“ TITANIC VALS “ – TEATRUL ODEON

O COMEDIE ATACATĂ SCENIC PE MAI MULTE CĂI …

         Cu toate că avem unele restanțe la comentarea spectacolelor din 2013, la care vom revenii pe parcurs, începem noul an cu prima premieră din Capitală. Sârguincios, Teatrul Odeon alege pentru repertoriul său, “Titanic vals”, o comedie “clasică” spumoasă de Tudor Mușatescu, având garanția că spectacolul va trăi multe stagiuni de acum încolo, cum a trăit și la Teatrul “Nottara”. Piesa este cunoscută prin acțiunea sa plină de răsturnări de situații cu țintă satirică în intențiile lui Tudor Mușatescu, dramaturg alert în constructul conflictelor și sensurilor replicii, ce se dovedesc a fi actuale și astăzi. Amintim că în acțiune, familia Spirache numeroasă dintr-un orășel de provincie, mici burghezi săraci, primește o substanțială moștenire prin moartea unei rude într-o catastrofă navală și vrea afirmarea parvenirii sociale. Subiectul prin ambițiile interesului personal al fiecărui personaj rămâne actual.

         Regizorul Alexandru Dabija, o personalitate mereu activă, inventivă, propune o satiră original compusă scenic prin mai multe stiluri de tratare teatrală. De la conceptul său regizoral, până la decorul lui Helmut Sturmer și costumele Corinei Grămoșteanu se merge în reprezentație pe mai multe căi comice în scop satiric, ce îngreunează totuși, coerența convenției teatrale. Situațiile trec prin absurd, grotesc, realism în vizualizarea scenică, dar sunt susținute strălucit de majoritatea actorilor din distribuție. Ei vor aduce succesul dorit de această reprezentație, chiar dacă îmbinarea regizorală  a unor drumuri de atac scenic diferite afectează ritmul spectacolului, mai ales în prima parte.

         O cheie a satirei se configurează prin decorul lui Helmut Sturmer, un maestru al scenografiei. Cu fantezie servind textul, concentrează baza decorului printr-o canapea așezată în centrul scenei. Când familia Spirache este săracă, aceea canapea este banală, obișnuită, când familia ajunge bogată, canapeaua devine imensă, domină scena, fiind ușor transformabilă prin rotire într-un dulap maiestuos. Este excelentă propunerea scenografului Helmut Sturmer de a marca stiric drumul parvenirii prin acea canapea ce impune, dar și solicită folosirea  printr-o mișcare complicată a interpreților pentru a compune secvențe satirice și nu întodeauna regia exploatează aceste date ale decorului. Dar … acest element major al decorului este încărcat substanțial, în special în prima parte, cu elemente inutile, fragil servind textul și regia. De pildă, covoarele încarcă fără folos comic mișcarea, pereții albi ce ar îngrădi modesta locuință a familiei, prin transparență, dau  prilejul regizoral al unui joc de umbre prin personajele care urmează să intervină scenic, dar fără de efect direct comic, cum nici planul doi din fundal nu transmite umorul dorit prin bucătăria realist sugerată, în funcțiune mereu pentru numeroasa familie Spirache, nu mai discutăm de inutilele cuști cu două găini plasate în laterala scenei. Regia putea folosi acele găini măcar la aplauzele finale ca să le definească rostul.

Când familia devine avută, în următoarele etape ale reprezentației, aceste artificii de imagine dispar majoritatea, și drumul satirei prinde coerență. Sunt înlocuite doar de un tapet al fundalui cu imaginea unei bărci surprinse de o furtună; acest fundal cu modest scop metaforic va înainta încet, încet pe parcursul acțiunii pentru a surprinde “furtuna” răsturnărilor de situații ivite după moștenire, chiar cutremurul din final, când Spirache ajunge deputat și familia stă pe canapea pentru o poză comună. Tratarea teatral vizuală de către regie pe mai multe căi, nu reușește întodeauna să obțină efectul satiric scontat. Punctul forte al decorului rămâne canapeaua, chiar dacă nu s-a găsit o soluție pentru schimbarea ei după prima parte a reprezentației decât prin manipularea decorului de către mașiniști. Costumele reușit create de Corina Grămoșteanu atenționează prin croi, culoare și accesorii asupra tipologiei fiecărui personaj. Nu lipsesc spectacolului nici momentele muzicale, cu ironie selectate de Vasile Manta pentru a servi satiria, de la celebrul vals cu referire la Titanic până la … “eroi au fost, eroi sunt încă … “.

         Măestria regizorului se manifestă în selecția distribuției și dirijarea actorilor, reușind să transforme și rolurile secundare în argumente esențiale, savuroase ale acțiunii. De pildă, avocatul Procopiu care manipulează testamentul aducător de bani  sau politicianul Nercea ori servitoarea devenită bonă, partituri secundare sunt exploatate regizoral pe linie caricaturală cu efecte comice directe. Rodica Mandache realizează cu multă măsură o compoziție remarcabilă în Procopiu; un personaj comic parcă desprins din viața politică curentă de la noi, configurează excelent, Pavel Bartoș; servitoarea – bonă unguroaică, doar din replici puține, dar apariții sugestive se reține prin interpretarea Andei Saltelechi.

         Greul acțiunii se bazează pe familia Spirache aflată în luptă aprigă pentru consolidarea parvenirii, dublată de iubirile tinerelor fete. Conflictul central se învârte în jurul lui Spirache (Ionel Mihăilescu), un om modest, cu bun simț pe care soacra Chiriachița (Dorina Lazăr), soția Dacia (Antoaneta Zaharia) și odraslele lor – Sarmisegetuza (Nicoleta Lefter), Traian (Marius Damian) și chiar puștiul Decebal (Ruxandra Maniu) – numele personajelor definesc scopul major satiric! – vor ca acesta să devină politician în urma îmbogățirii. Ionel Mihăilescu compune cu minuție portretul lui Spirache, un om simplu și bun la suflet, sensibil căruia banii nu îi iau mințiile. Alături de el mai este și un alt personaj sincer, darnic sufletește, Gena, fiica lui Spirache dintr-o căsătorie anterioară. În mai toate montările cu “Titanic vals” vizionate, Gena era doar un personaj pozitiv banal, dar de astă dată prinde importanță prin interpretarea excepțională a tinerei actrițe Sabrina Iașchevici. Definește admirabil, la nuanță subtilă profilul personajului și rostul său în conflict, se ferește de exagerarea infirmității Genei. În scene precum cele dintre Gena cu Miza (Sarmisegetuza) sau cele cu Dinu, contribuie substanțial prin relaționarea cu partenerii la sporirea comicului situațiilor ce se vor dramatice.

         În rolurile motor satiric al piesei  - Chiriachița și Dacia - sunt  strălucitoare Dorina Lazăr și Antoaneta Zaharia. Actrițele trăiesc intens dramatic cu măsură în expresie fiecare situație, rezultatul fiind exploziv comic. Chiriachița Dorinei Lazăr este mai mereu prezentă în acțiune, cu ținută gestuală chiar și când nu are replică, se dovedește activă prin gândurile și inițiativele care o macină, și își colorează divers, amuzant relațiile  în funcție de scopul urmărit. Dacia devine centrul vulcan al conflictului prin Antoaneta Zaharia care cu temperament gradat militează pentru parvenirea soțului în politică în urma îmbogățirii. Actrița acordă complexitate personajului, soția pasională în relația cu Spirache din primul act, dar cucerită apoi și de politicianul Nercea. Cu mult farmec Antoaneta Zaharia definește comic tipologia Daciei. Compoziții admirabile ralizează Alexandru Papadopol – de nerecunoscut ! -  în șmecherul ofițer Stamatescu și Ioan Batinaș în Dinu cel îndrăgostit fără speranțe. Fata năzuroasă Sarmisegetuza (Miza) care rămâne gravidă și e salvată din situația delicată de Gena, este definită cu pricepere în datele caracteriale de Nicoleta Lefter, chiar dacă uneori, precipită verbal rostirea replicii. Pe fiul superficial , Traian, îl redă scenic credibil Marius Damian. Cu efecte comice minore, dar exagerate în expresie este prezentat copilul răsfățat  Decebal de către Ruxandra Maniu, tânăra actriță premiată la Gala “Hop”, la ultima ediție de la Costinești. Actrița propune un Decebal ce vrea să fie comic doar prin obezitate mai puțin prin relaționarea cu cei din preajmă. În majoritatea lor personajele sunt ireproșabil interpretate de actori, de la trăire dramatică a situațiilor comice, la caricatură, cu rezultat comic eficient, adaptați fiind stilurilor diverse solicitate de conceptul regizoral.

         “Titanic vals” va atrage publicul dornic de comedie și prin satira cu țintă precisă spre actualitatea mioritică nelipsită de parveniți, realizată cu sprijinul major al unor actori încântători în partiturile atribuite.

P.S. Din nou și acest spectacol ridică o întrebare ; după Tudor Mușatescu ( 1903 – 1970), dramaturgii cu pretenții de astăzi, nemulțumiți că nu figurază în repertoriile curente, de ce nu pot scrie și dânșii comedii simple, cu răsturnări de situații despre despre ambiții sau iubiri, desprinse, inspirate, de zăluda noastră actualitate ?!

“ LECȚIA DE VIOLONCEL “ – TEATRUL METROPOLIS

VALOARE, ISTORIE VIE ȘI EMOȚIE

         Sunt rare valorile prezente pe scenă ale istoriei teatrului nostru care mai pot încânta cu forță emoțională publicul. Meșterul Radu Beligan, cu spirit tânăr, s-a dăruit din nou publicului cu prilejul aniversării împlinirii vârstei de 95 de ani și 75 de carieră. Uimitor, generos, meșterul s-a alăturat colegilor din diverse generații, multe  personalități cunoscute, și împreună au oferit o “lecție” de trăire intensă a personajelor propuse de piesa “Lecția de violoncel”.

         Debutează în dramaturgie cu piesa “Lecția de violoncel”, tânăra Mona Radu, o comedie îndemânatic construită despre dragostea, comunicarea, minciuna  celor reuniți în cupluri, devenite sau nu famili. Cu replică isteață prin conflicte spectaculoase apar patru personaje solid definite psihologic și servite de acțiune, piesa fiind dăruită meșterului pentru interpretarea personajului George, un senator căsătorit cu mai tânăra Eva. Replica bogadă în sensuri ce îi revine lui George, este inspirată și de scrierile admirabile ale maestrului Radu Beligan , volumele de mărturii și cugetări -  “Pretexte și subtexte” (1968), “Luni, Marți, Miercuri” (1978), “Note de insomniac” (2001) și “Între acte” (2013). Spectatorii se amuză copios, dar și cad pe gânduri la posibile referiri cu ecou în viața personală actuală a fiecăruia. Textul este antrenant și ofertant pentru actori. Regizorul Felix Alexa evidențiază cu finețe sensurile situațiilor, psihologia și relațiile dintre personaje. Conduce ferm, ritmat ironia, comicul acțiunii alături de o echipă de interpreți deosebiți. Nimic nu îi scapă regizorului din filonul dramatic al temei scrierii, trădarea în dragoste.

         De fiecare dată când se află pe scenă, Radu Beligan s-a dovedit a fi un meșter ce deține miracolul interpretării oricărui personaj. Se apropie acum de George, și dezvoltă cu ironie judecarea situațiilor în care este implicat acesta. Se transpune în personaj cu atenție prin fructificarea inteligentă a expresiilor drept argument pentru motivarea interioară a demersurilor celui inițiator de conflicte. Publicul are astfel, prilejul cunoașterii a ce înseamnă VALOAREA creatoare a spiritului inteligent pe scenă, iar oricărui actor tânăr care s-ar afla în public, i se prezintă o “lecție” de actorie unicat. Maestrul cucerește prin complexitatea de expresie atribuită cu vitalitate rolului. 

Radu Beligan (George) și Lamia Beligan (Eva)

În personajul central Eva, Lamia Beligan demonstrează asimilarea “lecției” de actorie practicată de meșter. Cu farmec scenic cuceritor, și la nuanță, Lamia Beligan prezintă portretul Evei, femeia aflată în situații speciale, o actriță dornică de afirmare pentru succese, captivată de oferta rolului într-un film în care trebuie să cânte la violoncel, soția înșelată de soțul mai vârstnic, care se îndrăgostește de profesorul de violoncel, un bărbat de vârsta ei. Excelent dezvoltă interpretarea Evei, Lamia Beligan printr-o exploatare subtilă a situațiilor numeroase în care este pilon de bază personajul său. Lui Marius Manole îi revine rolul profesorului de violoncel, un familist care se îndrăgostește de Eva. Compune cu rafinament personajul, abil trece prin stări diferite și din nou, actorul aplică forța talentului său desăvârșit de a gândi profunt asupra subtextului partiturii. În soția profesorului, Rodica Ionescu descifrează atent și ireproșabil implicațiile doctoriței Gabriela în diverse situații.

         Scenografia în nota elegantă solicitată de starea socială a personajelor, aparține Ninei Brumușilă și definește inspirat două spații de joc – casa senatorului și cea a profesorului. Regia folosește cu îndemânare trecerile de la un spațiu la altul, prin manevrarea luminii și “departajarea” lor prin “cortine” cu sens în mișcare ghidate scenic.

         Firește, “Lecția de violoncel” este … o “lecție” de teatru adevărat, susținută de o echipă dăruită scenei ce are alături șansa întâlnirii cu o VALOARE a teatrului nostru, maestrul, RADU BELIGAN. Spectatorii mulțumesc maestrului pentru prezența sa într-o reprezentație reușită, cât și Teatrului Metropolis care a găzduit un astfel de proiect motivat valoric prin echipa de realizatori. Spectacolul este un eveniment pentru istoria vie, exemplară a teatrului prin marile sale personalități active în prezent.

P.S. Urăm SĂRBĂTORI FERICITE celor care slujesc teatrul – regizori, actori, scenografi - cu simțul responsabilității coerenței și logica necesară credibilității spectacolului față de Marele Public, dar  și respectului cuvenit acordat valorilor sale culturale !  

“ PESCĂRUȘUL “ – LABORATORUL DE NOAPTE (TEATRUL “BULANDRA”)

DUPĂ SPECTACOL MERGEȚI LA … DUȘ !

         Teatrul “Bulandra” este cunoscut prin cele două săli de spectacol ale sale – “Liviu Ciulei” ( str.Izvor) și “Toma Caragiu” (Grădina Icoanei) care prin exploatarea lor de către regizori memorabili ca Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esring și astăzi de Yuri Kordonski sau Alexandru Darie, au construit “cărămidă” cu “cărămidă”, spectacol cu spectacol, prestigiul său, mirajul publicului și al actorilor față de această instituție culturală. Cu gândul la ziua de mâine și la evoluția spre noutate a teatrului, conducerea sa a conceput cu eforturi “Laboratorul de Noapte”, dedicat experimentului și în special, tinerilor creatori. A dotat “Laboratorul de Noapte” cu două săli, cu spații neconvenționale, una la etajul sălii “Liviu Ciulei”, mai modestă ca ofertă de joc și alta în apropierea sălii “Toma Caragiu”, mai amplă, cu dificultăți însă, de urcare la ea pentru cei cu dizabilități. De curând, tânărul regizor Bobi Pricop a propus un “experimant” reușit pentru “Laboratorul de Noapte” de la Izvor, “Contra progresului”, sala fiind inaugurat cu “Arlechino moare?” prin străduința actriței Antoaneta Cojocaru, mai nou practicantă și a regiei. Spectacolele au fost comentate pe blog.

         Precum la un “laborator” de creație, experimentul este intenția principală a proiectelor propuse publicului. Actrița și regizoarea Antoaneta Cojocaru a ales de astă dată “Pescărușul” de Cehov drept pretext al unui experiment. Rezultatul însă, este lamentabil și obligatoriu trebuie să amintim realizatorilor, măcar definiția din DEX a cuvântului “experiment” – “procedură de cercetare științifică”, “experiență”, “folosirea cu caracter experimental a unor modalități și tehnici noi”. Definiția “experimentului” nu se regăsește în acest spectacol pentru care echipa a repetat luni de zile, dar fără rezultat după cum se poate vedea.

         Cehov și piesa sa “Pescărușul” devin un petext derizoriu pentru o “adaptare”, un fel de scenariu mai bine zis, cât și pentru traducere. Acest “pretext” reușește să facă aproape de neînțeles, subiectul acțiunii, despre tematica majoră dezvoltată de Cehov, evident nu mai poate fi vorba. Scenariul este folosit “regizoral” de actrița Antoaneta Cojocaru pentru înșiruirea a mai multor improvizații penibile. Pentru absolvenții unor universități de artă, improvizațiile sale amintesc de … improvizațiile propuse drept test de dascăli pentru a cunoaște pe cei admiși la studii și repartizați la clasele lor, practicat în prima lună a anului întâi. “Improvizăm”, “ne tăvălim pe scenă”, dar… “ de ce?”, era întrebarea cheie a profesorilor. Acest “de ce?” lipsește cu desăvârșire și improvizațiilor dezvoltate de Antoaneta Cojocaru cu zbuciumări exagerate, cu tăvăliri pe scenă, cu strigăte și țipete, cu muzică fără sens plasată, etc. Acțiunea este distrusă, ca și psihologia relațiilor dintre personaje. Actorii depun eforturi de mișcare, de așa zis dans, pentru a gesticula fără sens și se mai “odihnesc” din când în când, stând culcați în “nisipul” negru așeza în spațiul de joc, când alți colegi încearcă a improviza diverse situații. “Experimentul” Antoanetei Cojocaru și al echipei sale nu are o minimă logică de a răspunde “de ce?” această bălmăjeală de improvizații care distrug sensurile piesei alese. Un răspuns nu poate fi nici intenția de a aminti actorilor primele luni de studiu dacă au avut dascăli de prestigiu și nu “doctori” care nu au călcat în viața lor pe o scenă. Astfel de exerciții de improvizație nu interesează pe spectatorii care vin să vadă o piesă de Cehov, o valoare a culturii. “De ce?” a fost ales sărmanul Cehov pentru terfelirea prin “nisipul” negru de proveniență dubioasă și prin praful unor improvizații jalnice ?

         Concret, scenografia asumată de Mihai Păcuraru este o altă improvizație jalnică. Spațiul neconvențional e definit prin acel “nisip” negru care ridică praf la mișcarea agitată mereu, sufocă actorii, ca și pe spectatori, și nu sugerează nimic. Mobila se rezumă la opt scaune metalice și o grămadă de valize vechi într-un colț, iar folosirea lor de către actori stânjenește vizualizarea scenelor din centru aflate în desfășurare. Costumele se schimbă fără sens, au diverse stiluri, și nu sprijină personajele. De ce trebuia o astfel de scenografie pentru improvizații hilare în care se uită de menirea principală a actorului de a defini și dezvolta personajul ce îi revine ? Intențiile regizorale ale Antoanetei Cojocaru distrug și sensurile primare ale tipologiei fiecărui personaj. Scapă cine mai poate ca actor din acest talmeș-balmeș de dans, mișcare, tăvălire prin “nisip”, stridențe de expresie și vocale, în care replica nu mai are nici un rost. Despre gândire asupra replici și subtextului său nici nu poate fi vorba în acest “experiment” aberant.

         Scenariul și demersul regizoral, distrug miezul scrierii. Acțiunea propusă de Cehov este simplă, duce și la un conflict între generații, între creatorii de artă, între lumea de la centru și cea marginală de pe moșia actriței Arkadina. Aceasta are un fiu matur, Treplev, ce își dorește să revoluționeze “forma” teatrului, dar și un iubit, Trigorin, scriitor celebru, etc. Regia o aduce aiurea în finalul reprezentației pe Arkadina … gravidă!! Aceasta este doar una din multele intervenții regizorale ridicole. După acest spectacol, acasă mergi repede la duș ca să scuturi praful și tristețea iscată de cum poate fi tratat Cehov într-un experiment cu pretenții.

    

     O altă întrebare rămasă fără răspuns este de ce au acceptat acest proiect unii actori din diverse teatre, cu personalitate afirmată și apreciată în alte spectacole ? Distribuția cuprinde pe Mihaela Teleoacă (Arkadina), Adrian Ciobanu (Trigorin), Antoaneta Cojocaru (Nina Zarecinaia), Ștefan Lupu (Treplev), Richard Bovnoczki (Sorin), Gabriel Răuț (Dorn), Ela Ionescu (Mașa), Isabela Neamțu (Polina), Lari Giorgescu (Medvedenkov), Vlad Oancea (Samraev), Adrian George Popescu (un pescăruș !!!). Prin rolul inventat de regie cu pretenții metaforice “un pescăruș”, Adrian George Popescu devine și autorul unei muzici originale, influențate parcă de culturi asiatice. Actorul cântă și se mai și mișcă adeseori în cerc să … izoleze nebunia improvizațiilor. Regizoarea Antoaneta Cojocaru face și greșeala de a se distribui în Nina, cu scopul de a o scoate în evidență. Uită de o elementară regulă că regizorul este “ochiul din umbră” care veghează la aplicarea scenică a ideilor sale despre text. Fiecare actor se chinuie cu improvizațiile propuse și unii reușesc doar pentru câteva minute să se apropie de personajele care le-au revenit, ca apoi să … uite de rostul lor.

         Cu regret , de astă dată nu putem avea compasiune pentru actorii care au căzut în plasa acestui “experiment”. Demonstrează doar că i-a atras mirajul Teatrului “Bulandra” și nu au mai analizat propunerile proiectului. Cum reacționează dânșii când văd că unii spectatori părăsesc sala chiar în timpul spectacolului ? La premieră, după pauză, mai multe locuri erau goale. Mai amintim că brambureala improvizațiilor durează și trei ceasuri. Timp pierdut !!

         Și Artaud, și Jarry, au experimentat, dar nu pe exerciții din clasa primară a studiilor pentru profesie! Orice experiment într-un “laborator” propune un drum spre originalitate și o temă transmisă șocant emoțional. Acest spectacol găzduit de Teatrul “Bulandra” jignește intențiile de inovație servite admirabil de unii tineri și mai puțin tineri  regizori prin motivații profunde, cu respect pentru textul ales și descifrat inventiv, cu prețuire pentru actorii distribuiți. Echipa ambițioasă să joace în acest experiment, “Pescărușul”, ignoră publicul, îi aruncă praf în ochi în numele originalității, fără să îi comunice nimic, decât … scălămbăieli în numele lui Cehov trecut pe afiș.

P.S. Peste toate, risipa de penibilități sporește prin difuzarea unor fotografii – “concept foto” – realizate de Alex Iatan. Fotografiile sunt imagini profesional compuse în sine, dar nu au legătură cu vizualizarea teatrală a experimentului. Acest mod de “publicitate” denotă confuzia culturală a regizoarei Antoaneta Cojocaru și a echipei care i s-a alăturat. Fotografiile nu au legătură cu ce se propune pe scenă, dacă întâmplător veți merge să vizionați acest “Pescăruș” … împușcat de un regizor și o echipă de actori stimați pentru alte realizări. 

“ POEZIA VISULUI “ – UNTEATRU

POȚI FI CAPTIVAT DE LUMEA POEZIEI !

         Rare, foarte rare sunt spectacolele de poezie. Repertoriile teatrelor, ca și actorii ignoră poezia în recitalurile pe care le inițiază în special pentru sălile studio. Ion Caramitru și Horațiu Mălăele, sunt printre puținii meșteri în interpretarea cu rafinament a poeziei pentru a o dărui apoi, spectatorilor înstrăinați de creația lirică.

         Un eveniment propune “Unteatru”, unul din puținele teatre independente care doar în doi ani și-a consolidat personalitatea prin repertoriile alese și echipa de interpreți. Pentru “Poezia visului” reunește o echipă de excepție, iar publicul întâlnește o colaborarea de senzație între generații . “Pasărea măiastră” a dansului contemporan Miriam Răducanu concepe un recital cu poezia lui Emil Bota în interpretarea remarcabilă a tânărului actor Lari Giorgescu și  scenografia lui Vladimir Turturică. Este o minunată inițiativă și întâlnire culturală, având drept rezultat un recital surprinzător ce taie respirația spectatorilor care au uitat că în teatru și poezia îi poate atrage și transmite emoție.

         Miriam Răducanu care a fost “dascăl” și pentru Gigi Căciuleanu, este o personalitatea ce multora le-a luminat adolescența prin spectacolele realizate în timpul trist al “epocii de aur”. “Nocturnele” din anii ’70 în care dansul și versul își găseau viață, ca și numeroasele sale coregrafii, rămân exemple de reprezentații greu de uitat. Prezentul teatral tulbure de astăzi, nu a mai adus în atenție numele acestui mare creator. Iată însă, că revine într-un teatru independent cu un proiect pentru a ne propune să cunoaștem poezia regretatului Emil Bota, scriitor și actor. “Creator de imagini și întâmplări încărcate de sensuri”, poeziile sale ne instigă la descifrarea “visului” fiecăruia. Miriam Răducanu selectează din ansamblu poetic al lui Emil Bota, cinsprezece poezii, fiecare cu trimiteri metaforice sensibile spre universul existenței umane. Îmbracă spectacolul în scenografia inspirat creată de Vladimir Turturică. O pânză albă ale cărei două colțuri sunt ridicate în fundal, ascunde mici acesorii pentru interpretul ce poartă o “cămeșe” albă cu discrete motive populare. “Visătorul” își primește publicul în semiîntuneric cu chipul încadrat între două perne cu rol simbolic spre vis, aceiași imagine va funcționa și în finalul reprezentației. Lumina marchează mereu cu atenție drumul “visului” între real și ireal.

         Pentru orice actor este foarte dificil să dea trăire sinceră sensurilor versului, indiferent cărui poet aparțin. Lari Giorgescu reușește admirabil acest “examen” prin inteligenența sa creatoare de expresie credibilă. Se transpune în personajul frământat de vise, cu bucurii și coșmaruri, totul prin o trăire intens interioară, exprimată prin rostirea cuvântului dublată de expresie gestuală. Actorul dovedește dibăcie în “citirea” interioară a subtextului versului, mobilată emoțional. Devine o performanță pentru acest tânăr actor recitalul său impresionant și prin “școala” parcursă în preajma lui Miriam Răducanu de cizelare a expresiei corporale. Recitalul nu presupune ilustrarea prin dans, împreună regizor și interpret, reușesc să capteze emoția publicului prin poezia lui Emil Bota ce demonstrează că omul poate descoperi în vis sensibilități, dar și amărăciuni ale vieții.

         Un teatru independent lansează prin “Poezia Visului” invitația de a ne desprinde măcar pentru o oră de zgura curentă a realității. Prin întoarcerea la sensurile poeziei, devine un spectacol eveniment cultural inițiat de “Unteatru”, datorat colaborării dintre generații de creatori prin Miriam Răducanu și mai tinerii săi parteneri, actorul Lari Giorgescu și scenograful Vladimir Turturică. Toată admirația pentru acest spectacol ce reunește printr-o echipă de creatori dorința de a descoperi sensuri ascunse și ale poeziei.