marți, 11 octombrie 2016

“SUNTEM ULTIMII 5” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala MICĂ)

O … STUPIDITATE
         Neplăcută surpriză oferă tânărul regizor Dragoș Alexandru Mușoiu după ce s-a afirmat cu succes la Naționalul din Craiova cu “Spargere” și la Teatrul de Comedie cu “Jocul de-a vacanța”, prin “Suntem ultimii 5” de Samuel Beckett, în cadrul celei de a treia ediții a proiectului generos “9G” (“Noua generație”).
    
     În foița program de sală, tânărul regizor specifică: “Pentru ca spectatorul să aibă toată libertatea de a citi și intrpreta după bunul plac și după posibilități ceea ce vede, a trebuit ca noi, echipa de creație, să ne abținem de la orice formă de interpretare și să ne concentrăm pe a da expresie fidelă scriiturii lui Beckett”. Se iscă însă, întrebarea, chiar și pentru cei care au avut curiozitatea de a îl studia pe Beckett – “Ce a vrut regizorul să comunice prin acest spectacol?”. Stupid, pagina programului de sală încearcă să lămurească întrebarea: “Se respectă cu o exactitate aproape absurdă indicațiile autorului, se adaugă 5 actori care funcționează cu minuțiozitatea acelor de ceasornic, se suprapune multă tehnică ajutător-iluzorie … și rezultă un spectacol îngrijorător de contemporan. (…) este vorba despre existența noastră de zi cu zi, intersectată cu … teatrul absurdului (…) este un spectacol puternic despre condiția umană (…)”!     
    Samuel Beckett (1906 – 1989), scriitor irlandez, se reține în dramaturgie drept creator al teatrului absurd. Cele cinci texte scurte alese de regizor se pot integra volumului intitulat de autor “Povestiri și texte fără vreun scop”, cum nici spectacolul nu are nici un scop, în ciuda precizărilor din foița program.
      
   Ca să ajungă în Sala Mică, spectatorii trebuie să parcurgă culoarul pe peretele căruia, în întuneric, regizorul proiectează imaginile agitate ale unor bule colorate; și sala e cufundată în întuneric, iar spectatorul își caută locul la lumina … telefonului mobil, dacă îi are, riscând să cadă pe scările din preajma gradenelor. Tot spectacolul este dominat de întuneric ca să lase loc efectelor video, aplicate de regizor la … “indicațiile autorului” cum anunță foița program. Instalația video: Eranio Petrușka și Daniel Bega rămâne totuși, inițiativa regiei, efectele fiind aplicate simplist, fără rost.  


  Regizorul Dragoș Alexandru Mușoiu optează pentru curentul la modă de inovație teatrală prin “instalații video”, practicat și de colegul regizor Bobi Pricop și uită că Samuel Beckett căruia dorește să îi respecte indicațiile “abținându-se de la orice formă de interpretare” (!!), nu descoperise “instalațiile video”. Efectele video înlocuiesc în reprezentație decorul, iar rostul scenografiei se rezumă la costumele imaginate de Andreea Simona Negrilă. Costumele sale se vor niște “haine” absurde în care personajele fără identitate par niște gândaci cu glugă sau îi final, niște gândaci rotofei, negri.
     
    Cele cinci texte ar avea și prin replicile rostite din off să prefațeze momentele de căutarea iubirii, revoltă sau în final, confruntarea membrilor unui triunghi al iubirii. O muzică stridentă ca difuzare și compoziție, anulează mereu posibila receptare a cuvintelor. Tinerii actori – Idris Clate, Ana Covalciuc, Șerban Gomoi, Sorina Ștefănescu și Vlad Udrescu nu au de interpretat tipologii sau personaje, sunt doar niște roboți care execută conștiincios indicațiile regiei, “inspirate” de cele ale lui Beckett. În prima scenă, de pildă, ei se mișcă agitat 15 minute (!!!) fără expresie, fără replică: în alte scene când mai au de rostit și replici, le turuie mecanic, iar în final amplifică turuiala. Dacă tema gândită de regizor ar fi fost lipsa de comunicare specifică realității, s-ar putea ca intențiile regizorale să fie o reușită pentru că spectacolul … nu comunică nimic, plictisește numai spectatorii, iar unii chiar pleacă din sală în timpul reprezentației. Viziunea regizorală vrea să respecte replica – “Să înțeleagă cine poate”, ce se petrece în fața sa în numele teatrului absurd!

       
 Teatrul absurd propune descoperirea a cât de absurde sunt multe din situațiile realității, cum specifica și Eugene Ionesco. În “Suntem ultimii 5” nu se reușește teatralizarea termenului “absurd” cu rezultat comico-tragic. Este numai o demonstrație de … stupiditate cu pretenție de respect pentru Samuel Becket, supus inovațiilor teatrale rezumate la o “instalație video”. Păcat de talentul regizorului afirmat cu alte prilejuri, ca și de cel al tinerilor actori deveniți roboții unei viziuni regizorale stupide care îngroapă tendințele teatrului absurd ce acum, în mileniul trei, nu mai este primit cu aplauze entuziaste de către public.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu