RADU PENCIULESCU: “LUNGUL DRUM AL TEXTULUI SPRE SCENĂ” – CONFERINȚELE TEATRULUI NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE”

CONFESIUNILE UNUI REGIZOR ȘI PEDAGOG, O VALOARE RECUNOSCUTĂ ȘI ÎN PLAN INTERNAȚIONAL

În urmă cu opt decenii, Ion Marin Sadoveanu lansa seria de dialoguri culturale, “Confesiunile Naționalului”. În 2006 sunt reluate de Naționalul bucureștean, duminica la matineu. Personalități de referință își expun în aceate “conferințe” punctul lor de vedere asupra unor probleme vitale pentru cultură purtând apoi, un dialog deschis cu cei din sală. În oceanul de dezbateri soioase, așa zise talk-show-uri, dictate de diverse interese si de audiență, promovate de televiziuni, “Conferințele Tetrului Național” sunt o binevenită picătură de cultură, de stimulare a unui dialog . Este impresionantă lista cu personalitățile participante la acest dialog și nu am vrea să nedreptățim pe cineva omis din neatenție. Teatrul Național “I.L.Caragiale” a pus în vânzare și DVD-uri cu aceste “conferințe”, ce n-ar trebui să lipsească din “biblioteca modernă a celui care mai crede în cultură și educație.

Seria “Conferințelor Teatrului Național” s-a încheiat în această stagiune cu Radu Penciulescu, “un regizor-pedagog foarte bătrân”, cum se consideră domnia sa la cei 8o de ani pe care nu-i arată, fiind un spirit tânăr și activ. Alături de Liviu Ciulei și David Esrig, alcătuiește tripleta de aur a regiei noastre. Radu Penciulescu este și “părintele” școlii de regie de la IATC, actualmente UNATC, iar unii din studenții săi de atunci sunt regizorii de astăzi cu care ne mândrim. După stabilirea în Suedia în 1973, a continuat activitatea sa regizorală și pedagogică pe alte meridiane. În 2002 revine în țară și montează la Naționalul din Capitală, “Celălalt Cioran”, ca în această stagiune să pună în scenă “Legenda marelui închizitor”.

Radu Penciulescu scria în 1970 în “Contemporanul” : “Și teatrul (…) devine în primele decenii ale secolului, tot mai mult domeniul regizorului care vrea să îi inventeze un nou limbaj. Apoi asistăm la un proces lent, dar sever de evoluție a regizorului de la funcția de tiran la cea de ghid, pentru ca astăzi, o explozie uriașă de noi forme de expresie teatrală să repună în discuție și opera, și regizorul, și publicul (…). Vom asista oare la ordonarea lor într-o gândire ? “ La Teatrul Național, Radu Penciulescu, după patru decenii, a continuat să își expună crezul său artistic, credința sa în “teatrul esențializat”. Prin argumentarea cu numeroase exemple, expunerea sa a fost captivantă.

Observăm că în ultimii ani se face simțită o criză a regiei. Regizorul vrea să fie mai presus decât dramaturgul. Se poartă cu insistență “adaptările”. Nu scapă de ele nici Shakespeare sau Cehov. Sub pretextul contemporaneizării, aceste “adaptări” schimbă relețiile, conflictele și personajele, și sunt lipsite de o elementară documentare culturală. Desigur, și școala actuală de regie dirijată de “doctori” în domeniu care nu au realizat nici un spectacol remarcabil pe o scenă, poartă o mare vină a crizei regiei noastre. La expunerea lui Radu Penciulescu, printre spectatori, măcar din curiozitate, nu se aflau tineri regizori consacrați de presă “vedete” pentru inovațiile lor discutabile, dar în majoritatea cazurilor, respinse de marele public. Puteau să se informeze asupra crezului artistic al unei personalități prețuite și peste hotarele noastre mioritice.

În “Lungul drum al textului spre scenă” , Radu Penciulescu a comunicat idei importante despre rolul regizorului pentru a concepe un spectacol în care publicul se regăsește cu emoție și e provocat la meditație, un spectacol cu respect față de text , bazat pe actori, comunicatorii intențiilor dramaturgului și regiei. “Există o libertate pe care ți-o dă dramaturgia, ca regizor însă, trebuie să o folosești cu atenție și respect”, preciza de la bun început Radu Penciulescu. Condamna “emanațiile superegoului regizoral” care îi provoacă tentația ca din “admninistratorul dramaturgiei să devină stăpânul ei”. În opinia sa “ funcția regizorului este de a fi un admnistrator” special al piesei. Actorii consideră că sunt un mijloc important al exprimării scenice a conceptului regizoral. “Un regizor așa zis tradițional păzește piesa, însă în dauna creației actoricești”, iar “regizorul furios “ îi chiar ignoră pe actori. “Trebuie să facem în așa fel încât tot ce este scris în piesă să devină adevărat” , recomanda Radu Penciulescu și atenționa că spectacolul este “rezultatul unui proces” admninistrat atent de regizor, alături de scenograf și înfăptuit de actori. Acest “rezultat se petrece și cu participarea celui căruia mă adresz, publicul”. Regizorul și profesorul, Radu Penciulescu mai preciza : “Când alegem o piesă încercăm să demontăm acest produs finit și să refacem procesul parcurs de scriitor. (…) Teatrul se ocupă cu ceva foarte special. Face concret ceea ce este abstract, face invizibilul vizibil. “ Acest “proces” creator al transformării, regizorul îl realizează, evident, în colaborare cu scenograful și actorii, sublinia mereu Radu Penciulescu. “Piesa se remontează prin actorii care fac vizibil ceea ce este invizibil în text.” Sublinia de asemenea, că uneori dacă regizorul ambiționează ieșirea sa în evidență în dauna actorilor și chiar a sensurilor piesei, îngreunează receptarea spectacolului, pentru că “ideile sale trebuie să fie legate de spiritul piesei”. În prezentarea crezului său asupra menirii regizorului, mai atenționa că “Drumul de la text la spectacol mai este influențat și de atmosfera societății, de evenimentele timpului.”

Cu această credință, regizorul Radu Penciulescu a realizat și lăsat în patrimoniul istoriei teatrului nostru spectacole memorabile precum “Regele Lear” (Teatrul Național “I.L.Caragiale”), “Dansul sergentului Masgrave” (Teatrul din Tîrgu Mureș), “Vicarul” (Teatrul “Bulandra”) și “Doi pe un balansoar”, “Richard II”, “Tango”, “Baltagul” la Teatrul Mic pe care l-a înființat în 1964. L-au avut dascăl regizori ca Alexandru Tocilescu, Andrei Belgrader sau Andrei Șerban. A susținut și la noi worhshop-uri pentru tinerii regizori și actori. Drumul lung și greu al regiei noastre datorează mult evoluției sale lui Radu Penciulescu pentru care regizorul rămâne un administrator cultural al textului.