigani, fără motivare în libret; Manrico, “trubadurul”, considerat fiul Azucenei, prin elementele vestimentare pare venit din … Peru, ca și unii țigani din tabără. Costumele uniforme ale corului suferă de același amalgam stilistic fără o caracterizare motivată ca stil vestimentar, când activează în comunitatea nobiliară sau în tabăra țigănească ori în spațiul mânăstirii. Decorul și costumele, spulberă sub aspect cultural locul și timpul acțiunii. Jocul luminilor condus de Mario De Carlo e aplicat în tente cenușii care anulează efectul expresiei chipului soliștilor în majoritatea scenelor; vizual reprezentația e întunecată de parcă timpul acțiunii e la miezul nopții.

       

  În conceptul regizoral, Mario De Carlo manifestă unele intenții teatrale cu pretenții de originalitate, total confuze în raport cu libretul. Căpitanul din armata Contelui de Luna, Ferrando e … un infirm în scaun pe rotile. Poți crede că interpretul a suferit un accident și nu a putut fi înlocuit de alt solist. La aplauzele finale, meritate pe deplin de basul originar din Belgrad, Dragoljub Bajic, pentru interpretarea lui Ferrando, se dovedește că … scaunul cu rotile era doar un “efect” inventat fără rost de regizor. Artificială, exagerată e tratarea scenică a momentului din actul II, tabloul trei, când țiganii se agită în tabără să … împartă niște lucruri, bănuim furate sau cea cu prințesa Leonora în prag de nuntă cu “trubadurul”, purtând veșmânt specific celor din tabără. Altă scenă pueril tratată regizoral e cea a arestării Azucenei, imobilizată cu frânghii la mâini, de care e trasă când spre dreapta, când spre stânga.

         Regizorul îndrumă soliștii să interpreteze rolurile atribuite în bine cunoscutul stil clasic, tradițional, lipsit de relaționare între personaje care sunt aliniate cu fața la dirijor pentru a recepta intervenția în “dialogul” muzical; secvențele cu dueluri sunt realizate scenic ca un joc al copiilor cu săbii de lemn. În această viziune regizorală, personajele nu au credibilitate, iar acțiunea e lipsită astfel, de tensiune și emoție; soliștii execută partiturile, ca într-o … ilustrare radiofonică. 

Distribuția urmărită la premiera din 22 iunie, nu a reușit să dea strălucirea cuvenită, bogatei palete de arii și duete, admirabil concepute de Giuseppe Verdi, dar de mare dificultate pentru cei care nu dețin o solidă pregătire vocală. Falseturile, schimbările neavenite de tonalitate vocală, interveneau adeseori, în special în cazul tenorului italian, Samuele Simoncini, interpretul “trubadurului” Manrico. Andrada Roșu, cu forță vocală, uneori exagerat condusă, interpreta pe Azucena. Cele două personaje centrale – Manrico și Azucena, erau lipsite de fior emoțional prin tratarea exterior teatrală, de către interpreți și regizor. Soprana Apollonia Egyed, după debutul de la Opera Maghiară din Cluj în rolul Leonorei, reușea la București să nuanțeze sensibil stările personajului. Lucian Petrean dezvolta cu glasul său baritonal,apreciabil, în unele momente, caracterizarea Contelui de Luna.

         Fluxul muzical datorat lui Verdi prinde valoarea cuvenită prin execuția ireproșabilă a orchestrei, bine stăpânită de dirijorul Iurie Florea și prin intervențiile excelente ale corului condus de Daniel Jinga. Regizorul a folosit însă, corul ca o masă uniformă, fără să îl mobilizeze pentru participarea activă la situațiile diverse în care e implicat, dar interpretarea muzicală a coriștilor rămâne remarcabilă.

         “Il Trovatore” (“Trubadurul”) e un spectacol superficial conceput sub aspect cultural ilustrativ, static și tern vizual. O capodoperă muzicală apare scenic ca o poveste cenușie din diverse cauze economice și de creație neinspirată.

P.S. Aerul condiționat nu funcționează la Opera Națională București. Puteți plăti un bilet cu prețul standard de 80 de lei și veți beneficia de … o saună!