“ STRIGĂTE ȘI ȘOAPTE “ TEATRUL MAGHIAR DE STAT din CLUJ

1 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Spectacolul aparține secțiunii “FOCUS : Andrei Șerban – cehoviziuni “ și are drept pretext transpunerea scenică a filmul de referință “Strigăte și șoapte” de Ingmar Bergman.

O explicație a afilierii acestui titlu secțiunii, ar putea fi motivul comun al filmului cu piesa “Trei surori” de Cehov. Filmul și piesa lui Cehov, au drept personaje centrale trei surori, cu aspirații însă, diferite.

Andrei Șerban se manifestă mereu ca un căutător de noi formule teatrale. “Strigăte și șoapte”, un alt spectacol multipremiat de UNITER în 2010 – pentru cel mai bun spectacol, cea mai bună regie, cel mai bun actor în rol principal : Zsolt Bogdan – , îl apropie însă, în esență pe Andrei Șerban de “realismul magic”, specific stil al regretatului Liviu Ciulei. Regizorul își stăpânește intențiile de a inova viziuni teatrale cu orice preț și se îndreaptă ca noutate doar spre creația unui celebru regizor de film, Ingmar Bergman. Propune alături de Daniela Dima, o adaptare originală după scenariul filmului cu intenția de a arăta cum Bergman a pregătit și trecut pe peliculă povestea a trei surori, Agnes aflată pe patul de moarte , Karin și Maria care îi veghează sfârșitul alături de servitoarea Anna. Subiect aparent al unui scenariu pentru o telenovelă. Rezultatul este un spectacol cu o “viziune magică”, atent dezvoltată pentru a da coerența necesară convingerii și cuceririi publicului cultivat prin “teatrul adevărat”, tradițional realist. Nu este însă, un spectacol obișnuit al stilului respectiv, ci surprinzător prin ambalajul formelor de expresie, prin tratarea teatrală a scenariului unui film. Poate fi considerată o inovație apropierea de Ingmar Bergman, cu toate că spectatorul care nu a auzit de regizorul suedez, rămâne impresionant numai prin vizualizarea teatrală a destinului dramatic al celor patru personaje feminine. Montajul paralel al adaptării, arată pe de o parte, febra creației pregătirii filmului de către personajul Ingmar Bergman, căruia i se mai atribuie și rolul de actor în alte personaje - argument al situațiilor din scenariul, iar pe de altă parte, ilustrează teatral secvențe din film.

Spectatorii, puțini la număr pentru că spațiul neconvențional nu permite mai multe locuri, sunt poftiți într-un “antreu” , unde un podium e domint de scaunul regizorului Bergman, care îi și primește pentru a le preciza la ce vor asista , distribuind actrițele în cele patru personaje. Sunt conduși, și obligați să își protejeze încălțările cu pungi de plastic ca la un muzeu, și pătrund într-o sală roșie, simplă , publicul fiind așezat în paralel cu spațiul de joc. Decorul lui Carmencita Brojboiu le va captiva atenția. În roșul pasiunilor ce vor urma a fi relatate, este mobilat spațiul cu divrse obiecte, de la ceasuri la scaune, un pat, etc, și inteligent transformat, cu delicatețe, în diferite locuri ale posibilei case în care se află Agnes și vin surorile sale.

Costumele sunt rafinat elegante pe linia jocului dintre alb și negru. Din nou, Carmencita Brojboiu se dovedește o scenografă de valoare pentru orice proiect regizoral. Fără artificii de imagine , regizorul derulează ritmat acțiune pe diversele planuri solicitate de adaptare. În scenă se petrec fapte reale de viață, realist , cu fine accente metaforice , ce sprijină dramatismul situațiilor. Multe momente din acest “film teatral” taie respirația publicului ce lasă tăcere absolută interpretării “magice” a actorilor. De pildă, moartea lui Agnes după o lungă suferință, este concepută realist în amănunt semnificativ, cu o sensibilitate șocantă pentru stilul lui Andrei Șerban.

Evident că o astfel de viziune regizorală nu se putea înfăptui fără excelenta contribuție a actorilor. Fiind la o distanță minimă față de spectatori, interpreții dovedesc știința dozării și interiorizării “strigătelor și șoaptelor” disperării intime din diverse motive, ale fiecărui personaj. Suferința lui Agnes, rol dificil, Aniko Petho, o trăiește și o exprimă prin toate fibrele expresiei cu o deosebită sensibilitate. Se pliază admirabil pe solicitarea regiei, pe nuditatea cerută în momentul dramatic al pregătirii lui Agnes pentru înmormântare. Sora sa, Karin , aparent o persoană distantă, este interpretată de Emoke Kato cu măsură la nuanță și în momentele de reținere față de situația suferinței lui Agnes,dar și în cele de cădere în nefericirile personale care revoltă personajul. Frivolă și senzuală este Maria, dar și ea nefericită în viață, cu ingeniozitate prezentată de Imola Kezdi, care jonglează cu stările impuse de situațiile în care este implicat personajul. Excelentă este și Csilla Varga în Anna, slujnica atașată de Agnes, o femeie simplă, marcată și de moartea copilului său. O lecție de actorie desăvârșită oferă Zsolt Bogdan prin adaptarea rolului lui Bergman la personajele doctorului, preotului, soțului uneia și celelaltei surori. Trece surprinzător de la o mască de expresie la alta, și compune doar în apariții scurte, credibil , profilul personajelor. Actorii practică o interpretare filmică, reținută, dar trăită cu tensiune interioră, respectând solicitările impuse de spațiul neconvențional. S-au adaptat spațiului Zsolt Bogdan, Aniko Petho, Emoke Kato, Imola Kezdi, Csilla Varga, după ce au experimentat colaborarea cu Andrei Șerban și în “Unchiul Vania”.

“Strigăte și șoapte” rămâne pentru ambiția lui Andrei Șerban de a descoperi noi forme teatrale, un spectacol de referință al harului său incontestabil. Este un spectacol coerent, sincer și direct în comunicarea emoției, cu migală construit, chiar dacă mai apelează la unele momente forțat plasate, ca proiecția din final, cu scene din filmul suedez pentru a sublinia apropierea de Bergman.

P.S. Spectacolele programate de FNT, din aceiași zi, sunt specificate în comentariul de mai jos.

“ CALIGULA “ – TEATRUL NAȚIONAL “ MARIN SORESCU” din CRAIOVA

1 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Surprinzătoare poate fi această “traducere” scenică a piesei lui Albert Camus cu propunerea de a medita și răspunde la întrebările lansate pentru a îl privi altfel pe Caligula. Elementara informație din istorie pe care o are oricine despre Caligula se rezumă la dictatorul roman considerat un paranoic, Caius Iulius Germanicus de la începutul primului mileniu al erei noastre. Albert Camius, stâlpul existențialismului francez, afirmat și prin scrierea sa din tinerețe, “Caligula”, și-a ales drept “erou” pe împăratul roman. Alegerea servea crezului său filosofic de a lansa un concept tragic asupra existenței, utopic considerând că dobândirea libertății individuale presupune distanțarea de contextul social concret. Autorul a scris mai multe variante ale piesei, și în funcție de conceptul regizoral, Alice Georgescu a tradus subtil replica, a îmbinat variantele scrierii pentru a oferi un text mulat pe intențiile regizorului Laszlo Bocsardi, fără să maltrateze conținutul inițial de idei. Spectatorului i se prezintă astfel, un altfel de Caligula, mai profund în analiză, în care tema existențialismului prinde o altă față prin încercări de apropiere de contextul social.

Conceptul lui Laszlo Bocsardi iese din tiparele obișnuitilui – cel clasic sau al experimentelor șocante -, și propune un spectacol “rece”, fără transmiteri emoționale, ce lansează întrebări provocatoare, având drept sprijin în interpretarea lui Caligula, un actor cu imense posibilități de expresie, Sorin Leoveanu. Spectatorul poate rămâne chiar nedumerit în căutarea descoperirii răspunsurilor la întrebări, dacă este Caligula numai un scelerat sau o persoană cu inteligență diabolică, revoltată pe o lume meschină și profitoare, dacă este Caligula un sensibil căutător al sensurilor profunde ale existenței sau un nebun de geniu ?!

Regizorul scoate spectacolul din orice posibilă aluzie la perioada contemporană, și prezintă un om cu o personalitate specială, aflat la limita dintre demență și descoperirea adevărului existenței. Propunerea sa este pe muchie de cuțit , dificilă și riscantă în raport cu simplitatea textului. Reușește însă, ca spectacolul să fie instigator, să determine spectatorii de a îl urmării cu atenție pentru a găsi răspunsuri la manifestările lui Caligula.

Laszlo Bocsardi îmbracă viziunea sa regizorală într-o scenografie care îi servește excelent intențiile. Decorul creat de Jozsef Bartha pare să integreze și spectatorii așezați pe gradene într-un “spațiu de gheață”, marcat de panouri semitransparente, abil transformate tehnic apoi. în oglinzi, în care se reflectă spre final, Caligula și chiar cei din preajmă. Totul pare a se petrece într-un spațiu de gheață care a conservat jocul vieții și al morții susținut de un personaj ciudat. Admirabil este decorul, ca și costumele imaginate de Judith Dobre Kothay, atemporale, servind “jocul” dintre alb și negru, dintre extreme. Intervine culoarea doar în scena poeților. Urmând firul scrierii, regia subliniază evoluția lui Caligula. Intervine totuși, o dificultate în perceperea scopului regiei, fragila relaționare a personajului central cu celelalte personaje, participante la acțiunile lui Caligula. Pe umerii lui Sorin Leoveanu cade tot greul conceptului regizoral. Susține, de fapt, un recital însemnat. Actorul sugerează coerent cum Caligula își gândește fiecare manifestare și poartă tristețea interioară nu numai a celui care a pierdut dragostea prin moartea Drusillei, sora cu care avusese o iubire incestuoasă, ci și din cauza constatării meschinăriei profitorilor din preajmă. Visează poetic la “lună” ca simbol existențial ideal, iar crima o tratează cu firească normalitate pentru a atenționa că este o necesară acțiune de pedepsire. Actorul manipulează stările expresiei în funcție de situație și replică. Nebunia lui Caligula pare o manifestare firească, un joc dibaci lansat. Excelent se achită actorul de acest rol-capcană. Regizorul îl îndrumă în rostirea nuanțată a replicii, însoțită însă, de mult prea multe momente de pauză, la care ar fi fost de așteptat răspunsul prin gest, expresie al celor din jur. Tăcerile, pauzele duc la un ritm trenant al reprezentației. Uniform, fără o minimă intenție de personalizare sunt tratate celelalte personaje în interpretarea unora fiind distribuiți actori prețuiți ai Naționalului craiovean. Astfel, relațiile dintre personaje devin lineare. De pildă, speciala relație a lui Caligula cu tânărul Scipio căruia i-a ucis tatăl, dar între ei funcționează și o stranie relație de iubire, se spulberă, Vlad Popescu nu reșește să o susțină prin interpretarea sa palidă. Aceiași situație relațională între Caligula și iubita credincioasă, abandonată, Caesonia nu își găsește suport credibil în interpretarea Gabrielei Baciu. Opozantul filosof al lui Caligula, Cherea devine o palidă prezență chiar daca rolul este atribuit stimatului Ilie Gheorghe. N-au răspuns actorii convingător cerințelor regiei sau regizorul nu a reușit să deseneze scenic importanța personajelor ca argument pentru Caligula ?

O piesă cu tradiție în reprezentare , Laszlo Bocsardi o expune în esență, îi descoperă noi valențe printr-o tratare originală, provocatoare. Spectacolul suferă însă, de interpretări schematice în cazul unor personaje de referință pentru conflict.

P. S. Marți 1 noiembrie s-au mai prezentat în programul FNT “Purificare” (Teatrul Național “I.L.Caragiale”) și “Nevestele vesele din Windsor” (Teatrul Metropolis), spectacole comentate pe blog la data premierii, “9 grade la Paris” (Teatrul Act) și “Felii” (Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu), “Strigăte și șoapte” (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), asupra cărora vom reveni cu însemnările acestui jurnal de festival.

“ TV FOR DUMMIES – un spectacol pentru 100 de comenzi “ – TEATRUL NAȚIONAL “ VASILE ALECSANDRI “ din IAȘI

31 octombrie – FNT ( Ediția XXI )

Este unul din cele patru spectacole selectate în cadrul secțiunii “TEATRUL DE

MÂINE”. Tematica de actualitate propusă putea fi de mare interes, dar textul realizat de Mona Bozdog și Mihaela Michailov părea un reportaj școlărește conceput, cu o minimă documentare. Spectacolul se derula pe trei tronsoane, care mai de care mai stângaci construit dramatic și teatral.Regia : Ioana Păun. Primul ar fi fost cel concret al prezentării în trei spații de joc ( într'o scenografia școlărește desenată de Maria Pitea), în care locuiau vecinii dintr-un bloc. În centru, era o mamă (Haruna Condurache), o femeie activă, bănuim om de afaceri și fiica ei minoră, isteață (Karina Pop) care fuge de acasă și iscă un așa zis conflict. Vine o reporteriță (Ioana Lefter) , fușneață, de la o televiziune să se informeze despre caz de la vecini și firește, de la mamă. O vecină (Petronela Grigorescu) este o cață obsedată să fie luată în seamă și să apară pe micile ecrane, iar vecinul, un tânăr ciudat (Florin Caracala) vrea să speculeze situația și să își facă reclamă la “producțiile” sale de pe online.Reporterița încearcă să îi instige pentru a distorsiona informațiile, a le da nota de senzațional mult preferată de televiziuni. Cel de al doilea tronson poate fi considerat cel al televizoarelor, unul la vecină și altele ajunse monitoare prin transformarea, de pildă a ușii de la cuptorul aragazului, în casa mamei ; vecinul folosea laptopul, ca și mama, însă. Ultimul tronson încerca o relaționare și implicare a spectatorilor, fiecare fiind înzestrat la intrare cu … o telecomandă. Simplist expusă dramatic povestea vroia să arate cât de periculoasă este manipularea practicată de televiziune. Scenele cu reporterița ce transforma știrile erau penibile, cea de la început dintre mamă și fiică nu reușea să trateze convingător relația dintre cele două. Finalul cu reporterița supusă “pedepsirii” de către publicul ce răspundea prin telecomandă unui test cu conotații de violență, era ridicol. După o elementară verificare a așa zisei telecomenzi, se putea ușor constata de oricine că aceasta era un element de recuzită, o păcăleală în numele relației interactive cu spectatorii, taman într-un spectacol ce ambiționa să condamne manipularea și violența. Această “manipulare” în numele originalității teatrale, era jalnică. Regia nu s-a dovedit inspirată nici în selectarea cu semnificație a proiecțiilor video de pe monitoare pentru a le lua drept argumemt al tematicii. Actorii pot fi considerați victime ale unui astfel de text și ai regiei.

Acest spectacol nu se poate numi nici măcar un experiment, era o încropeală cu ambiții de a se apropia de o temă fierbinte a actualității. În aceeiași zonă tematică și a secțiunii “Teatrul de mâine” figura în FNT “Purificare” de la Teatrul Național “I.L.Caragiale” (un admirabil spectacol comentat pe blog), care ar putea fi o școală pentru realizatoarele cu pretenții ale reprezentației de la Iași.

Dacă “teatru de mâine” va arăta ca acest spectacol, are mari șanse să dispară !!

P.S. Luni 31 octombrie în FNT s-au mai prezentat “Unchiul Vania”(Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) , “Îngropați-mă pe după plintă” (Teatrul “Bulandra”), “Nevestele vesele din Windsor” (Teatrul Metropolis) și “Furtuna” (Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu”), spectacole memorabile comentate pe blog majoritatea la data premierei.

“ UNCHIUL VANIA “ – TEATRUL MAGHIAR DE STAT DIN CLUJ

30 OCTOMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Integrat secțiunii “FOCUS – Andrei Șerban Cehoviziuni”, spectacolul “Unchiul Vania” este multipremiat în 2007 la Gala UNITER (Premii pentru cel mai bun spectacol, pentru cea mai bună regie, pentru cel mai bun actor – Andras Hathazi, cât și Premiul criticilor de teatru din Ungaria penntru cel mai bun spectacol al stagiunii 2007 – 2008). După cum se vede este un spectacol care a rezistat mai multe stagiuni, stârnind interesul publicului. De ce, pare simplu de răspuns, pentru că regizorul Andrei Șerban, având alături o echipă de înaltă clasă de creatori - actori și scenograf -, a vrut să spargă convenția “clasică” de spectacol, să surprindă publicul și să apropie teatrul de film, fără să apeleze la moda mult uzitată a proiecțiilor. Viziunea regizorală propune urmărirea acțiunii din diverse spații de joc ca într-un posibil film, iar spectatorii se deplasează în mai multe locuri unde sunt așezate gradene. Desigur, prezentarea pe scena Teatrului Odeon nu oferea condițiile de la sediu, unde a fost conceput spectacolul. Căderea unui candelabru, folosirea noroiului într-o scenă și alte efecte spectaculoase inițiale despre care discutau cei care au vizionat spectacolul la Cluj, nu au mai fost posibile. S-a păstrat însă, cel al ploii din câteva momente. Andrei Șerban a amplificat în “Unchiul Vania”, prin mai multe efecte, metoda aplicată în memorabilul spectacol “Trilogia antică”, de a muta sediul acțiunii, schimbând unghiul de vizualizare al publicului. Numai că la antici, personajele erau arhietipuri și aveau un sprijin în personajul colectiv al corului, iar la Cehov profilul lor psihologic minuțios definit este adeseori incomodat prin aplicara acestei metode de punere în pagină scenică. Astfel tratată scenic piesa lui Cehov pierde din atmosfera – argument a conflictelor. Izolate fiind în diverse locuri, duc doar, la o lectură simplă a acțiunii, lipsită de subtilitatea contextului. Spectatorul e atras de nivelul primar al scrierii, de poveste și nu de bogăția sensurilor ei veșnic actuale.

Decorul este imaginat cu fantezie de Carmencita Brojboiu pentru a defini spațiile solicitate de diverse situații. Ca o cheie a înțelegerii convenției, publicul este întâmpinat la intrarea spre gradene de o măsuță cu un ceainic, semn că ar putea pătrunde în lumea uni conac tradițional. Costumele create de scenografă pe linie contemporană, susțin prin culoare și accesorii, tipologia personajelor. Meritele scenografiei se fac pe deplin simțite ca sprijin al conceptului regizoral. Nu aceleași aprecieri se pot spune despre ilustrația muzicală cu refrene italiene, forțat plasate în diverse momente.

Pentru primul act al reprezentației, regizorul propune o răsturnare a convenției obișnuite – publicul este așezat pe scenă , iar în sală, de la parter până la etaje, sunt repartizate personajele. Ideea este remarcabilă și lasă posibilitatea de a sugera că tot ceea se va petrece, cât și personajele, pot fi oricânt actuale, specifice oricărui spectator ce se așeza în sală la vizionarea altor spectacole. Drama lui Vania și Soniei, sclavi ai muncii, lipsiți de orice satisfacție și împliniri, cea a doctorului Astrov, marcat de eșecuri profesionale și nu numai, întâlnirea cu profesorul impostor Serebreakov și frumoasa lui soție, Elena, ce îi rămâne alături din interes, prezența lui Maman cea pretențioasă și aridă, sunt de fapt,toți, oameni cu probleme eterne, ca și spectatorul de astăzi. Personajele vor relaționa și se vor prezenta în diverse scene, unele memorabile, altele forțat aduse prin regie în preajma personajului. Pentru demersul conflictului și prezentarea personajelor, regizorul imaginează inspirat momentul tangoului susținut de Astrov cu Elena, care se recomandă de la început ca o femeie provocatoare, senzuală, cu Sonia, inhibată și îndrăgostită de doctor, cu Maman cea rigidă, cu dădaca, plină de viață. Viziunea regizorală dezvoltă pe Astrov ca personaj central, semnificativ, iar Zsolt Bogdan este excelent în acest rol. La nuanță descifrează stările personajului și execută fără a abandona starea momentului, riscante manifestări propuse de regie, apropiate de acrobație. În cazul său și al altor personaje, regia forțează exagerat mișcarea în dorința notei de spectaculozitate, inutilă în raport cu replica. Zsolt Bogdan prin interpretare, susține tristețea interioară permanentă a singuraticului personaj, vital însă, și îi dă o aură aparte. Excelent sunt definite în esență și personajele feminine, cărora nu le putem nominaliza interpretele, distribuția fiind dublă pentru orice rol și nu se specifica în 30 octombrie, cine joacă în acea seară. Ireproșabil este și Jozsef Biro în profesorul Serebreakov, “bolnavul închipuit”, omul încrezut în pretențiile sale de intelectual. Revenind la primul act de prezentarea personajelor, regia mai imaginează și o scenă pentru o posibilă caracterizare a lui Vania. Se sugerează exagerat și fără bază în scriere, că beția îl marchează, și Vania cade printre scaunele din sală, cu picioarele în sus. În Vania, Andras Hathazi realizează o adevărată creație, prin subtilitatea explicării destinului acestui om blând și sensibil, singuratic și muncitor, cu amărăciunea ascunsă în suflet de înfrângerile vieții. Menține cu atenție coerența caracterizării lui Vania, chiar și când se dă pauză și spectatorii părăsesc gradenele, iar personajul său stă trist, într-un unghi, e drept, mai puțin vizibil. Toți actorii din distribuție merită prețuire pentru interpretarea personajelor într-o formulă regizorală dificilă, pe care au asimilat-o cu credință și i-au sporit calitățile.

În următoarele acte, regia mută locurile acțiunii și firește și pe cele ale spectatorilor. Amplifică, dinamizează mișcarea prin numeroase efecte, majoritatea forțat aduse în ilustrarea teatrală. Atenția spectatorului se concentrează uneori, ca actorul să nu se accidenteze prin expunerea periculoasă a personajului și mai puțin e atras de situație și sensurile ei. Exagerat compune scenic regia și ilustrarea teatrală a pasiunilor, reduse la poftă erotică. Mai sunt plasate de regie, exagerat, și accente de limbaj. De exemplu cel cu replici în engleză în cazul Elenei, poate că în intenția de a actualiza personajul, engleza fiind o limbă la modă. Nici Maman nu este scutită de franțuzisme sau replici în germană, dar plasarea lor este apropiată de profilul personajului și epoca scrierii. Nu lipsesc nici sugestiile cu rost metaforic. Amintim doar de porumbeii din cuștile de pe perete din finalul reprezentației. Finalul spectacolului este simplu desenat scenic și cu tentă didactic moralizatoare. Subliniază tristețea existenței lui Vania și Sonia, afectați de neîmpliniri, peste care se lasă vălul negru al unei cortine pe ultimile replici ale celor rămași să muncească.

“Unchiul Vania” uimește publicul printr-o altfel de formulă de reprezentare ce rupe canoanele obișnuitului și prin interpretarea actorilor. Dar … spectacolul nu îi dă prilejul cunoașterii profunde a lui Cehov, ce pare doar autorul unui scenariu de telenovelă reușită, și nu îl provoacă la judecarea personală a faptelor și personajelor, cu mult miez interior expuse de dramaturg. Drumul regizoral, original și inventiv, simplifică din consistența, dramatismul și ironia scriiturii.

P.S. În această zi, duminică 30 octombrie, s-au mai prezentat în FNT “Cântăreața cheală & Lecția” de la Teatrul de Comedie, un spectacol remarcabil, comentat pe blog, din nou “Absolut”, “Emigranții” și “Povești călătoare – Capul Verde”, și a intrat în program, “Crazy stories in the city” de la Teatrul Mic.

“ TREI SURORI “ – TEATRUL NAȚIONAL din BUDAPESTA

29 OCTOMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Spectacolul aparține secțiunii “Invitați din străinătate”, dar completează și pe cea denumită “FOCUS : Andrei Șerban – Cehoviziuni” , ce include “Unchiul Vania” (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) și “Ivanov” (Teatrul “Bulandra”). Și “Trei surori” intră în căutările de originalitate ale regizorului Andrei Șerban prin încercarea de a descoperi și expune scenic noi posibile sensuri conținute în piesele alese.

După prima parte a reprezentației ce s-a petrecut în sala mare a Teatrului Național “I.L.Caragiale”, au rămas multe locuri goale. Unii spectatori au taxat conceptul regizoral și au pierdut partea a doua a spectacolului, unde Andrei Șerban, cel puțin în actul final, își schimba viziunea. Cum Cehov anunța că “Trei surori” ar fi o comedie, regizorul a încercat în prima parte, să se supună rigid acestei specificări. Sarcastic, a amplificat ridicolul idealului celor trei surori de a ajunge la Moscova unde speră că își vor împlini viața, ca și nimicnicia celor din preajmă, în special cea a colonelului Verșinin. Prin versiunea scenică (Andrei Șerban și Kinga Keszthelyi), prezența în prim plan a lui Verșinin vroia să anime în scop satiric, povestea familiei Prozorov – Olga, Mașa și Irina, fratele Andrey, soția sa Natașa. Versiunea scenică a rezumat simplist piesa, trădând constructul psihologic solid al lui Cehov, personajele devenind schematice, caricatural mișcate scenic. Un exemplu erau, de pildă și exercițiile de gimnastă ale Irinei ! Regizorul a mai încercat și o interacțiune a personajelor cu publicul. Rezumatul piesei a inclus și o serie de monologuri fade pe care personajele le rosteau către spectatorii luați drept parteneri. Se interpreta în special în prima parte, la “față de cortină”, cum se spune. Relațiile dintre personaje erau ignorate , tratate scenic neconvingător. Satira dorită de regizor folosea un decor simplist (Robert Menczel) ce se baza pe posibilitățile tehnice ale scenei și departaja mai multe planuri pentru acțiune, de la fosă până în profunzimea spațiului de joc. În prima parte se marca spațiul și printr-o miniscenă centrală. În partea a doua, tehnica scenei era folosită mai inspirat pentru a oferi un spectaculos cadru acțiunii. Costumele (Sandor Daroczi) indicau o lume contemporană.

Începutul spectacolului era incitant. Cele trei surori străpungeau cu chipurile lor o cortină roșie, provocatoare. Metoda se banaliza însă, pe parcurs, când era aplicată și altor personaje. În prima parte, după ridicarea cortinei, tratarea scenică lăsa senzația că personajele trăiesc la mahalaua unei provincii din care copilărește vor să evadeze. Viziunea regizorală detașează în acțiune și doi tineri cu comportament de clauni, în intenția de a spori satira șubredă logic. Nu sunt absente din concept nici accentele cu pretenții de sens metaforic. De pildă, jucăria oferită Irinei de ziua ei ori păpușile cuplului Micky Mause purtate triumfător de Natașa în numele copiilor pe care îi are cu Andrey Prozorov.

În partea a doua a spectacolului, viziunea regizorală trece de la satira forțată la tragicomedie și schimbă registrul expresiei teatrale. Plecarea garnizoanei lui Verșinin se petrece pe laturile ce îngrădesc ca într-un pătrat un spațiu imens, lăsând un gol, o groapă în centru, cu baloane de rămas bun. Toți se agită pe laturile respective în afara Natașei și amantului ei – o altă caricatură, care se plimbă printre baloane. Imaginile acestei părți din spectacol sunt impresionante, au consistență emoțională, personajele relaționează între ele, se uită comicul forțat de la început. Olga, Mașa și Irina devin alte tipologii caracteriale. Chiar și Verșinin își schimpă personalitatea. Actul final părea desprins din alt spectacol, nu prin sensul motivat de text al despărțirii, ci ca stil de expresie teatrală, coerent și convingător. Dramaticul se îmbina subtil cu comicul.

Actorii Teatrului Național din Budapesta s-au pliat pe cerințele regiei și s-au achitat conștiincios de solicitările viziunii lui Andrei Șerban. Fiecare realiza admirabil unele momente, în ciuda exagerărilor teatrale ale constructului situațiilor. Un exemplu era Dorottya Udvaros în Olga.

“Trei surori” rămâne un experiment practicat de Andrei Șerban în care în ultima parte a reprezentației, folosește scrierea ca argument pentru o “traducere” teatrală remarcabilă prin sens și comunicare emoțională. Punctul de vedere regizoral de a aplica demonstrativ satira în vizualizarea primei părți, fără suport în scriere, a dezavantajat spectacolul.

P.S. Sâmbătă , 29 octombrie s-au mai prezentat , din nou "Leonce și Lena", alături de "Însemnările unui necunoscut" (Teatrul "Bulandra"), un remarcabil spectacol comentat pe blog, "Povești călătoare - Capul Verde" (Teatro Meridional din Lisabona) , "Absolut" (Teatrul Act) și "Emigranții" (Teatrul Arca), un spectacol impresionant, regizat de actori și scenograf, comentat pe blog la data lansării.

“ LEONCE ȘI LENA “ – TEATRUL MAGHIAR DE STAT din CLUJ

28 OCTOMBRIE – FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU ( FNT )

Înaintea începerii reprezentației a fost citită o impresionantă scrisoare venită din America, unde este profesor, din partea regizorului Gabor Tompa , “In memoriam Liviu Ciulei”. Marele creator , arhitectul modernizării teatrului nostru prin stilul “realismului magic”, Liviu Ciulei de curând dispărut. În urmă cu 40 de ani, pe aceiași scenă a Teatrului “Bulandra”, ce a găzduiat reprezentația colegilor de la Cluj, regiza piesa lui Georg Buchner și oferea un memorabil spectacol , jucat vreme de zece ani.

“Leonce și Lena”, considerată o comedie romantică, rămâne opera de referință a lui Georg Buchner, stins din viață la doar 24 de ani , în 1837, și a înregistrat mai multe puneri în scenă, în diverse concepte regizorale. Regizorul Gabor Tompa a optat pentru o tratare vizuală de excepție, într-un ritm însă, egal, chiar tern , al acțiunii căutării iubirii de către cei doi tineri, Leonce și Lena, dintr-o lume a păpușilor cu pretenții nobiliare, în care doar prietenul Valerio pare un înțelept ce își permite să îi ironizeze rigiditatea. Comicul este purtat doar de amicul lui Leonce, care îl transformă discret în accente satirice. Excelent interpretează Gabor Viola acest personaj pentru care i s-a atribuit și premiul pentru cel mai bun rol secundar la Gala UNITER 2010. Speculează credibil intențiile regiei de a satiriza rigiditatea ce domină o lume fantastică a păpușilor din jur ușor manipulabile.

Uimește și cucerește admirabila scenografie datorată lui Carmencita Brojboiu ( nominalizată la premiile UNITER ) ce servește esența conceptului regizoral și Gabor Tompa o speculează spectaculos. Decorul pare o cameră părăsită, cu geamuri sparte. Fiecare însă, posibil spațiu al decorului este animat de regizor pentru o minuțioasă vizualizare argument al diferitelor momente ale piesei. Costumele prin introducerea unor peruci sofisticate, sugerează un trecut istoric din perioada modei lansată de Ludovic “Soare”. Toate personajele cu excepția lui Valerio și a regelui Peter din regatul Popo (Lorand Vata), par păpuși din acele vremuri trecute. Actorii s-au adaptat regiei și definesc constructul personajelor ca păpuși mecanice dintr-un muzeu al trecutului. Pot fi apreciați pentru această “adaptare” – Balazs Bodolai (Leonce), Eniko Gyorgy Jakab (Lena), Emoke Kato (Rosetta) și colegii lor cărora le revin partituri de plan secund (Csilla Varga, Jozsef Biro, Attila Orban, Sandor Keresztes, Ferenc Sinko, Ervin Szucs, Lehel Salat, Robert Laczko Vass, Szabolcs Ball, Alpar Fogarasi, Melinda Kantor), majoritatea alcătuind un “cor” al păpușirilor curții celor două regate de Popo și de Pipi.

Atmosfera acelei epoci istorice, dar cu trimiteri spre concretul prezentului se completează prin muzica fermecătoare a lui Vasile Șirli cu songuri rafinat integrate conceptului regizoral, dar și prin momente coregrafice delicat desenate de Florin Fieroiu. Plastic acest spectacol este captivant prin fantezia regizorului și a scenogragului Carmencita Brojboiu care au creat imagini incitante pentru a servi ideea că istoria unei iubirii reprezentată de Leonce și Lena, aparține unei alte lumi, apuse. Este un punct de vedere asupra acestei comedii romantice în care poezia sensibilă și universal valbilă a scriiturii, trece în planul doi, iar dragostea, motiv al acțiunii e ușor parodiată. Totul dă aparența în acest spectacol a unei poveși cu “A fost o dată ca niciodată …” o lume fantastică, sufocată de percepte ce rezumau dragostea numai la erotism, sugerat cu prudență prin unele efecte de imagine.

“Leonce și Lena” aparține secțiunii din festival “Spectacole tematice”.

P.S. Deschiderea oficială a FNT s-a petrecut cu “Trei surori” de Cehov, spectacol invitat de peste hotare de la Teatrul Național din Budapesta, în regia lui Andrei Șerban. La secțiunea “Spectacole tematice” s-au mai prezentat “Mountainbikerii” de Volker Schmidt în regia lui Radu Alexandru Nica (Teatrul German de Stat – Timișoara) și la “Dans în teatru” – “Crazy stories in the city” un spectacol de Arcadie Rusu, ne vizionate din motive obiective. Prima zi a festivalului s-a completat cu lansări de carte și alte manifestări.

FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU (FNT) – EDIȚIA XXI

UN EVENIMENT PENTRU VALORILE TEATRULUI NOSTRU

Debutează astăzi, Festivalul Național de Teatru (FNT) - 28 octombrie-6 noiembrie - , ajuns prin inițiativa UNITER și la insistența sa, la cea de a XXI-a ediție. Lansarea a fost prefațată de un “prolog” ce a animat Capitala - “La porțile teatrului”, commedie dell’Arte, susținut de activa trupă a Teatrului Masca, o instituție personalizată prin proiectele dezvoltate de Mihai Mălaimare. FNT este un eveniment care impune atenției bucureștenilor cele mai apreciate spectacole ale stagiunii 2010-2011. Și nu numai.

Fiecare ediție are prin regulament un selecționer unic care alege spectacolele, le distribuie pe secțiuni și alcătuiește astfel, programul FNT. Firește și selecționerul poate fi subiectiv ca orice om. La actuala ediție, selecționer este o personalitate din zona criticii de teatru, Alice Georgescu. După cum a structurat programul, dovedește o reținere a subiectivismului personal. A gândit un program echilibrat, inteligent conceput pe secțiuni, ferindu-se de excese în numele noutății estetice mult discutate și mai greu validate de public. A selectat din țară și Capitală aproximativ 30 de spectacole, cărora le-a atașat și pe cele invitate de peste hotare, în număr restrâns, în funcție de cerințele secțiunilor FNT și, firește, de condițiile financiare actuale. FNT rămâne totuși, un festival național, un rezumat al valorilor unei stagiuni și nu un prilej de comparație cu realizări de pe alte meridiane.

“Omul acest animal ciudat”, replica lui Cehov, a fost aleasă inspirat de selecționer drept motto al festivalului. Nu întâmplătoare este alegerea, deoarece selecția cuprinde și spectacole din 2010, “Anul Cehov”, când s-au aniversat 150 de ani de la nașterea sa. Selecționerul și-a concentrat atenția pe spectacolele unui regizor, personalitate internațională, Andrei Șerban, preocupat de opera lui Cehov. Astfel, a conceput secțiunea "FOCUS" cu spectacolele realizate de regizor la noi și peste hotare cu piesele dramaturgului universal, incluzând în selecție însă, și un alt spectacol apreciat care nu are legătură cu Cehov, ci doar cu personalitea regizorului. (Titlurile se pot afla din programul online al festivalului.)

O secțune bogată în propuneri este "SPECTACOLE TEMATICE", în care se reunesc, conform selecționerului, reprezentațiile considerate că au marcat cursul stagiunii. Cum teatrul caută mereu căi de inovație, de adaptare la receptorul mileniului trei, "DANS ÎN TEATRU" este o altă secțiune căreia îi urmează și "TEATRUL DE MÂINE", în care se intenționează stimularea tinerilor dornici de experimente teatrale în numele revitalizării expresiei scenice.

Ultima secțiune a programului – "ÎN PRIM-PLAN, ACTORUL" este o noutate binevenită pentru un festival, actorul fiind sufletul oricărui spectacol. Poate acestă secțiune la următoarele ediții, va deveni o permanență și se va dezvolta.

Programul mai cuprinde și alte manifestări, lansări de carte și dezbateri, precum "DIVANELE FNT" - întâlniri tematice cu regizori, scenografi și alți creatori. Sunt dezbateri care merită atenția iubitorilor scenei.

Actuala ediție a FNT vrea să dea un răspuns la “întrebările ce îl preocupă pe omul universal dintodeauna”. Să sperăm că va da prin spectacolele alese răspunsuri, și marele public, stăpânul absolut, va aprecia propunerile programului. Intențiile selecționerului sunt de a reuni reușitele și valorile stagiunii 2010-2011.

Propunem pe blog un jurnal parțial al acestui important festival, unele spectacole fiind comentate aici, la data lansării.

P.S. Programul FNT mai are și calitatea organizării, pentru ca același spectacol să poată fi urmărit în diferite zile, fără să se suprapună cu altele, atractive prin afiș.

Realizatorii FNT sunt selecționerul, alături de Uniunea Teatrală din România (UNITER) - cu o restrânsă, dar dibace echipă, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Primăria Municipiului București prin ArCuB și director executiv Aura Corbeanu , vicepreședinte UNITER.