duminică, 27 iulie 2014

“ CONTRA DEMOCRAȚIEI “ – TEATRUL ODEON (Sala Studio)

UN EXPERIMENT …
         Dramaturgul catalan  contemporan Esteve Soler a scris trilogia cu implicații sociale - “Contra progresului”, “Contra democrației” și “Contra iubirii”. Piese din această trilogie au cucerit piața teatrală internațională, cât și pe cea mioritică. La noi, piese din trilogie au prins viață în diverse teatre independente și de stat. Amintim de pildă, “Contra progresului” în regia lui Bobi Pricop – un excelent spectacol comentat pe blog, prezentat la “Laboratorul de noapte” al Teatrului “Bulandra”, regizorul a mai montat și “Contra iubirii” la Piatra Neamț, iar un alt regizorul deosebit de activ și prețuit, Alexandru Dabija a pus în scenă “Contra democrației”, mai întâi la Teatrul din Sibiu și apoi la Teatrul Odeon.

         Esteve Soler exersează în trilogie un stil original, incitant, cu trimiteri directe spre problemele majore ale societății contemporane. În fiecare piesă surprinde și amplifică metaforic, șapte segmente de viață din diverse medii sociale pe care le ansamblează într-un montaj ingenios pentru a își susține demersul tematic. Atenționează, fie că progresul tehnic poate vicia individul, fie că democrația este manipulată de cei cu “gulere albe” sau că iubirea nu mai are consistență morală, și totul poate distruge umanitatea. Scrierea îmbină diverse curente, suprarealismul, absurdul cu grotescul și chiar, realismul. Regizorii care se apropie de piesele sale, încearcă să se adapteze scrierii și uneori reușesc, alteori nu.


         Regizorul Alexandru Dabija încearcă un experiment teatral și adaptează “Contra democrației”, dar nu pentru a îl apropia sensurile de actualitatea curentă de la noi. Remontează secvențele surprinse de dramaturg, renunță la cel de al șaptelea moment al piesei și intervine prin eliminarea unor replici cu sens politic, din traducerea deosebită a Luminiței Voina – Răuț. Spectacolul rezultat ridică însă, o întrebare – ce își dorește totuși, să transmită publicului prin viziunea sa scenică? Conceptul său se dovedește neutru față de mesajul textului inițial de condamnare a demersurilor politice ce pot distruge democrația, având drept rezultat o societate monstruoasă. Prima scenă a reprezentației pornește grotesc, de la părinții ce vor fi devorați de copil, ca în ultima, suprarealistă, părinții să ajungă la uciderea copilului adolescent.


 Aceste “coperți” ale viziunii regizorale îngrădesc alte patru scene, tratate teatral în stiluri diverse care surprind aspecte sociale majore. Una arată cum e devastat un oraș de dictatura celor sus puși, alta surprinde dialogul dintre o musulmană și un european, fiind o confruntare de principii existențiale, în alta sunt “fotografiate” demersurile celor cu “gulere albe”, persoane avide de putere, se mai indică apoi, și un alt mediu, cel al oamenilor simpli, vecinii ce par persoane spălate pe creier.Tratarea teatrală de către regizor face ca fiecare scenă să pară desprinsă artificial din diverse filme SF sau horror, asocierea lor fiind lipsită de coerență în susținerea motivării tematicii. Distrugerea democrației, falsificarea sensurilor ei de către cei ce dețin forța puterii și manipulează masele de votanți, sunt aspecte centrale ale textului, trecute însă, în plan secund de regie. Replici ale scrierii inițiale insistă adeseori pe “vot” și manipulare, dar sunt eliminate prin “adaptarea” regizorului . Și amestecul de intenții vizuale exagerate ale regiei, duce la incoerența comunicării credibile a tematicii majore a textului. Suprarealismul, grotescul sau realismul, prin ilustrarea scenică a regizorului în fiecare din cele șase scene, sufocă substratul scrierii.


         Spațiul multifuncțional al Sălii Studio este folosit, doar ca o scenă apropiată de cea italiană. Reputatul scenograf Helmuth Sturmer propune o scenă goală, cu accente de atmosferă printr-o “ploaie” de obiecte și un ecran în fundal, necesar unor proiecții neinspirat compuse (video Cinty Ionescu). Decorul, ca și costumele Corinei Grămoșteanu, servesc docil solicitările regiei de a se trece cu ușurință, de la grotesc, la suprarealism sau absurd. Sârguincios se adaptează actorii conceptului regizoral, având de interpretat mai multe tipologii, mulți dintre dânșii. Richard Bovnoczki se detașează într-o singură apariție prin caracterizarea desăvârșită a unui individ cinic, persoană importantă din sfera celor cu “gulere albe”. Trei roluri revin lui Mugur Arvunescu și le definește tipologiile; este și părintele nemulțumit de societatea în care va fi ucis de copil, susține apoi, principii socialiste în dialog cu o musulmană, și în altă scenă apare în vecinul ce nu poate înțelege întrebarea care o frământă pe soția sa. În fiecare apariție evidențiază punctul forte al personajului. Același demers îl aplică și Oana Ștefănescu celor trei tipologii implicate în situațiile în care îl are drept partener pe Mugur Arvunescu. În finalul reprezentației, se remarcă Alina Berzunțeanu prin interpretarea mamei ce își ucide copilul. Trei tipologii revin și lui Mihai Smarandache și Silvian Vâlcu, iar actorii desenează esența fiecărui profil.

         “Contra democrației” rămâne un experiment fragil executat teatral, despre degradarea umană în care regizorul și-a dorit a fi mai presus de dramaturg și s-a ferit de substratul textului. A vrut să pună în față, doar esteticul vizual în defavoarea dramaticului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu