PROMITE O COMEDIE … LONGEVIVĂ
De doi ani, Teatrul Național
“I.L.Caragiale se află în renovare și modernizare, oferind surpriza plăcută de
a prezenta mereu noi săli de spectacol. După Sala Mică și Sala Media,
inaugurate la sfârșitul anului trecut, acum a apărut și Sala Pictură. Amplasată
în vechiul atelier de pictură al Naționalului bucureștean, noua sală, cea de a
treia, deține peste două sute de locuri, este cea mai modernă pentru că se
poate transforma rapid de la stilul italian, la cel elisabetan sau într-o
arenă. Cu toate că spectacolele se repetă în sunete de picamere, teatrul
produce numeroase premiere pentru a servi un repertoriu riguros gândit. După ce
anul trecut și-a dedicat repertoriul lui Caragiale, fiind anul sărbătoririi
sale, în 2013 repertoriul intenționează a ne aminti de dramaturgia autohtonă
prin personalitățile care i-au consolidat drumul. Primele premiere ale
stagiunii de toamnă au fost “Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu și
“Micul infern” de Mircea Ștefănescu, prin cea din urmă s-a inaugurat și Sala
Pictură. În curând se va inaugura și Sala Studio, fosta Operetă, cu “Revizorul”
de Gogol, o alegere repertorială în ideea de a nu uita niciodată valorile
clasice.
Mirce Ștefănescu (1898 – 1982) a lăsat
un bogat palmares dramaturgic, la loc de frunte situându-se “comedia
sentimentală”, “Micul infern” ce a înregistrat recorduri de reprezentații pe
scenele unde a fost montată. Scrisă într-o replică amuzantă, vie pentru a servi
un veșnic conflict ivit în orice mariaj între Soț și Soție, ce mai trăiesc și
alături de Soacră, piesa oferă generos roluri actorilor cu personajele care
trec prin mai multe vârste.
Regizorul Mircea Cornișteanu nu a
apelat la o adaptare, a gândit spectacolul pe linia convenției clasice, atent
fiind la modrenizarea interpretării actoricești, la susținerea consecventă a
relațiilor, fără efecte inutile de
vizualizare. Chiar dacă ritmul reprezentației nu este dinamic, spectacolul
cucerește publicul prin finețea umorului impusă de actorii îndrumați cu
pricepere de regizor pe drumul sincerității trăirii dramatice a situațiilor
comice. Clara Labancz colaborează cu regizorul și creează un decor realist, cu
moblier specific unei sufragerii din casa unei famili avute, cu accent pe
fundal unde ar fi un geam mare prin care se zărește o mașină; prin schimbarea
de la un act la altul a mărcii mașinii se sugerează și trecerea anilor
acțiunii, ca și prin amplasarea în scenă a
mobilierului. Costumele definesc
personajele și trecerea timpului, scenografia Clarei Labancz fiind unul
din reușitele aspecte ale spectacolului. Luminarea decorului este însă, tern
aplicată. Scrierea se distanțează față de epocile și societatea timpului când e
plasată acțiunea ce parcurge peste patruzeci de ani, trece prin două războaie
mondiale și instaurarea comunismului în România. Mircea Cornișteanu punctează
trecerea anilor și prin ilustrația muzicală ce îi aparține, inspirată, cu
melodii cunoscute ale epocii, ca în final , cu tâlc să plaseze marșul ce poate
aminti unora de construcția defileului Bumbești-Livezeni, în anul 1948 când se
finalizează și acțiunea piesei. Și la venirea la sfârșitul reprezentației a actorilor pentru aplauzele
meritate, prezența regizorului se face simțită, ei revenind de la un moment la
altul la înfățișarea din tinerețea personajelor.
 |
| Ileana Stana Ionescu (Soacra) |
Distribuția se pliază pe conceptul
regizoral și îl servește remarcabil. Pentru că atât rolurile cheie, cât și cele
secundare sunt ireproșabil interpretate, vom specifica fiecare reușită în
ordinea distribuției dramaturgului. Personajul Soacra a cunoscut de-a lungul
vremii interpretări celebre pe care istoria teatrului nu le poate ignora, și
iată că astăzi i se mai adaugă una prin Ileana Stana Ionescu. Este cuceritoare
actrița și în această partitură prin punctarea cu iscusință a comicului
fiecărei situații. Trebuie amintit că prin anii ’70, Ileana Stana Ionescu a
jucat la Teatrul de revistă rolul Soției Viorica, iar astăzi este mama ei și
Soacra lui Sandu, Soțul fiicei. Actrița deține mijloace magice de expresie
aplicate prsonajului , ce pare o bătrânică aparent inocentă, dar care spionează
fiecare manifestare din familie și o comentează prin nuanțarea sensului comic
al replicii. Se ferește de orice exagerare revuistică pentru a scoate
personajul în prim plan și susține continuu relaționarea cu partenerii , astfel realizează un rol de zile mari.
 |
| Curtezanul (Dragoș Stemate), Soția (Ilinca Goia) și Soțul (Liviu Lucaci) |
În celelalte personaje, cu excepția
Secretarei (Fulvia Folosea) și Curtezanului (Dragoș Stemate), actorii se
confruntă cu dificultatea tratării
credibile a evoluției prin vârstă a fiecărui personaj atribuit. Ilinca Goia
reușește să treacă dibaci de la tânăra Soție de 25 de ani, pasională, dornică
de iubire și prețuire, la o femeie matură și inteligentă, în actul doi, ca apoi
după peste patruzeci de ani de căsnicie , Viorica sa să devină o bătrânică
simpatică și șmecheră. Fără reproș impune actrița dificila evoluție în ani a
personajului. Soțul Sandu, căpitan ce dorește a se retrage din armată, după
mulți ani se arată că a devenit un avocat celebru, ca în final să fie un
bătrânel hachițos puțin surd, compoziție admirabil înfăptuită pe etape de Liviu
Lucaci. Prin manevrarea ținutei și gesturilor, prin atenționarea asupra
posturii survenite cu trecerea timpului și prin păstrarea coerentă a esenței
caracterului personajului – autoritatea și mândria de soț ce nu poate fi înșelat,
exemplar construiește transformările Soțului, Liviu Lucaci; transpunerea și
tratarea cu sinceritate a etapelor vieții, ridică valoarea interpretării sale.
Strălucită este compoziția lui Marius Rizea în Doctorul mereu nefericit că
dragostea sa pentru Viorica nu s-a împlinit niciodată, iar el a rămas doar
prietenul de nădejde al celor doi soți. Trecerea prin vârstele Doctorului o
înfăptuiește cu delicatețe și transmite minunat comicul situațiilor. Acest rol
devine o partitură de referință în bogata sa biografie artistică.
 |
| Soția (Ilinca Goia), Soacra (Ileana Stana Ionescu) și Ordonanța (Daniel Badale) |
Dragoș
Stemate este Curtezanul care apare doar în primul act, iar actorul sugerează cu
haz intențiile de cuceritor , dar și interesele ofițerului. Ordonanța
transformată cu trecere timpului în “fată în casă”, prin interpretarea excelentă
a lui Daniel Badale devine savuroasa legătură a situațiilor. Trebuie apreciate
ca sprijin al interpreților ce parcurg o viață în aceste roluri, atât
costumele, cât și machiajul. Fulvaia Folosea desenează cu farmec porteretul
Secretarei fâșnețe, ademenitoare pentru avocatul Soț.
“Micul infern” va câștiga și de astă
dată pariul cu Marele Public, oferind un spectacol de comedie longeviv pentru
că beneficiază și de o distribuție de elită căreia regizorul i-a speculat harul
pentru o comedie de calitate.
P.S.
Noile săli ale Teatrului Național “I.L.Caragiale” pun la dispoziție holurile
sale elegante pentru numeroase expoziții importante. Amintim retrospectiva
pictorului Viorel Mărginean și cea a unui alt artist de valoare, Emil Ciocoiu.
Încet, încet, Naționalul bucureștean se transformă într-un centru cultural cu
multiple posibilități.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu