“ TV FOR DUMMIES – un spectacol pentru 100 de comenzi “ – TEATRUL NAȚIONAL “ VASILE ALECSANDRI “ din IAȘI

31 octombrie – FNT ( Ediția XXI )

Este unul din cele patru spectacole selectate în cadrul secțiunii “TEATRUL DE

MÂINE”. Tematica de actualitate propusă putea fi de mare interes, dar textul realizat de Mona Bozdog și Mihaela Michailov părea un reportaj școlărește conceput, cu o minimă documentare. Spectacolul se derula pe trei tronsoane, care mai de care mai stângaci construit dramatic și teatral.Regia : Ioana Păun. Primul ar fi fost cel concret al prezentării în trei spații de joc ( într'o scenografia școlărește desenată de Maria Pitea), în care locuiau vecinii dintr-un bloc. În centru, era o mamă (Haruna Condurache), o femeie activă, bănuim om de afaceri și fiica ei minoră, isteață (Karina Pop) care fuge de acasă și iscă un așa zis conflict. Vine o reporteriță (Ioana Lefter) , fușneață, de la o televiziune să se informeze despre caz de la vecini și firește, de la mamă. O vecină (Petronela Grigorescu) este o cață obsedată să fie luată în seamă și să apară pe micile ecrane, iar vecinul, un tânăr ciudat (Florin Caracala) vrea să speculeze situația și să își facă reclamă la “producțiile” sale de pe online.Reporterița încearcă să îi instige pentru a distorsiona informațiile, a le da nota de senzațional mult preferată de televiziuni. Cel de al doilea tronson poate fi considerat cel al televizoarelor, unul la vecină și altele ajunse monitoare prin transformarea, de pildă a ușii de la cuptorul aragazului, în casa mamei ; vecinul folosea laptopul, ca și mama, însă. Ultimul tronson încerca o relaționare și implicare a spectatorilor, fiecare fiind înzestrat la intrare cu … o telecomandă. Simplist expusă dramatic povestea vroia să arate cât de periculoasă este manipularea practicată de televiziune. Scenele cu reporterița ce transforma știrile erau penibile, cea de la început dintre mamă și fiică nu reușea să trateze convingător relația dintre cele două. Finalul cu reporterița supusă “pedepsirii” de către publicul ce răspundea prin telecomandă unui test cu conotații de violență, era ridicol. După o elementară verificare a așa zisei telecomenzi, se putea ușor constata de oricine că aceasta era un element de recuzită, o păcăleală în numele relației interactive cu spectatorii, taman într-un spectacol ce ambiționa să condamne manipularea și violența. Această “manipulare” în numele originalității teatrale, era jalnică. Regia nu s-a dovedit inspirată nici în selectarea cu semnificație a proiecțiilor video de pe monitoare pentru a le lua drept argumemt al tematicii. Actorii pot fi considerați victime ale unui astfel de text și ai regiei.

Acest spectacol nu se poate numi nici măcar un experiment, era o încropeală cu ambiții de a se apropia de o temă fierbinte a actualității. În aceeiași zonă tematică și a secțiunii “Teatrul de mâine” figura în FNT “Purificare” de la Teatrul Național “I.L.Caragiale” (un admirabil spectacol comentat pe blog), care ar putea fi o școală pentru realizatoarele cu pretenții ale reprezentației de la Iași.

Dacă “teatru de mâine” va arăta ca acest spectacol, are mari șanse să dispară !!

P.S. Luni 31 octombrie în FNT s-au mai prezentat “Unchiul Vania”(Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) , “Îngropați-mă pe după plintă” (Teatrul “Bulandra”), “Nevestele vesele din Windsor” (Teatrul Metropolis) și “Furtuna” (Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu”), spectacole memorabile comentate pe blog majoritatea la data premierei.

“ UNCHIUL VANIA “ – TEATRUL MAGHIAR DE STAT DIN CLUJ

30 OCTOMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Integrat secțiunii “FOCUS – Andrei Șerban Cehoviziuni”, spectacolul “Unchiul Vania” este multipremiat în 2007 la Gala UNITER (Premii pentru cel mai bun spectacol, pentru cea mai bună regie, pentru cel mai bun actor – Andras Hathazi, cât și Premiul criticilor de teatru din Ungaria penntru cel mai bun spectacol al stagiunii 2007 – 2008). După cum se vede este un spectacol care a rezistat mai multe stagiuni, stârnind interesul publicului. De ce, pare simplu de răspuns, pentru că regizorul Andrei Șerban, având alături o echipă de înaltă clasă de creatori - actori și scenograf -, a vrut să spargă convenția “clasică” de spectacol, să surprindă publicul și să apropie teatrul de film, fără să apeleze la moda mult uzitată a proiecțiilor. Viziunea regizorală propune urmărirea acțiunii din diverse spații de joc ca într-un posibil film, iar spectatorii se deplasează în mai multe locuri unde sunt așezate gradene. Desigur, prezentarea pe scena Teatrului Odeon nu oferea condițiile de la sediu, unde a fost conceput spectacolul. Căderea unui candelabru, folosirea noroiului într-o scenă și alte efecte spectaculoase inițiale despre care discutau cei care au vizionat spectacolul la Cluj, nu au mai fost posibile. S-a păstrat însă, cel al ploii din câteva momente. Andrei Șerban a amplificat în “Unchiul Vania”, prin mai multe efecte, metoda aplicată în memorabilul spectacol “Trilogia antică”, de a muta sediul acțiunii, schimbând unghiul de vizualizare al publicului. Numai că la antici, personajele erau arhietipuri și aveau un sprijin în personajul colectiv al corului, iar la Cehov profilul lor psihologic minuțios definit este adeseori incomodat prin aplicara acestei metode de punere în pagină scenică. Astfel tratată scenic piesa lui Cehov pierde din atmosfera – argument a conflictelor. Izolate fiind în diverse locuri, duc doar, la o lectură simplă a acțiunii, lipsită de subtilitatea contextului. Spectatorul e atras de nivelul primar al scrierii, de poveste și nu de bogăția sensurilor ei veșnic actuale.

Decorul este imaginat cu fantezie de Carmencita Brojboiu pentru a defini spațiile solicitate de diverse situații. Ca o cheie a înțelegerii convenției, publicul este întâmpinat la intrarea spre gradene de o măsuță cu un ceainic, semn că ar putea pătrunde în lumea uni conac tradițional. Costumele create de scenografă pe linie contemporană, susțin prin culoare și accesorii, tipologia personajelor. Meritele scenografiei se fac pe deplin simțite ca sprijin al conceptului regizoral. Nu aceleași aprecieri se pot spune despre ilustrația muzicală cu refrene italiene, forțat plasate în diverse momente.

Pentru primul act al reprezentației, regizorul propune o răsturnare a convenției obișnuite – publicul este așezat pe scenă , iar în sală, de la parter până la etaje, sunt repartizate personajele. Ideea este remarcabilă și lasă posibilitatea de a sugera că tot ceea se va petrece, cât și personajele, pot fi oricânt actuale, specifice oricărui spectator ce se așeza în sală la vizionarea altor spectacole. Drama lui Vania și Soniei, sclavi ai muncii, lipsiți de orice satisfacție și împliniri, cea a doctorului Astrov, marcat de eșecuri profesionale și nu numai, întâlnirea cu profesorul impostor Serebreakov și frumoasa lui soție, Elena, ce îi rămâne alături din interes, prezența lui Maman cea pretențioasă și aridă, sunt de fapt,toți, oameni cu probleme eterne, ca și spectatorul de astăzi. Personajele vor relaționa și se vor prezenta în diverse scene, unele memorabile, altele forțat aduse prin regie în preajma personajului. Pentru demersul conflictului și prezentarea personajelor, regizorul imaginează inspirat momentul tangoului susținut de Astrov cu Elena, care se recomandă de la început ca o femeie provocatoare, senzuală, cu Sonia, inhibată și îndrăgostită de doctor, cu Maman cea rigidă, cu dădaca, plină de viață. Viziunea regizorală dezvoltă pe Astrov ca personaj central, semnificativ, iar Zsolt Bogdan este excelent în acest rol. La nuanță descifrează stările personajului și execută fără a abandona starea momentului, riscante manifestări propuse de regie, apropiate de acrobație. În cazul său și al altor personaje, regia forțează exagerat mișcarea în dorința notei de spectaculozitate, inutilă în raport cu replica. Zsolt Bogdan prin interpretare, susține tristețea interioară permanentă a singuraticului personaj, vital însă, și îi dă o aură aparte. Excelent sunt definite în esență și personajele feminine, cărora nu le putem nominaliza interpretele, distribuția fiind dublă pentru orice rol și nu se specifica în 30 octombrie, cine joacă în acea seară. Ireproșabil este și Jozsef Biro în profesorul Serebreakov, “bolnavul închipuit”, omul încrezut în pretențiile sale de intelectual. Revenind la primul act de prezentarea personajelor, regia mai imaginează și o scenă pentru o posibilă caracterizare a lui Vania. Se sugerează exagerat și fără bază în scriere, că beția îl marchează, și Vania cade printre scaunele din sală, cu picioarele în sus. În Vania, Andras Hathazi realizează o adevărată creație, prin subtilitatea explicării destinului acestui om blând și sensibil, singuratic și muncitor, cu amărăciunea ascunsă în suflet de înfrângerile vieții. Menține cu atenție coerența caracterizării lui Vania, chiar și când se dă pauză și spectatorii părăsesc gradenele, iar personajul său stă trist, într-un unghi, e drept, mai puțin vizibil. Toți actorii din distribuție merită prețuire pentru interpretarea personajelor într-o formulă regizorală dificilă, pe care au asimilat-o cu credință și i-au sporit calitățile.

În următoarele acte, regia mută locurile acțiunii și firește și pe cele ale spectatorilor. Amplifică, dinamizează mișcarea prin numeroase efecte, majoritatea forțat aduse în ilustrarea teatrală. Atenția spectatorului se concentrează uneori, ca actorul să nu se accidenteze prin expunerea periculoasă a personajului și mai puțin e atras de situație și sensurile ei. Exagerat compune scenic regia și ilustrarea teatrală a pasiunilor, reduse la poftă erotică. Mai sunt plasate de regie, exagerat, și accente de limbaj. De exemplu cel cu replici în engleză în cazul Elenei, poate că în intenția de a actualiza personajul, engleza fiind o limbă la modă. Nici Maman nu este scutită de franțuzisme sau replici în germană, dar plasarea lor este apropiată de profilul personajului și epoca scrierii. Nu lipsesc nici sugestiile cu rost metaforic. Amintim doar de porumbeii din cuștile de pe perete din finalul reprezentației. Finalul spectacolului este simplu desenat scenic și cu tentă didactic moralizatoare. Subliniază tristețea existenței lui Vania și Sonia, afectați de neîmpliniri, peste care se lasă vălul negru al unei cortine pe ultimile replici ale celor rămași să muncească.

“Unchiul Vania” uimește publicul printr-o altfel de formulă de reprezentare ce rupe canoanele obișnuitului și prin interpretarea actorilor. Dar … spectacolul nu îi dă prilejul cunoașterii profunde a lui Cehov, ce pare doar autorul unui scenariu de telenovelă reușită, și nu îl provoacă la judecarea personală a faptelor și personajelor, cu mult miez interior expuse de dramaturg. Drumul regizoral, original și inventiv, simplifică din consistența, dramatismul și ironia scriiturii.

P.S. În această zi, duminică 30 octombrie, s-au mai prezentat în FNT “Cântăreața cheală & Lecția” de la Teatrul de Comedie, un spectacol remarcabil, comentat pe blog, din nou “Absolut”, “Emigranții” și “Povești călătoare – Capul Verde”, și a intrat în program, “Crazy stories in the city” de la Teatrul Mic.

“ TREI SURORI “ – TEATRUL NAȚIONAL din BUDAPESTA

29 OCTOMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Spectacolul aparține secțiunii “Invitați din străinătate”, dar completează și pe cea denumită “FOCUS : Andrei Șerban – Cehoviziuni” , ce include “Unchiul Vania” (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) și “Ivanov” (Teatrul “Bulandra”). Și “Trei surori” intră în căutările de originalitate ale regizorului Andrei Șerban prin încercarea de a descoperi și expune scenic noi posibile sensuri conținute în piesele alese.

După prima parte a reprezentației ce s-a petrecut în sala mare a Teatrului Național “I.L.Caragiale”, au rămas multe locuri goale. Unii spectatori au taxat conceptul regizoral și au pierdut partea a doua a spectacolului, unde Andrei Șerban, cel puțin în actul final, își schimba viziunea. Cum Cehov anunța că “Trei surori” ar fi o comedie, regizorul a încercat în prima parte, să se supună rigid acestei specificări. Sarcastic, a amplificat ridicolul idealului celor trei surori de a ajunge la Moscova unde speră că își vor împlini viața, ca și nimicnicia celor din preajmă, în special cea a colonelului Verșinin. Prin versiunea scenică (Andrei Șerban și Kinga Keszthelyi), prezența în prim plan a lui Verșinin vroia să anime în scop satiric, povestea familiei Prozorov – Olga, Mașa și Irina, fratele Andrey, soția sa Natașa. Versiunea scenică a rezumat simplist piesa, trădând constructul psihologic solid al lui Cehov, personajele devenind schematice, caricatural mișcate scenic. Un exemplu erau, de pildă și exercițiile de gimnastă ale Irinei ! Regizorul a mai încercat și o interacțiune a personajelor cu publicul. Rezumatul piesei a inclus și o serie de monologuri fade pe care personajele le rosteau către spectatorii luați drept parteneri. Se interpreta în special în prima parte, la “față de cortină”, cum se spune. Relațiile dintre personaje erau ignorate , tratate scenic neconvingător. Satira dorită de regizor folosea un decor simplist (Robert Menczel) ce se baza pe posibilitățile tehnice ale scenei și departaja mai multe planuri pentru acțiune, de la fosă până în profunzimea spațiului de joc. În prima parte se marca spațiul și printr-o miniscenă centrală. În partea a doua, tehnica scenei era folosită mai inspirat pentru a oferi un spectaculos cadru acțiunii. Costumele (Sandor Daroczi) indicau o lume contemporană.

Începutul spectacolului era incitant. Cele trei surori străpungeau cu chipurile lor o cortină roșie, provocatoare. Metoda se banaliza însă, pe parcurs, când era aplicată și altor personaje. În prima parte, după ridicarea cortinei, tratarea scenică lăsa senzația că personajele trăiesc la mahalaua unei provincii din care copilărește vor să evadeze. Viziunea regizorală detașează în acțiune și doi tineri cu comportament de clauni, în intenția de a spori satira șubredă logic. Nu sunt absente din concept nici accentele cu pretenții de sens metaforic. De pildă, jucăria oferită Irinei de ziua ei ori păpușile cuplului Micky Mause purtate triumfător de Natașa în numele copiilor pe care îi are cu Andrey Prozorov.

În partea a doua a spectacolului, viziunea regizorală trece de la satira forțată la tragicomedie și schimbă registrul expresiei teatrale. Plecarea garnizoanei lui Verșinin se petrece pe laturile ce îngrădesc ca într-un pătrat un spațiu imens, lăsând un gol, o groapă în centru, cu baloane de rămas bun. Toți se agită pe laturile respective în afara Natașei și amantului ei – o altă caricatură, care se plimbă printre baloane. Imaginile acestei părți din spectacol sunt impresionante, au consistență emoțională, personajele relaționează între ele, se uită comicul forțat de la început. Olga, Mașa și Irina devin alte tipologii caracteriale. Chiar și Verșinin își schimpă personalitatea. Actul final părea desprins din alt spectacol, nu prin sensul motivat de text al despărțirii, ci ca stil de expresie teatrală, coerent și convingător. Dramaticul se îmbina subtil cu comicul.

Actorii Teatrului Național din Budapesta s-au pliat pe cerințele regiei și s-au achitat conștiincios de solicitările viziunii lui Andrei Șerban. Fiecare realiza admirabil unele momente, în ciuda exagerărilor teatrale ale constructului situațiilor. Un exemplu era Dorottya Udvaros în Olga.

“Trei surori” rămâne un experiment practicat de Andrei Șerban în care în ultima parte a reprezentației, folosește scrierea ca argument pentru o “traducere” teatrală remarcabilă prin sens și comunicare emoțională. Punctul de vedere regizoral de a aplica demonstrativ satira în vizualizarea primei părți, fără suport în scriere, a dezavantajat spectacolul.

P.S. Sâmbătă , 29 octombrie s-au mai prezentat , din nou "Leonce și Lena", alături de "Însemnările unui necunoscut" (Teatrul "Bulandra"), un remarcabil spectacol comentat pe blog, "Povești călătoare - Capul Verde" (Teatro Meridional din Lisabona) , "Absolut" (Teatrul Act) și "Emigranții" (Teatrul Arca), un spectacol impresionant, regizat de actori și scenograf, comentat pe blog la data lansării.

“ LEONCE ȘI LENA “ – TEATRUL MAGHIAR DE STAT din CLUJ

28 OCTOMBRIE – FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU ( FNT )

Înaintea începerii reprezentației a fost citită o impresionantă scrisoare venită din America, unde este profesor, din partea regizorului Gabor Tompa , “In memoriam Liviu Ciulei”. Marele creator , arhitectul modernizării teatrului nostru prin stilul “realismului magic”, Liviu Ciulei de curând dispărut. În urmă cu 40 de ani, pe aceiași scenă a Teatrului “Bulandra”, ce a găzduiat reprezentația colegilor de la Cluj, regiza piesa lui Georg Buchner și oferea un memorabil spectacol , jucat vreme de zece ani.

“Leonce și Lena”, considerată o comedie romantică, rămâne opera de referință a lui Georg Buchner, stins din viață la doar 24 de ani , în 1837, și a înregistrat mai multe puneri în scenă, în diverse concepte regizorale. Regizorul Gabor Tompa a optat pentru o tratare vizuală de excepție, într-un ritm însă, egal, chiar tern , al acțiunii căutării iubirii de către cei doi tineri, Leonce și Lena, dintr-o lume a păpușilor cu pretenții nobiliare, în care doar prietenul Valerio pare un înțelept ce își permite să îi ironizeze rigiditatea. Comicul este purtat doar de amicul lui Leonce, care îl transformă discret în accente satirice. Excelent interpretează Gabor Viola acest personaj pentru care i s-a atribuit și premiul pentru cel mai bun rol secundar la Gala UNITER 2010. Speculează credibil intențiile regiei de a satiriza rigiditatea ce domină o lume fantastică a păpușilor din jur ușor manipulabile.

Uimește și cucerește admirabila scenografie datorată lui Carmencita Brojboiu ( nominalizată la premiile UNITER ) ce servește esența conceptului regizoral și Gabor Tompa o speculează spectaculos. Decorul pare o cameră părăsită, cu geamuri sparte. Fiecare însă, posibil spațiu al decorului este animat de regizor pentru o minuțioasă vizualizare argument al diferitelor momente ale piesei. Costumele prin introducerea unor peruci sofisticate, sugerează un trecut istoric din perioada modei lansată de Ludovic “Soare”. Toate personajele cu excepția lui Valerio și a regelui Peter din regatul Popo (Lorand Vata), par păpuși din acele vremuri trecute. Actorii s-au adaptat regiei și definesc constructul personajelor ca păpuși mecanice dintr-un muzeu al trecutului. Pot fi apreciați pentru această “adaptare” – Balazs Bodolai (Leonce), Eniko Gyorgy Jakab (Lena), Emoke Kato (Rosetta) și colegii lor cărora le revin partituri de plan secund (Csilla Varga, Jozsef Biro, Attila Orban, Sandor Keresztes, Ferenc Sinko, Ervin Szucs, Lehel Salat, Robert Laczko Vass, Szabolcs Ball, Alpar Fogarasi, Melinda Kantor), majoritatea alcătuind un “cor” al păpușirilor curții celor două regate de Popo și de Pipi.

Atmosfera acelei epoci istorice, dar cu trimiteri spre concretul prezentului se completează prin muzica fermecătoare a lui Vasile Șirli cu songuri rafinat integrate conceptului regizoral, dar și prin momente coregrafice delicat desenate de Florin Fieroiu. Plastic acest spectacol este captivant prin fantezia regizorului și a scenogragului Carmencita Brojboiu care au creat imagini incitante pentru a servi ideea că istoria unei iubirii reprezentată de Leonce și Lena, aparține unei alte lumi, apuse. Este un punct de vedere asupra acestei comedii romantice în care poezia sensibilă și universal valbilă a scriiturii, trece în planul doi, iar dragostea, motiv al acțiunii e ușor parodiată. Totul dă aparența în acest spectacol a unei poveși cu “A fost o dată ca niciodată …” o lume fantastică, sufocată de percepte ce rezumau dragostea numai la erotism, sugerat cu prudență prin unele efecte de imagine.

“Leonce și Lena” aparține secțiunii din festival “Spectacole tematice”.

P.S. Deschiderea oficială a FNT s-a petrecut cu “Trei surori” de Cehov, spectacol invitat de peste hotare de la Teatrul Național din Budapesta, în regia lui Andrei Șerban. La secțiunea “Spectacole tematice” s-au mai prezentat “Mountainbikerii” de Volker Schmidt în regia lui Radu Alexandru Nica (Teatrul German de Stat – Timișoara) și la “Dans în teatru” – “Crazy stories in the city” un spectacol de Arcadie Rusu, ne vizionate din motive obiective. Prima zi a festivalului s-a completat cu lansări de carte și alte manifestări.

FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU (FNT) – EDIȚIA XXI

UN EVENIMENT PENTRU VALORILE TEATRULUI NOSTRU

Debutează astăzi, Festivalul Național de Teatru (FNT) - 28 octombrie-6 noiembrie - , ajuns prin inițiativa UNITER și la insistența sa, la cea de a XXI-a ediție. Lansarea a fost prefațată de un “prolog” ce a animat Capitala - “La porțile teatrului”, commedie dell’Arte, susținut de activa trupă a Teatrului Masca, o instituție personalizată prin proiectele dezvoltate de Mihai Mălaimare. FNT este un eveniment care impune atenției bucureștenilor cele mai apreciate spectacole ale stagiunii 2010-2011. Și nu numai.

Fiecare ediție are prin regulament un selecționer unic care alege spectacolele, le distribuie pe secțiuni și alcătuiește astfel, programul FNT. Firește și selecționerul poate fi subiectiv ca orice om. La actuala ediție, selecționer este o personalitate din zona criticii de teatru, Alice Georgescu. După cum a structurat programul, dovedește o reținere a subiectivismului personal. A gândit un program echilibrat, inteligent conceput pe secțiuni, ferindu-se de excese în numele noutății estetice mult discutate și mai greu validate de public. A selectat din țară și Capitală aproximativ 30 de spectacole, cărora le-a atașat și pe cele invitate de peste hotare, în număr restrâns, în funcție de cerințele secțiunilor FNT și, firește, de condițiile financiare actuale. FNT rămâne totuși, un festival național, un rezumat al valorilor unei stagiuni și nu un prilej de comparație cu realizări de pe alte meridiane.

“Omul acest animal ciudat”, replica lui Cehov, a fost aleasă inspirat de selecționer drept motto al festivalului. Nu întâmplătoare este alegerea, deoarece selecția cuprinde și spectacole din 2010, “Anul Cehov”, când s-au aniversat 150 de ani de la nașterea sa. Selecționerul și-a concentrat atenția pe spectacolele unui regizor, personalitate internațională, Andrei Șerban, preocupat de opera lui Cehov. Astfel, a conceput secțiunea "FOCUS" cu spectacolele realizate de regizor la noi și peste hotare cu piesele dramaturgului universal, incluzând în selecție însă, și un alt spectacol apreciat care nu are legătură cu Cehov, ci doar cu personalitea regizorului. (Titlurile se pot afla din programul online al festivalului.)

O secțune bogată în propuneri este "SPECTACOLE TEMATICE", în care se reunesc, conform selecționerului, reprezentațiile considerate că au marcat cursul stagiunii. Cum teatrul caută mereu căi de inovație, de adaptare la receptorul mileniului trei, "DANS ÎN TEATRU" este o altă secțiune căreia îi urmează și "TEATRUL DE MÂINE", în care se intenționează stimularea tinerilor dornici de experimente teatrale în numele revitalizării expresiei scenice.

Ultima secțiune a programului – "ÎN PRIM-PLAN, ACTORUL" este o noutate binevenită pentru un festival, actorul fiind sufletul oricărui spectacol. Poate acestă secțiune la următoarele ediții, va deveni o permanență și se va dezvolta.

Programul mai cuprinde și alte manifestări, lansări de carte și dezbateri, precum "DIVANELE FNT" - întâlniri tematice cu regizori, scenografi și alți creatori. Sunt dezbateri care merită atenția iubitorilor scenei.

Actuala ediție a FNT vrea să dea un răspuns la “întrebările ce îl preocupă pe omul universal dintodeauna”. Să sperăm că va da prin spectacolele alese răspunsuri, și marele public, stăpânul absolut, va aprecia propunerile programului. Intențiile selecționerului sunt de a reuni reușitele și valorile stagiunii 2010-2011.

Propunem pe blog un jurnal parțial al acestui important festival, unele spectacole fiind comentate aici, la data lansării.

P.S. Programul FNT mai are și calitatea organizării, pentru ca același spectacol să poată fi urmărit în diferite zile, fără să se suprapună cu altele, atractive prin afiș.

Realizatorii FNT sunt selecționerul, alături de Uniunea Teatrală din România (UNITER) - cu o restrânsă, dar dibace echipă, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Primăria Municipiului București prin ArCuB și director executiv Aura Corbeanu , vicepreședinte UNITER.

“ LOVE STORIES “ – TEATRUL METROPOLIS

AVEM ACTORI MINUNAȚI …

În sfârșit apare în repertoriul unui teatru și o piesă a unui dramaturg român contemporan. Teatrul Metropolis amintim că este un teatru de proiecte și rămâne demnă de stimă opțiunea sa pentru o piesă actuală, de-a noastră. “Love stories”, mai pe românește spus “Povești de dragoste” aparține lui Radu F. Alexandru și a fost distinsă cu Premiul UNITER drept “Cea mai bună piesă a anului 2010”. Titlul în engleză al piesei, s-ar putea să inducă unor spectatori confuzie prin amintirea celebrului film “Love Story”, o dramă romantică din anii ’70. Tot despre dragoste povestește și Radu F. Alexandru, dar … pe un alt drum al acțiunii, prin conflicte confuze. Până la un punct textul său promitea un conflict credibil între generații, având drept bază iubirea cuplurilor. Pe parcurs, motivările degradării acestui sentiment sunt însă, în text, forțat aduse.

Dan (Alexandru Pavel) este hotărât să se însoare cu iubita sa Giulia (Diana Cavallioti) care este gravidă. Părinții săi, Cristian (Mircea Rusu) – profesor de filosofie și Dana (Maia Morgenstern) – cu o ocupație neprecizată ca sprijin al definirii personajului, rămân surprinși la aflarea veștii. Mama se opune categoric. Inspirat dramaturgul sugerează, că mariajul părinților ar fi în impas. Replica este directă și sugestivă. Până aici toate bune, cu promisiuni pentru dezvoltarea conflictului. Dramaturgul nu îi mai găsește apoi, o linie cât de cât logică de dezvoltare. După zece luni de la nașterea copilului și cuplul tânăr e în prag de destrămare pentru că relația sa erotică nu mi există … Giulia destăinuind că este lesbiană. Finalul surprindre mai mult prin moartea tatălui într-un accident de mașină, ce este de fapt, un act sinucigaș. Relatarea pe scurt a acțiunii este un argument pentru fragilitatea scrierii. Conflictele nu au o bază solidă, personajele încearcă să se explice prin numeroase confesiuni-monolog și nu prin relații.

Regizorul Claudiu Goga și-a ales o distribuție remarcabilă, prin harul lor actorii reușind să configureze în spectacol unele momente emoționante, trecând peste hibele textului. Cu atenție, regizorul i-a îndrumat și a speculat calitățile lor. Dar tot regizorul pentru amplificarea vizualizării teatrale, apelează la moda de acum expirată în lume, a proiecțiilor. Decorul simplist imaginat de Lia Dogaru este dominat de două rame imense de tablou în care se vor proiecta insistent multiple fotografii cu personaje ce constituie subiectul discuțiilor conflictuale dintre fiu și părinți, dintre părinți, etc. Proiecțiile devin efecte derizorii, pleonastic atribuite vizualizării teatrale. De pildă, când Giulia anunță că este gravidă, se proiectează imaginea unui făt de la o ecografie. O proiecție centrală aduce în acțiune rolul … povestitorului, un scriitor care s-ar inspira din viața cuplurilor, un personaj fără sens pentru rostul acțiunii. Cunoscutului comentator politic de pe micile ecrane, Emil Hurezeanu îi este atrubuit acest personaj inutil ! Proiecțiile distorționează percepția elementară a scrierii și afectează interpretarea actorilor.

Descoperim în distribuție un tânăr talent care promite prin calitățile personale o evoluție viitoare deosebită ; Alexandru Pavel în rolul lui Dan sugerează că acesta este marcat de conflictul dintre părinți și surprizele confesiunilor iubitei. Trece peste dificultățiile falsului unor situații și dă veridicitate stărilor interioare ale personajului. În personajul confesiunilor, Giulia, are o partitură mult mai dificilă pe care Diana Cavallioti o salvează de la eșec, dându-i o aură de mister. Incoerent desenată psihologic, Giulia devine prin interpretarea actriței, o femeie dezorientată datorită experiențele de viață trecute, ce ascunde o tristețe interioară. La nuanță prin expresie și gest, actrița trăiește stările personajului. Un cuplu artistic au devenit în urma unor spectacole apreciate de la Teatrul Evreiesc de Stat, Maia Morgenstern și Mircea Rusu.

În Dana, soție și mamă, actrița brodează caracterizarea pe îmbinarea celor două planuri – nefericirile mariajului și nemulțumirea vestei însurătorii fiului. Cu marea sa experiență, actrița aduce discret lacrimi ce inundă uneori privirile Danei, care manifestă o tăinuită sensibilitate, dar subliniază și autoritatea unei femei frustrate de neîmpliniri personale. Sugerează cu finețe nemulțumirile intime ale lui Cristian, păstrând însă, coerent aparența de cinic, ironic filosof, Mircea Rusu. Actorii se dovedesc a fi minunați în interpretarea unor personaje firav construite, reușind prin jocul lor să le estompeze lipsa de logică elementară în evoluție.

“Love stories” rămâne un proiect onorabil de a sprijini dramaturgia noastră, un spectacol ce pare mult prea lung în ciuda duratei sale de o oră și patruzeci de minute, cu actori admirabili, pe un text plăpând, cu ambiții de a fi reprezentativ pentru realitatea ce o trăim.

“ VISUL UNEI NOPȚI DE VARĂ “ - TEATRUL MIC

SHAKESPEARE ȘI … “ VACANȚA MARE “

Programul de sală specifică , “Visul unei nopți de vară” după William Shakespeare,versiunea scenică Gelu Colceag, regia Gelu Colceag, urmând următoarele precizări : “compilația” mai multor traduceri și “pasaje adăugate” din “Shakespeare Sonete”, “Hamlet”, “Îmblânzirea Scorpiei”, “Mult zgomot pentru nimic”, “Cântarea Cântărilor” și “Balada lui Robin cel nebun”. Acest amalgam de fragmente și replici din diverse piese ale bătrânului Will și alte scrieri, pare a avea motivația că “Visul unei nopți de vară” este un text lamentabil și regizorul a vrut să îl dreagă. Scenariul rezultat spulberă însă, sensurile “Visului …”. Toți cercetătorii internaționali de marcă au remarcat în studiile lor, că această piesă a genialului Shakespeare, are drept temă fundamentală dragostea cu multiplele ei fațete – spirituală, fizică, pasională sau naivă. Shakespeare a plasat analiza acestui sentiment major existențial pe mai multe planuri pentru a îi argumenta manifestările diverse.

Piesa alege cu sens un plan al “visului” într-o lume fantastică, mitologică, în care cuplul Titania (Simona Mihăescu) și Oberon (Ștefan Lupu) domină zânele și elfii din pădurea care o stăpânesc autoritar. Un alt plan real propune prin lumea celor din Atena, fațete esențiale ale sentimentului iubirii. Într-un spectacol de astăzi, planurile pot fi imaginate teatral cu apropiere de lumea actuală, pentru că sentimental e veșnic și opera dramaturgului universală. Mai trebuie precizat că în planul real, clasicul autor introduce nuanța psihologică în analiza tematicii alese. Thezeu, ducele Atenei (Alexandru Gâtstrâmb) și Hypolita (Mihaela Rădescu), regina amazoanelor, aflați în conflict sentimental, sunt oameni maturi, de vază ai cetății, dar alături de ei, tinerii din cetate se confruntă cu alte conflicte, expuse de Will cu ironie la adresa naivității vârstei lor. Tinerii lui Shakespeare sunt Hermia (Irina Rădulescu), Helena (Ilinca Manolache), Lysander (Conrad Mericoffer) și Demetrius (Radu Iacoban). Shakespeare nu se oprește aici, și atacă și planul major al societății, cel al oamenilor simpli, meșteșugarii din cetate care se vor a fi remarcați de “șefi” la nunta lui Thezeu și Hypolitei, ca actori amatori. Prin textul atribuit a fi jucat de meșteșugarii actori amatori, Shakespeare strecoară și o parodie a temei prin tragedia iubirii dintre Pyram și Thisbe.

Regizorul a optat însă, pentru un scenariu original care distruge logica imbatabilă a planurilor acestei comedi. S-a inspirat, evident, doar din considerațiile lui Ion Marin Sadoveanu asupra piesei. Plasează în planul principal al conceptului său, grupul meșteșugarilor, în scopul de a spori comicul piesei. Îi amplifică prezența în acțiune și îl tratează teatral apropiindu-l de umorul grupului “Vacanța mare”, ce făcea cândva audiențe la un post tv. Parodia pe tema dragostei este aproape uitată, iar meștșugarii sunt preocupați să dea o lecție, să-i zicem satirică, despre … teatru, “semnele teatrale”, dar și pregătirea tehnicii vocale, a dicției actorilor. Tot ce întreprind prin scenariu și îndrumare regizorală meșteșugarii, actori amatori, are la bază simple exerciții de studiu ale studențiilor la actorie din institutul de profil, unde regizorul este rector. Numai că “exercițiile” în spectacol sunt stridente, vulgare, scoase din contextul piesei și distrug scopul pentru care Shakespeare a introdus în acțiune meșteșugarii. Titania rostește la un moment dat replica : “N-am văzut în viața mea o porcărie mai mare ca asta” și replica prinde sens pentru aspectul general al spectacolului! Intenția regizorală de a satiriza aspecte din viața teatrului, regizorul Alexandru Dabija a practicat-o rafinat, în spectacolul de succes de la Teatrul Odeon, “Pyramus & Thisbe 4 You”, inspirat de aceiași piesă. În spectacolul Teatrului Mic, interpretarea actorilor sub îndrumarea regizorului, face din meșteșugarii, denumiți simplist în traducerea pentru care s-a optat fără a li se specifica și meseria – Culea Fundulea (Ovidiu Niculescu), Petre Gutuie (Cristian Iacob), Francisc Flaut (Bogdan Talașman), Dudă Subțirelu (Vitalie Bantaș), Gogu Botișor (Cuzin Toma), Lică Ciubărică (Radu Zetu) -, posibili membrii ai “Vacanței mari”. Nu întâmplătoare este specificat de către Shakespeare că, de pildă, Subțirelul este croitor, Botișor - căldărar, Flaut – cârpaci de foale etc. Ocupația îi caracterizează în piesă, dar nu în spectacol. În echipa meșteșugarilor se regăsesc și personalități ale Teatrului Mic care încearcă să se ferească de tratarea vulgară a rolurilor. Cristian Iacob, de exemplu, este atent în definirea cu umor a tipologiei lui Gutuie. Dar, Bogdan Talașman în Francisc, căruia îi revine și rolul Thisbe, cerșește aplauze prin exagerări comice vulgare, de la fanii răposatei emisiuni tv. “Vacanța mare”.

Viziunea regizorală este incoerentă, întrebuințează linii de expresie teatrală opozante pentru departajarea planurilor propuse de Shakespeare. Alege ca argument de bază jocul dintre alb și negru, scenele cu meșteșugarii fiind colorate, ca singur accent al vieții reale. Reală este însă, și viața celorlanți din cetate care sunt implicați în conflicte amoroase, dar personajele devin prin imaginea regiei, păpuși fără de personalitate.

Tinerele cupluri de îndrăgostiți sunt un exemplu concludent, fiind tratate uniform. Liliana Cenean și Ștefan Caragiu adaptează scenografia la cerințele regiei. Creează imagini admirabile în sine însă, ne susținute de scriere, prin configirarea decorului etajat și găzduirea efectelor jocului umbrelor. Albul și negru domină scenografia. Planul fantastic al lui Oberon, Titania și Puck cel zis și Robin-Băiat-Bun, al zânelor și spiridușior, e marcat prin negru, ca fiind o lume malefică. În debutul reprezentației apar strident aceste personaje în costume negre purtând ochelari negrii, de parcă ar fi niște mafioți diabolici. Puck, spiridușul abil, devine un domn în negru, oboist de viață, prin care regia vrea să “filosofeze” asupra întâmplările din preajmă. În rolul lui Puck, Claudiu Istodor se remarcă totuși, fiind unul din puținii actori din distribuție care gândește sensul replicilor rostite cu fină ironie. Cu o ținută autoritară, misterioasă, apare Oberon interpretat de Ștefan Lupu. Timidă în exploatarea situațiilor prin care trece Titania este Simona Mihăescu. Regele și regina zânelor lui Shakespeare, sunt desemnate de regie doar ca personaje bizare, cu o detașare ilogică față de lumea fantastică de care sunt responsabili. Dansează și cântă – pentru că din spectacol nu lipsesc momentele de musical – Mirela Jlenescu, Simona Deaconescu, Alexandra Apetrei, Alexandru Iacob, Zory David, Șerban Gomol, Conrad Mericoffer, Andrei Seușan -, înveșmântați în costume negre, unele fetele amintind prin ținută de dansatoarele la bară, vor să fie “elfi”, spiritele pădurii. Cei din “regatul” lui Oberon, par a trăi în afara miezului conflictului care este sentimentul iubirii. Animă unele scene din spectacol, muzica lui Călin Grigoriu. Banală rămâne coregrafia concepută de Arcadie Rusu. Lumea “neagră” a lui Oberon și Titania, obligatoriu prin cerințele scrierii “colorată” de intervenția miraculoasă a meșteșugarului transformat în măgăruș, devine un plan al acțiunii rupt de sensul “Visului …”. Din vizualizarea scenică a acestui scenariu după piesa lui Shakespeare, nu lipsesc nici momente cu jocul umbrelor, excelent realizate tehnic, dar dintr-un alt domeniu de expresie teatrală, care nu pot contribui la coerența viziunii regizorale. De asemenea jocul luminilor, bine manevrat de Iulian Bălțătescu, devine adeseori, un fals efect vizual. Când crește intensitatea luminii din scenă, când scade, fără argumentare în situații.

Planul real al celor din Atena, este de asemenea, confuz imaginat scenic. Manipulatorii Atenei și celor din jurul cuplului pregătit de nuntă, sunt ducele Theseu și partenera sa Hypolita, regina amazoanelor. Importante pentru conflict fiind și cele două cupluri tinere. Albul domină culoarea acestei zone, în care absentează orice cizelare a relațiilor dintre cei care o reprezintă. Mihaela Rădescu reușește totuși, să susțină convingător caracterizarea Hypolitei, chiar dacă regia o pune în ipostaze neinspirate de “luptătoare”, ca într-un film de duzină. Actrița se remarcă prin rostirea nuanțată, cu frazare adecvată a fiecărei replici. Înțeleptul Theseu își pierde din rostul său pentru conflict prin interpretarea exterioară, minoră a actorului Alexandru Gâtstrâmb. Rostirea confuză, șoptită a textului se constată și în cazul multor tineri din distribuție. Sunt trecute ca personaje minore în conceptul regizoral, cuplurile tinerilor îndrăgostiți, uniformizate ca aspect general.

Se detașează și prin scenariu, doar Helena cea îndrăgostită de Demetrius, transformată de regie într-o … “femeie îndărădnică”, dar excelent interpretată de Ilinca Manolache. Prin gest, atitudine și impunerea în amănunt, semnificativ a cuvântului rostit, actrița construiește unul din puținele personaje al cărui rost convinge, și se reține ca actriță. Regia o transformă pe Hermia într-o ochelaristă dezorientată, cu farmec interpretată de Irina Rădulescu. Intențiile regiei de a transforma tinerii în niște palide păpuși se remarcă, mai ales în cazul actorilor Radu Iacoban (Demetrius) și Conrad Mericoffer (Lysander). Personajele lor nu au personalitate, devin figuranți într-un ansamblu. Sunt tineri actori apreciați în alte spectacole, dar acum, regia nu a știut să îi evidențieze.

S-ar putea ca spectatorii străini de cunoașterea limbii în care este jucată piesa, să fie cuceriți de imaginea generală a spectacolului. S-ar putea să îi atragă și pe cei care nu au auzit de Shakespeare, dar au fost fani ai decedatei emisiuni tv. “Vacanța mare”, și se pot amuza de giumbușcurile vulgare ale meșteșugarilor. “Visul unei nopți de vară” este însă, o piesă a unicului Shakespeare, o valoare a dramaturgiei, și devine pe scenă o poveste stupidă, o comedie grosieră, ce reduce sensurile scrierii de a analiza veșnicul sentiment al iubirii , rezumat în spectacol, doar la un erotism primitiv.