LUPTA CU UN MONOLOG LIPSIT DE LOGICĂ
Se poartă în ultima perioadă, spectacolele – recital. În Caitală au fost trei în nici o lună de zile, la Teatrul Național “I.L.Caragiale”, comentat mai jos, și două la Teatrul de Comedie. Cauzele ar fi criza financiară a teatrelor care nu au fonduri pentru spectacole ample și folisirea actorilor ce nu pot fi distribuiți în roluri importante pe măsura capacităților.
Teatrul de Comedie și Teatrul “Mașina de vise” au realizat o coproducție, bănuim și pentru a susține dramaturgia “originală mioritică”. “Moștenitoarea” de Lucia Verona este un monolog cu ambiția de a fi valorificat de către o actriță de succes. A căzut în plasa acestei propuneri Mihaela Teleoacă, o actriță de prim rang a Teatrului de Comedie, și nu numai, experimentată în recitaluri. Amintim, remarcabila sa realizare din “Fitness” de Jacques de Decker la Teatrul de Comedie, după roluri interpretate în spectacole memorabile, precum “Casa Zoikăi”.
Monologul “Moștenirea” cu pretenție de monodramă, în aproximativ cinzeci de minute ( !! ) vrea să ofere perceperea unei povești întortocheate a destinului unei femei. Toate faptele invocate de aceasta și finalul, când descoperi că femeia ar fi o criminală, sunt ilogic expuse de autoarea monologului. Povestea pare a fi apropiată de … un roman polițist, numai că Lucia Verona nu este Agatha Cristie, un destoinic scriitor în relatarea acțiunii bazată pe constructul psihologic subtil al personajelor. Personajul “Moștenirii” este fals definit ca tipologie și consistență prin motivare psihologică. Eroina noastră relatează ca un fapt banal, cum sora sa Mirela a emigrat în Franța. Apoi, a urmat-o și ea, și poartă acum, numele de Mirellie Petit. În țară a fost actriță, absolventă a IATC, adică UNATC de astăzi. Se repetă obsesiv în replică motivarea ca absolventă a IATC , de parcă spectatorul obișnuit ar fi “doctor” în cunoașterea rezultatelor acestei instituții de învățământ artistic ! Surorile au fost căsătorite și au avut doi băieți, etc. Despre fiecare destin invocat și sfârșit tragic al rudelor apropiate , femeia povestește în cinzeci de minute, ca să descoperi în final, că ea a preluat identitatea și avutul surorii pe care a ucis-o și se mai trezește în final și moștenitoarea unui million! Situațiile evocate nu au o logică elementară pentru definirea credibilă a profilului psihologic al femeii. Este această femeie o psihopată, ajunsă să își ucidă sora pe care a urmat-o în emigrație, după ce a divorțat și a renunțat la teatru ? Este femeia, conform replicii cu tentă comică, un “bufon”, cinic și înțelept ? Este o femeie malefică, fără suflet și moralitate? Este o nebună cu dublă personalitate din cauza nemulțumirilor ce i-au afectat viața? Întrebări ar mai fi, iscate de fiecare amintire evocată penibil prin trei fraze, situații prin care a trecut, ce nu sunt argumente viabile pentru caracterul personajului, ci eventual pentru mai multe profiluri psihologice.
Mihaela Teleoacă se luptă cu textul și încearcă să dea credibilitate particulară fiecărei evocări , ca un povestitor al unor fapte diverse. Este sincer sensibilă când amintește de dispariția fiului, intră în relație activă cu publicul pentru a descoperi sensul misteriosului medalion pe care îl are, este ironică în relatarea cu umor a unor momente, dar textul nu îi poate oferi posibilitatea de a prezenta un personaj coerent, credibil, rezultat al unei existențe frământate, ajuns chiar până la crimă, cum îi dictează acțiunea. Actrița cu inteligență sugerează efectul interior survenit în urma fiecărei relatări, și interpretarea sa are farmec precum un exercițiu de actorie reușit, pe mai multe teme pentru improvizații dictate. Este victima unui text aberant în motivații substanțiale pentru a argumenta portretul alarmant al unei femei ajunsă criminală. Păcat de harul acestei actrițe care rămâne în așteptarea unor roluri, personaje consistente pe măsura capacităților sale.
Din acest text derizoriu, regizorul Dan Tudor încearcă să detașeze unele momente și să sprijine interpreta. De pildă, concepe o relaționare a femeii cu tablouri ale căror rame goale presupun imaginea chipurilor evocate. Mișcarea scenică este dirijată ritmat. Decorul prin mobilierul ales de scenograful Gelu Stoican dă atmosferă povești, iar costumele “Les filles d’ailleurs” vor a sugera două fețe ale personajului.
“Moștenitoarea” este un exercițiu modest al dramaturgiei noastre, inspirat parcă din știri de la televizor, lipsit de substanță și apropiere credibilă de realitate, rezultatul fiind un spectacol fără miză emotivă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu