“ LA ȚIGĂNCI “ – UNTEATRU

“ MICROSCOP  “ TEATRAL AL … VIEȚII UNUI OM

         Nu a trecut nicio lună de când acest teatru independent a deschis stagiunea de toamnă cu premiera “Trădare” (comentată pe acest blog) și propune “La țigănci” după Mircea Eliade. Acest spectacol poate stârni curiozitate, atât pentru cei care mai cunosc astăzi câte ceva despre filosoful Mircea Eliade și vasta sa operă, cât și pentru cei pe care titlul îi poate atrage din alte considerente. “Unteatru” face surprinzător alegerea repertorială cu “La țigănci”, când nu numai în teatrele independente, dar și în cele instituționalizate, funcționează selecția unor texte lipsite de miză culturală. Rezultatul este un spectacol reușit ce poate mulțumi orice categorie de spectatori.

         Scrisă în 1969, nuvela fantastică “La țigănci” a acumulat cu vremea multe comentarii estetice legate și de opera autorului “Istoriei religiilor”. În nuvelă, Mircea Eliade propune în opt episoade, judecarea destinului profesorului de pian Gavrilescu, un om obișnuit  care a ratat atât condiția de artist, cât și viața sentimentală. Scrierea trece prin realul și irealul existenței acestuia, prin vis sau drumul spre moarte al omului cu o viață interioară frământată. Fiecare gând al lui Gavrilescu și atitudine a celor din jurul său, se exprimă prin replici cu dublă semnificație, în cuvinte cu trimiteri spre mitic. Regizorii Andrei și Andreea Grosu propun un spectacol “după Mircea Eliade”, dar respectă și speculează scenic, la nuanță sensurile replicii scrierii și chiar trimiterea spre timpul interbelic al plasării acțiunii. Viziunea regizorală impune prin modalitatea teatrală inspirat aplicată scenic, pornind de la scenografie, accente muzicale și dirijarea actorilor pentru a transmite coerent provocare emoțională spectatorilor de a judeca destinul unui om.

         Susține admirabil conceptul regizoral, scenografia lui Vladimir Turturică prin decor și costume. Să nu uităm că această poveste fantastică despre drumul existenței unui om ratat care trece prin vis în irealul misterios este prezentată în sala mică de care dispune  “Unteatru”, în fața a doar patruzeci de spectatori, așezați deoparte și alta a unui spațiu de joc restrâns. Fantasticul este vizualizat prin decorul cu cele șase uși laterale acoperite la început de un văl din mătase neagră, cât și de un candelabru din flori de sticlă, totul fiind sugestiv cu trimiteri simbolice spre conținutul poveștii. Imaginea decorului se completează prin costume, uneori uniforme precum ținutele în negru purtate de “ielele” din tărâmul misterios considerat al “țigăncilor”, dar fiecare costum are un accesoriu discret plasat cu semnificație. Decorul ca și manevrarea luminilor până la întuneric, “joacă” alături de interpretarea impresionantă a actorilor construirea  fantasticului. Spectacolul are un final deschis, ca și nuvela. Birjarul fost dricar, urmărește reîntâlnirea lui Gavriliescu cu Hildegard, iubita din tinerețe. Reprezentația se încheie și în scenă rămâne micul balansoar purtat de birjarul dricar. Cu finețe plasează regia această metaforă finală ca trimitere la balansul vieții, visului ce duce spre moarte. Andrei și Andreea Grosu prin viziunea teatrală ilustrează rafinat nuvela fantastică a lui Mircea Eliade despre om și drumul său prin viață spre moarte. Spectacolul parcă privește existența particulară a omului printr-un microscop.

         Un mare merit al regiei se concretizează în îndrumarea actorilor. Andrei și Andreea Grosu au reușit la “Unteatru” să consolideze în câteva stagiuni o trupă tânără de actori de valoare. Din distribuția actuală - Richard Bovnoczki (Gavrilescu), Liviu Pintileasa, Mihaela Trofimov, Crina Moise, Florina Gleznea, Cristina Casian, toți au fost prezenți în alte spectacole de la “Unteatru” distinse cu diverse premii; lor li se alătură acum și Bogdan Cotleț în rolul final al birjarului. Personajul cheie din “La țigănci” este Gavriliu , rol în care se transpune cu fibră interioară  și îl compune în amănuntul expresiei, remarcabil, tânărul actor Richard Bovnoczki. Trecerea profesorului de pian ce s-a dorit artist, din lumea reală spre cea ireală a “țigăncilor”, o face mereu marcat de credința interioară a căutării unui suport pentru viața sa controversată și afectată de amintiri. Trăiește ardent fiecare clipă a visului fantastic. Relațiile cu numeroasele persoane întâlnite de Gavrilescu sunt susținute în amănunt semnificativ de Richard Bovnoczki. Căutările de a descoperi printre “fetele” din tărâmul fantastic pe cea de etnie “țigănească” sau întâlnirile peste timp cu cei din lumea realului care au înlocuit pe cei din trecutul său, sunt cu finețe construite de actor. Interpretarea desăvârșită a personajului de către Richard Bovnoczki are un bogat conținut prin modul în care exprimă și substratul fiecărei replici și fiecărei situații cu inteligență prin expresie. Parcurg roluri argument diverse, definind admirabil fiecare tipologie – Corina Moise, Florina Gleznea și Cristina Casian. Sunt fie trei “iele”, vrăjitoare din tărâmul fantastic, fie personaje din realitatea visului cu nuanță satirică indicate. În bătrâna stăpână a așa zisului “bordel”, ca apoi în Hildegard, iubita din amintiri, Mihaela Trofimov punctează subtil rostul apariției acestor personaje pentru Gavrilescu. Perfect definesc tipologiile ce le revin și Liviu Pintileasa și Bogdan Cotleț care arată în apariția sa calități și pentru o partitură dramatică, nu numai pentru cele comice. Toți demonstrează în afara talentului și necesitatea spiritului de echipă când crezi într-un proiect teatral ce nu îți oferă întodeauna rolul principal. Această echipă este minunată și fiecare are în palmares roluri multiple, în special în teatrul independent.

         Ambițiosul proiect al tinerilor a fost finanțat în programul București 555 susținut de ArCub și rezultatul este un spectacol special, original ce servește rostul cultural al teatrului. “La țigănci” se poate înscrie în zona evenimentelor culturale, fiind un spectacol atractiv, provocator despre viață, vis și eșec existențial, având la bază o memorabilă scriere datorată lui Miercea Eliade.

P.S. Naționalul bucureștean are o sală nouă dedicată tinerilor prin proiectul “9G”. De ce oare echipa lui Andrei și Andreea Grosu nu sunt integrați funcționării repertoriului acestui proiect?

“SOSESC DESEARĂ” – TEATRUL DE REVISTĂ “CONSTANTIN TĂNASE”

ÎN CĂUTAREA … COMEDIEI

         “Sosesc deseară” de Tudor Mușatescu, recomandat drept “comedie sentimentală”, este o alegere repertorială nepotrivită pentru profilul Teatrului de Revistă “Tănase”. Publicul acestui teatru activ este obișnuit cu reprezentațiile de revistă, cu scheciuri, cuplete satirice la adresa actualității, cu muzică și balet, iar actorii săi știu să servească minunat cerințele impuse de profilulul special al acestui gen teatral .

Tudor Mușatescu rămâne un dramaturg prețuit al secolului trecut, “Titanic – Vals” și “… escu” se joacă cu succes și în prezent, în teatrele de repertoriu. “Sosesc deseară” , scrisă în 1931, înaintea celor două piese citate, rămâne însă, ca o comedie simplistă după modelul bulevardier, prăfuită de trecerea timpului și nu se situează în topul valoric al scrierilor sale. Regizorul Nae Cosmescu nu a făcut efortul de a actualiza cât permite textul, conținutul său banal. Unii actori simt și ei această lipsă și plasează rar câte o replică personală cu trimitere la actualitate, și firește,  stârnesc aplauze. Mai trist este că regia lasă la voia actorilor interpretarea schematică a personajelor.

Dramaturgic acțiunea se bazează pe conflictul dintre un tată, Olimpiu (Vasile Muraru) și fiul său, Puiu (Cristi Simion). Tatăl e un zgârcit cu bani, maniac luptător contra micilor vicii – fumatul sau completarea mesei cu un pahar de vin ori o cafea -, iar fiul student în drept la Paris, cade în plasa “iubirii” pentru o șmecheră dansatoare de cabaret care toacă banii trimiși de tată pentru studii. În jurul acestor piloni ai conflictului rezumat pe scurt, mai apar câteva personaje pentru a spori situațiile comice – o rudă frivolă (Valentina Fătu), un amic al lui Olimpiu, profitor, Sache (Nae Alexandru), Zinca slujnica (Paula Rădulescu) și Anișoara (Ana Maria Donosă), fata naivă îndrăgostită de Puiu. Lipsă fiind regia, majoritatea actorilor aplică în interpretare stilul solicitat de reprezentațiile de revistă și tratează drept scheciuri unele scene, iar personajele numai relaționează între ele, nu mai au coerență în evoluție, devin fantoșe exagerat desenate. Scheciurile sunt mai mult sau mai puțin reușite, absente fiind însă, gagurile imaginate regizoral pentru susținerea unei comedii cu dorința de a sublinia coerent satiric, tipologiile și conflictul. Decorul fără accesorii pentru a sprijini profilul lui Olimpiu, omul bogat de fapt, dar zgârcit, este  conceput neinspirat de Ana Iulia Popov. Absența regiei îngreunează ritmul reprezentației, multe scene fiind lungi și plictisitoare, ca de pildă prima confruntare dintre tată și fiu. Reprezentația nu are o linie coerentă în dezvoltarea acțiunii și umorul este sporadic prezent.

Regizorul Nae Cosmescu a neglijat îndrumarea actorilor  pentru a construi solid tipologiile prin definire caracterială în scop satiric. La importantul capitol al interpretării, reprezentația oferă totuși, o mare surpriză, cunoașterea ca actriță remarcabilă pentru teatrul de repertoriu a tinerei Ana Maria Donosă. Rolul său este minor, de plan secund în scriere, ca într-o comedie ce are în centru un personaj cu rost satiric precum e Olimpiu, dar actrița scoate în evidență pe Anișoara  prin sensibila și nuanțata sa interpretare. Sinceră, cu firesc în atitudine, gest și expresie, mereu atentă să susțină coerent relațiile cu celelalte personaje și când nu are replică sau implicare în concretul acțiunii, Ana Maria Donosă este excelentă în interpretare, reușind să scoată în evidență un personaj secund în compania unor parteneri ce urmăresc efectul comic al intervenței personajelor ce le revin. Actrița oricând în spectacolele teatrului de repertoriu își poate afla un rol important pentru conflict, fie dramatic , fie comic. Un alt rol mic, cel al slujnicei îl definește cu umor, fără exagerări, Paula Rădulescu. Cum e și firesc, Vasile Muraru, actor principal prețuit în spectacolele de revistă, cucerește publicul prin inventivitatea sa de a susține comic multe scene prin scheciuri particulare. Fiind neîndrumat regizoral, personajul său Olimpiu nu are însă, consistență și coerență în relaționarea diversă cu partenerii. Vasile Muraru servește convenția asimilată și necesară reprezentațiilor de revistă, numai că “Sosesc deseară” solicită convenția teatrului de repertoriu și cere o implicare mai profundă în evoluția la nuanță a tipologiei. Pe același drum al căutării expresiei prin scheciuri , interpretează cu haz Nae Alexandru pe Sache, amicul șmecher al lui Olimpiu. Scheme de revistă, cu efecte comice, aplică și Valentina Fătu pentru ruda frivolă, dar și personajul său e uniform tratat. Actorii sunt remarcabili în micile scheciuri inventate, dar personajele lor nu mai au motivarea interioară impusă de text pentru definirea caracterială solicitată de ansamblul acțiunii conflictuale. Stângaci, lipsit fiind și de indrumarea regiei, este Cristi Simion în Puiu, rol de bază însă, pentru acțiune. Aventura sentimentală trăită la Paris de Puiu, nu e exploatată ca motivare a atitudinilor, nici de regie, nici de actor.

“Sosesc deseară” nu e nici măcar un musical, se vrea doar o “comedie sentimentală” fără să servească în esență personalitatea Teatrului “Tănase” impusă în timp, cât și cerințele publicului dornic de satiră explozivă cu țintă spre actualitate. Alegerea unui text prăfuit de vreme, nefolosit inventiv regizoral pentru a îi da sens actual, are drept rezultat un spectacol lung și tratat învechit ca modalitate teatrală. Poate după mai multe reprezentații, spectacolul va prinde viață prin contribuția actorilor de a îi aplica o coloratură provocatoare de umor, cu scop și motivare. Și Teatrul de Revistă “Constantin Tănase”, ca și majoritatea teatrelor de repertoriu, se confruntă cu lipsa de regizori originali, moderni și absența unor texte actuale, create pe specificul ofertei realității mileniului în care trăim.

“BUTOIUL CU PULBERE” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala Pictură)

PROPUNERE REUȘITĂ PENTRU … UN ALTFEL DE TEATRU

         Alegerea repertorială surprinde, fiind ieșită din linia obișnuită a dramaturgiei, dar e actuală prin propunerea tematică ce atacă fenomenul infiltrării alarmante a violenței în lumea de astăzi. Remarcabilă este tratarea piesei “Butoiul cu pulbere” a macedoneanului Dejan Dukovski de către regizorul Felix Alexa. Spectacolul este o tragicomedie, o “comedie neagră”; provoacă râsul publicului, dar îi lasă și un gust amar privind dezumanizarea manifestată în societate.

         Dramaturgul contemporan din Macedonia, Dejan Dukovski s-a impus în plan european prin piese concepute original. “Butoiul cu pulbere” a stat și la baza unui film, titlul fiind inspirat dramaturgului de răspunsul unor politicieni celebri privind războaiele din Balcani considerate un … “butoi cu pulbere”. Regizorul Felix Alexa reușește să evidențieze că violența, dezumanizarea sunt rod al stării societății actuale, nu numai un efect al războiului. În acest spectacol solid și coerent construit regizoral ca un film ce surprinde aspecte din realitate, războiul nu figurează nici măcar în planul secund al imaginii teatrale. Prin decupajul, ansamblarea a opt situații dramatice cu rezultate tragicomice, piesa pare scenariul unui film. Personaje din medii diferite susțin situații conflictuale diverse și în câteva “secvențe” unele reapar ca legătură cu acțiunea anterioară.

Răzvan Vasilescu (Dimitria) și Mihai Călin (Anghele)

 Prima și ultima scenă, ca un prolog și un epilog, au aceleași personaje duplicitar compuse ca victimă și călău. Prin stilul general al scrierii, Dejan Dukovski pare apropiat și de dramaturgul catalan Estave Soler (“Contra democrației”, “Contra iubirii” și “Contra progresului”), ținta și expunerea tematică sunt însă, diferite. Montajul surprindre radiografii din spații comune – cârciumă, tren, autobuz, pușcărie, etc și fiecare episod își are conflictul compus cu un suspans propriu, dar se leagă însă, prin nota comună a violenței.

Marius Manole (Manea)), Răzvan Vasilescu (Măciucă)
 și Marcelos S.Cobzariu (Ghela)

         Felix Alexa structurează admirabil viziunea sa regizorală ca studii de caz realiste din lumea de astăzi, străină de regulile existențiale ale moralei, primitivă prin reacții violente. Propune un mozaic al violenței în care agresivitatea devine un firesc al vieții, alarmant. Un sprijin pentru această radiografie a violenței îl are în scenografia Andradei Chiriac, ce rezolvă solicitarea mai multor spații de joc. Cum noua Sală Pictură a Naționalului bucureștean, dispune prin dotarea tehnică de o scenă rotativă, întrebuințată și de maestrul scenograf Helmut Sturmer în “Două loturi”, Andrada Chiriac folosește inspirat oferta tehnică pentru indicarea diferitelor spații unde apar  conflictele, construite semnificativ din elemente realiste. Într-o laterală a scenei, decorul se completează printr-un maldăr de scaune înghesuite cu trimitere simbolică spre o lume cu susul în jos, distrusă de agresivitate. Costumele imaginate de scenografă servesc desenul tipologic al personajelor.

În acest decor creator de atmosferă pentru conflicte, regizorul Felix Alexa conduce atent o distribuție excelent selectată, în scopul de a sublinia firescul periculos al violenței; de la prietenie, dragoste, infidelitate până la crimă pentru personaje exprimarea prin violență pare un mod firesc. Rezultatul este o comedie amară, captivantă pentru spectatori. Pentru șase actori revine sarcina grea de a compune creionarea convingătoare a câte două personaje distribuite fiecăruia. În câteva minute, actorii prezintă aceste tipologii. Interpretarea este interiorizată, filmică prin expresie, gest, și chiar prin tăcere când ascultă replica partenerului. Revenirea pe scenă a prețuitului actor Răzvan Vasilescu merită aplauze. În prologul și epilogul reprezentației este Dimitria cel răsplătit cu violență pentru violența sa, ajuns suferind de un handicap locomotor, personaj construit la milimetru de interpret, impresionant prin substratul stărilor trăite cu fină expresie. Îi revine în altă secvență, rolul lui Măciucă, pușcăriașul autoritar condamnat pe viață, un alt profil tipologic prezentat la nuanță, cu subtilă ironie de actor.

Victoria Dicu (Femeia) și Marius Manole (Andrea)

În topul distribuției se situează și interpretarea lui Mihai Călin în cele două tipologii diverse, Anghele, partenerul cinic al lui Dimitria și Gheorghi, îndrăgostitul gelos și violent. În fiecare rol, actorul transmite amănuntele motivării secătuirii umane a celor pentru care violența a devenit o soluție de viață. Admirabil este Marius Manole în Andrea și Mane, un personaj fiind implicat și în două situații. Le definește profilul variat, în funcție de conflct, urmărind consistența dramatică a fiecărei tipologii. O nouă performanță, și nu prin abilitatea expresiei corporale ce o deține, înregistrează Istvan Teglas în Ghiore și Kosta. În primul personaj e un agresiv “băiat de băiat”, ca în cel de al doilea să își schimbe total expresia în îndrăgostitul timid și laș. Marius Bodochi cu experiența profesională ce o deține, compune convingător personajele Simon și Paznicul. În Sveto și Bărbatul, reușește o creionare ireproșabilă Andrei Finți.

Istvan Teglas (Ghiore), Mihai Călin (Gheorghi),
 Crina Semciuc (Svetle) și Marcelo S. Cobzariu (Ghela)

Rolurile unor personaje singulare, dar nu fără importanță în conflicte,  sunt distribuite altor cinci actori. Senzațională este Victoria Dicu în femeia dintr-un autobuz, ce asistă speriată la o explozie de violență din partea unui călător, și receptează gestul acestuia cu spaimă, nedumerire, dar încercă și  calmarea agresivității. Naivitatea Svetlei, tânara îndrăgostită, Crina Semciuc o dublează de starea de uimire iscată de violența din jur pe care nu o poate înțelege. Marcelo S.Cobzariu poartă personajul Ghela prin două situații conflictuale și îi definește credința că violența ar fi pentru acesta, singura șansă de exprimare în viață. Caracterizări mai palide pentru personajele distribuite prezintă Florentina Țilea în Evdokia și Alexandra Poiană în Ana.

“Butoiul cu pulbere” al … violenței este o reușită a regizorului Felix Alexa și echipei sale. Se propune spectatorului … un altfel de teatru, dictat de intențiile dramaturgului de a face un montaj de radiografii surprinse din mersul alarmant al realității pe calea violenței. Spectacolul atrage prin suspansul și spiritul satiric al conflictelor, provoacă râsul publicului, dar și reflexul judecării unui aspect major și grav din realitatea noastră, curent relatat, chiar și prin informațiile buletinelor de știri tv.

“ ArtOrchestra” –TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala Mică”)

 UN SPECTACOL AL TINERILOR, ADMIRABIL

         În repertoriul teatral curent este aproape imposibil să descoperi un astfel de spectacol. Poate fi denumit o comedie muzicală, dar nu orice fel de comedie, ci una originală, fără replică. Trei actori tineri “vorbesc” prin muzica devenită partener, prin intermediul a peste zece instrumente, luate drept mijloc pentru a susține “conflictul” dintre ei, dorința fiecăruia de a comunica și domina scena, de a cuceri publicul. Și reușesc această performanță.

         Cei trei sunt Emilian Mârnea, Petre Ancuța și Florin Călbăjos, iar în spatele lor se află colegul de generație, regizorul Horia Suru. Sunt necesare câteva precizări referitoare la acești tineri senzaționali. Emilian Mârnea și Petre Ancuța au surprins la Gala Tânărului Actor de la Costinești la ediția de anul trecut, cu spectacolul în același stil, în afara concursului, “Variațiuni la invențiuni OP2”. Acum, distribuția s-a completat cu Florin Călbăjos și spectacolul a căpătat amploare prin regia lui Horia Suru. Toți patru sunt absolvenți ai Universității “Babeș - Bolyai” din Cluj, cei trei actori la clasa profesorului Miklos Baci. “ArtOrchestra” ajunge la Naționalul bucureștean prin programul “9G” adresat tinerilor datorită Centrului de Cercetare și Creație Teatrală “Ion Sava”. Din cele 42 de proiecte ale tinerilor pentru această ofertă generoasă, ca spectacolele lor să fie reprezentate la Sala Mică - special dedicată acestui program, s-au selectat 7. În debutul programului, a derulat primele repetiții cu publicul “DISTROPIE.shakespeare.REMEX”, spectacol comentat pe acest blog. A urmat astăzi, “ArtOrchestra” ce anulează temerea că la “9G” tinerii creatori ar putea deziluziona prin experimente lipsite de consistemță.

         “ArtOrchestra” dezvoltă spectaculos o comedie specială pe un scenariu ingenius. Cei trei actori parcurg dezinvolt trecerea prin multiple motive muzicale celebre, selectate pornind de la muzica clasică, până la rock, folosind o sumedenie de instrumente, ca și capacitățile lor vocale. Fiecare actor schițează expresiv tipologia unui personaj implicat în “conflictul” luptei pentru afirmare în compania instrumentului partener. Cei trei “joacă teatru” în relație cu instrumentele, apelând și la pantomimă. Intră permanent și în relație interactivă cu publicul. Noul venit în echipă, Florin Călbăjos propune și relația cu o spectatoare aleasă după ce studiază publicul, realizând un moment savuros de comedie cu partenera descoperită.

         Evident că în spatele actorilor se află regizorul Horia Suru, constructorul cu fantezie al unor gaguri explozive pornite de la montajul muzical și finalizate prin dirijarea interpreților. Echipa este surprinzătoare prin modul în care pe o scenă goală, având drept mobilier central un pian și apoi, un violoncel, atent cadrată prin jocul luminilor și puțin fum, poate transmite publicului bună dispoziție din belșug. Imaginea reprezentației se completează prin consultanța reușită a conceperii costumelor, datorată Alinei Herescu.

         Cei trei tineri actori nu propun contactul cu niște clauni, dovedesc stăpânirea artei muzicale și a compunerii originale a personajelor prin ținută, gest și mișcare. Sunt foarte rari astfel de actori dotați cu o complexă vocație.

         “ArtOrchestra” nu este “un concert”, ci o poveste fără replică despre revoltă, dragoste și căutarea bucuriei. Sperăm că acest program “9G” strict necesar sprijinirii tinerilor, va oferi și alte spectacole cu adevărat originale care să evidențieze spiritul creator novator al noii generații. Așteptăm de la cei din echipa “ArtOrchestra”, remarcarea și în alte proiecte de alt gen.