“ BÂRFE, ZVONURI ȘI MINCIUNI “ – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE “ (Sala STUDIOU)

O FARSĂ CU MULTE RĂSTURNĂRI DE SITUAȚII

         După “Dineu cu proști” (spectacol comentat pe acest blog) cu piesa francezului Francis Veber cu premiera în 2010, ce se joacă și în prezent cu succesul meritat în regia lui Ion Caramitru, acesta propune o altă comedie, mai corect spus o farsă de Neil Simon, scrisă în 1988. Publicul are nevoie de comedie, prețuită încă din vremea lui Aristofan, dezvoltată prin sensuri multiple ce sunt actuale și în prezent, de Shakespeare, Moliere sau Goldoni, valori clasice, uitate însă, de multe teatre naționale ori cu profil de comedie.

Imagine generală

         Neil Simon este unul din cei mai prolifici dramaturgi americani contemporani, recompensat cu premii, jucat și la noi. Titlul original al piesei alese de Naționalul bucureștean “Rumors” = “Zvonuri” devine mai atractiv prin adaptarea la “Bârfe, zvonuri și minciuni” în intenția de a evidenția motivele de bază ale conflictului. Subiectul este complicat, specific unei farse – o comedie ușoară în care comicul se construiește din răsturnări de situații amuzante și replici pline de spirit. În cazul de față, replicile și prin traducerea școlărească a Oanei Ioachim, rămân la particularitățile limbajului american și nu sunt adaptate la cel curent folosit la noi în diverse situații. Răsturnările de situații sunt numeroase și se petrec între prietenii dintr-o sferă înaltă a societății americane, oameni avuți, dar manifestările lor sunt apropiate și de fițele celor de pe plaiurile mioritice.

Marius Bodochi (Ken) și Monica Davidescu (Chris), în cuplul
 familiei Gorman, alături de Rodica Ionescu (Cookie)

Nebunia minciunilor, bârfelor, pornește din motivul acțiunii, aniversarea a zece ani de căsnicie în familia lui Charley – viceprimarul New York-ului și Myra, personaje absente scenic  la sărbătorire, ca și servitorii lor, prezente fiind doar patru cupluri de prieteni, invitate, și spre final doi polițiști. Fiecare cuplu sosește pe rând și se prezintă ca având diverse probleme de comunicare personală. Sunt oameni cu bani, cu BMW, Audi sau Porsche care încep cavalcada căutării motivului absenței sărbătoriților. Nu este o piesă polițistă, ci doar o farsă cu un final deschis ce lasă spectatorii să trag singuri concluzii privind viața frivolă din lumea celor sus puși. Bârfe, minciuni și zvonuri, iscate în această situație de personaje avute, se pot întâlni și în tabloidele noastre. Piesa este  doar o farsă mediocră, construită prin amplificarea manevrării situațiilor, lipsită de un substrat major satiric prin constructul tipologiilor și replicii. Spectacolul își dorește să transmită discret, că și la noi, în compartimentul social al celor cu bani, se pot întâlni astfel de personaje, chiar unii, precum Glenn Cooper cu ambiții politice. Toți suferă de aceleși cusururi morale, ca și cei de peste ocean.

Cecilia Bârbora (Claire) și Silviu Biriș (Lenny)
 în familia Ganz

         Regizorul Ion Caramitru respectă riguros ilustrarea teatrală a textului, intenția autorului de a arăta ridicolul acestor oameni.Totul se petrece într-un decor elegant, de bun gust, un living bogat în ofertele spațiiului de joc, imaginat de arhitectul Cătălin I.Arbore. Funcțional pentru o farsă cu tensiune prin răsturnarea surprinzătoare de situații, firște că decorului nu îi lipsesc mai multe uși și o scară interioară, pentru a indica diverse căi de refugiu a personajelor. Costumele create de Liliana Cenean sporesc eleganța imaginii teatrale, prin luxul etalat al ținutelor celor avuți, care aduc cadouri pe măsură, venind la o aniversare. Cadourile, buchetele de flori, puteau fi folosite și pentru diversificarea gagurilor solicitate de vizualizarea acțiunii. Fundalul decorului ar vrea să sugereze New York-ul, dar nu o face atractiv. Regizorul Ion Caramitru reușește și prin ilustrația muzicală ce îi aparține – uneori prea strident difuzată, să sporească ritmul încurcăturilor ivite mereu pentru a sprijini suspansul. Pentru personajele schematice propuse de Neil Simon, regizorul îndrumă distribuția spre  interpretarea într-o notă explicativă a tarelor principale ale fiecărei tipologi. Toți mint, înșeală și stârnesc zvonuri și bârfe.

Armand Calotă (Ernie) și Rodica Ionescu (Cookie),
 în familia Cusack

Personaje pilon ale acțiunii  nu apar în această piesă, fiecare personaj fiind participant activ la acțiune. În ordinea intrării în scenă a distribuției, cităm interpretarea actorilor. Cu farmec personal Monica Davidescu definește atent profilul lui Chris Gorman, o avocată nătângă supusă soțului, avocatul Ken interpretat de Marius Bodochi. Actorul rezolvă corect seria de oferte comice atribuite personajului – surzenia, de pildă, cât și căutările de motive pentru a masca o posibilă intenție de sinucidere a amicului său viceprimar. Rolurile comice nu îi sunt însă, apropiate posibilităților sale aplicate spre dramă. Apreciabil este modul în care Cecilia Bârbora implică în relaționarea cu cei din jur personajul Claire Ganz. Silviu Biriș în finanțistul Lenny Ganz, reușește o susținere credibilă a partiturii, în special în monologul inventiv din final, pentru o altă posibilă răsturnare de situație. În “bucătăreasa” Cookie Cusack, compune o caricatură reușită a personajului, Rodica Ionescu. Vorbirea polonezei de origine, cu accent rusesc, ca și costumația, nu le speculează excesiv și este mereu atentă la relațiile din jur, contribuind la efectele comice dorite de farsă. Simplist, uneori exagerat în beție, este definit de Armand Calotă, psihologul Ernie Cusack.

Oana Ioachim (Cassie) și Gavril Pătru (Glenn),
 în familia Cooper

Oana Ioachim în doamna obsedată de un cristal considerat salvator pentru mersul vieții personale, Cassie Cooper, sporadic impune cu umor preocupările sale ridicole, rolul fiind tratat linear. Gavril Pătru în Glenn Cooper, soțul lui Cassie, ambițiosul care vrea să fie ales senator, se remarcă printr-o nuanțată interpretare a partiturii. Dorin Andone arată cu umor tipologia polițistului Pudney, iar numai din câteva replici, Victoria Dicu sporește hazul situațiilor în ofițerul Welch. Nu tuturor actorilor din distribuție le este apropiată o astfel de comedie pentru interpretare, dar se achită corect de rolurile atribuite.

         “Bârfe, zvonuri și minciuni” poate avea succesul dorit la publicul aflat în căutarea bunei dispoziții, a comediei. Prin conținutul piesei, spectacolul rămâne ca un exercițiu de comedie simplist, amuzant pentru două ceasuri și jumătate, lipsit fiind însă, de valoarea provocării judecării de către public a unui scop tematic cu țintă satirică precisă

.

“ BLACKBIRD “ – UNTEATRU

PROPUNEREA UNOR ARTIȘTI MINUNAȚI …

         Printre restanțele necomentate de la sfârșitul anului trecut se află și un spectacol deosebit, aparținând tot teatrului independent. Nu știm câți dintre regizorii și numeroșii actori din diverse generații ar fi capabili să realizeze un astfel de spectacol precum “Blackbird” (“Pasărea neagră”) de la “Unteatru” într-un spațiu intimist cu maximum 35 de locuri pentru spectatori. Realizatorii propun publicului cu rafinament să devină judecător al unui fapt șocant, într-un spațiu restrâns, altul decât cel obișnuit al acestui teatru independent.

         Alegerea piesei dramaturgului englez contemporan, David Harrower este demnă de apreciat. În 2005 piesa participa cu un spectacol îndelung comentat la Festivalul de la Edinburgh. Conflictul a iscat dezbateri prin tema sa, discuția după două decenii dintre un bărbat de 60 de ani și o tânără care la 12 ani a avut prima experiență sexuală cu acesta. A fost viol ? Rămâne o întrebare derizorie, fără răspuns pentru că David Harrower construiește admirabil acest conflict pe o solidă analiză psihologică, ce încarcă prin evocări ale trecutului relația cu suspans și lasă cale liberă spectatorului să judece personal situația. Traducerea lui Cătălin Bucioveanu servește dramatic sensurile și substratul replicii.

         Piesa poate fi o capcană pentru regizor și interpreți, dar Andrei și Andreea Grosu în “rolul” regizorului, se dovedesc a fi psihologi,  analiști de înaltă clasă, ce descifrează cu finețe sensurile multiple ale fiecărei replici în compania unor actori excelenți, Constantin Cojocaru și Florina Gleznea. Conflictul se petrece într-un spațiu restrâns, actorii sunt în imediata apropiere a spectatorilor care se feresc ca nu cumva prezența lor să nu stânjenească mișcarea interpreților din jurul unei mese. Spațiul acțiunii e mobilat abil de Vladimir Turturică. Decorul minimalist prinde semnificații prin costumele scenografului, în special cele ale tinerei, care prin accesorii, în special prin geanta sa încărcată de obiecte sporesc suspansul acțiunii. Regizorii Andrei și Andreea Grosu folosesc oferta scenografului ca adevărați magicieni pentru susținerea tensiunii discuției dintre cele două personaje. Fără ilustrație muzicală, fără proiecții, spectatorii asistă la un conflict tensionat, cu un final deschis ce lasă cale liberă judecării bărbatului, dar și femeii. Admirabil conduc regizorii, acest spectacol intimist original, ieșit din nota comună și ieftină a efectelor. Urmărind interpretarea actorilor, aplauzele îți par un gest banal de recompensă pentru creațiile lor. Harul deținut de fiecare unește această întâlnire dintre doi reprezentanți ai unor generații diferite de artiști.

         Spectacolul debutează cu venirea unei femei în compania unui bărbat, cu un lung moment de tăcere, ce te provocă a bănui că tânăra după ținută, ar putea fi o prostituată. Îmbrăcată în negru, “pasărea neagră” cu ochelari de soare negri, pare a se pregăti provocator pentru un act sexual. Florina Gleznea dezvoltă apoi personajul cu mare finețe. Sugerează mai întâi venirea tinerei pentru o posibilă răzbunare a faptei trecute, va descrie apoi într-un lung monolog, remarcabil susținut de actriță, cu intensitate și sensibilitate, redarea stărilor evocate, trăite la întâlnirea erotică de demult dintre cei doi. La nuanță, prin stări interioare profund exprimate prin expresie, Florina Gleznea prezintă viața femeii marcată în copilărie de prima dragoste ivită față de un bărbat întâlnit în preajma sa. În final, rămâne ca spectatorul să judece, după strigătul tinerei disperat către bărbatul care pleacă, dacă femeia a rămas captivă sentimentului de iubire pentru el.

 Constantin Cojocaru este un actor prețuit pentru biografia sa bogată în numeroase roluri înfăptuite fără reproș în diverse teatre. Acceptă acum să joace la “Unteatru”, într-o clădire părăginită ce iarna se încălzește cu aeroterme, atras firește de oferta proiectului și a conceptului regizoral. Reușește, din nou, să uimească prin interpretarea partiturii. Compune cu multă atenție portretul caracterial al bărbatului pe care reîntâlnirea cu tânăra îl răscolește, dar își păstrează în taină, cu ambiguitate dezvăluiri despre existența sa actuală. Ca un mare actor, Constantin Cojocaru jonglează cu stările prin care trece bărbatul, laș în în precizări despre el, dar sensibil, apropiat chiar de un sentiment de dragoste față de femeia ce reapare în viața sa. Actorul susține suspansul acțiunii, prin mărturiile celui care a făcut pușcărie după actul sexual cu adolescenta, la un motel. Despărțirea celor doi după confruntarea amintirilor, prin solicitarea bărbatului de o voce de afară – femeie matură sau copil ? – lasă deschis finalul reprezentației și provoacă publicul drept judecător. Momentul este este susținut remarcabil de către Constantin Cojocaru și Florina Gleznea, doi actori valoroși ai prezentului teatrului nostru.

         Acest spectacol original al teatrului independent “Unteatru” înființat de Andrei și Andreea Grosu, trebuie vizionat de iubitorii scenei. “Blackbird” este un spectacol despre pasiunea discutabilă dintre un bărbat și o femeie, analizată pe stări psihologice, cu un final deschis, o demonstrație de “teatru adevărat” prin actori și cei doi regizori.

Andrei și Andreea Grosu au reușit să impună o personalitate incontestabilă acestui teatru independent, sărac în oferta condițiilor de joc, dar care a atras printr-un repertoriu bine gândit, actori deosebiți și un scenograf inspirat. “Trei femei înalte”, “Un tramvai numit dorință” sau “Scrisoare către Casandra” sunt câteva argumente pentru a prețui acest teatru independent special, ambițios, departe de cele ce trăiesc prin subvenția “cafenelei” alăturate reprezentațiilor teatrale.

“ 6 DIN 49 “ – TEATRUL DE ARTĂ

UN EXEMPLU REUȘIT DE “TEATRU ADEVĂRAT”

         Semn bun pentru teatrul independent! În Capitală în ultimele două decenii au apărut peste zece teatre independente, plus alte zece în clublurile cafenele. Puține! S-au detașt dintre ele prin reușita unor spectacole, Teatrul Act, Unteatru, Teatrul Luni de la Green Hours, Godot Café Teatru, Teatrul Arca (La Scena) și mai nou promit să intre în prim plan, Teatrul Mignon și … ultima descoperire, Teatrul De Artă. Înființat în decembrie 2010 într-un fost garaj de pe strada Sfântul Ștefan în preajma Izvorului Rece prin străduința actorului George Constantinescu, acest teatru independent începe să se impună. E drept, denumirea de Teatru De Artă este prețioasă, inspirată parcă de un curent teatral, dar efortul celor ce apar aici merită prețuire și îi consolidează personalitatea. În acest sens, un exemplu devine spectacolul “6 din 49”, o reușită a “teatrului adevărat”, exemplu realist de concepție.Teatrul din acest fost garaj are 75 de locuri, elegant marcate ca la o sală clasică sub aspectul formei. Dana Voicu și Liviu Cheloiu, actori maturi cu experiența anilor de profesie și regizorul de film Alexandru Maftei, și-au unit harul, iar rezultatul este o tragicomedie reușită pornită de la alegerea piesei, până la interpretare.

         “6 din 49” este un text în două personaje al dramaturgului contemporan, Spiro Gyorgy, născut la Budapesta, fiind tradus ireproșabil de Zeno Fodor. Alte scrieri ale dramaturgului au fost selectate și în repertoriul unor teatre din țară. Piesa de la Teatrul De Artă prin conflict și replică, intră în sfera restrânsă din păcate, a dramaturgiei noastre de calitate. Într-o familie modestă, sărmană, ce are doi copii, apare … câștigul substanțial de zece milioane de euro la loto. Timp de o oră și cinsprezece minute, cei doi soți vor discuta aprins, vor intra în conflict pentru folosirea banilor surveniți pe neașteptate prin câștigul soțului la loterie. Premiul  la loto este de fapt, un pretext al dramaturgului pentru o acidă satiră cu țintă precisă la adresa demersurilor din societatea actuală cu rezultate dramatice pentru multe familii, în special pentru oamenii muncitori care abia reușesc să câștige bani pentru traiul zilnic, având și  grija creșterii copiilor. Piesa începe ca o comedie spumoasă, dar încet, încet se transformă într-o tragicomedie amară. Suspansul acțiunii construite abil de Spiro Gyorgy cește în dialogul dintre soți, iar finalul emoționează și provoacă spectatorul la o judecare aspră a societății în care trăiește.

         Regizorul Alexandru Maftei, cunoscut prin o serie de producții de film sau televiziune din care amintim “Domnișoara Cristina” și “Bună! Ce faci?”, dezvoltă acum,  cu inventivitate un concept realist de ilustrare scenică. Concepe și scenografia cu fantezie pe aceiași linie și propune decorul unei camere dintr-o zonă periferică a societății, o sufragerie ce este și bucătărie, încărcată de obiecte din care nu  pot lipsi amănuntele semnificative. Totul este specific mediului, de la icoană până la lucrurile necesare unei gospodine, chiar și un mănunchi de cimbru. Ritmat, cu grijă pentru susținerea ilustrării  fiecărui moment al dialogului, regizorul își dezvoltă viziunea prin actorii conduși pe drumul unei interpretări excelente, cu atenție la firesc și nuanță.

         Dana Voicu, actriță activă în teatrul independent, dar și în film și într-un serial tv, profesor la Universitatea “Spiru Haret”, se transpune credibil în soția gospodină, “telespectatoare” influențată comportamental de cele urmărite la televizorul învechit din casă. Trece cu finețe expresivă prin fiecare stare provocată gospodinei modeste, de vestea venirii unor milioane de euro pe care le judecă drept un pericol ce îi poate afecta liniștea familiei, educația copiilor, la care adaugă și apariția hoților. Gospodina nu este o femeie proastă, ci doar un produs al mediului social, iar actrița impune admirabil tipologia femeii simple, nostalgică după tatăl dispărut care i-a dat educație, sensibilă și iubitoare pentru a avea o viață cinstită. Gospodinei sărmane care curăță cartofi să pregătească masa familiei, vestea câștigului unei sume fabuloase al cărui rost practic nu îl poate înțelege, îi induce un adevărat delir cu rezultat comic, satiric, dar și dramatic, tratat impresionant de actriță.

Partenerul său, Liviu Cheloiu, actor matur cu practică în teatrele din Târgoviște și Râmnicu Vâlcea, demonstrează a fi o certă personalitate, rar întâlnită și în teatrele de la centrul mișcării teatrale. Excelent definește tipologia bărbatului, un simplu muncitor devotat familiei, un om modest și corect în viață, dar naiv în judecata realității, copleșit și el de câștigul la loterie. Cu consistență în expresia dictată de replică, Liviu Cheloiu tratează prezentarea soțului iubitor al consoartei, visător că își poate  salva familia din mizeria vieții prin acest câștig surpriză. Relaționează remarcabil la atitudinile partenerei și  împreună cu Dana Voicu atenționează prin interpretare că sunt   actori în topul teatrului nostru actual. Este uimitor cum acești actori se adaptează teatrului realist prin asimilarea textului și subtextului replicii, situațiilor, într-un spațiu neconvențional și oferă bucuria spectatorilor de a întâlni astfel de momente teatrale sincer emoționale , absente însă,  adeseori din spectacolele originale,  ample ale teatrului instituționalizat , oferind și o lecție de actorie aspiranților la profesie.

         Prin “6 din 49” Teatrul De Artă se apropie de rostul numelui său, dovedind a fi un argument că teatrul este o artă când “vorbește” emoțional, cu scop precis despre viață. Regizorul Alexandru Maftei și actorii Dana Voicu, Liviu Cheloiu, argumentează prin acest spectacol necesitatea culturală a teatrului, fie independent sau subvenționat de stat.

P.S. Cu fantezie, din dorința de a atrage publicul spre acest teatru independent ignorat de “analiști” și lipsit de popularizarea necesară, în context cu oferta piesei actorii propun publicului la aplauze … o loterie și trag dintr-o pălărie invitații pentru următoarele spectacole din repertoriul său.

“ TITANIC VALS “ – TEATRUL ODEON

O COMEDIE ATACATĂ SCENIC PE MAI MULTE CĂI …

         Cu toate că avem unele restanțe la comentarea spectacolelor din 2013, la care vom revenii pe parcurs, începem noul an cu prima premieră din Capitală. Sârguincios, Teatrul Odeon alege pentru repertoriul său, “Titanic vals”, o comedie “clasică” spumoasă de Tudor Mușatescu, având garanția că spectacolul va trăi multe stagiuni de acum încolo, cum a trăit și la Teatrul “Nottara”. Piesa este cunoscută prin acțiunea sa plină de răsturnări de situații cu țintă satirică în intențiile lui Tudor Mușatescu, dramaturg alert în constructul conflictelor și sensurilor replicii, ce se dovedesc a fi actuale și astăzi. Amintim că în acțiune, familia Spirache numeroasă dintr-un orășel de provincie, mici burghezi săraci, primește o substanțială moștenire prin moartea unei rude într-o catastrofă navală și vrea afirmarea parvenirii sociale. Subiectul prin ambițiile interesului personal al fiecărui personaj rămâne actual.

         Regizorul Alexandru Dabija, o personalitate mereu activă, inventivă, propune o satiră original compusă scenic prin mai multe stiluri de tratare teatrală. De la conceptul său regizoral, până la decorul lui Helmut Sturmer și costumele Corinei Grămoșteanu se merge în reprezentație pe mai multe căi comice în scop satiric, ce îngreunează totuși, coerența convenției teatrale. Situațiile trec prin absurd, grotesc, realism în vizualizarea scenică, dar sunt susținute strălucit de majoritatea actorilor din distribuție. Ei vor aduce succesul dorit de această reprezentație, chiar dacă îmbinarea regizorală  a unor drumuri de atac scenic diferite afectează ritmul spectacolului, mai ales în prima parte.

         O cheie a satirei se configurează prin decorul lui Helmut Sturmer, un maestru al scenografiei. Cu fantezie servind textul, concentrează baza decorului printr-o canapea așezată în centrul scenei. Când familia Spirache este săracă, aceea canapea este banală, obișnuită, când familia ajunge bogată, canapeaua devine imensă, domină scena, fiind ușor transformabilă prin rotire într-un dulap maiestuos. Este excelentă propunerea scenografului Helmut Sturmer de a marca stiric drumul parvenirii prin acea canapea ce impune, dar și solicită folosirea  printr-o mișcare complicată a interpreților pentru a compune secvențe satirice și nu întodeauna regia exploatează aceste date ale decorului. Dar … acest element major al decorului este încărcat substanțial, în special în prima parte, cu elemente inutile, fragil servind textul și regia. De pildă, covoarele încarcă fără folos comic mișcarea, pereții albi ce ar îngrădi modesta locuință a familiei, prin transparență, dau  prilejul regizoral al unui joc de umbre prin personajele care urmează să intervină scenic, dar fără de efect direct comic, cum nici planul doi din fundal nu transmite umorul dorit prin bucătăria realist sugerată, în funcțiune mereu pentru numeroasa familie Spirache, nu mai discutăm de inutilele cuști cu două găini plasate în laterala scenei. Regia putea folosi acele găini măcar la aplauzele finale ca să le definească rostul.

Când familia devine avută, în următoarele etape ale reprezentației, aceste artificii de imagine dispar majoritatea, și drumul satirei prinde coerență. Sunt înlocuite doar de un tapet al fundalui cu imaginea unei bărci surprinse de o furtună; acest fundal cu modest scop metaforic va înainta încet, încet pe parcursul acțiunii pentru a surprinde “furtuna” răsturnărilor de situații ivite după moștenire, chiar cutremurul din final, când Spirache ajunge deputat și familia stă pe canapea pentru o poză comună. Tratarea teatral vizuală de către regie pe mai multe căi, nu reușește întodeauna să obțină efectul satiric scontat. Punctul forte al decorului rămâne canapeaua, chiar dacă nu s-a găsit o soluție pentru schimbarea ei după prima parte a reprezentației decât prin manipularea decorului de către mașiniști. Costumele reușit create de Corina Grămoșteanu atenționează prin croi, culoare și accesorii asupra tipologiei fiecărui personaj. Nu lipsesc spectacolului nici momentele muzicale, cu ironie selectate de Vasile Manta pentru a servi satiria, de la celebrul vals cu referire la Titanic până la … “eroi au fost, eroi sunt încă … “.

         Măestria regizorului se manifestă în selecția distribuției și dirijarea actorilor, reușind să transforme și rolurile secundare în argumente esențiale, savuroase ale acțiunii. De pildă, avocatul Procopiu care manipulează testamentul aducător de bani  sau politicianul Nercea ori servitoarea devenită bonă, partituri secundare sunt exploatate regizoral pe linie caricaturală cu efecte comice directe. Rodica Mandache realizează cu multă măsură o compoziție remarcabilă în Procopiu; un personaj comic parcă desprins din viața politică curentă de la noi, configurează excelent, Pavel Bartoș; servitoarea – bonă unguroaică, doar din replici puține, dar apariții sugestive se reține prin interpretarea Andei Saltelechi.

         Greul acțiunii se bazează pe familia Spirache aflată în luptă aprigă pentru consolidarea parvenirii, dublată de iubirile tinerelor fete. Conflictul central se învârte în jurul lui Spirache (Ionel Mihăilescu), un om modest, cu bun simț pe care soacra Chiriachița (Dorina Lazăr), soția Dacia (Antoaneta Zaharia) și odraslele lor – Sarmisegetuza (Nicoleta Lefter), Traian (Marius Damian) și chiar puștiul Decebal (Ruxandra Maniu) – numele personajelor definesc scopul major satiric! – vor ca acesta să devină politician în urma îmbogățirii. Ionel Mihăilescu compune cu minuție portretul lui Spirache, un om simplu și bun la suflet, sensibil căruia banii nu îi iau mințiile. Alături de el mai este și un alt personaj sincer, darnic sufletește, Gena, fiica lui Spirache dintr-o căsătorie anterioară. În mai toate montările cu “Titanic vals” vizionate, Gena era doar un personaj pozitiv banal, dar de astă dată prinde importanță prin interpretarea excepțională a tinerei actrițe Sabrina Iașchevici. Definește admirabil, la nuanță subtilă profilul personajului și rostul său în conflict, se ferește de exagerarea infirmității Genei. În scene precum cele dintre Gena cu Miza (Sarmisegetuza) sau cele cu Dinu, contribuie substanțial prin relaționarea cu partenerii la sporirea comicului situațiilor ce se vor dramatice.

         În rolurile motor satiric al piesei  - Chiriachița și Dacia - sunt  strălucitoare Dorina Lazăr și Antoaneta Zaharia. Actrițele trăiesc intens dramatic cu măsură în expresie fiecare situație, rezultatul fiind exploziv comic. Chiriachița Dorinei Lazăr este mai mereu prezentă în acțiune, cu ținută gestuală chiar și când nu are replică, se dovedește activă prin gândurile și inițiativele care o macină, și își colorează divers, amuzant relațiile  în funcție de scopul urmărit. Dacia devine centrul vulcan al conflictului prin Antoaneta Zaharia care cu temperament gradat militează pentru parvenirea soțului în politică în urma îmbogățirii. Actrița acordă complexitate personajului, soția pasională în relația cu Spirache din primul act, dar cucerită apoi și de politicianul Nercea. Cu mult farmec Antoaneta Zaharia definește comic tipologia Daciei. Compoziții admirabile ralizează Alexandru Papadopol – de nerecunoscut ! -  în șmecherul ofițer Stamatescu și Ioan Batinaș în Dinu cel îndrăgostit fără speranțe. Fata năzuroasă Sarmisegetuza (Miza) care rămâne gravidă și e salvată din situația delicată de Gena, este definită cu pricepere în datele caracteriale de Nicoleta Lefter, chiar dacă uneori, precipită verbal rostirea replicii. Pe fiul superficial , Traian, îl redă scenic credibil Marius Damian. Cu efecte comice minore, dar exagerate în expresie este prezentat copilul răsfățat  Decebal de către Ruxandra Maniu, tânăra actriță premiată la Gala “Hop”, la ultima ediție de la Costinești. Actrița propune un Decebal ce vrea să fie comic doar prin obezitate mai puțin prin relaționarea cu cei din preajmă. În majoritatea lor personajele sunt ireproșabil interpretate de actori, de la trăire dramatică a situațiilor comice, la caricatură, cu rezultat comic eficient, adaptați fiind stilurilor diverse solicitate de conceptul regizoral.

         “Titanic vals” va atrage publicul dornic de comedie și prin satira cu țintă precisă spre actualitatea mioritică nelipsită de parveniți, realizată cu sprijinul major al unor actori încântători în partiturile atribuite.

P.S. Din nou și acest spectacol ridică o întrebare ; după Tudor Mușatescu ( 1903 – 1970), dramaturgii cu pretenții de astăzi, nemulțumiți că nu figurază în repertoriile curente, de ce nu pot scrie și dânșii comedii simple, cu răsturnări de situații despre despre ambiții sau iubiri, desprinse, inspirate, de zăluda noastră actualitate ?!