”MACBETH” - TEATRUL ODEON

 UN EXPERIMENT IRAȚIONAL ... DE IMPORT

De la legume prăpădite, importurile apar acum și în teatru. Sunt importuri de concept regizoral, cu scenografie – decor, costume, etc, aplicate actorilor noștri. Un import a fost și anul trecut la Naționalul bucureștean, ”Hedda Gabler” de la Schaubuhne din Berlin, în regia lui Thomas Ostermeier și echipa sa. ( Experimentul este comentat pe acest blog.) Acum, că tot se poartă Shakespeare în repertorii, Teatrul Odeon importă de la Comedie-Francaise din Paris, conceptul regizoral pentru ”Macbeth”. Motivul acestor importuri nu figurează nicăieri cu argumente convingătoare. Oare chiar, nu mai avem regizori și scenografi? Managerii teatrelor vor să le dea o lecție acestora prin importuri?

Italianca Silvia Costa este regizoarea lui ”Macbeth dupăShakespeare” și declară următoarele asupra viziunii sale -”Am ales să pun în prim-plan partea iraționalului, ca poibilitate de a pune în comunicare două lumi: lumea realității și cealaltă lume. (...) Modul meu de a regiza este foarte precis, nu las mult loc pentru improvizație, iar cuvintele sunt adesea însoțite de gesturi. Totul este scris și construit în forme. M-am bucurat foarte mult să lucrez cu trupa Teatrului Odeon, iar fiecare dintre actori și-a asumat rolul cu multă grijă și precizie, gândindu-și propia interpretare, făcând personajele să vibreze în felul lor.”

 Rezultatul este un spectacol ”irațional” pe linia teatrului vizual. ”Adaptarea” în ”traducerea colectivă a distribuției” franceze, oferă un text ”după” Shakespeare. Rămășițe din piesa bătrânului William se rezumă la o acțiune cu multe crime. Uciderile sunt în prim-plan, fără logică în motivare, în decorul propus de Silvia Costa și Michele Taborelli, costumele Camille Assaf. Schenografia e dominată de culorile negru, roșu și alb. În light design – Marco Giusti chipurile actorilor abia se zăresc, expresiile gestuale devin punct forte în caracterizarea personajelor. Aspectul general al reprezentației se aseamănă cu cel dintr-o carte pentru copii, unde povestea. în cazul de față a unor crime, e redată prin desene. 

Reprezentația debutează cu prezența pe scenă a unei femei într-o rochie roșie, cu părul blond ce îi acoperă fața. Spectatorii își caută locurile și apoi urmează câteva minute de așteptare să înceapă spectacolul. Pauzele plictisitoare apar mereu în spectacol pentru a departaja secvențe, ”forme” din acțiune. Femeia începe să își smulgă șuvițe din podoaba capilară, ea este lady Macbeth. 

Scenografia dominată de culori sumbre, indică apoi printr-o imensă coroană coborâtă de sus și manevrată în scenă că ne aflăm în fața ambiției cuplului Macbeth de a ocupa un tron regal. 

Decorul propune apoi, fațada unui palat, după ce Macbeth l-a ucis pe Duncan și a devenit rege. Imaginile acestui teatru vizual doresc să dea atmosferă acțiunii, dar sunt pleonastic aplicate. Costumele majoritar sunt negre, dar au căptușeală roșie. După crimă, Macbeth va purta o bluză roșie. Mereu se plasează simplist, elemente cu intenții metaforice. Macbeth, unealtă a soției, ucide și vine în scenă să își pună capul într-o găleată, când îl ridică, chipul e vopsit, cu ketchup bănuim, în roșu. Cum cuvintele nu mai au importanță în acest spectacol după Shakespeare, în altă scenă se dorește ilustrarea stării cuplului Macbeth care nu are copii. Macbeth așezat în ghenunchi în fața soției, se miorlăie ca un copilaș și ”mama” lady Macbeth îi dă un biscuite să tacă. O metaforă de imagine penibilă este și apariția lui Macduff îmbrăcat în alb ca un Dumnezeu, care își răzbună uciderea familiei și îl omoară pe ucigașul Macbeth.

Acest concept regizoral are pretenții de inovație teatrală pentru a demonstra că Shaespeare rămâne contemporanul nostru. Tema, mesajul emoțional sunt absente. Construcția coerentă a personajelor nu mai funcționează, când ”cuvintele sunt adesea însoțite de gesturi”. Despre substratul ”cuvintelor” scrise de Shakespeare, evident nu poate fi vorba. Personajele par niște păpuși, stângaci manevrate.

Distribuția cuprinde actori de prim rang ai Teatrului Odeon, dar talentul lor e anulat de conceptul regizoral ”foarte precis”. Apar și unele scevențe desprinse parcă dintr-un spectacol de estradă, cu rezultat ... râsul multor spectatori.

 Relațiile dintre personaje numai funcționează. Macbeth în interpretarea lui Mihai Smarandache sub bagheta regizoarei, pare compus din mai multe tipologii umane. Actorul încearcă să improvizeze chipuri în secvențele de prim plan ”irațional” ale regiei; când e un timid, când devine un copil răzghiat , când un tiran zgomotos. Mihai Smarandache, actor cu reale creații în alte spectacole, nu reușește să compună profilul complex al lui Macbeth. Cu aceiași situație dictată de regie se confruntă și Adrian Titieni distribuit în Duncan și Ioana Mărcoiu , lady Macbeth care este când o ucigașă rațional ambițioasă, când o femeie în delir. Viziunea regizorală distruge și rostul vrăjitoarelor imaginat de Shakespeare, iar interpreților le revin absurd mai multe roluri : Sabrina Iașchevici – Sora fatală, Asasin, Portarul, Vlad Bîrzanu – Sora fatală 1, Asasin 2, Mesagerul, Meda Victor - Sora fatală Asasin, Căpitanul. Cu ipostaze ”iraționale” se confruntă și Ioan Batinaș în Macduff, și Eduard Trifa în Banquo. Toți actorii devin victime acestui experiment de import.

Când spectacolul ”Macbeth” a expirat la Paris, e importat la noi, să ne uimească cu ”iraționalul” ambalaj atribuit astăzi, piesei scrisă cu multe semnificații în 1606 de Shakespeare, dar mereu actuale. 

”COMEDIA ERORILOR” - TEATRUL ”NOTTARA” / Sala ”Horia Lovinescu”

  HAZ DE NECAZ...

... sau prezentarea de CARACTERE UMANE în care regăsim ”erori” - defecte, gafe, opinii greșite, intenții de amăgire, chiar minciuni și manipulări. 

În 1594 se presupune că William Shakespeare ar fi scris prima sa comedie, cu acțiunea inspirată din comedia latinului Plaut - „Gemenii”. Cu harul său, Shakespeare amplifică subiectul și caracterizarea personajelor care devin tipologii universal valabile. Manifestările lor afectează întodeauna mersul firesc și adevărul moral al vieții. Acțiunea complicată are drept pretext, întâlnirea a patru gemeni – stpânii și slugile lor, după ce frații au fost despărțiți când s-au născut în urma unui naufragiu. 

Vin din Siracuza în Efes, Antifolus cu sluga sa Dromio, unde ... întâlnesc pe frații lor gemeni, Antifolus, căsătorit cu Adriana și sluga Dromio. ”Întâlnirea”” gemenilor stârnește o avalanșă de încurcături și conflicte.

Tânăra regizoare Sânziana Stoica redă teatral excelent acțiunea, în termeni moderni și subliniază pregnant tema centrală – Omul și caracterul său, cu bune și relele sale care pot afecta traiul, liniștea comunității. Publicul se va amuza copios, va aplauda multe scene, și va regăsi în personaje tipologii din preajmă și chiar ... pe sine. Regizoarea dezvoltă acțiunea într-o societate atemporală și analizează rostul Omului în confruntarea cu frământările existențiale. Comicul se transmite din situațiile dramatice absurde ivite mereu între oameni.

Spectacolul este ”îmbrăcat” de Valentin Vârlan, într-o scenografie originală, bogată în sensuri ; culoarea decorului și a costumele dau atmosfera solicitată de text. Locurile acțiuni sunt multiple, dar bine sugerate doar printr-un zid pe laterală și câteva forme, diverse geometric, distribuite în scenă. Fundalul e dominat de un cerc, împrumuntat parcă din emojiurile active pe online. Costumele stabilesc identitatea personajelor. Gemenii poartă costume prin care doar câteva accesori indică proveniența lor din Siracuza sau Efes. Scenografia sporește atractivitatea reprezentației.

Este o demonstrație pe deplin reușită de a ne atenționa că Shakespeare rămâne contemporanul nostru prin tema unei piese scrisă în mileniul trecut. Regizoarea Sânziana Stoican și scenograful Valentin Vârlan realizează o performanță a expresiei teatrale moderne, fără abuz de tehnologi actuale – proiecții, telefoane mobile, etc. Proiecțiile se rezumă la discrete imagini cu coloane ce sugerează lumea antică și rezolvă în final punerea față în față a gemenilor; cei din Siracuza sunt prezenți prin proiecții în cercul din fundal, cei din Efes pe scenă.

Greul comunicării credibile a temei acestei comedii rămâne interpretarea personajelor. Se știe că este mult mai dificil pentru actori să prezinte ceredibil personajele dntr-o comedie, decât pe cele dintr-o dramă. Comicul se transmite din trăirea sincer dramtică a situațiilor conflictuale. Actorii din distribuție reușesc șă cizeleze profilul personajelpr, mai pregnant nuanțat sau mai linear. Dromio din Siracuza, dar și cel din Efes este Tudor Cucu Dumitrescu și realizează exemplar diferențele de caracter dintre gemeni. Savuros compune cele două tipologi prin transformarea când într-un Dromio șmecher, când doar o slugă terorizată de stăpânul din Efes. Transformările sunt la nuanță compuse, nu numai prin expresii corporale. Actorul trăiește interior situațiile, relațiile dintre personaje dictate de conflicte. Nu îți vine a crede că personajele sunt interpretate de același actor. Lui Adrian Nicolae îi revine același demers al transformărilor rapide, când în autoritarul, dictatorul bărbat Antifolus din Efes, când sensibilul , delicatul îndrăgostit venit din Siracuza. Desenul diferit al personajelor este marcat gestual, prin ținută, 

Ana Radu definește pe Adriana, soția temperamentală a lui Antifolus din Efes; îi scoate în evidență cu efect comic impulsivitatea, dar omite în unele momente substratul replicii, în special în cele de relaționare directă cu publicul. Sora Adrianei, o naivă desprinsă parcă dintr-o lume poetică, Luciana, este apreciabil caracterzată de Raluca Gheorghiu. 

CRENGUȚA HARITON (Luci) și TUDOR CUCU DUMITRESCU (Dromio)

Admirabil implică pe servitoarea Luci din Efes în cavalcada încurcăturilor acțiunii, Crenguța Hariton. 

O serie de personaje din planul secund al acțiunii, dar argumente esențiale pentru tema piesei, prind credibil viață scenică prin actorii – Laura Vasiliu (Stareța Emilia), Alexandru Mike Gheorghiu (al doilea negustor), Mircea Teodorescu (Egeon), Rareș Andrei (Angelo), Alexandra Aga (Curtezana). Lor li se alătură Ionuț Grama și Ion Grosu în apariții în două sau trei personaje argument.

”Comedia erorilor” este un spectacol reușit pentru intenția de revigorare a valorilor clasice. Publicul se va amuza copios de povestea personajelor, marcată de eroarea comunicării, temă la mare preț și în scietatea noastră.