“ INTEGRALA DE COMEDIE CARAGIALE “ – TEATRUL MUNICIPAL “ ARIEL “ din RÂMNICU VÂLCEA ( ministagiune la Teatrul de Comedie, Sala Studio )

În ianuarie 2012 , Teatrul de Comedie a lansat un proiect dedicat “Anului Caragiale” cu prilejul a o sută de ani de la dispariția sa și o sută șaizeci de la naștere, cu scopul de a invita în Capitală teatrele din țară cu spectacole deosebite dedicate operei marelui scriitor. Lansarea s-a înfăptuit cu o ministagiune a Teatrului Municipal “Ariel” din Râmnicu Vâlcea - “Integrala de Comedie Caragiale”- care a reunit și revitalizat spectacole realizate de-a lungul a numeroase stagiuni, cu piesele lui Caragiale : “O noapte furtunoasă” (premiera în 2002), “O scrisoare pierdută” (premiera în 2003),“D’ale carnavalului” și “Conu’ Leonida față cu reacțiunea” (premiera în 2007 ) . Prezentăm comentarii referitoare la fiecare spectacol în ordinea programării și vizionării lor în Sala Studio a Teatrului de Comedie.

“D’ALE CARNAVALULUI” – O SURPRIZĂ PLĂCUTĂ

Cel care vine să urmărească acest spectacol poate fi nedumerit când află că este programat “un carnaval” într-o sală studio dotată cu o scenă mică. Se poate întreba firește, unde și cum se va desfășura carnavalul celebru ?! Mai toți regizorii, în ultimul timp, apelează la spații vaste pentru montarea piesei, la scene specifice Operei. Regizorul Aurel Palade și scenografa Elena Cazlovschi va răspunde întrebării sale arătându-i că … “lumea este un continuu carnaval” chiar și în intimitatea personajelor care o populează. Constructul spectacolului îl va surprindre și fascina. Va descoperi zbuciumul unei lumi contemporane de la periferia societății, lumea de astăzi din apusa mahala vizată de Caragiale. Regizorul Aurel Palade respectă și nu “adaptează” piesa “D’ale carnavalului”, dă doar, un veșmânt original lecturii scenice pentru a sublinia că este și acum, după un secol, Caragiale un contemporan care condamnă prin satiră realitatea, indiferent de timp.

Elena Cazlovschi propune un decor ingenios introducerii în acțiune, printr-o prezentarea specială a frizeriei lui Nae Girimea. Spațiul are multe intrări, dominante fiind ușa centrală și cele două ferestre mari dinspre stradă. Este mobilat cu patru locuri, cu oglinzi pentru posibili clienți, dar și cu un scaun în centru, special luminat ca la un interogatoriu, de o veioză, necesar pentru pretenția lui Nae de a fi și … dentist ocazional. Pereții sunt decorați cu haz prin lozinci publicitare. Decorul oferă multiple posibilități de manevrarea mișcării scenice, “joacă” un rol important în spectacol și sprijină realizarea unor gaguri irezistibile comic. Decorul se va transforma la vedere și în sala carnavalului fără manevre tehnice deranjante. Va deveni un băruleț pentru participanții la balul de cartier, în fundal carnavalul desfășurându-se îndrăcit prin dansuri care vor invada și refugiul petrecăreților. Pe o scenă mică, isteria generală iscată și de conflictul dintre amorezi este excelent expusă teatral de regizor și scenografă. Luminile sunt cu dibăcie aplicate, în final vor interveni chiar și momente de întuneric, în conformitate cu solicitările scrierii. Costumele viu colorate, specifice pentru definirea fiecărui personaj, de la cele particulare până la cele de carnaval, antrenează umorul reprezentației.

La ediția a doua din 2006 a concursului COMEDIA ȚINE LA TINEri, spectacolul “SubUrbia” regizat de Aurel Palade a fost premiat cu oferta de a monta și un alt spectacol la Teatrul de Comedie. De atunci numele său nu s-a mai evidențiat. Rămâne inexplicabil cum “D’ale carnavalului” din 2007 de la Teatrul “Ariel”, nu a participat și obținut distincții meritate la numeroasele festivaluri din țară și chiar din Capitală. Viziunea sa regizorală propune un spectacol original, lipsit de artificii ostentative, inutil plasate, și vulgaritate, având un scop coerent impus, de a demonstra nebunia lumii de astăzi. Regizorul “traduce” scenic textul și subtextul său cu inventivitate , provoacă râsul spectatorilor. Lasă și un gând amar când constați nebunia pasiunilor amoroase și “distracția la maxim” a celor dintr-un segment social periferic, lipsit de șanse. Spectacolul este ritmat și savuros sub aspect comic. Ilustrația muzicală este bine aleasă, începând de la Jean Moscopol și ajungând la adaptarea producțiilor celor de la “Zece prăjini”. Viziunea regizorală ridică de fapt, cortina pentru a prezenta nebunia interioară a unor indivizi manipulați și dominați de pofte erotice și distracții deșanțate, cu o existență aridă. Regizorul nu face trimiteri forțate spre realitatea zilelor noastre , ci doar o sugerează provocator. Numele tânărului regizor Aurel Palade trebuie reținut pentru că personalitatea sa creatoare promite a se impune și în alte proiecte.

Un merit important îl dovedește regizorul și prin alegerea și îndrumarea distribuției ; de la actori, la grupul participant la carnaval, nimeni nu distonează. Replica lui Caragiale este rostită convingător de fiecare actor, cu atenție pentru a respecta profilul personajului care îi revine. De pildă, remarcabil este Dan Constantin în Iancu Pampon, care dezvoltă cu finețe și haz , personalitatea personajului și îi dă un alt profil decât cele cunoscute din alte reprezentări. Cătălina Sima propune cu farmec o Didină naivă și prostovană. Catindatul lui Roger Codoi prinde viață prin expresia amuzantă impusă de actor. Un “bărbat fatal”, autoritar și șmecher este Nae Girimea, prin interpretarea cu haz a actorului Liviu Cheloiu. Temperament aplicat motivat Miței, demonstrează Mihaela Mihai. Se adaptează solicitărilor regiei , urmărind sensurile replicii, Gabriel Popescu în Crăcănel și Alin Păiuș în Iordache. Corectitudine în scurte apariții dovedesc Alin Holcă în Ipistatul, Ionuț Mocanu în Chelnerul, ca și cei din “echipa” carnavalului care dansează , se mișcă în scenă ireproșabil – Camelia Constantin, Emil Șerban, Marius Firescu, Olimpia Deaconescu, Mădălina Floroaica și elevii clasei de actorie “Ariel jr”.

“D’ale carnavalului” este un spectacol conceput cu originalitate, cu vervă și umor, în scopul de a arăta că I.L.Caragiale rămâne contemporanul nostru. Descoperirea unui regizor capabil de tratări teatrale novatoare, a unei scenografe speciale și a unei echipe de actori sincer dăruiți conceptului regizoral, este o mare bucurie pentru orice spectator.

“ O NOAPTE FURTUNOASĂ “ – LECTURĂ SCENICĂ SUPERFICIALĂ

Din păcate, acest spectacol urma calea unei lecturi scenice simpliste, chiar învechite ca aplicație teatrală. Jocul actorilor era împins la marginea scenei Sălii Studio, cu fața către public, și replica era recitată exterior de actori , iar personajele nu intrau astfel, în relație. Perceperea comicului situațiilor era aproape inexistentă. Râsul spectatorilor intervenea destul de rar, mai ales în momentele de pretinsă originalitate, vulgar tratate scenic.

Doina Migleczi și-a asumat rolul de regizor, ca și pe cel de scenograf. Decorul aglomera haotic pe scenă și chiar într-o parte pătrundeau spre sală, niște așa zise schele cu o funcționalitate inexpresivă, ce îngreunau și mișcarea scenică a actorilor. În prim-plan, printre schele, domina scena un WC cu o inimioară decupată pe ușă. Spectacolul a fost conceput în 2002, dar și înainte, ca și după acest an, ideea cu un WC în decorul piesei, a fost mereu aplicată, de diferiți regizori pentru folosirea de către diverse personaje. În cazul de față, regia îl trimite la WC pe Dumitrache, când Ipingescu și … Nae, citesc “Vocea Patriotului Naționale”. Regia a intervenit și prin o “adaptare” forțată asupra piesei, de pildă, l-a transformat pe Nae Ipingescu în două personaje ! Nu trebuie să mire pe nimeni această invenție, că de curând, un cunoscut regizor, a multiplicat-o pe Didina din “D’ale carnvalului”, în trei personaje ! Costumele scenografei încercau să respecte specificul unei epoci apropiate de data scrierii, dar erau majoritatea, ostentativ desenate în dorința de a fi comice. Exemple sunt cele ale lui Dumitrache, Chiriac, Veta sau Spiridon. “Adaptarea” cu scop de originalitate pentru regie, intervenea și în celebra scenă dintre Veta și Chiriac, când bărbatul amenință cu sinuciderea din amor. “Spanga” era înlocuită cu … ștreangul unei posibile spânzurări. De ce ? Pentru a fi comice destăinuirile disperate ale Vetei adresate lui Chiriac, rostite însă, cu fața spre public și trăgând de ștreangul amantului. Julliet Attoh (Veta) și Gabriel Popescu (Chiriac) erau conduși regizoral de parcă ar fi recitat replici dintr-o tragedie antică ! Exagerarea rostirii și gesturilor anula subtextul comic. Regia apela la efecte exterioare de imagine teatrală, lipsite de o elementară motivare prin situații și personaje. Un alt exemplu poate fi , scena dintre Veta și Rică Venturiano (Ionuț Mocanu). “Junele” făcea declarații de dragoste, ținând tandru în brațe … un picior al Vetei, în vreme ce aceasta sta pe burtă pe o masă ! Lipsa de coordonare regizorală coerentă pentru prezentarea scenică a tipologiilor realizate de Caragiale și relațiilor dintre ele, s-a făcut pe deplin simțită în interpretarea actorilor. Jucau în tonalități false, personajele deveneau scheme. Alin Păiuș prezenta în Jupân Dumitrache Titircă Inimă Rea, o caricatură stridentă; neinspirat distribuit în Chiriac era Gabriel Popescu, și personajul devenea un june prim de telenovelă ; o caricatură fără haz era Rică Venturiano prin Ionuț Mocanu; un Spiridon fragil caracterizat era atribuit Mădălinei Floroaica. Se detașau prin încercările de a da credibilitate relațiilor cu partenerii, Cătălina Sima în Zița și Roger Codoi în Ipingescu. O romantică minorosiță care își ascunde ambițiile, devenea Zița prin jocul nuanțat al actriței pentru a sugera comicul situațiilor. Activ se implica în relații Roger Codoi care comenta prin expresii diverse, momentele comice.

Spectacolul “O noapte furtunoasă” era un rezumat stângaci al piesei, dedicat parcă elevilor care nu citesc pe Caragiale, dar trebuie să cunoască primar subiectul pentru testele aplicate la școală.

“ CONU’ LEONIDA FAȚĂ CU REACȚIUNEA “ – “ INOVAȚII “ FĂRĂ ROST

Anunța posibilitatea unui spectacol demn de interes, cu un decor realist, în amănunt compus ca sens, de scenografa Doina Migleczi. Efimița, ca o harnică gospodină, călca rufe albe cu un fier de pe timpuri în care ardeau cărbuni. Costumele serveau profilul personajelor.

Când a început însă, derularea dialogului savuros dintre Efimița (Camelia Constantin) și Leonida (Dan Constantin) s-a constatat că regizoarea Doina Migleczi intenționează o citire scenică “originală” prin ilustrații teatrale ce anulau seva replicii. Leonida era spălat pe picioare de harnica sa consoartă într-un lighean în care punea sare, ca mai târziu, în aceiași apă să încerce a își spăla părțile intime, Efimița ! Când “stenahoria” pune stăpânire pe Efimița era ridicată pe umeri de Leonida ca la circ ! Safta, când intervine, vorbește … țigănește ! Finalul confuz arata posibila încercare de a se spânzura a lui Leonida, cu ștreangul lui …Chiriac din spectacolul anterior ! Sunt doar câteva momente din suita “inovațiilor” regizorale care stânjeneau capacitățile actorilor de a construi coerent personajele. Dan Constantin putea fi un remarcabil Leonida. Sugera cu finețe și umor, ridicolul celui ce se crede atoateștiutor, captivat și influențat de lectura ziarelor. Artificiile regizorale nu îi dădeau însă, posibilitatea de a dezvolta personajul și susține închegat relația cu partenera. La rândul său și Camelia Constantin era afectată de drumul regizoral al tratării Efimiței. Actrița reușea adeseori să prezinte cu haz, admirabil, portretul Efimiței, o gospodină prostovană, modestă, supus cu respect soțului și atrasă de priceperea sa “culturală”. În scenele de isterie cauzate de “zavera” din stradă, Efimița devenea alt personaj, prin exagerări de expresie. Mădălina Floroaica prezenta pe Safta ca o țigăncușă șmecheră. Interpretarea sa era corectă, numai că Safta apărea ca un rol dintr-un spectacol de estradă și nu mai avea nicio lecătură cu scrierea lui Caragiale.

Dacă viziunea regizorală funcționa cu o raportare atentă la text și nu ambiționa să îl ilustreze mai presus de sensurile sale, actorii aveau șansa de a realiza roluri de referință pentru biografia artistică personală. Păcat de piesă și de interpreți !

“ O SCRISOARE PIERDUTĂ “ – UN SPECTACOL FĂRĂ SARE ȘI PIPER

Spectacolul, conceput în 2003, era banal “tradus” scenic și cu o distribuție în majoritatea rolurilor neinspirat aleasă și condusă. Cum istoria se repetă, esența circului politic surprinsă de Caragiale în 1884 , astăzi, în alte veșminte, îl urmărești stând comod în fața televizorului. Rămâne importantă definirea personajelor și intereselor ce le duc la conflicte , strălucit întreprinse de Caragiale. Radiografia sa, a unei societăți marcată de pofta puterii politice, este valabilă și astăzi. Nu este nevoie să pliezi personajele lui Caragiale pe imagini reale din realitatea curentă, în numele actualizării piesei, ci doar să le arăți credibil tipologiile periculoase și viciile. Regizoarea , scenografa, Doina Migleczi nu a apelat la actualizare, a urmărit numai simplist firul acțiunii plasate în secolul XIX , dar fără să-i exploateze sensul major dictat de dramaturg.

Scenografia sa oferea o imagine vizuală modestă. Dacă în primele acte decorul era onest, în actul trei al întâlnirii electorale, aspectul general nefuncțional nu sprijinea situația. Două tribune decorate cu tricolorul și niște scaune ca într-o sală de cinematograf sau teatru plasate lateral, nu sugerau atmosfera solicitată și descrisă de autor. În actul patru, se prezenta o grădină exagerat desenată, unde era plasată în centru colivia cu un papagal agitat, adusă de Agamiță. Urma o inutilă pauză ca finalul aplauzelor să se petreacă pe o scenă goală, având în fundal un tricolor imens , în fața căruia se alinia cu spatele la public figurația electorală, personajele centrale venind la rampă. Dorința metaforică de sublinierea moralei tematicii acțiunii era falsă. Costumele oscilau prin desen între moda din trecut (Trahanache) și cea prezentă (Tipătescu), și nu imprimau convingător vizualizarea personajelor.

Regia Doinei Migleczi povestea superficial acțiunea și ignora argumentul fundamental – personajele, lăsând interpretarea lor la voia întâmplării, ignorând relațiile solicitate ca bază a conflictelor. Zița, singurul personaj feminin, punct forte al conflictului, era tratată ca un … figurant al acțiunii. Tânăra actriță, Aida Economu dovedea calități, dar nu era îndrumată să le investească pentru a caracteriza personajul. Viziunea regizorală urmărea să îl plaseze în centrul conflictului pe Cațavencu prin interpretarea lui Gabriel Popescu. Prezent în majoritatea spectacolelor ministagiunii Teatrului “Ariel”, Gabriel Popescu arătă tendința spre manierism în interprtarea cu aceleași expresii și gesturi pentru personajele atribuite. Caricaturiza pe Cațavencu și determina ca acesta să fie doar un individ plin de ifose, fără suportul expus al ambițiilor de a parveni politic, părea numai un excroc minor. Agamiță, prin îndrumarea regizorală și interpretarea lui Alin Păiuș, era o altă caricatură lipsită însă, de sens. Toată biografia “argument” pentru obținerea mandatului ca politician, nu primea importanța solicitată de text. Pristanda era tatat schematic de Alin Holcă. Demonstra capacități deosebite de a se adapta chiar unei viziuni regizorale inconsistente, din nou, Dan Constantin în Zaharia Trahanache. Oferea un altfel de Trahanache, cu inteligență diabolică, cunoscător al situațiilor pe care le manevra în interes propiu. Un Farfuridi convingător ca linie generală, prezenta Ionuț Mocanu, chiar dacă nu își găsea sprijinul necesar în partenerul Brânzovenescu, interpretat de Marius Firescu. Se apropia de caracterizarea convingătoare a prefectului Tipătescu, speculând datele esențiale ale tipologiei personajului, Liviu Cheloiu. Regia nu îi implica însă, relațional cu partenerii. Roger Codoi desena simplist, dar cu haz, inventiv, turmentarea cetățeanului ; regia nu îi sublinia însă, importanța ca alegător manevrat de mai marii puterii. În intenția de originalitate, regia transforma personajul “un fecior” într-un “valet” în frac, un rol lipsit de replică, dar forțat prin expresie să fie comentatorul mut al subiectului. Valetul Mădălinei Floroaica trăgea sârguincios mereu cortina sugerând prin expresie că situațiile sunt grave. Realiza o figurație corectă, dar fără sens aplicată piesei.

Spectacolul transforma plictisitor “O scrisoare pierdută” într-o povestea de amor ce stârnește conflicte într-o lume confuză, absent fiind taman, miezul satiric, provocarea la judecarea situației societății în care pofta puterii politice personale îi dictează drumul. Elevii obligați să învețe la școală opera lui Caragiale, prin acest spectacol nu pot fi convinși de valoarea sa.

CONCLUZII GENERALE

Inițiativa proiectului Teatrului de Comedie și lansarea sa prin o ministagiune, “Integrala de Comedie Caragiale”, înfăptuită de Teatrul Municipal “Ariel” din Râmnicu Vâlcea, merită aprecieri deosebite. “Anul Caragiale” începe să prindă contur prin manageri inspirați și pricepuți în domeniu, precum George Mihăiță și Doina Migleczi, directorii celor două instituții.

Teatrul “Ariel” a demonstrat prin cele patru spectacole, că deține o trupă de actori deosebită, capabilă de interpretări remarcabile, dacă au și sprijin regizoral. Din nou, s-a făcut însă, simțită criza actuală a regiei noastre. În ciuda situației financiare de astăzi dificile, așteptăm ca acest teatru să implice în realizarea spectacolelor incluse în repertoriu, regizori profesionișt, tineri sau cu experiență, capabili să valorifice potențialul artistic al colectivului.

“Integrala de Comedie Caragiale” rămâne un eveniment cultural, chiar dacă nu toate spectacolele prin fragilitatea regiei sau scenografiei, nu dovedeau calități remarcabile. Erau proiecte repertoriale demne de stimă, cu actori, ca și un regizor, profesioniști de înaltă clasă.

“ CAPRA CU TREI IEZI “ – TEATRUL ACT

UN SPECTACOL SURPRIZĂ , CAPTIVANT

Toată lumea cunoaște povestea “Caprei cu trei iezi” a lui Ion Creangă, din copilărie. Iată însă, că regizorul Alexandru Dabija îi descoperă noi tâlcuri specifice mentalității realității în care trăim, dovedind că și clasicul povestitor Creangă rămâne contemporanul nostru.

“Adaptarea” teatrală a poveștii întreprinsă de regizor, alege drumul unui ingenios … “studiu gastronomic”. Pentru spectatorii care au trăit timpurile de tristă amintire când “gastronomia” era de neconceput, dar și pentru tinerii de astăzi, interesați de rafinamente gastronomice, ambalajul spectacolului e cuceritor și trimite spre judecăți interioare. De când intră în sală, publicul este amețit de mirosuri și salivează inconștient. În finalul reprezentației, va primi … colivă de la praznicul caprei gospodine pentru iezii ei mâncați de lup. A pregătit bucate tradiționale pentru … spectacolul care să îl atragă pe Nașul-Lup, ce își va da obșteșcul sfârșit prin consumarea lor. Tâlcul general al viziunii regizorale este explicativ ales prin metoda teatală, aplicată parțial cândva și de curente teatrale trecute.

Laitmotivul conceptului regizoral devine scurtul prolog lansat de … iedul Costică, devenit un song mereu repetat, “Cu trei iezi cucuieți … “, parola mamei-căpriță (Emilia Dobrin) pentru a i se deschide ușa când vine acasă. “Songul” e inspirat sonor din folclorul nostru prin ritmul amintind de un bocet. Iezii, Costică (Constantin Drăgănescu) și Florică (Florin Dobrovici), victimele lupului, apar ca evocări explicative la praznicul inițiat de mamă, ca argument al prostiei lor. Nu pot gusta bucatele apetisante pentru că … prostia se plătește ! Nașul-Lup, cel care a distrus niște vieți, e invitat în capul mesei unei gospodării țărănești să servească la praznic bucatele ce fierb în spatele său sau sunt aduse din cămară. Poftele sale, dar și ale publicului, sunt stimulate prin comunicarea rețetelor după care s-au pregătit bucatele. Piftie de cocoș, borș de pui, sărmăluțe, etc ! Nașul-Lup (Andi Vasluianu) cade în plasa acestor oferte de minunății culinare … tradiționale. Manevrează pedepsirea răului personaj, înveșmântați în negru, fără ostentație, mama și iedul cel mic, salvat din ghearele lupului, Mihai (Mihai Calotă). Cu fină ironie, ca sugestie spre lumea actuală, regizorul nominalizează … iezii cu prenumele actorilor. În scena finală, când Nașul-Lup e răpus, regizorul apelează și la o punctare sonoră prin tigaia care prăjește ceva pe aragaz și sfârâie obsesiv. Lecturii teatrale a povești lui Creangă, regizorul Alexandru Dabija i-a găsit o formulă originală de excepție, iar de inventivitatea sa se poate bucura orice spectator, chiar și cel suspicios că vine la o poveste știută din copilărie.

Cei cinci actori distribuiți se pliază remarcabil proiectului regizoral. Gândesc personaje cu trimitere spre actualitate. Durerile unei mame, dar și nemulțumirile sale interioare față de comportamentul naiv al copiilor care i-au dus la pierzanie , le prezintă cu dibăcie, prin fine expresii, Emilia Dobrin. Surprindre cu zâmbet perfid pe buze personajul său, mamă îndurerată, provoctoare în scopul de îmbuibarea dușmanului care i-a distrus familia,dar nu ca o răzbunare personală. Rol cu sensuri majore înfăptuit fără reproș de Emilia Dobrin. Un individ aparent normal, pare Nașul, Lupul care își ascunde colții, pe care Andi Vasluianu îl definește cu abilitate. Falsa normalitate a acestui personaj periculos, actorul o sugerează excelent. Autoritarul … ied care va plăti pentru faptele sale , individul trist, plin de sine, și înfrânt în ambiții, este definit la amănunt de Constantin Drăgănescu . Un farmec credibil aparte dă Florin Dobrovici pentru încăpățânatul prostovan plin de ifose, în celălalt … ied mâncat de lup pentru naivitatea sa. Trist și hotărât prin acțiuni logic motivate interior, apare … iedul salvat, în interpretarea reușită a lui Mihai Calotă. Nu trebuie uitat că actorii joacă în imediata apropiere a spectatorilor, care ușor pot sesiza măsura credibilității interpretării. Actorii jonglează admirabil cu accente comice și dramatice pe muchia de cuțit a unei povești, ce ni s-a părut cândva, aparent banale. Nu concep personajele pentru un spectacol dedicat copiilor.

“Capra cu trei iezi” rămâne un spectacol-experiment reușit al intenției de inovație teatrală , de a da un aspect nou teatrului pe o scriere arhicunoscută, cu un scop precis de trimitere emoțională spre actualitatea noastră . Surprinzător, este o comedie, dar cu un gust amar. Acest spectacol original trebuie vizionat !

“ GRĂDINILE GROAZEI “ – TEATRUL ODEON (Sala Studio )

O POVESTE ABSURDĂ CU NEBUNI ?

Întâlnim mereu precizarea “un spectacol de …”. În cazul de față este “un spectacol de Mariana Cămărășan & Alexandra Penciuc”, al unui cuplu se înțelege că ar fi autor al regiei, scenografiei, ilustrației muzicale, și chiar al unei posibile “adaptări”, aspecte creatoare importante care trebuiau obligatoriu să fie specificate în programul de sală.

“Grădinile groazei” aparține dramaturgului german Daniel Call care din 1992 a câștigat apreciere prin scrierile sale. Nu merge pe panta absurdului și este apropiat tendințelor expresionismului german. Pentru a înțelege sensurile comunicării spectacolului, obligatoriu trebuie să te îndrepți spre textul original cu pricepere tradus de Victor Scoradeț, a cărui “adaptare” operează însă, amputări ce îi distrug sensurile culturale.

Când intri în Sala Studio unde se petrece reprezentația, poți fi uimit, că în sfârșit, se folosesc posibilitățile de folosirea spațiului de joc, ce poate fi neconvențional. O punte traversează sala, spectatorii fiind așezați de o parte și alta a ei. Numai că atunci când se derulează acțiunea, spectatorii sunt obstrucționați pentru urmărirea jocului actorilor, mult prea sus întreprinsă pe acea punte, și constată că decorul este doar un artificiu derizoriu. Le vezi mai mult picioarele, decât expresia. Dirijarea mișcării scenice este haotică și multe scene aiurea plasate, nu pot fi receptate, dacă nu ești plasat eventual în centru sălii. Apelând la acest decor, realizatoarele au ignorat ce presupune un spațiu neconvențional. Surprinzător, multe replici nu se înțeleg, fiind rostite cu un așa zis firesc bâlbâit ori cu strigăte isterice. Peste toate mai intervin și accentele ilustrării sonore, să îi spunem “muzicale” , stridente, penibil alese și manevrate, ce acoperă adeseori replica. Ambalajul vizual al scenografiei, de la decor și chiar la costume, până la coordonarea interpretării, te poate duce cu gândul la intențiile suprarealismului, numai că piesa este realistă prin scriere. Acțiunea e simplă. Două cupluri – Sonni Esser (Ioana Flora) și Sigi (Ioan Batinaș), alătiri de fratele lui Sigi, Friedo (Marius Damian) și soția sa, Frieda (Antoaneta Zaharia), au, să le spunem case de vacanță, în imediată apropiere. Firește vor intra în conflict. Dramaturgul prezintă ireproșabil aceste personaje, mici burghezi ca poziție socială, fiecare cu preocupări diverse. Sigi este obsedat de chimie și caută combinații inventiv absurde din elemente diverse. Soția sa deține un boutique, are pretenții snoabe și e falsă în comunicare cu cei din preajmă. Friedo, un electrician simplu are o soție care studiază la o “școală populară” istoria lui Hitler pe care o comentează cu pretenții fals culturale. Cuplurile se dovedesc a fi incompatibile în a comunica între ele, temă excelent exploatată de dramaturg pentru a avertiza asupra alienării unei lumi prin imposibilitatea de a relaționa a indivizilor săi. Remarcabil construiește autorul tipologic personajele ajunse conflictual la paroxism. Adaptarea textului, regia, scenografia, ilustrația sonoră, uită de esența piesei și încearcă o relatare scenică absurdă a scrierii, împinsă spre grotesc. Alienarea propusă de dramaturg, motivată prin efectul produs prin manipularea televiziunii și incultură, e tratată teatral cu intenția simplistă de a prezenta o lume de nebuni, chiar de bolnavi psihic. Superficiala tratare a conflictului, distruge sensurile profunde ale scrierii. Personajele lui Daniel Call, devin astfel, niște nebuni dintr-un ospiciu, și nu indivizi afectați de incompabilitatea personală de a comunica, de a se exprima motivat cultural, care ajung în pragul nebuniei. Un astfel de spectacol nu poate captiva ca mesaj prin întâlnirea cu bolnavi psihic, fără a seiza judecarea argumentării cauzei care îi conduc la gesturi extreme, chiar la crimă. Acest “spectacol de Mariana Cămărășan & Alexandra Penciuc” distruge piesa aleasă și timp de două ceasuri și ceva, plictisește prin stridențele sale de a ilustra absurd un conflict uman de mare gravitate pentru starea societății actuale.

Actorii sunt dirijați pe drumul interpretării exterioare, exagerate în raport cu situațiile în care se implică personajele lor. Toți sunt actori stimați, supuși unui concept regizoral ce ignoră sensurile textului. Personajele lor nu mai au forță de convingere asupra dramelor personale care le macină existența. Sunt salvate în unele momente prin sugestia interpretării de către Antoaneta Zaharia în Frieda, care luptă a convinge prin aberațiile ei despre Hitler, și prin Ioana Flora în Sonni, femeia cu pretenții lipsite de orice consistență. Realizatoarele acestui spectacol au încercat un experiment de imagine teatrală și au distrus sensurile unei piese remarcabil concepută, dacă beneficiezi de lectura sa prealabilă. Păcat !

“ CELINE ! “ – TEATRUL DE COMEDIE

“ CU O FLOARE NU SE FACE PRIMĂVARĂ “

Vorba noastră binecunoscută “Cu o floare nu se face primăvară” , se potrivește și spectacolului “Celine ! “ . “Floare” rară poate fi considerată prezența în personajul Celine a actriței Sanda Toma, o mare actriță care de multe decenii înnobilează scena noastră, începând cu celebrul spectacol “Troilus și Cresida” în regia lui David Esrig (Teatrul de Comedie) și în urmă cu câțiva ani, “Comedie roșie”, regia regretatul Alexandru Tocilescu (Teatrul Național “I.L.Caragiale”). Această Doamnă a teatrului nostru revine pe scena Teatrului de Comedie unde și-a început cariera de succes, într-o minoră comedie bulevardieră, dirijată de un regizor cu o biografie strălucită, Lucian Giurchescu. Regizorul a contribuit substanțial la ridicarea valorii Teatrului de Comedie la începuturile sale, s-a afirmat drept specialist în montarea lui Bertold Brecht ( “Svejk în al doilea război mondial” sau “Mutter Courage”) și în Eugene Ionesco (“Rinocerii”) , spectacole memorabile pentru istoria acestui teatru. De astă dată însă, prin alegerea unei banale comedii bulevardiere, fantezia sa creatoare nu s-a manifestat, iar “primăvara” reușitei unui spectacol nu s-a ivit.

“Celine !” este o comedie bulevardieră modestă ca scriitură, despre niște hoți “simpatici”, autoare fiind actrița și dramaturgul Maria Pacome, celebră mai mult prin scurtul mariaj cu Maurice Ronet. A scris acest text în anii ’70 pentru a juca rolul lui Celine, o “distinsă” și inventivă meșteră în furturi. Lucian Giurchescu este nu numai regizorul spectacolului, ci și autorul “versiunii românești”, exagerat piperate cu vulgarități specifice divertismentului tv. actual. Regizorul a conceput un spectacol lent pentru ritmul specific comediei bulevardiere, neglijent în specularea ilustrării scenice a conflictelor comice. A lăsat greul reprezentației pe umerii interpretei lui Celine, Sanda Toma, fără să mai dirijeze relațional partenerii săi, să le definească scenic tipologiile.

Spectacolul se derulează în Sala Studio, un spațiu restrâns ca posibilități de joc. Decorul conceput de Adrian Lis, e superficial încârcărcat prin efecte stridente. Casa lui Celine cu pereții desenați absurd cu linii negre și “casetele” manevrabile în care își ține propietara valorile furate, devine un spațiu de joc exagerat mobilat în raport cu linia scrierii. Remarcabile pentru susținerea atmosferei conflictului rămân doar, unele costume create de Mirela Trăistaru, în special accesoriile, purtate de Celine. Folosind un decor confuz și o simplistă speculare a distribuției, regizorul nu speculează convingător valențele comice ale conflictului prin tipologiile personajelor.

Extraordinară este Sanda Toma în Celine, și pentru dânsa merită vizionat spectacolul. Se adaptează condițiilor spațiului de joc restrâns, joacă modern, la nuanță. Din atitudine, gest și privire – ochii săi suplinesc adeseori replica, construiește savuros personalitatea unei femei inteligente care a știut să manevreze situații și să obțină profituri din … furt. Celine a sa este o fermecătoare și șmecheră hoață de valori, dar și o sensibilă mamă cu pretenții și autoritate față de fiul ei Pierre (Alexandru Conovaru) aflat în pragul mariajului cu Natașa (Delia Nartea). Sanda Toma se plasează cu măestrie pe solicitările partiturii și susține inventiv, cu măsură comicul situațiilor. Celine totuși, trăiește momentele acțiunii în compania celorlante personaje a căror interpretare este fragil îndrumată regizoral. În dezvoltarea comicului, textul aplică doi piloni pentru configurarea conflictelor, pe Anna (Aurora Leonte) – prietena lui Celine , și pe Guillaume (Marius Drogeanu) – un hoț prostovan căruia doamna îi descoperă capacitățile de a falsifica tablouri celebre. Viziunea regizorală , cât și cei distribuiți în aceste personaje , nu reușesc să dea consistența solicitată de scriere pentru implicarea cu umor a celor doi în acțiune.

În Pierre și Natașa – posibilă urmașă a lui Celine la hoție, Alexandru Conovaruși Delia Nartea dau viață verosimil rolurilor. Delia Nartea sugerează abil preocupările ascunse ale Natașei, iar partenerul său știe să caracterizeze dezinteresul fiului ce își impune să nu cunoască afacerile mamei.

Harul Sandei Toma, actriță de dramă și comedie, merita o piesă într-o regie pe măsura valorii sale. Actrița salvează “Celine !” de la un posibil eșec, dar să nu uităm totuși că … “o floare nu poate aduce primăvara” și nici o mare actriță valoarea unui spectacol. Pentru întâlnirea cu Sanda Toma spectacolul se recomandă însă, a fi vizionat ca un divertisment al timpului liber.

“ DOI PE O BANCĂ “ – TEATRUL METROPOLIS

DE CE UN ASTFEL DE SPECTACOL ?

Mai întâi, este neinspirată acceptarea în repertoriul Teatrului Metropolis a piesei lui Aleksandr Ghelman, “Doi pe o bancă”, jucată în mai toate teatrele, iar în Capitală, la Teatrul “Nottara”, de aproximativ zece ani. Piesa este arhicunoscută, dar preferința pentru conflictul dintre două personaje, începând de la “Doi pe un balansoar” de William Gibson, e rulată de jumătate de secol în repertoriul teatrelor. Fenomenul poate avea motivare prin dorința unor actori de a se remarca în “piese-recital” pentru doi interpreți.

În piesa solid construită de Aleksandr Ghelman, au fost distribuite două vedete de televiziune consacrate, Adela Popescu – cunoscută din numeroasele telenovele de la “Acasă” și ProTv, Mihai Bendeac dintr-un divertisment de la Antena 1. Coordonatorii proiectului s-au gândit că audiența obținută de cei doi pe micul ecran se poate transfera și asupra unui spectacol de teatru. Când au însă, dânșii timp să joace pe o scenă?! Spectacolul este foarte rar programat. Calitativ nici nu merită programarea. Emanuel Pârvu, nume des întâlnit pe afișul acestui teatru ca regizor, a conceput un spectacol submediocru, cu toate că avea două vedete în distribuție.

Aleksandr Ghelman, dramaturg rus contemporan, propune reîntâlnirea într-un parc dintre un bărbat și o femeie, prilejul al unor destăinuiri despre destinul fiecăruia marcat de eșecuri. De la cochetărie și minciună, cei doi ajung la tristul adevăr . Scrierea se supune stilului realist. “Adaptarea” și traducerea vulgară a textului, fără a se indica în programul de sală cui aparțin, prijeluiesc regizorului Emanuel Pârvu un spectacol derizoriu, apropiat de genul revuistic ca vizualizare, încărcat de accesorii cu scop așa zis metaforic. Tragicomedia celor doi se transformă într-o comedie banală, forțat și nemotivat, ilustrată scenic. Se apelează la scenografia lui Bogdan Spătaru. Decorul, cu fundalul unor luminițe ca de Crăciun , nu oferă sprijin pentru atmosfera solicitată de confesiunile dintr-un parc, ale celor doi, iar costumele și machiajul, devin un exagerat suport pentru configurarea credibilă a personajelor. Vera își aruncă veșmintele de la o scenă la alta, într-un tomberon ! Bărbatul apare la întâlnire ca un claun machiat și se debarasează și el încet de “accesoriile” respective, spre final. Regizorul Emanuel Pârvu este la bază actor și rămâne inexplicabilă sufocarea interpreților prin artificii vizuale care le stănjenesc intenția de a da viață personajelor în raport cu solicitările textului.

Mihai Bendeac, la absolvirea UNATC, ca și în alte spectacole ce au urmat, se afirma ca un actor de teatru deosebit, capabil de comedii și chiar roluri dramatice. Convenabil financiar fiindu-i divertismentul tv, genul respectiv l-a determinat însă, să devină manierist în expresia scenică. Regizorul, în mod penibil, l-a îndrumat spre exagerare în tratarea rolului, de la machiaj și ținută, până la stridențe vocale și absența subtextului în rostirea replicii și lipsa relaționării cu partenera. În puține momente din destăinuirile bărbatului, actorul treace peste indicațiile regiei și creionează convingător portretul nefericitul personaj care întâlnește partenera unei iubiri trecute de o noapte. Și Adela Popescu se luptă cu superficialitatea conceptului regizoral, dar reușește să aprofundeze în multe scene substratul dramatic al textului. Vera sa devine femeia care după o viață chinuită, crede că și-a găsit dragostea. În fiecare moment, tânăra actriță găsește calea de a da expresie nuanțată situației și relației cu partenerul. Excelentă este actrița în scena finală, unde dezvoltă sensibilitate și fior emoțional pentru a adenționa asupra tristului destin al Verei, marcat și de conjunctura societății în care trăiește. Adela Popescu, apreciată și pentru interpretarea deosebită a personajelor diverse din seriale , demonstrează că deține har și pentru scenă.

Singurul merit al acestui spectacol rămâne descoperirea unei tinere actrițe necesară teatrului. Nu a avut șansa de a fi distribuită însă, într-o piesă neuzată reportorial și nici posibilitatea întâlnirii cu un regizor de marcă. “Doi pe o bancă” nu are mari posibilități de a atrage publicul la Palatul Național al Copiilor, cum încearcă un alt spectacol mediocru al Teatrului Metropolis, în regia lui Emanuel Pârvu. Păcat de efortul distribuției !

“ NU VORBIȚI CU ACTORII “ – TEATRUL “ NOTTARA “

O CĂRUȚĂ FĂRĂ … VIZITIU

Nu este întâmplător titlul comentariului pentru că un spectacol, oricât ar fi de cunoscuți actorii și răsplătiți de spectatori cu aplauze, are nevoie de un … “vizitiu” care să îi conducă pe drumul succesului, de un regizor. La repetiții, la mânie, asta le spunea actorilor distribuiți, regizorul aflat acum în istoria teatrului nostru, Sică Alexandrescu. “Vizitiul-regizor” accepta atunci o piesă propusă de teatrul unde lucra , colabora cu “direcția” și secretariatul literar. În prezent, regizorul dictează unui teatru proiectul său, în majoritatea cazurilor. De cei din secretariatul literar numiți “dramaturgi” pe vremea clasicului Lessing , teatrele nu mai au nevoie pentru alegerea repertoriului și configurarea personalității unui teatru. Majoritatea teatrelor, astăzi, nu mai au personalitate prin repertoriul ales. Menirea regizorului s-a amplificat, el propune un proiect “după … Shakespeare” ori “un spectacol de … X” , adică de regizorul inițiator al ofertei. Un “spectacol de … “ presupune adaptarea unui text, regia, scenografia, ilustrația muzicală, etc. Și răsplata financiară de rigoare pentru fiecare prestație.

“Nu vorbiți cu actorii” este “un spectacol de Diana Lupescu”, o stimată actriță care a studiat în ultimii ani regia. În cazul de față s-a rezumat doar la regie și scenografie bănuim, pentru că numele scenografului nu este specificat în programul de sală. A ales piesa lui Tom Dudzick, actor și dramaturg american, apreciat în SUA de publicul specific de acolo. Diana Lupescu a optat pentru “traducerea și adaptarea” lui Ovidiu Niculescu, actor remarcat în filme și spoturi publicitare. Piesa ar dori să atenționeze asupra situației actorului, “un om singur și trist”, cum specifică în programul de sală regizoarea. Pe scurt, se relatează povestea pregătirii unui spectacol la New York( !! ) cu o piesă de debut, scrisă de un asistent medical polonez, Tom Prizpezniak (Lucian Ghimiși) care vine în contact alături de iubita sa, Ana Wynirski (Ioana Calotă), cu lumea unui teatru particular. Fiecare din cele șase personaje – regizorul, Bruno Polichek (Ion Grosu), regizorul tehnic, Sonya Shaw (Mihaela Subțirică/Raluca Jugănaru) și vedetele distribuite, Max Logan (Emil Hossu), Eva Starsky (Ruxandra Sireteanu/Diana Lupescu) – dezvăluie în acțiune biografii cu probleme personale. “Adaptarea” pare a fi o comedie bulevardieră cu lovituri de teatru în acțiune, simplist construite. Traducerea apelează la așa zisul limbaj “cool”, nelipsit de vulgarități, ce pot încânta un anume “target” de spectatori “cultivați” prin divertismentul jalnic al programelor tv.

Acțiunea lipsită de conflicte majore și tensiune, se petrece timp de două ceasuri și un sfert, cu pauza de rigoare, într-o presupusă sală de repetiție. Decorul Dianei Lupescu se rezumă la un spațiu banal, cu o masă în mijloc și un fundal dominat de un geam prin care se intenționează a se avertiza că ne aflăm la New York. Prin deschidere și închidere repetate, geamul ar sugera un oraș dominat de sonorul ambulanțelor ce acoperă adeseori replica actorilor. Acest accent sonor deservește interpreții. Spectacolul are însă, și o ilustrație muzicală – Dan Ardelean. Prefațează ca în teatrul unui secol trecut, fiecare act. Are și unele songuri în intenția de a preciza ca Eva ar fi jucat în musicaluri. Ilustrația muzicală folosită amatoristic, nu reușește să dea atmosferă cu sens acțiunii.

Viziunea regizorală lecturează superficial textul. Regizoarea Diana Lupescu aflată la început de drum în această profesie, pornește spectacolul într-un ritm tern, ca să ajungă în partea a doua , când “adaptarea” presupune schimbări majore de situații, la o isterie de expresii teatrale în așa zis scop comic, din care cu dificultate se mai înțelege ceva din acțiune. Multe scene sunt tratate în clișee revuistice, fără substanță relațională cu ansamblu. Schimbarea costumelor, neinspirat desenate, susține exagerări teatrale ce se vor comice. De pildă, cea în cazul personajului Sonya. Regizoarea uită că a fost actriță, și lasă actorii să abordeze personajele conform intuiției fiecăruia, fără să le îndrume evoluția în raport cu cerințele textului. “Adaptarea” propune tipologii coerent motivate în manifestări, care sunt însă, manevrate scenic simplist fără a li se specula datele esențiale de caracterizare. Tom, polonezul care vrea să debuteze ca dramaturg la New York, în interpretarea lui Lucian Ghimiși devine un personaj lipsit de personalitate, cu toate că rolul e consistent în definirea ambiției sale. În debutul reprezentației abia se înțeleg replicile rostite de actor, ca în partea a doua să le rostească țipat ca să își manifeste neconvingător intențiile de transformare a piesei în funcție de solicitările penibile ale interpreților. Ioana Calotă încearcă și reușește uneori să redea nuanțat naivitatea și curiozitatea tinerei iubite prostovane a lui Tom, care se lasă cucerită de vedeta unui serial, de Max, aflat în distribuție. Cu umor, actrița desenează convingător tipologia Anei, ce reprezintă lumea fetelor fascinate de mirajul teatrului fără să cunoască nimic despre “laboratorul” său. Ioana Calotă este actrița care participă expresiv când nu are replică, la momentele conflictuale de la repetițiile pentru piesa lui Tom, chiar dacă regia o forțează absurd pe Ana să tot croșeteze. Un personaj superficial tratat regizoral este cel al Sonyei, agitată, care vorbește mereu la telefon, dar nu se prea înțelege cu cine, și își manifestă continuu o nervozitate excesivă, fragil motivată. Mihaela Subțirică încearcă în unele scene apropierea de profilul personajului și îi impune profilul topologic. Bruno, regizorul autoritar revine lui Ion Grosu, un actor cu personalitate. Înfăptuiește în linii mari caracterizarea în esență a personajului, trecând peste tratarea forțată regizoral a multor scene ce se vor dinamice.

“Vedetele” , actorii distribuiți în piesa lui Tom, sunt Ruxandra Sireteanu și Emil Hossu, personalități ale Teatrului “Nottara”. Ruxandra Sireteanu trăiește intensiv scena destăinuirilor Evei și se adaptează songurilor interpretate convingător. Personajul său este însă, lipsit de strălucirea comică solicitată de “adaptare”. Emil Hossu rezolvă caracterizarea “actorului vedetă”, Max și prin specularea sensurile replicii. Interpretarea sa are consistență.

“Nu vorbiți cu actorii” rămâne o însăilare de intenții comice prin "adaptare" și regie, pe un text inițial mai mult cu tentă melodramatică, în care se dorește a se specula tema spinoasă a culiselor teatrului.

Spectacolul a fost singura premieră din actuala ediție a Zilelor Teatrului “Nottara”. Acest teatru încearcă, în ultimul timp, să se definească drept un teatru bulevardier, că tot se află pe un bulevard central, Magheru. În repertoriul Teatrului “Nottara”, cândva erau spectacole memorabile, e drept că atunci, criza regiei nu îi afecta repertoriul.

P.S. De astă dată, nu am vizionat și reprezentația cu a doua variantă de distribuție, cu Raluca Jugănaru în Sonya și întoarcerea regizoarei Diana Lupescu la actorie, interpretând pe Eva.

“ CABINA ARTISTELOR “ – ArCuB

REUȘITĂ ÎNTÂLNIRE ÎNTRE GENERAȚII

Precizăm din nou, că ArCuB se află pe strada Batiștei nr.14, în buricul târgului și este fostul ARLUS de pe timpurile de tristă amintire, fiind acum Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului București. Sala și scena au fost renovate, programele Centrului sunt bogate și variate, o atenție deosebită fiind acordată proiectelor de teatru.

“Cabina artistelor” este un proiect ce reușește o impresionantă întâlnire între generații de creatori din teatru. La doar 25 de ani, regizorul Alexandru Mâzgăreanu s-a afirmat în viața teatrală. S-a lansat cu “Romanțioșii” în cadrul prestigioasei manifestări COMEDIA ȚINE LA TINEri, și-a confirmat apoi, capacitățile prin spectacolul de masterat “Funcționarii” de la Teatrul Metropolis (comentat pe blog) și a ajuns pe prima scenă a țării la Teatrul Național “I.L.Caragiale” cu un specatcol deosebit “Purificare” (comentat pe blog). Propune acum la ArCuB un spectacol cu o distribuție surprinzătoare ce reunește actrițe din generații diferite. Piesa aleasă aparține cehului Arnost Goldflam, actor, scenarist și dramaturg contemporan. Este o comedie amară despre viața lipsită de satisfacții a patru actrițe dintr-un teatru de provincie, o scrire generoasă în oferta partiturilor pentru interprete. Monologurile sunt baza acțiunii, conflictul dramatic este fragil construit, dar textul atrage prin dezvăluiri mai puțin cunoscute din culisele vieții teatrale. Fiecărui personaj i se definește biografia marcată de nemulțumiri personale, dar și de bucurii, biografie pe care trebuie să o lase în culise când intră în lumina reflectoarelor.

O întâlnim astfel pe Lisa, o actriță vârstnică, singură, copiii fiindu-i plecați, o persoană tristă ce își execută conștiincios profesia și uneori devine răutăcioasă cu colegele. Coca Bloos, actrița Teatrului Mic, reușește din nou în acest rol, să întreprindă o creație greu de uitat. Este senzațională în fiecare moment, și când nu are replică, prin modul cum relaționează cu partenerele. Colega Lisei de cabină, Truda va primi prin telefon vestea că soțul a părăsit-o, înainte de a intra în scenă. Este o femeie înăcrită de neajunsurile vieții de actriță, dar cu un suflet sensibil și apropiată sincer de colege. Roxana Ivanciuc, actriță activă în proiecte independente, interpretează excelent personajul Truda, definiind nuanțat stările prin care acesta trece. Klara apare ca o colegă de cabină mai secretoasă privind viața personală, și manifestă ambiție și dorință de afirmare. Alexandra Fasolă , o tânără actriță mai puțin cunoscută, reușește să contureze credibil personajul, să-i sugereze frământările interioare tăinuite dibaci. În rolul Klara, în altă reprezentație, este distribuită și Sorina Ștefănescu. Vom viziona și acel spectacol pentru că echipa reunită de tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu merită o atenție deosebită. Roxana Ivanciuc și Alexandra Fasolă au avut prilejul de a se lansa prin acest spectacol ca personalități pe care orice regizor trebuie să le solicite. De la Ofelia din “Hamlet” de la Teatrul Metropolis, trecând prin alte roluri reușite, Ioana Anastasia Anton interpretează pe Marie , o tânără actriță ingenuă care se îndrăgostește cu naivitate de un admirator, ca în final fiind gravidă și părăsită de iubit, să ajungă în pragul unui act necugetat. Teatral, finalul spectacolului, este confuz și nu și-a găsit împlinire. Ioana Anastasia Anton trăiește însă, intens, cu sensibilitate, visurile și frământările intime ale lui Marie, definiind fermecător personajul.

Interpretarea celor patru actrițe din generații diferite, fiecare cu un CV divers mai mult sau mai puțin cunoscut, a fost coordonată cu multă atenție de regizor pentru a evidenția talentul ce îl dețin. A reușit să armonizeze capacitățiile și experiența fiecăreia prin urmărirea constructului de relație dintre personaje condus de la o scenă la alta și amplificat și când acestea nu au replică. Se poate spune despre regizorul Alexandru Mâzgăreanu că deține și un har pedagogic special de a prezenta un concept regizoral în primul rând prin intermediul actorilor distribuiți, aceștia fiind baza comunicării emoției și provocării gândului interior al spectatorilor.

Viziunea sa teatrală de ansamblu asupra lecturii scenice a unui text mediocru este admirabilă. Spectacolul are o strălucire vizuală aparte, plină sensuri ușor descifrabile. Decorul aparent simplu, aparține regizorului. Patru mese de machiaj ale unei cabine sunt mereu manevrate pe scena dominată central de un dulap obișnuit de haine, cu uși colorate cu afișe de teatru. Este însă, un dulap magic. Când ușile sale se deschid, actrițele trec în lumea visurilor, a rolurilor mai mult ori mai puțin împlinite. Scena prinde o altă lumină pentru “Romeo și Julieta” sau pentru alte aspirații de vis ale artistelor din cabină. Prin aceste inserturi abil construite de creatorul decorului și regizor, se trece discret în tărâmul tainic al sufletului frământat al slujitorilor teatrului.

Decorul devine punct forte al vizualizării conceptului regizoral, și își află un sprijin subsanțial în costumele superb imaginate de Alexandra Boerescu. Foarte rar poți întâlni în rândul scenografilor pe acei creatori de costume care să sprijine esențial viziunea regizorală. Alexandra Boerescu imaginează inspirat, până în detaliu, o sumedenie de costume pentru “teatru în teatru” în care sunt implicate personajele. Prin desen și culoare fiecare costum cu haz sugerează rolurile artistelor din cabină, dar și ținuta lor particulară, personalitatea ca oameni din afara scenei. Artistele au de jucat vestale, iepurași, vulpițe, etc, iar fiecare costum, în raport cu situațiile, dă o notă de umor irezistibil momentului, dar și o undă dramatică. Numele Alexandra Boerescu trebuie reținut ca un designer vestimentar de valoare pentru teatru.

Alexandru Mâzgăreanu conduce cu fermitate povestea celor patru artiste măcinate de frustrări, nemulțumiri, sacrificii, ca orice om obișnuit, și dă spectacolului o aură emoțională, dar și fin umor. Dezvăluie de fapt, adevărul despre viața chinuită din spatele cortinei, trăită de actorul care se consumă în fiecare zi pentru a mulțumi publicul ce îl aplaudă.

“Cabina artistelor” este o nouă reușită a proiectelor ArCuB, ce propune întâlnirea cu generații de marcă ale vieții teatrale într-un spectacol care nu poate nemulțumi pe nimeni. Se încadrează în rândul evenimentelor plăcute ale teatrului.