TEATRUL TINERETULUI DIN PIATRA NEAMŢ - CARTE DE VIZITĂ

JURNALUL UNUI EVENIMENT, AL UNUI TURNEU UNICAT

Prezenţa timp de o săptămână la Teatrul Odeon din Bucureşti a Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ este un eveniment care a stârnit interesul publicului iubitor de teatru. În Capitală, de mulţi ani, nici un teatru din ţară nu şi-a permis o microstagiune. Din cauze financiare un astfel de demers costisitor nu poate prilejui bucureştenilor cunoaşterea activităţii creatoare şi personalităţii teatrelor din ţară. Festivalurile derulate în Capitală aduc doar selecţii subiective cu unele spectacole produse în provincie. O microstagiune a teatrelor din ţară, cele capabile să o prezinte, ar prilejui sporirea competiţiei între valorile culturale pe care le deţine mişcarea noastră teatrală. Demersul realizat de Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ merită toată consideraţia. Dealungul anilor acest teatru a propulsat mari valori pe scenele noastre, fiind una din instituţiile subvenţionate cu rezultate deosebite.
În ciuda crizei financiare, iată că Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi-a găsit găzduire la Teatrul Odeon, unul din teatrele de prestigiu ale Capitalei, aflat în turneu la Braşov. Cei din Piatra Neamţ au prezentat bucureştenilor : “HERR PAUL”, “SOLDAŢII”, “OO !”, “CU DRAGOSTEA NU-I DE GLUMIT”, “RÂS NERVOS” şi “CINCI MINUTE MIRACULOASE ÎN PIATRA NEAMŢ”, cu câte două sau chiar patru reprezentaţii. Oferim jurnalul acestui turneu unicat prin care s-a animat viaţa teatrală a Capitalei unde unele teatre cu greu oferă spectacole în premieră.

“HERR PAUL” (patru reprezentaţii)
Este un spectacol impresionant, coerent în expunerea teatrală originală a mesajului său. Piesa aparţine lui Tankred Dorst, unul din cei mai apreciaţi dramaturgi germani, multipremiat şi jucat. Este tradusă de Victor Scoradeţ cu dibăcia cunoscătorului importanţei cuvântului pentru un spectacol de teatru. Viziunea regizorului Radu Afrim exploatează emoţionant povestea lui Paul care s-a refugiat în restrânsul univers al trecutului şi se teme, ignoră, realitatea activă a universului din afara celulei singurătăţii sale. Paul trăieşte în paralel cu realitatea în micul univers moral al iluziilor sale şi viaţa îi este tulburată de intervenţia echipei din jurul unui tânăr întreprinzător. Confruntarea dramatică dintre cel care preferă visător singurătatea , se fereşte de tumultul vieţi de afară şi tânărul Helm, este speculată teatral de Radu Afrim. A optat pentru stilul unei vizualizări teatrale suprarealiste reuşit înfăptuită scenic, atât prin scenografie, cât şi prin interpretările unor actorilor. Spectacolul în care îşi arată din nou fantezia sa debordantă, are conzistenţă ideatică şi emoţională, motivare în text şi subtextul replicii, nu este doar o înşiruire de efecte teatrale .
De la bun început pe spectatorul care se aşează pe incomodele gradene, deoarece reprezentaţia se derulează pe scenă, îl captivează primul contact cu decorul inspirat conceput de Iuliana Vîslan. Într-un spaţiu restrâns sunt înghesuite zeci de obiecte, fiecare dezvăluind pe parcursul spectacolului că îşi are un anume rost prezenţa sa în universul intim al lui Paul. Păsări, animale împăiate, tablouri, mobilă veche, o pianină, plante, vase de bucătărie, un aragaz, o oglindă, o lupă uriaşă, un tavan încărcat cu alte elemente, definesc ca într-o compoziţie de Dali, admirabil, lumea singulară a singurătăţii actuale a lui Paul în care trăieşte alături de sora sa Luise, cea care îl preţuieşte şi are grijă de existenţa sa materială. Luise iubeşte muzica şi a practicat profesional biologia. Prin acest personaj îşi află motivare şi efectele muzicale , insistent şi cu scop precis manipulate de regizor, ca şi prezenţa fiinţelor împăiate prin care se ilustrează universul lui Paul. Costumele Iuliei Vîlsan sunt deasemenea desenate cu ştiinţa susţinerii profilului personajelor. Scenografia Iuliei Vîlsan este de excepţie şi serveşte substanţial viziunea regizorală. În această celulă suprarealistă dar confortabilă pentru refugiul lui Paul în singurătate, personajele pătrund şi o părăsesc prin uşile dulapului, prin oglindă , etc. . Spaţiul este animat şi întrebuinţat cu folos şi de Anita (Andrea Covali), mereu în scenă, surprinzătoare în relaţia cu obiectele din jur. Anita în plan real este o fetiţă neglijată de părinţi, care îşi află plăcerea copilăriei în lumea lui Paul. Remarcabilă este prezenţa expresivă a tinerei Andrea Gavrilă în personajul lipsit de replică Anita, ea fiind şi creatoarea unei inspirate coregrafi. Susţine solistic un moment de dans prin care comentează de fapt, atmosfera din casa lui Paul, dar îndrumă şi dansul ansamblului, ironic fiind cel ce aminteşte de dansurile indiene din producţiile de la Bollywood.
Regizorul a urmărit , fireşte, ca actorii să asimileze în profunzime conceptul său, unii reuşesc cu desăvârşire acest dificil demers, alţii rămân la jumătatea drumului. Important rămâne că personajul principal, Paul beneficiază de interpretarea de excepţie a actorului Cezar Antal. De la mers, ţinută, vorbire, până la evidenţierea subtilă a substanţei replicii, şi prin expresie şi relaţie cu partenerii, dar şi direct cu spectatorii, Cezar Antal oferă o creaţie de zile mari. Este purtătorul credibil de mesajal al spectacolului. Nu îl tratează pe Paul ca un bătrân decrepit, ci ca un om sensibil pe care realitatea nu îl interesează şi preferă refugierea într-un trecut ce i-a adus satisfacţii morale. Este autoironic, dar şi ironic cu cei veniţi din afara universului său pe care îl consideră intangibil. Manifestărilor erotice ale personajului, impuse exagerat de viziunea regizorală, actorul le găseşte uneori sens prin interpretarea sa . Aplicarea unor intenţii erotice şi în cazul altor personaje – Lilo şi doamna Schwarzbeck -, se extinde însă, afectând constructul spectacolului. Cezar Antal este surpriza reprezentaţiei prin interpretarea sa deosebită. Lucreţia Mandric tratează rolul Luise, sora lui Paul, doar ca o compoziţie de vârstă, purtată linear pe parcusul reprezentaţiei, lipsită de nuanţele solicitate de text şi de viziunea regizorală. Lumea realităţii curente, pătrunde în universul celor doi, prin Helm - tânărul interesat pragmatic să transforme fabrica de săpun, unde îşi au refugiu cei doi, într-o întreprindere eficientă -, căruia i se alătură, iubita sa Lilo şi ciudatul sponsor, Schwarzbeck. Interpretarea lui Helm de cătra Horia Suru nu are strălucire, e neconvingătoare. Actorul nu a găsit calea definirii în profunzime a rostului dramatic pe care îi are Helm cel venit din universul realităţii. Cu farmec compune personajul Lilo, iubita visătoare a lui Helm, Isabela Neamţu. În doamna autoritară, Schwarzbeck, Nora Covali urmăreşte linia esenţială a caracterizării personajului.
Credinţa lui Tankred Dorst ete că teatrul trebuie să fie “încercarea de a aduce pe scenă omul care trăieşte acum, cu tot ceea ce-l mişcă, cu speranţele lui, cu ceea ce creează el, dar şi cu limitele lui”. Această credinţă a reuşit în mare parte să o materialize scenic şi regizorul Radu Afrim alături de echipa sa, scenografa, coregrafa şi unii dintre actori.
Iuliana Vîlsan a fost nominalizată la secţiunea scenografie pentru premiile UNITER. Din păcare, juriul nu s-a oprit şi asupra interpretării de către Cezar Antal a rolului Paul.

“SOLDAŢII” (două reprezentaţii)
Textul lui Zalan Tibor, că piesă nu se poate numi, rămâne o soluţie repertorială neinspirată, chiar dacă autorul are un CV bogat. “Nume de referinţă pentru poezia avangardistă a anilor 1975-1990”, scriitorul şi-a consolidat prestigiul cu romane şi chiar texte de teatru. “Soldaţii” este însă, o scriere dramatică şubredă, cu intenţia ambiţioasă de a condamna pricolul puterii ce dă o armă în mâna indivizilor transformaţi în soldaţi. Titlul scrierii, “Soldaţii” rămâne neadecvat pentru că soldaţii imaginaţi de scriitor reprezintă un caz special. Generic soldaţii au altă menire în societate, mai mult sau mai puţin controversată. Textul, sufocat de violenţă fără substanţă, nu se poate integra nici măcar curentului teatrului violenţei. Este mai degrabă apropiat de scenariul unui film horror de categorie inferioară.
La masa măcelarului Mihaly Dulgheru se reunesc notabilităţilor unui sat, iar între cei prezenţi se sugerează în debutul textului, existenţa unor conflicte mocnite. Expozeul dramatic este lung şi tern. Soţia lui Mihaly ar iubi pe Boros, personaj fără date biografice concrete, Eva şi Agnes, fiicele au păreri diferite faţă de tatăl măcelar. Apar la masa persoanelor importante pentru comunitatea sătească, doi soldaţi conduşi de un fruntaş. De ce au ajuns aceştia în sat nu se spune. Din acest moment textul se dedică ororilor înfăptuite de “Fruntaş”, un individ ipocrit, făţarnic, la prima vedere, dar care se manifestă ca un dement în scenele următoare. O violează pe Mara, soţia lui Mihaly, îl împuşcă pe Boros care a fost răstignit în biserică (!!), ordonă lui Mihaly uciderea unor săteni, pe care îi consideră nişte porci, cu ameninţarea că un soldat îi va viola fiica dacă nu îi execută ordinul etc. Prin toate aceste fapte odioase dictate de “Fruntaş”, autorul ar vrea să atenţionze că soldaţii sunt nişte brute care distrug ordinea morală a societăţii. Conflictele sunt însă, lipsite de substanţă şi personajele anost construite. Lipseşte motivarea manifestărilor demente ale personajului principal.

“Fruntaşul” este doar un paranoic, un bolnav mintal. Textul e confuz în intenţia de condamnare a dictaturii puterii armate şi limbajul nelipsit de trivialităţi.
Regizorul Szabo K. Istvan ilustrează teatral modest acest text mediocru. Trece, de pildă de la realismul amănuntelor mesei de familie, la încercări metaforice, precum jocul de şah cu gloanţe dintre “Fundaş” şi Boros. Spectacolul are însă, un decor simplu şi funcţional, creat ingenios de Csiki Csaba. Masa albă lungă şi băncile albe, încadratura albă din fundalul negru dau atmosferă şi semnificaţii generale acţiunii. Actorii au deficienţa interpretării unor partituri fragile. În “Fundaşul” l-am reîntâlnit pe Cezar Antal din “Herr Paul”. În primele scene reuşeşte să prezinte credibil ipocrizia perversului personaj, dar pe parcursul reprezentaţiei îi este dificil să exploateze autoritatea sa dementă neavânt suport în text. Nu are motivare pentru odiosul său comportament decât boala. Cu inteligenţă, Cezar Antal salvează personajul de hibele majore ale textului. Am mai reîntâlnit din distribuţia de la “Herr Paul” şi pe Nora Covali (Eva) şi Andrea Gavriliu (Agnes), remarcabile în fetele măcelarului, cât şi pe Isabela Neamţu (Madam Celek). În situaţii stupide, având replici puţine, actriţele reuşesc totuşi, performanţa creionării cu sensibilitate şi firesc a unor personaje. Un alt personaj cu restrânse posibilităţi de remarcare este Mara, soţia măcelarului, victima “Fundaşului” care îl iubeşte tainic pe Boros. Loredana Grigoriu impune personajul prin trăirea interioară intensă a situaţiilor, exprimată strălucit prin expresii nuanţate ale chipului său. Un portret corect conturat al măcelarului prezintă Tudor Tăbăcaru. Distribuţia este numeroasă, dar actorii fac o figuraţie banală în personaje mai puţin implicate în acţiune şi simplist tratate regizoral.
“Soldaţii” se doreşte a fi un spectacol cu pretenţii majore despre pericolul violenţei puterii, dar e lipsit de fior emoţional, e pueril prin lipsa argumentării credibile a acţiunilor odioase ale “Fruntaşului”.

“OO !” (două reprezentaţii)
Spectacolul regizat de Alexandru Dabija este o improvizaţie atractivă pe scrieri de Ion Creangă. Prezentat în premieră în urmă cu doi ani la Festivalul Naţional de Teatru, l-am comentat în presă la timpul respectiv.

“CU DRADOSTEA NU-I DE GLUMIN” (două reprezentaţii)

Piesa lui Alfred de Musset îi dă prilejul regizorului Alexandru Dabija să prezinte un spectacol emoţionant din zona tragicomediei, modern ca formulă teatrală. Obişnuiţi, în ultima vreme, cu vulgaritatea, când tema este dragostea, acest spectacol surprinde prin delicateţea dezvoltării sale scenice. Fireşte că şi suportul dramatic creat de Alfred de Musset, unul din primii clasici ai romantismului, liric în scriile sale – poezie şi dramaturgie - nu lasă loc vulgarităţii. Mulţi regizori însă, îşi puteau permite din dorinţa de a fi originali cu orice preţ şi pentru a servi trendul actual al divertismentului tv. infiltrat şi în teatru, să ignore substratul liric al meditaţiei pe tema sentimentului iubirii. Alexandru Dabija descifrează în profunzime configurarea relaţiilor dintre personaje şi dezvoltă spectacolul pe două planuri. Unul satiric ce include pe cei din jurul tinerilor dornici de iubire – Christine, Philippe şi Rosette - şi celălalt pe cel al sentimentului de înţelegere al dragostei, diferită, conform personalităţii fiecăruia dintre cei trei.
Într-un decor aerat, cu ţinută elegantă, dominat de culoarea albă, interior al unei locuinţe etajate, cu o cruce pe un perete ce trimite la cei doi clerici, Balthazar şi Blazius, se desfăşoară aparent o banală poveste de dragoste. Scenograful Ioan Murariu completează atmosferă impusă de decor şi prin costumele simple, dar cu subtile precizări de amănunt pentru caracterizarea personajelor. De pildă, hainele clericilor sau rochia simplă la care apelează Christine când se hotărăşte să-şi afirme dragostea faţă de Philippe. Regizorul nu încarcă cu efecte derizorii vizualizarea teatrală. Se reţin ca accente amuzante, proiecţia în fereastră a venirii lui Pluche pe măgăruş şi apariţiile chipului acestuia în acelaşi loc, în anumite momente. Alexandru Dabija se concentrează pe exploatarea capacităţii actorilor de a ilustra subtextul relaţilor dintre personaje aparţind unor medii şi mentalităţi diferite. Uneori însă, se simte lipsa unei cizelări migăloase a acestor relaţii. Aspectele satirice, comicul comportamentului tatălui lui Philippe, al celor doi clerici sau chiar al călugăriţei Pluche care veghează asupra Christinei, realizate savuros de interpreţi, au totuşi o pondere prea mare şi umbresc uneori substratul poveştii de dragoste. Andrea Gavriliu reuşeşte un portret complex al Christinei, fata orgolioasă, crescută la mânăstire. Ipocrizia Christinei faţă de Philippe la primele lor întâlniri este excelent sugerată de interpretă. Mai simplistă este dezvăluirea sentimentelor faţă de cel pe care şi-l doreşte cu ambiţie iubit, în competiţia cu rivala sa, ţărăncuţa Rosette. Momentul dezbaterii dintre Christine şi Philippe despre ce presupune dragostea este una dintre scenele deosebite ale spectacolului. Cu poftă de viaţă şi superficial în perceperea importanţei iubirii este Philippe, credibil conturat de Dragoş Ionescu. Naivitatea, primitivismul fetei de la ţară, Rosette, le subliniază cu farmec Isabela Neamţu. Marcaţi de efectele vinului roşu, un bun de consum pentru multe din personaje, sunt şi părintele Blazius – interpretat cu haz de Tudor Tăbăcaru, şi părintele Balthazar – rol de comedie înfăptuit ireproşabil de Cezar Antal, ca şi Etienne, tatăl lui Philippe – personaj conceput cu expresivitate de Victor Giurescu. Trei fete în alb – Nora Covali, Cătălina Ieşanu şi Ecaterina Hâţu - şi ele mereu cu un pahar în mână, sunt comentatoarele situaţiilor. Acest “cor” modern e desenat cu precizie de actriţe în intervenţiile ce colorează atmosfera reprezentaţiei. Deosebită este Adina Suciu prin umorul degajat în relatarea nervozităţii şi nedumeririlor lui Pluche.
Cu un final dramatic în care se sugerează sinuciderea Rosettei, “Cu dragostea nu-I de glumit” este un spectacol provocator de analiză a valorii iubirii şi posibila ei distrugere prin orgoliu.

P.S. De mult timp nu am ami avut ocazia întâlnirii cu un program de sală de excepţie cum este cel al acestui spectacol. Genţiana Ionescu (texte), Ciprian Iorgu (grafică) şi fotografii (Alexandru Boicu, Mihaela Jipa, Ciprian Iorgu) compun un “jurnal”, o adevărată carte de care nu te poţi despărţi indiferent.


“RÂS NERVOS” (două reprezentaţii)

Este un spectacol anost în intenţia de-a argumenta că televiziunile, vedetele sale şi shopping-ul pot produce grave depresii oamenilor. Ideea textului lui Christopher Durang este apreciabilă. Dramaturgul american deţine un bogat palmares de piese, e jucat cu succes se pare pe Broadway şi pe Of Broadway. “Râs nervos” este un expozeu despre doi oameni cu probleme psihice, sugerate a fi cauzate şi de vicisitudinile socetăţii în care trăiesc, printer ele, la loc de frunte, fiind programele tv, şi shoppingul. Textul nu are un conflict real între cele două personaje, o femeie şi un bărbat. Susţin lungi monologuri despre cauzele depresiei ce îi macină şi le-ar fi provocat problemele psihiatrice invocate, ca în final să se întâlnească în propriile coşmaruri. La baza nebuniei şi revoltei lor se află societatea americană cu specificul său, străină însă, publiclui nostru. Insistenta evocare, de pildă , a celebrei moderatoare tv. Oprah Winfrey nu spune mai nimic spectatorului nostru, nu poate să-i provoace asocieri cu Teo sau “zâna surprizelor”, Andreea Marin. Vedetele noastre n-au acelaşi demers profesional ca Oprah. Problemele societăţii americane sunt cu totul altele decât cele ale plaiurilor noastre mioritice. Mass media vizuală de peste ocean prin legile după care funcţionează nu poate provoacă aceleaşi efecte negative majore, cum reuşeşte cea autohtonă. Situaţia celor două mijloace vizuale sunt total diferite, iar textul americanului are o ţintă precisă, cu un anume specific social, ce nu poate avea aceiaşi penetranţă la spectatorii noştri. “Râs nervos” este o selecţie repertorială derizorie pentru publicul nostru care nu trăieşte nemulţumirile celui american.
Szabo K. Istvan, regizor şi scenograf, nu a depus efortul creator necesar pentru ilustrarea teatrală atrăgătoare a textului, să-l “traducă” scenic , apropiindu-i tematica de problemele spectatorului nostru. Trei panouri simple lipsite şi de un rost minim de funcţionalitate, costumele la fel, improvizate şi exagerate în cazul coşmarului, alcătuiesc scenografia. Actorii recită, stând drepţi în picioare în faţa aceluiaşi panou, monologuri interminabile, fiecare asistat de partenerul izolat pe o bancă. Prin nimic regizorul nu a încercat o cât de câtă vizualizare a textului. A apelat la doi actori de talent – Cezar Antal şi Isabela Neamţu, lăsând tot greul pe umerii lor, ca fiecare să se descurce cum poate cu dificultăţiile textului. Cezar Antal încearcă să dea credibilitate bărbatului bisexual aflat în tratament pentru a privi optimist şi nu negativ realitatea. Reuşeşte unele accente satirice meritorii. Personajul său aparţine însă, prin depresiile pe care doreşte să le lecuiască, unei alte lumi. Delirul din coşmarul în care apare ca un Papă, visând că este copilul Iisus din Praga, e tratat regizoral ca un scheci ridicol dintr-un spectacol al unui teatru de revistă de amatori. În femeia care îşi recunoaşte boala psihică, Isabela Neamţu alunecă adeseori în stridenţe când îi subliniază crizele. Actriţa relatează în monologul său, poveşti despre viaţa americanului de rând ca într-o lectură radiofonică.
Din cauza dificultăţilor textului, cât şi a regiei neinspirate, “Râs nervos” este un spectacol derizoriu, un experiment teatral eşuat.


“5 MINUTE MIRACULOASE ÎN PIATRA NEAMŢ” (două reprezentaţii)

Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi-a încheiat “miraculous” microstagiunea din Capitală cu … “5 minute miraculoase în Piatra Neamţ” de Peca Ştefan în regia Anei Mărgineanu. Fiind implicată în realizarea ediţiei a VIII a Festivalului Comediei Româneşti, voi comenta pe larg acest spectacol în cadrul analizelor referitoare la acest proiect ce se va derula în luna mai.

OBSERVAŢII

În 2008 şi Teatrul Municipal “Bacovia” din Bacău a susţinut o microstagiune în Capitală care, din păcate, nu am putut să o urmăresc. De atunci însă, a trecut ceva vreme şi abia în 2010 am întâlnit un astfel de eveniment necesar mişcării noastre teatrale. Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ a venit în Capitală cu şase spectacole, unele meritorii, altele mediocre, cum este şi firesc pentru că nu tot ce produce un teatru poate fi de excepţie. Această microstagiune ne-a demonstrat, în primul rând că teatrul deţine o trupă de actori profesionişti de valoare. Echipa de la Piatra Neamţ are actori care pot concura pe colegii premianţi la care apelează regizorii de film şi destul de rar producătorii tv. Dar… şi la Piatra Neamţ se simt efectele crizei regiei noastre. Alexandru Dabija, Radu Afrim sau tânăra Ana Mărgineanu aparţin grupului restrâns al elitei regiei, însă nici acest teatru nu a reuşit de mulţi ani, să impună o nouă personalitate în domeniu . Deasemenea, discutabilă a fost selecţia repertorială din compartimentul pieselor contemporane străine. Două din cele şase spectacole prezentate în Bucureşti pot fi considerate spectacole-eveniment de referinţă pentru teatru nostru.

ArCuB - “O LUME PE DOS” (Spectacol găzduit de TEATRUL DE COMEDIE – Sala Studio)

UN SPECTACOL DEZAGREABIL

Din bogata dramaturgie americană, actriţa şi regizoarea, Iarina Demian a ales trei piese scurte ale unor dramaturgi contemporani : “Preludiu şi Liebestod” de Terrence McNally, “Problema” de A. R. Gurney Jr. şi “Naomi în camera de zi” de Christopher Durang. Selecţia sa alătură textele sub titlul “O lume pe dos” şi spectacolul ar avea drept scop, conform ambiţiei regizoarei, să atenţioneze asupra efectelor singurătăţii celor a căror existenţă este afectată de lumea întoarsă pe dos în care trăiesc. Textele, în ciuda unei palide amintiri a stilului absurd comun scrierilor, au fiecare o altă ţintă satirică, inspirată şi de societatea în care trăiesc personajele, iar singurătatea lor e condiţionată de cauze ce motivează diferit manifestările lor. Sub aspectul construcţiei dramatice textele sunt fragile şi neinteresante pentru cei care trăiesc realitatea măcinată la noi de probleme sociale. Replicile triviale şi prezenţa unei vedete (Tudor Chirilă) în distribuţie nu pot fi suficiente pentru ca acest spectacol să momească şi satisfacă publicul nostru tânăr şi inteligent, să-l convingă de necesitatea selecţiei repertoriale. Spectatorii au dovedit interes faţă de spectacolele cu piese cu substanţă dramatică motivată de frământata noastră actualitate şi scrise în limbajul generaţiei “cool”. Tineri regizori, deveniţi şi dramaturgi unii dintre ei, sau tineri actori dramaturgi, oferă în teatrul independent spectacole remarcabile, ce ar putea şoca prin limbaj pe unii, dar care au un impresionant conţinut, cu adresă directă la viaţa noastră. Proiectul reportorial accepta de ArCuB (Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului Bucureşti), găzduit de Teatrul de Comedie în mica sală Studio, nu serveşte statutului acestei instituţii publice care se mândreşte cu misiunea sa de “educarea publicului prin artă şi cultură”. Face acest lucru teatrul independent ce este preţuit de publicul tânăr pentru meritoriile sale spectacole concepute de colegii săi de generaţie înzestraţi cu spirit inovator.
“O lume pe dos” se vrea a fi un spectacol de tragicomedie, apropiat ca expresie teatrală de suprarealism şi absurd. În “Preludiu şi Liebestod” de Terrence McNally, eroul este un dirijor de succes care susţine un concert cu muzică de Richard Wagner şi rosteşte, în vreme ce îşi exercită profesia, un monolog interior. Dirijorul îşi destăinuie preocupările sale sexuale. “Wagner ştia multe despre sex. Aş vrea să fac sex cu lumea întreagă”, spune în delirul său acest personaj. Ilustraţia muzicală fireşte este extrasă din creaţia celebrului compozitor şi uneori acoperă replicile. Se alătură acestui monolog intim al dirijorului şi replicile sporadice a doi spectatori – soţia artistului (Smaranda Caragea) şi un homosexual îndrăgostit de acesta (Andrei Runcanu) - cât şi intervenţiile concertmaistrului (Marius Drogeanu) şi sopranei (Simona Stoicescu). Şi astfel, replici de genul, “La ce te uiţi, boule?” sau “Curva dracului!” etc., ce ar trebui să stârnească râsul publicului completează muzica lui Wagner transmisă continuu şi care instigă la amintiri despre experienţele sale sexuale pe dirijorul bisexual. Dirijorul ar fi un artist cu mari probleme existenţiale, orgolios, marcat de succes, dar şi de eşecuri în viaţa personală care, în final, se pare că îşi injectează o supradoză de droguri şi leşină. Intervin lent maşiniştii, deaorece urmează un alt text, pentru ridicarea elementelor decorului în care dirijorul zace lat pe podea. Dar … brusc, după câteva secunde de întuneric, se aprinde lumina în săliţă, schimbare ce anunţă surprinzător pentru spectatori… pauza. De ce era necesară o astfel de formulă de trecere la al doilea text, e greu de aflat motivarea artistică. Regizoarea nu a găsit o soluţie pentru pauza necesară ca actorii să-şi schimbe costumele solicitate de al doilea text şi a apelat la maşiniştii care păcălesc publicul prin manevrele decorului pe muzică de Wagner, ca apoi să-i acorde vreo zece minute de respiro. Trist este că regizoarea nu acordă atenţia necesară îndrumării distribuţiei pentru a nuanţa, sau a sublinia sensurile stărilor prin care trec personajele. Dirijorul interpretat de Tudor Chirilă pare că recită monoton un text, e unifom în expresia invocării stărilor prin care a trecut cândva, iar relaţiile sale cu personajele din apropiere, cu acordurile muzicii pe care o dirijează, sunt confuze. Dirijorul devine doar caricatura unui personaj obsedat, aflat în pragul nebuniei. În rolurile secundare, Smaranda Caragea (soţia dirijorului) şi Andrei Runcanu (spectatorul gay) sunt palide prezenţe scenice, iar Simona Stoicescu (soprana) şi Marius Drogeanu (concertmaistrul) încearcă desenul simplist al unor personaje pe care regia nu le implică într-o relaţie subtilă cu dirijorul şi muzica. Decorul Ramonei Macarie şi costumele create de Angi Dumitrescu, sugerează posibila atmosferă specifică pentru o sală de concert. Jocul de schimbarea culorii luminilor practicat pe parcursul întregului spectacol este insă inadecvat pentru subiect. Aşa cum este tratat teatral textul te poate duce cu gândul că mult mai adecvate ar fi fost manelele pentru ilustraţia sa muzicală decât sărmanul Wagner solicitat de Terrence McNally şi nici măcar pomenit în pagina distribuţiei din caietul program.
În “Problema” de A. R. Gurney Jr. un cuplu este nemulţumit de relaţia sexuală. Soţia şi soţul se pretează la o bizară farsă pentru a salva relaţia cuplului. Ilustraţia teatrală a textului este revuistică, pare a fi reprezentaţia unui teatru de revistă practicat de amatori. Soţia gravidă, cu o burtă ce se vede că ascunde un balon, la început întinde nişte perdele, de parcă nu se schimbase totuşi, decorul la pauză. Soţul studiază şi descoperim că ar fi profesor. Până la urmă, farsa care se derulează, îl face pe profesor să se machieze, în spatele perdelelor, ca să devină negrul invocat de soţie ca tatăl copilului aşteptat, etc. Amândoi se pretează la o farsă absurdă pentru a salva relaţia lor sexuală. În rolul soţului, Tudor Chirilă îşi doreşte creionarea comică a situaţiei, dar o susţine cu stângăcie, poate şi din cauza simplismului viziunii regizorale, cât şi a lipsei unei partenere credibile. Smaranda Caragea interpretează personajul soţiei de parcă ar fi la o primă lectură a textului în care nu investeşte fantezie în expresie şi gând interior pentru sublinierea subtextului.
O altă schimbare lentă a decorului de către maşinişti, anunţă “Naomi în camera de zi” de Christopher Durang. Este povestea unei mame psihopate, Naomi (Iarina Demian) care terorizează un cuplu bizar în nefericirea pierderii copiilor într-un accident, cuplu alcătuit din fiul ei John (Tudor Chirilă) şi Johnna (Simona Stoicescu). Regizoarea schimbă pentru acest text, atât creatorii decorului şi costumelor (Ramona Macarie şi Angi Dumitrescu), cât şi registru tratării teatrale pe care şi-l doreşte apropiat de suprarealism. Decorul este inspirat de Teatrul Muzeu Salvador Dali din Figueras, oraşul spaniol al celebrului artist. Chipul lui Dali şi Gala, soţia sa goală răsturnată pe mustaţa sa sunt imaginea celor trei mari panouri din spaţiul de joc în care se află şi un fotoliul din cunoscuta compoziţie Mae West Room de la Teatrul Muzeu al lui Dali. Cel de al treilea text din spectacolul regizat de Iarina Demian prilejuieşte însă, surpriza plăcută a interpretării lui Naomi de către actriţa Iarina Demian. Cu bogăţie de nuanţe şi accente actriţa înfăptuieşte portretul mamei psihopate care distruge existenţa fiului şi a consoartei sale. De mulţi ani, Iarina Demian nu a mai apărut pe scenă şi a rămas doar în culise, în rolul regizorului. Revenirea sa în personajul Naomi este prilejul realizării admirabile a unei partituri dificile. John şi Johnna prin interpretarea simplistă a lui Tudor Chirilă şi Simonei Stoicescu par doar nişte păpuşi mecanice manevrate de Naomi.
“O lume pe dos” se vrea a fi un spectacol modern dar e unul dezagreabil cu toate că are în centrul distribuţiei o vedetă, pe Tudor Chirilă care nu a fost servit convenabil capacităţilor sale, nici de texte, nici de regie. Tudor Chirilă a devenit o vedetă a tinerei generaţii, începând cu inspirata sa prezenţă în domeniul muzical alături de trupa Vama Veche şi până la teatrul de proză. A uimit prin interpretarea de excepţie a personajului Malvolio din “A douăsprezecea noapte”, spectacolul Teatrului de Comedie regizat de Gelu Colceag. Din păcate, această personalitate nu a mai avut, în ultimul timp, şansa întâlnirii cu manifestări culturale de referinţă pentru biografia sa artistică. Desigur, îşi are fanii săi, care se vor revolta pentru comentariile de mai sus, dar Tudor Chirilă merită partituri mai ample decât cele din “O lume pe dos”, cât şi show-uri muzicale pe măsura talentului său. Spectacolul găzduit de Teatrul de Comedie este o ilustrare scenică amatoristică cu pretenţii de a fi apropiată absurdului, suprarealismului şi altor curente moderne, dar nu are fiorul emoţional, provocator la gând al acestora şi necesar oricărei reprezentaţii teatrale de valoare culturală. Proiectul realizat de ArCuB nu poate fi un argument pentru intenţiile trâmbiţate ale acestei instituţii publice de a servi “arta şi cultura”.

TEATRUL “GEORGE CIPRIAN” (BUZĂU) – “NIŞTE FETE”

(Spectacol găzduit şi de Teatrul “Nottara” )

ÎNTÂLNIRI SURPRINZĂTOARE

Acest spectacol este o coproducţie a Teatrului “George Ciprian” din Buzău şi Fundaţia “Catharsis” fiind găzduit şi de sala studio “George Constantin” a Teatrului “Nottara” din Capitală. Spectacolul s-a realizat cu sprijinul a numeroşi sponsori şi demonstrează că la Buzău activează un bun manager preocupat şi de şansa afirmării tinerelor talente din distribuţie.
Piesa “Nişte fete” aparţine lui Neil LaBute, dramaturg preferat de repertoriile teatrelor noastre. Născut în Detroit, jucat şi pe Broadway cu succes, are încercări apreciate de regizor şi scenarist de film, Neil LaBute este prezent, de pildă, cu “Basch – o trilogie contemporană” şi “The shape of thinges” (“Forma lucrurilor”) la Teatrul Act de câţiva ani, jucându-se cu casa închisă. Are un stil consacrat, axat pe dezvăluiri biografice, cu personaje solid construite, aplicat şi în cazul piesei “Nişte fete”. Cinci doamne sunt invitate pe rând de iubitul lor din tinereţe, Guy, la o discuţie. Guy ambiţionează a fi scriitor, iar demersul său are un tâlc asuns pe care îl veţi afla vizionând acest spectacol. Generoasele partituri ale piesei prilejuiesc întâlniri surprinzătoare cu cei care le dau viaţă scenică. Spectacolul se derulează într-un decor minimalist (scenografia Doru Badiu), o cameră de hotel, şi oferă un spaţiu comod interpretării, apropie actorii de spectatori.
Sam, iubita din urmă cu cinsprezece ani, acum femie măritată, este prima invitată a lui Guy. Personajul prilejuieşte întâlnirea cu tânăra actriţă Irina Velcescu, remarcabilă prin jocul său nuanţat, marcat de sensibilitate. Este o actriţă specială, cu un farmec aparte care exploatează cu atenţie datele personajului Sam. Sugerează uimirea întâlnirii cu Guy, colegul său de şcoală, dezvoltă efectul amintirilor ce o răscolesc şi nu îi pot dau dreptul să acorde iertare trădării dragostei din adolescenţă. Fiecare stare prin care trece Sam în această întâlnire care o marchează, Irina Velcescu o redă cu firesc, lăsând să se înţeleagă frământările interioare provocate neaşteptat. Apare apoi, Tyler, o femeie provocatoare, energică, rebelă, date impuse prin interpretarea Cristinei Florea. Actriţa nu dublează însă, întodeauna atitudinile exterioare din dialogul purtat cu bărbatul cândva iubit, cu sentimental amar ivit odată cu revederea după mulţi ani. Abia în final reuşeşte să completeze emoţionant profilul personajului. De nerecunoscut este Catrinel Dumitrescu în Lindsay, iubita mai vârstnică. Cuceritoare ca înfăţişare, actriţa construieşte dibaci o situaţie ciudată care implică şi pe soţul lui Lindsay aflat în culisele revederii celor doi. Subliniază credibil cinismul femeii dornice să răzbune înfrângerea iubirii ce i-a afectat viaţa. Bobby este o altă femeie care nu poate ierta comportamentul lui Guy şi îi plăteşte infidelitatea cu o farsă care îl afectează pe bărbat. Actriţa trece abil de la registrul dramatic impus de farsa inventată la cel comic. Punctează deasemenea bine surpriza din finalul scenei care dă amploare acţiunii întreprinse de Guy. Ultima invitată este Reggie, o ziaristă, admirabil interpretată de Diana Cavalloti. Reggie, când avea doar treisprezece ani, fusese abuzată sexual de cel care a chemat-o acum la o discuţie. Cu multă fineţe în stăpânirea revoltei interioare a personajului, actriţa îl caracterizează în profunzime, trăieşte tensiunea amintirilor evocate ca argument al acţiunii sale de pedepsire a lui Guy, căruia îi dă în final o lecţie morală.
Ireproşabile sunt interpretările realizate de Irina Velcescu, Diana Cavalloti şi Catrinel Dumitrescu, care reuşesc să acopere neglijenţele lui Cristian Juncu, viziunii sale regizorale ce afectează şi evoluţia lui Vlad Zamfirescu în Guy, personajul liant al piesei. Este surbrinzător cum un actor de calibrul său, cu numeroase realizări în diverse spectacole, înfăptuieşte simplist, linear acest rol consistent ca ofertă dramatică. Fiecare dintre fostele iubite ale lui Guy, un Don Juan modern, are o personalitate aparte, reprezintă o tipologie, care obliga schimbări de comporta ment în reacţii şi relaţii din parte celui care a lansat invitaţia cu un scop meschin la dialog. Vlad Zamfirescu adoptă uniform aceleaşi expresii şi reacţii în faţa celor cinci femei. Alege maniera unei vorbiri cu pauze lungi care trenează şi ritmul spectacolului. Guy este schematic interpretat de actor. Regizorul Cristian Juncu poate şi-a dorit ca aceste dialoguri să fie cât mai naturale şi a ignorat conţinutul dramatică a celor cinci întâlniri prin care se invocă destine speculate sentimental de un bărbat arivist, pragmatic. Spectacolul nu are ritm, e prea lung, cu toate că acţiunea lansează la a patra întâlnire un suspans poliţist. “Nişte femei” rămâne totuşi un spectacol atractiv pentru public prin textul care îl provoacă şi prin întâlnirea cu actriţe a căror evoluţii sunt remarcabile.

TEATRUL “NOTTARA” – “OPERA DE TREI PARALE”

UN SPECTACOL … URÂT

Acest titlu mi-a fost sugerat de manifestul “CRUCIADA CULTURII” difuzat pe HotNews în spiritul unei mișcări de rezistență împotriva prostului gust, superficialității, vulgarității, împotriva URÂTULUI, care invadează cultura la noi prin diverse manifestări sau prestați din mass media. Spectacolul “Opera de trei parale” de la Teatrul “Nottara” poate fi unul din argumentele ce te pot determina să te alături acestui manifest.

Am urmărit două reprezentații cu “Opera de trei parale” deoarece rolurile cheie au o dublă distribuție. La pauză, la ambele reprezentații, unii spectatori părăseau sala “Horia Lovinescu” nemulțumiți. Pare incredibil ca o astfel de piesă, un musical original, de succes pe toate scenele lumii, unde se joacă în diverse variante, de aproape un secol, să înregistreze un astfel de eșec. Piesa lui Bertolt Brecht cu muzica lui Kurt Weill, a fost prezentată la Berlin în 1928. Are și astăzi o substanță actuală pentru că vorbește despre lumea interlopă și efectele ei asupra societății, indiferent de epocă. Povestea șefului interlopilor, Mackie Șiș, prieten cu comandantul poliției londoneze Brown și a lui Jeremiah Peachum, “prietenul cerșetorilor”, cu iubiri și răzbunări, este o satiră dură la adresa unei lumi măcinată de fraude, corupție, prostituție și sărăcie.

Bertolt Brecht a fost dramaturgul care și-a dorit să schimbe estetic teatrul, să-l scoată din perceptele clasice și chiar din curentul expresionist la modă în secolul trecut în teatrul german, inițiind “teatru epic”. Dramaturgia sa se vrea explicativă și provocatoare. Scopul pieselor sale era de a provoca publicul pentru judecarea faptelor petrecute pe scenă, pe care le și prefața printr-o scurtă relatare povestind ce se va petrece în scena următoare. Provocarea este susținută prin numeroase songuri explicative și moralizatoare. Multe din songurile din “Opera de trei parale” au fost transformate în timp în șlagăre de către unii celebrii interpreți de jazz. Teoria unei noi esteticii teatrale fondată de Brecht , ce susținea și “efectul distanțării” în interpretare, nu și-a găsit însă, mulți prozeliți care să o consolideze, dar opera sa dramatică a rămas ca o valoare a patrmoniului dramaturgiei universale.

Actrița Diana Lupescu, proaspăt devenită regizoare, și-a dorit afirmarea în domeniu cu o piesă importantă și a încercat să urmeze și teoria lui Brecht în ilustrarea teatrală a “Operei de trei parale”. Proiectul său a reunit o echipă numeroasă de colaboratori, personalități din diverse domenii ale creației – scenografie (Helmut Sturmer - decor, Lia Manțoc - costume), consultanță muzicală (Vasile Șirli), pregătire vocală (Haricleea Bădescu), pregătire muzicală (Gonul Aptula), coregrafie (Florin Fieroiu), conducere muzicală (Lucian Vlădescu) - și, evident, a implicat fonduri substanțiale pentru realizarea sa. Rezultatul este un spectacol urât ca imagine generală, plictisitor, incoerent, din care cu greu se salvează câțiva actori din distribuție. Regizoarea a vrut să respecte conceptul lui Brecht de “teatru epic”, dar nu a găsit calea de a îl materializa convingător. A apelat mai întâi la proiecții care anunță ce se va petrece în scena ce urmează a fi vizonată sau anunță titlurile songurilor și dă apoi imagini pleonastic alese pentru a sublinia conținutul cântecului. De pildă, se cântă songul “Jenny, logodnica piraților” și se proiectează o mare în furtună. Decorul este schematic. Două construcții marchează în față, fără rost părțile laterale ale scenei, câteve schele, scări, sunt manevrate, ca și cortina prăpădidă ca înfățișare din centrul scenei pentru a indica diversele spații ale acțiunii. Prin acest decor ce aparține reputatului scenograf Helmut Sturmer, regizoarea ar vrea să slujească teoria lui Brecht că acțiunea nu are nevoie de atmosferă, de o sugerare reală a locului acțiunii. Numai că decorul nu este nici măcar funcțional, manevrarea sa îngreunează ritmul reprezentației, iar ca imagine este urât în sine, fără nici o intenție de a trimite la urâțenia lumii periferice în care evoluează personajele. Costumele poartă semnătura unui alte personalități apreciate, Lia Manțoc. Sunt uniforme, caricatural desenate fără să servească tipologiile. Muzica este live, cu o orchestră stângaci plasată în partea dreaptă a sălii, lângă scenă, și interpreții beneficiază de lavaliere speciale pentru amplificarea vocilor. Rezultatul acestui efort este însă, discutabil, pentru că puțini actori din distribuție au calități vocale pentru a interpreta songurile. Momentele corale au totuși calitate. Florin Fieroiu, o altă personalitate în domeniu, realizează coregrafia, dar dansurile sunt mediocre și haotic ansamblate. Mai contribuie la urâțenia acestui spectacol și manevrarea luminilor. La unele songuri se aprinde o lumină confuză în sală și scena rămâne tot confuz luminată, fără nici un rost. Neinspirata dirijare a luminilor dezavantajează și evidențierea interpretării actorilor. Conceptul regizoral neavând consistență, Diana Lupescu nu a reușit o colaborare convingătoare cu realizatorii din diversele compartimente artistice ale vizualizării teatrale. Mai gravă rămâne lipsa de profesionalism a regizoarei în îndrumarea distribuției ce cuprinde peste treizeci de interpreți. Cu greu se salvează și se remarcă în acest spectacol câțiva actori care își prezintă convingător personajele.

Ion Grosu creionează cu pricepere cordonatele tipologice esențiale ale excrocului sentimental Mackie Șiș, cântă și dansează cu temperament. Actorul putea realiza o performanță în acest rol, dacă funcționa nuanțat stabilirea relațiilor cu cei care îl înconjuară. De exemplu, “gașca” lui Mackie Șiș este configurată de regie din niște caricaturi de interlopi care se manifestă ca niște paiațe, jalnice și umbresc intențiile interpretării personajului central de către Ion Grosu. Un personaj important este Jeremiah Peachum, “prietenul”, de fapt, regele cerșetorilor, distribuit lui George Alexandru și Alexandru Jitea. Primul dă substanță personajului, celălalt nu reușește să-i evidențieze reacțiile în relațiile diverse în care se implică Jeramiah. În doamna Peachum, speculează cu abilitate și bună măsură perfidia și revoltele personajului, Ada Navrot. Exagerările și vulgaritatea sunt mijloacele folosite de Daniela Minoiu pentru interpretarea aceluiași personaj. În Polly Peachum care se căsătorește cu Mackie Șiș sunt distribuite Ioana Calotă și Cătălina Ionesco (JOJO). Pe linia vulgarității impusă de regie, specifică spectacolului, încearcă să-și impună rolul Ioana Calotă. Actrița se află la un pas de a deveni manieristă în tratarea oricărei partituri. Și în Polly apelează la aceleași stridențe vocale constatate și în alte spectacole. Interpretarea sa amintea de prestația din spectacolul șușă, comentat pe blog, “O noapte furtunoasă”. O surpriză este Cătălina Ionescu în Polly, cea foarte cunoscută și ca JOJO din grupul Divertis. Actrița trece cu finețe personajul prin stările de iubire naivă și prin cele de persoană interesată și autoritară, nuanțează relațiile, se mișcă și cântă cu farmec. Cătălina Ionescu este o actriță care ar trebui mai mult solicitată de teatre fiind un unicat ca imagine și disponibilități de expresie. Andreea Măcelaru Șofron are apariții doar corecte în Lucy cea îndrăgostită de Meckie, iar Laura Vasiliu, în aceiași personaj, rămâne o palidă prezență scenică. Admirabilă actriță de film și teatru, Laura Vasiliu nu găsește calea descoperirii acestui personaj și execută doar indicațiile neinspirate ale regiei. Scena când Lucy și Polly, rivale în dragoste, se droghează este, de pildă, una din invențiile regizorale neadecvate, penibile. Cerasela Iosifescu trece de la excelenta Medeea din spectacolul Naționalului craiovean, la Jenny, femeia de moravuri ușoare și are o evoluție remarcabilă și în acest rol. Tristețea femeii nefericite, înșelate și dornică de răzbunare, știe să o marcheze și în interpretarea songurilor. În aceiași partitură, interpretarea Cristinei Stoica Ivanciuc este modestă. Lui Brown, “tigrul”, șeful poliției londoneze, Cristian Șofron scoate în evidență linia perfidă a unui individului cu mai multe fețe, interesat și corupt, dar Bogdan Vodă nu reușește decât o caracterizare simplistă a acestuia. În distribuție mai apare și o altă “gașcă”, aceea a prostituatelor, tratată regizoral exagerat, caricatural. Cerșetorii și alte personaje de plan secund au aceiași soartă a exagerării prin desenul regizoral. Actorii distribuiți în aceste “găști” nu îi mai nominalizăm pentru că sunt victimele unei regii superficiale, neatentă, am putea spune chiar lipsită de un elementar profesionalism.

Rămâne inexplicabil cum proiectul “Opera de trei parale” cu premiza de a fi un spectacol de mare ținută și succes de public garantat, a fost încredințat unei foste actrițe de curând calificată ca regizor, care a cooptat personalități marcante, fără să aibă o idee clară despre ce ar vrea să exprime prin conceptual său regizoral. A estompat harul unor actori într-un spectacol ca o varză, piperat cu vulgarități, că așa se poartă ! Păcat de ofertă ! E prima oară când fac recomandarea de a nu vă pierde vremea la un astfel de spectacol, dar deziluzia publicului ce părăsea sala la cele două reprezentații urmărite, motivează acest avertisment.

TEATRUL DE COMEDIE – “ELLING”

UN SPECTACOL EMOŢIONANT PE MUCHIA DINTRE RÂS ŞI PLÂNS

În repertoriile oferite de teatrele noastre, “Elling” poate fi considerat un spectacol cu totul aparte. Povestea celor două personaje principale este specială. Elling şi prietenul său, Kjell Bjarne, suferă de dizabilităţi mentale, au fost trataţi într-un spital specializat şi povestea lor începe când li se oferă o locuinţă pentru a fi reintegraţi social conform programului de socializare specific ţărilor avansate şi în special celor nordice. Alegerea repertorială a acestei piese, o adaptare a romanului norvegianului Ingvar Ambjørnsen, “Fraţi de sânge”, aparţine regizorulu Vlad Massaci. Acest regizor are o preocupare constantă de-a prezenta publicului nostru creaţiile recente ale unor autori de peste hotare, în special din ţările nordice. Amintim că de curând, a regizat la Teatrul “Nottara”, “Aniversarea”, scenariul danezilor Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov pentru filmul multipremiat “Festen” (comentariile se află pe blog). Acum, a ales romanul norvegianului Ingvar Ambjørnsen scris în 1996 şi dramatizat de Axel Hellstenius şi regizorul Petter Næss. După ce dramatizarea s-a bucurat de succes în spectacolul de la Oslo, regizorul Petter Naess a realizat filmul “Elling”, nominalizat în 2001 la Oscar pentru cel mai bun film străin.
Pentru publicul nostru, şi mai ales pentru cel al Teatrului de Comedie obişnuit să se amuze la spectacolele sale, “Elling” îl poate surprinde prin pledoaria sa referitoare la necesitatea socializării indivizilor cu grave probleme mentale. Această temă socială este, la noi, multora străină. Spectatorii, la începutul reprezentaţiei, pot fi nedumeriţi şi vor reacţiona prin râs la frica manifestată de cei doi de a ieşi pe stradă, de a răspunde la telefon, de a comunica. O reacţie firească. Apoi, când se derulează spectacolul şi descoperă motivele fricii personajelor - biografice, sociale - râsul va amuţi adeseori. Viziunea regizorală cu rafinament, fără nici o ostentaţie, îmbină comicul cu dramaticul. Jocul de-a răsul-plânsul va avea câştig de cauză, emoţionând spectatorii.
Regizorul Vlad Massaci a urmărit minuţios în vizualizarea teatrală drumul socializării celor doi prieteni suferinzi mental, singuratici şi temători în contactul cu fluxul social al vieţii, atenţionând că sunt oameni cu multă sensibilitate. A ştiut să exploateze convingător cazul lui Elling şi Kjell pe care proiectul de socializare îi aduce într-un apartament şi îi obligă să se gospodărească singuri, să contacteze pe cei din jur şi să părăsească temerile care le-au închis gândurile, intimitatea ca într-o carapace. Surprinzător dezvoltă aproape cinematografic Vlad Massaci acomodarea celor doi la viaţa curentă, la câştigarea libertăţii comunicării prin folosirea, în primul rând a unei scenografii de excepţie datorată inventivităţii lui Andu Dumitrescu. De fapt, cuvântul scenografie, ce include decorul şi costumele, nu e potrivit pentru ce a compus vizual Andu Dumitrescu. Decorul său este aparent simplu, o cameră cu două paturi marcată de un perete alb. Pentru a localiza şi alte spaţii ale acţiunii, peretele se roteşte, deschide un culoar, iar zidul exterior al locuinţei celor doi devine util pentru un alt spaţiu de joc. Intervin proiecţiile cu rol major în a preciza spaţii diverse pentru situaţiile acţiunii. Proiecţiile sunt ingenios realizate, cu imagini realiste în debutul lor şi cele cu tentă metaforică pe parcurs, ajungând la o imagine emblematică în final, care printr-un desen îmbină simbolurile vitale ce au animat socializarea personajelor. Dublarea decorului prin proiecţii este captivantă, dă originalitate spectacolului, îl scoate din plasa convenţiilor banale.
În special prin piesele montate la Teatrul Act, Vlad Massaci s-a impus ca un regizor preocupat de teatrul psihologic, intimist. Măiestria sa în această zonă se face din nou simţită prin alegerea distribuţiei şi îndrumarea actorilor care interpretează memorabil personajele ce le revin. Cu uşurinţă Marius Florea Vizante (Elling) şi Sandu Pop (Kjell Bjarne) puteau aluneca pe panta exagerării prin expresie şi rostirea cuvântului în compunerea acestor roluri speciale, de compoziţie şi puteau pedala pe linia comicului. Actorii se concentrează să susţină echilibrul între comic şi tragic precum nişte acrobaţi care merg cu detaşare pe un cablu ce traversează o prăpastie. Reuşesc două creaţii în aceste dificile partituri. Minunat construieşte Marius Florea Vizante pe Elling, cel care a terminat liceul şi are chiar talent în a scrie poezii, dar e într-o continuă panică, se teme de singurătate că îl va părăsi prietenul, se teme să relaţioneze cu lumea din jur. Personajul se destăinue în unele momente publicului, iar actorul poartă acest dialog interactiv cu dibăcie. Destăinuirile despre viaţa lui Elling fac adeseori ca râsul spectatorilor să amuţească fiind înlocuit de emoţia provocată la aflarea destinului său trist. În nici o clipă Marius Florea Vizante nu părăseşte linia personajului, frământările sale interioare obsesive. Sandu Pop în rolul lui Kjell Bjarne ne prilejuieşte cunoaşterea unui actor de valoare. Mai exuberant, mai stângaci în percepere elementară a realităţii şi mai copilăros, Kjell prin interpretarea desăvârşită a actorului îşi destăinuie pofta sa de viaţă şi cunoaştere a celor din jur. Sandu Pop trăieşte cu sinceritate, impresionant, fiecare stare a personajului, de la cea de frică la cea de îndrăgostit de vecina gravidă. Interpretarea lui Marius Florea Vizante şi Sandu Pop este apropiată de cea de film, prin economie în expresie şi pauze în exprimare, dublate de o intensă trăire interioară a stărilor care transmit emoţie publicului. În personajul secundar Frank, asistentul social care se îngrijeşte de acomodarea cu noile condiţii a celor cu dizabilităţi în comunicare, Şerban Georgevici este remarcabil. Susţine cu mult firesc relaţiile cu cei doi, dar sugerează şi problemele personale care îl amărăsc. Mihaelei Măcelaru îi revin trei personaje pe care le defineşte credibil în esenţa lor. În prima proiecţie, ce este un filmuleţ prea lung al camerei de supraveghere când eroii erau internaţi în spital, actriţa o interpretează pe sora de caritate. Apare apoi în rolul unei vânzătoare trăznite de la un fast food stradal, ca în final să interpreteze cu sensibilitate pe Reidun, femeia gravidă de care se va îndrăgosti Kjell.
Desigur “Elling” are ca scriere un specific al ţărilor nordice, prin referiri chiar la viaţa politică norvegiană, mai puţin cunoscută publicului nostru, dar modul de tratare în profunzime al textului este excelent. Scoate în evidenţă emoţionant consecinţele lipsei de comunicare a celor izolaţi bolnăvicios de lume, tristeţea lor, dar şi comicul perceperii firescului vieţii. Acest spectacol sperăm că va respecta şi în următoarele reprezentaţii coerenţa jocului dintre comic şi dramatic, şi va atrage publicul prin calitatea interpretării, îi va stârni interesul prin reîntâlnirea cu doi actori deosebiţi într-o montare admirabil condusă regizoral. “Elling” rămâne o nouă reuşită a Teatrului de Comedie chiar dacă la lectură textul ar putea părea unora dificil de materializat scenic. Iată că se poate prezenta atractiv publicului şi o temă străină preocupărilor sale curente, dar importantă pentru bunul mers al unei societăţi.

TEATRUL ARCA (LA SCENA) – “SUPERMARKET”

MULTĂ MUNCĂ ÎN … ZADAR

De la bun început precizez că sunt o susţinătoare a teatrului independent, care are nevoie nu numai de sprijinul popularizării sale, ci şi de un ajutor legislativ, cum se întâmplă în ţările surate europene. Printre locurile, puţine încă din Capitală, unde funcţionează teatru independent, se află şi La Scena , într-un saţiu de excepţie, o clădire veche din Calea Călătaşi nr. 55, renovată şi mobilată cu bun gust, pentru diverse activităţi de club, la un pas de Piaţa Unirii. Este un unicat în peisajul “locaţiilor” independente. Cei de “La Scena” s-au ambiţionat şi au amenajat un spaţiu dedicat numai teatrului în podul clădirii, unde activează Teatrul ARCA de câţiva ani, cu un repertoriu care lansează proiectele tinerilor creatori independenţi. Unicat la Teatrul Arca a fost spectacolul “Top Dogs” (“Şomerii”) în regia lui Theo Herghelegiu care reunea în distribuţie nume surprinzătoare pentru teatrul independent precum Valeria Seciu, Victor Rebengiuc, Şerban Ionescu sau Claudiu Bleonţ. A fost un spectacol cu măiestrie regizorală conceput de Theo Herghelegiu. “La Scena”, tânăra regizoare a mai prezentat şi “Locuind cu vampirul”, fiind şi autoarea textului acestui spectacol amuzant. Regizoarea are un CV bogat, lucrând atât în teatrul independent cât şi în cel instituţional. Revine acum la Teatrul Arca, dornică a demonstra că se poate realiza şi un musical independent. “SUPERMARKET” este primul musical independent, coproducţie Teatrul Arca şi Teatrul Inexistent.
Theo Herghelegiu a muncit sârguincios ca scenarist şi regizor pentru acest spectacol prin care şi-a dorit să avertizeze cât de grav şi înşelător este fenomenul consumismului, febra cumpărăturilor, ce ameţeşte şi degradează individul. De la intenţie până la realizarea sa sub forma unui spectacol musical, este însă cale lungă, mai ales că acest gen are cerinţele sale speciale. Rezultatul efortului echipei de a concepe un musical în care se cântă şi se dansează este … un spectacol lung de trei ore, cu repetarea obsedantă a unor motive şi încărcarea sa cu personaje fals introduse metaforic în contextul acţiunii lipsite de un conflict viabil şi petrecută într-un supermarket. Scenariul lui Theo Herghelegiu este primul vinovat de eşecul calităţii acestui spectacol. Personajele aleargă după cumpărături într-un supermarket sau se refugiază printre rafturile sale ca să scape de obsesiile personale şi singurătate, conflictul este inexistent, se înfiripează numai o iubire ciudată între Romicela (Raluca Botez) cea căreia nu i se motivează depresia trâmbiţată şi Tutu (Ionuţ Burlan), un cărăuş zilier al magazinului. Lumea care populează supermarketul, Theo Herghelegiu încearcă să o marcheze prin câteva tipologii. Două fete cu ifose – Manuela (Andreea Duţă) şi Graţiela (Adriana Drăguţ) – sunt obsedate de cumpărături şi vor să-şi umple cărucioarele pe care le tot plimbă prin scenă. Mai apare un cuplu de gay, interpretat de Eduard Jighirgiu şi Karl Baker, numai că nota sa tipologică precizată la începutul reprezentaţiei, scenariul o pierde pe parcurs, şi cei doi băieţi, care îşi plimbă şi ei coşurile prin magazin, încep să tragă ochiade femeilor din jur, să fie interesaţi de farmecul lor. Lumea cumpărătorilor e animată de … un cor; cei patru care îl alcătuiesc sunt Cristina Moldoveanu, Nicolae Predica, Oleg Apostol şi Ioana Cioraţă care se achită conştiincios de dificila sarcină de a comenta cântând şi dansând viaţa de cumpărător, în momente standard desenate scenic, mereu repetate. În acest supermarket, scenarista mai plasează - paraşutează- ca să-i dea o atmosferă absurdă, un personaj, pe Maşa din … “Trei surori” de Cehov !!! Este, fireşte, obsedată că vrea să ajungă la Moscova, rosteşte în partea a doua a reprezentaţiei şi un lung monolog în care se îmbată, normal, cu vodcă. Intervenţiile Maşei cea venită şi după veşminte din altă epocă, sunt penibile raportate la intenţiile de bază ale scenariului şi accentuează senzaţia de ghiveci fără sare şi piper a spectacolului. Actriţa, Dana Voicu se luptă să dea o cât de câtă credibiltate frământărilor interioare ale sărmanei Maşa. Finalul scenariului trece în absurdul grotesc, Tutu se transformă într-un salam, Romicela într-o balerină, un corist devine şi el balerin, etc. Scenariul e jalnic, chiar dacă autoarea a muncit mult să aibă şi cuplete, şi monologuri adaptabile musical.
Regizoarea Theo Herghelegiu a încercat să îşi ilustreze teatral scrierea sa conform cerinţelor unui musical, numai că spaţiul de joc al teatrului este restrâns, aşa că mişcarea, dansul sunt înghesuit derulate. Coregrafia (Silvia Călin) este modestă şi repetă aceleaşi expresii de dans. La capitolul muzică (Eduard Jighirgiu - compoziţie), au fost folosite motive din tot felul de şlagăre cu intervenţii personale banale. Scenografia (Daniel Titza) nu este nici măcar minimalistă. Prin tot felul de banere se încearcă indicarea raioanelor unui supermarket, iar costumele nu au personalitatea solicitată de tipologia personajelor. Desigur spectacolul este realizat cu foarte puţine fonduri, dar lipsa banilor nu scuză şi lipsa de imaginaţie.
Mai trist este că unsprezece tineri actori depun eforturi să cânte ajutaţi de lavaliere, să danseze, dar nu prea au pe ce partituri să-şi impună personalitatea. Singura care reuşeşte să depăşească fragilitatea textului este Raluca Botez în Romicela. Actriţa are un farmec special în expresie, este sinceră în creionarea naivităţii personajului şi în dialogurile interactive cu spectatorii. Pare paradoxal, dar acest musical eşuat lansează o tânără actriţă, pe Raluca Botez de la care este de aşteptat o bună evoluţi dacă va avea norocul întâlnirii cu partituri consistente. Distribuţia cuprinde unii actori de la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti (Cristina Moldoveanu, Ionuţ Burlan, Karl Baker) şi independenţi în căutarea afirmării, unii cu experienţe minore în sitcomuri sau seriale. Aceşti tineri care s-au achitat onorabil de sarcinile dificile ce le-au revenit, rămân totuşi victimele unui proiect lipsit de consistenţă, dar ambiţios.
Spectacolul, în intenţia de a condamna consumismul, un viciu ce proliferează şi afectează individul, putea fi interesant. Durează însă trei ceasuri, deoarece scenariul repetă obositor motivările sale, şi în plus trenează prin introducerea excentrică a personajului Maşa.
Tinerii spectatori ai Teatrului Arca priveau cu interes experimentul de aşa zis musical al colegilor de generaţie care însă, nu prea le stârnea amuzamentul, iar la pauza dintre cele două părţi, câţiva au părăsit discret sala.

TEATRUL “MARIA FILOTTI” (BRĂILA) – “IDENTITĂŢI”

UN SPECTACOL SPECIAL CU VALOARE CULTURALĂ

Se poartă experimentele, se poartă spectacolele cu pretenţii de originalitate, dar mai toate sunt găunoase în conţinutul ideatic şi emoţional. Sunt nişte făcături cu ambiţii inovatoare sub aspect estetic. Puţine sunt acele “viziuni regizorale” care atunci când părăsesc convenţia teatrală tradiţională, reuşesc să propună o altă cale, credibilă de transmitere a mesajului scrierii alese spre reprezentare , coerentă şi bogată în sensuri, captând emoţional interesul spectatorilor. Unul dintre acele puţine spctacole este şi “IDENTITĂŢI”, un colaj din şapte “schiţe dramatice” aparţinând lui Dumitru Solomon, admirabil vizualizate teatral de regizorul VICTOR IOAN FRUNZĂ.
Mai întâi, trebuie remarcată opţiunea repertorială în intenţia de a ne reaminti că deţinem dramaturgi pe nedrept uitaţi astăzi. Dumitru Solomon se află printre ei, alături de Teodor Mazilu sau Tudor Popescu ale căror scrieri au valoare dramatică şi s-au confruntat cu cenzura epocii de tristă amintire şi rămân actuale şi pentru timpul nostru, prin tematica lor. Cele şapte “schiţe dramatice” reunite în spectacolul “Identităţi” au fost scris prin anii ’70, publicate în volumul “Măşti contemporane” şi rămân “contemporane”, foarte actuale şi la începutul mileniului trei, în altă epocă decât aceea care le-a inspirat. “Schiţele” respective, în stilul limbajului teatrului absurd, redau scurte conflicte specifice vieţii curente şi sunt mai indicate prezentării în teatrul radiofonic. Dificultatea ansamblării lor într-un colaj destinat scenei este mare. Totuşi regizorul Victor Ioan Frunză a găsit inspirat calea de a le prezenta captivant într-un spectacol original. “Holul comun”, “Vânzări-cumpărări”, “Dialog fără partener”, “Pinacle”, “Orient Express”, “Superba, nevăzută cămilă” şi “Apa” sunt schiţe tragicomice, “fotografii” ale societăţii noastre, chiar şi după patruzeci de ani de când au fost surprinse. În viaţa de zi cu zi, absurdul situaţiilor mişună peste tot, e rod al minciunii, al lipsei de comunicare între indivizi, agravat şi de superficialitatea perceperii realităţii. Nu întâmplător regizorul şi-a intitulat colajul “Identităţi”. Atenţionează percutant că tot ceea ce invită să fie urmărit de spectatori în diversele spaţii ale grandiosului Teatru “Maria Filotti” pe care îl exploatează inteligent, se poate petrece, de fapt, oriunde, sunt fapte “identice” întâlnite la tot pasul. De altfel, scena aplauzelor finale se derulează în stradă pentru că tot ce am văzut în teatru, aparţine străzii, lumii noastre comune. Victor Ioan Frunză conduce excelent spectacolul în şapte spaţii de joc cu intenţia de a pune publicul faţă în faţă cu lumea căreia îi aparţine. Substanţa tragicomică a situaţiilor exprimată de scriere în limbajul absurd este abil speculată în termini realişti de regizor, care nu păcătuieşte să încarce pleonastic stilul teatrului absurd prin ilustrări teatrale similare. Vizualizarea teatrală are o tentă de ironie, de satiră ce provoacă râsul spectatorilor, dar e completată mereu de sublinierea amărăcinii, a dramatismului din subtextul situaţiilor conflictuale. Pentru primele schiţe, regizorul găseşte motivare în text ca liant al colajului să fie un convoi mortuar, grotesc, pe care îl pierde însă, spre final nemai având suport în scriere.
O contribuţie majoră la ilustrarea viziunii regizorale revine scenografei Adriana Grand. Mergând pe ideea “unui spectacol cu geometrie variabilă”, desfăşurat în mai multe spaţii de joc, de astă dată, Adriana Grand nu mai poate imagina decoruri complicate şi va folosi ingenios oferta spaţiilor spectaculoase ale Teatrului “Maria Filotti” din clădirea maiestuoasă construită în secolul XIX, conform rigorilor epocii. Punctează doar locurile acţiunii, diferite de la o schiţă la alta, prin obicte alese şi dispuse cu fantezie pentru a da o notă satirică atmosferei , de pildă în “Holul comun” sau “Vânzări-cumpărări” şi creează apoi, un decor special, provocator de senzaţii pentru subsolul întunecat, invadat de apă din ultima scenă. Costumele denotă o explozie de inventivitate specifică pentru harul acestei scenografe de excepţie, atentă întodeauna la cele mai mici detalii necesare evidenţierii personajelor şi conceptului regizoral. Contribuie la atmosfera fiecărui moment şi muzica lui Tibor Cari, remarcabilă fiind cea din “Pinacle”, interpretată la pian de Cornel Cristei.
Un alt merit al regizorului Victor Ioan Frunză se dovedeşte a fi modul în care a condus distribuţia. A lucrat cu actorii Alin Florea, Monica Zugravu-Ivaşcu, Marcel Turcoianu, Silvia Tariq, Radu Micu şi Ioana Dragu, Ionuţ Roşca, Ştefănuţ Radu, Neluţ Spălatu, Septimiu Stoica, Adi Iacov, ultimii alcătuind echipa - liant dintre cele şapte scene. Actorii sunt nevoiţi să interpreteze mai multe roluri, să treacă rapid de la un personaj la altul, iar regizorul le-a speculat capacităţile pentru a creiona cât mai divers partiturile în care i-a distribuit.
Spectacolul începe cu “Holul comun”, un scandal între locuitorii unui bloc care şi-au înghesuit diverse obiecte pe … holul comun. Spectatorii urmăresc surprinşi scandalul ce îi întâmpină pe Scara B a teatrului. Sunt apoi, conduşi în eleganta Sală de recepţii a teatrului să asiste la conflictul din “Vânzări-cumpărări”. Cumpărătorii sunt un cuplu ciudat, soţul cleptoman – cu haz interpretat de Alin Florea, actor remarcat şi în personajul din prima schiţă, unul din scandalagii de la bloc - şi soţia, o parvenită cu ifose, verosimil caracterizată de Silvia Tariq. Cuplului i se alătură vânzătoarea şmecheră a spaţiilor din locuinţă, savuros interpretată de Monica Zugravu-Ivaşcu. Actriţa va trece apoi la personajul din “Dialog fără partener”, şi într-un foaier va susţine monologul tragicomic al unei femei nemulţumite că este ignorată de partenerul închis în camera sa. Această secvenţă este singura din spectacol mai ternă teatral. “Pinacle” este următoarea schiţă, fireşte într-un alt spaţiu de joc, bogată în intenţii metaforice. Actorii, Alin Florea, Monia Zugravu-Ivaşcu, Marcel Turcoianu şi Silvia Tariq joacă ireproşabil pe indivizii captaţi de trişorul ce le dictează partidele de pinacle. “Orient Express” este scena prefaţată de proiecţii şi un monolog bine susţinut de Radu Micu, urmând conflictul aprig dintre un călător ce vrea bilet de tren pentru Paris şi o funcţionară ce îi oferă unul pentru Periş. Monica Zugrăvescu-Ivaşcu şi Alin Florea prezintă de astă dată alte tipologii, încântător definite în esenţa lor. Aceleaşi calificative superlative le merită Alin Florea şi Radu Micu pentru cei doi indivizi redaţi cu mult firesc când se confruntă cu oferta de vânzare a unei cămile inexistente (“Superba, nevăzuta cămilă”). Spectacolul se încheie cu “Apa”, unde nebunia comunicării absurde ia amploare. Personajele X, Y, Z, refugiate într-o pivniţă ce se inundă, filosofează aberant despre soluţia ce i-ar putea salva din situaţia extremă în care se află. Scena este o mică bijuterie de tratare teatrală a unui text absurd, tragicomic, cu rezonanţă pentru actualitate. Secvenţa se petrece în Sala Studio a teatrului … pe întuneric! Singurele accente luminoase sunt date de chibrituri, brichete sau lanterne manipulate de personaje. Apa care curge din ţevile sparte ale subsolului pare că invadează spectatorii. Comicul se transformă treptat în dramă ameninţătoare. Râsul încremeneşte pe buzele spectatorilor provocaţi să judece afirmaţiile cu pretenţii de soluţii pentru o criză existenţială. De fapt, toate schiţele ascund sub alte faţete această criză, dar în “Apa” ea ajunge să ia amploare tragică. Tratarea regizorală este impresionantă. Se finalizează astfel , viziunea regizorală profundă supra celor şapte schiţe, coerent şi atractiv ilustrată teatral de Victor Ioan Frunză şi echipa sa.
“Identităţi” rămâne un spectacol din categoria evenimentelor. În primăvară, acest spectacol va fi prezent, sperăm şi în Capitală, iar regizorul va concepe derularea sa în mai multe spaţii de joc ale teatrului ce îl va găzdui.