“ BILLY DIN ARAN “ – TEATRUL “ TOMA CARAGIU “ din PLOIEȘTI

CE E MULT STRICĂ

         În urmă cu câțiva ani, regizorul Vlad Massaci a realizat la Teatrul “Nottara” un impresionant spectacol cu “Billy din Aran” sub un alt titlu , cu piesa “artistului anglo-irlandez” cum se consideră dramaturgul contemporan Martin McDonagh. La Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești, Vlad Massaci participă doar în calitate de traducător al piesei alături de Cristi Juncu, ultimul înfăptuind și regia.

         Piesa este simplist construită, prin relatările mai multor personaje despre viața dintr-o insula izolată de lume, Aran, de pe coasta de vest a Irlandei, folosind pretextul lui Billy, un om cu handicap fizic. O ofertă de senzație pentru un film american, agită locatarii din Aran, mai ales când Billy “șchiopul” reușește la selecția pentru interpreți, iar în final se întoarce totuși, pe insula singuratică. Evocările fiecărui localnic îmbină tragicul cu comicul, și sunt pline de tâlcuri moralizatoare.

         Cristi Juncu, rămâne un regizor remarcabil al ultimelor stagiuni prin  spectacole apreciabile, în special în spații neconvenționale, unde dezvoltă coerent conceptele sale. Amintim, de pildă, ultimul spectacol al etapei stagiunii curente, “XXL” de la Teatrul Act, dar nu se poate omite nici “Artă” – într-un spațiu “clasic”  la Teatrul “Bulandra”. De astă dată, aplică pe o scenă “clasică” regulile convenției solicitate de teatrul intimist, specifice spațiilor neconvenționale.

         Regizorul folosește scenografia inspirată pentru o scenă “clasică”,  datorată lui Cosmin Ardeleanu. Acesta propune cadrul acțiunii, un magazin al mătușilor lui Billy, sugestiv mobilat ca un spațiu de refugiu în diverse planuri, cu un fundal ce trimite spre claustrare prin valurile care bat mereu la porțile insulei. Cristi Juncu este însă, și partizat al proiecțiilor, iar decorul se completează cu un ecran special. Prin proiecțiile video ( Valentin Vlad) desprinse parcă dintr-un film mut alb-negru, dublate de inserturile unor replici, regia insistă exagerat pe scopul ilustrării ca un fel de “prolog” al evocărilor diverselor personaje. Mirela Popa, Ioan Coman și Ada Simionică sunt “special guest stars” al filmării proiecțiilor, absenți însă, pe scenă din distribuția activă. Proiecțiile nu sprijină constructul atmosferei necesare acțiunii, îngreunează ritmul reprezentației, fiind efecte derizorii, false pentru sensul major al scrierii dramaturgului.

         Fiind obișnuit cu cerințele spațiului neconvențional, Cristi Juncu aplică neinspirat pe o scenă “clasică” și îndrumarea actorilor spre drumul expresiei reținute cerută de imediata apropiere de spectatori, cu pauze în rostirea cuvântului, dublate de posibile trăiri interioare. Stilul de joc dirijat prin viziunea regizorală pentru un spațiu neconvențional, pe o scenă tradițională frânge interpretarea actorilor, îi îndepărtează de public. Spectatorul parcă asistă la o “lectură” la masă a interpreților, dublată de proiecții forțat aduse pentru sublinierea a ce va urma după relatările personajelor. Evident că actorii se supun docil indicațiilor regizorului, rezultatul interpretării lor minimaliste pe o scenă distanțată față de publicul receptor, fiindu-le în defavoare.

         În unele scene, actorii reușesc să se remarce prin trăirea stărilor interioare solicitate de relatările dramaturgului, în altele rămân străini în transmiterea credibilă a replicilor. Surprind și conving în prezentarea partiturilor, Raluca Zamfirescu în Mammy O’Dougal, realizând o compoziție de personaj, cu fină ironie, Tudor Smoleanu în Johnnypateenmike, prin sinceritatea expresiei și Florentina Năstase în Helen, fata aparent trăznită, caracterizată cu atenție la nuanțe de actriță. Tânărul actor Ionuț Vișan, afirmat prin aparițiile în alte distribuții, în Billy , se rezumă la tratarea confuză evolutiv a destinului acestui personaj central pentru tematica dramaturgului. Billy este de fapt, un simbol al izolării celor din Aran  cu care luptă ambițios, e localnic al insulei uitată de lume, dar și un tânăr ignorat de localnici datorită tocmai, unui handicap fizic. Rolul este foarte dificil, iar regia nu i-a găsit calea rezolvării esenței sale. Ionuț Vișan reușește în unele scene să transmită emoțional frământările complexe ale personajului “stindard” al claustrării generale, în altele apare doar ca un infirm al izolării generale.

 Lucia Ștefănescu Niculescu, Cristina Moldoveanu, Bogdan Farcaș, Ioan Radu Burlan, Karl Baker, fac eforturi de adaptare la stilul de joc impus de regie, și poate într-un spațiu neconvențional, reușeau a relata mai pregnant destinele evocate, frânte de viața tristă de pe insula Aran.

         “Billy din Aran” rămâne un spectacol sufocat de proiecții și alte efecte exterioare, ce duc la dispariția miezului piesei, drama tragicomică a unor oameni izolați, lipsiți de perspectivă prin traiul unei vieți rupte de contextual general al lumii active, prin destinația domiciliului. Billy, poate fi un om cu handicap fizic, dar dă o lecție de viață celor “handicapați” de izolare. În spectacolul plictisitor al teatrului din Ploiești, acest aspect major este distrus. Localnicii din Aran devin numai niște bârfitori ai celor din imediata apropiere, fără motivare verosimilă.

         “Ce e mult strică”, se spune în limbajul popular, iar în “Billy din Aran”, abuzul de artificii teatrale și confuzia între un spațiu neconvențional și cel “clasic”, practicate de regie, au drept rezultat un spectacol submediocru.