UN … MOFT TEATRAL
Nu trebuie să uităm că teatrele
pentru copii au un rol important pentru atragerea viitorilor spectatori care
mâine, vor ajunge maturi pentru obțiuni culturale. Chiar
dacă a trecut “Anul Caragiale” , rămâne remarcabilă intenția acestui teatru
dedicat copiilor spectatori (!!!) de a le prezenta trei schițe celebre ale lui
Caragiale – “Un pedagog de școală nouă”, “Vizită” și “D-l Goe”. Dramatizarea ,
mai precis spus, scenariul, se datorează lui Ioan Gârmacea și pornește
apreciabil ca idee de construct. La școala lui Mariu Chicoș Rostogan pot fi
“școleri” și Goe sau Ionel, “eroi”
din alte schițe, răsfățatele odrasle ale unor “mamițe”. Numai că din dorința de
a arăta cât de contemporan ne este astăzi Nenea Iancu, scenaristul reduce
replica satirică savuroasă și o completează cu replici personale rupte din
actualitatea curentă. De pildă, intervine cu speculata replică referitoare la “găina care naște pui vi”
dintr-o “știre” de la lansarea “Ev Z”. Mai mult, inexplicabil pentru o
dramatizare a schițelor, dedicată atracției copiilor pentru scriitor, introduce
, mai ales în final, replici celebre din piesele lui Caragiale, ce au un alt demers
satiric cu adresă la politichie, de care micuții spectatori, evident sunt
străini. Dramatizarea pierde astfel din scopul major al schițelor, cu adresă
satirică la “școleri” și mediul lor. Odrasle răzgâiate de “mamițe” avem și
astăzi, iar rostul schițelor respectat putea spori interesul micuților
spectatori cărora se adreseză reprezentația.
Intenția
de a demonstra cât de contemporan ne este Caragiale , existentă în scenariu, se
amplifică prin efectele vizuale ale regiei lui Chris Simion. Un decor
funcțional, gândit de scenografa Adina Mastalier, susține convenția că
spectatorii sunt implicați în “povestea”
relatată pe scenă. Pe laturile sălii de spectacol sunt plasate planșe ca
la școală, scena e dominată de o mare tablă din “școala nouă a lui Mariu Chicoș
Rostogan”, și ingenios tabla va fi manevrată pentru a indica trenul lui Goe.
Costumele aparțin timpului scrierii. Chris Simion nu dezvoltă însă, convingător
oferta cadrului scenografic. Spectatorii sunt superficial cooptați drept
parteneri ai personajelor de către actorii veniți din rândul lor și plasați
stângaci pe laturile sălii. Mai mult, ca să atenționeze cât de contemporan ne
este Caragiale, regia apelează penibil, la proiecții cu blocurile dormitor
socialiste , derulate pe fundalul scenei și umbrite evident, de tabla imensă a
lui Mariu Chicoș Rostogan. De ce ? Pentru că sunt la modă proiecțiile ?! Moda a
expirat însă, de mult și în mișcarea teatrală internațională. Nu lipsesc nici
efectele regizorale cu … fum, totul reușind să îngăleze, și chiar să anihileze
de multe ori, perceperea majoră a spiritului satiric al lui Caragiale.
Viziunea regizorală cu așa zise intenții novatoare,
ridică o altă întrebare – cui a vrut să se adreseze ? A uitat de vârsta
publicului și intenția de a îl provoca la lectura scrieriilor. Ingenios, și
poate nederanjantă ar fi fost vizualuizarea teatrală în stilul costumelor
actuale ale “școlerilor” și “mamițelor”, respectând însă, cu sârguință replica
lui Caragiale. “Mofturi” prin prezentarea sa încărcată inutil de efecte,
ignoră publicul său care pornește
de la vârsta de opt ani și spectacolul trebuie să îi stârnească bucuria
descoperirii lui Caragiale prin transmiterea ridicolului scălămbăielile unor
odrasle ca Ionel și Goe ori pretențiile absurde ale unui “pedagog de școală
nouă”. Conceptul regizoral s-a vrut a fi original prin exagerări de vizualizare
teatrală, a luat textul drept pretext și a ignorat vârsta publicului. Firește,
copiii-spectatori se vor amuza de năzbâtiile “colegilor” de pe scenă, dar
replica lui Caragiale nu va percuta spre ei, evident , nici proiecțiile cu
blocuri ori efectele cu fum, absurde. 
Într-un
astfel de spectacol confuz, cu pretenții derizorii de modernitate, actorii
încearcă și reușesc parțial, să definească rolurile atribuite, lipsiți fiind de
sprijin regizoral. Teatrul pentru copii solicită și o contribuție regizorală
specifică profilului său, cunoașterea publicului căruia i se adresează. Actorii
definesc prin experiența lor în acest teatru, esența personajelor. Se detașează
Cristina Casian în Goe, Miruna Ionescu în Ionel și Alexandrina Halic în trei
personaje – Mam’mare, femeia în casă, Madam Ionescu. La rândul său, Mihai
Verbițchi încearcă o caracterizare atractivă pentru Mariu Chicoș Rostogan. În
apariții sporadice , o serie de
actorii din numeroasa distribuție, se achită corect de personaje. Dar …
regia nu dezvoltă susținerea relațiilor dintre ele, și mai ales fructificarea
la nuanță a replicii și a situațiilor prin care trec.
“Mofturi”
este o intenție necesară pentru repertoriul Teatrului “Ion Creangă”, pentru
spectatorii săi elevi, dar de la buna intenție, până la punerea în scenă, drumul se frânge atât prin regie,
cât și prin “amănuntele” de
replică ale scenariului. Specificul teatrului rămâne totuși, de a cunoaște
viitorii spectatori de mâine, “povești” scenic atractiv și nu artificial,
ilustrate teatral. “Mofturi” este … un “moft” regizoral conceput de Chris
Simion, o regizoare ambițioasă , cu rezultate obținute în special, în teatrul
independent, dar care nu servește “targetul” Teatrului “Ion Creangă” de a
provoca educațional spectatorii să îl descopere pe Caragiale ca valoare
culturală,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu