“#EMOJIPLAY” – TEATRUL EXCELSIOR

WOW !!!

         Titlul comentariului este impus de acest spectacol senzațional de “teatru coregrafic” realizat de meșterul GIGI CĂCIULEANU.

         Astăzi, comunicarea și emoția, suferă transformări prin invențiile tehnicii mileniului trei – calculatorul, internetul, telefonul mobil care au ajuns la sofisticate mijloace de întrebuințare. Oamenii, în special cei tineri, nu mai comunică emoțional direct, ci prin SMS, MMS, facebook, skype, e-mail, twiter, etc. Limbajul s-a simplificat, cuvintele cheie au devenit o înșiruire de două sau trei litere sau sunt înlocuite de imagini codificate. Aceste semne și imagini încep să devină linia de bază a comunicării în special pentru tinerii crescuți din fragedă copilărie cu rezultatele inovațiilor tehnice la îndemână. Efectul noului sistem de comunicare este imprevizibil pentru viitor. Deocamdată, se simte cum distruge emoția și chiar, consolidarea culturală necesară, oricărei individualități.

Gigi Căciuleanu precizează, gândul care l-a inspirat pentru acest spectacol original: “Pe zi ce trece suntem invadați de emoticoane și abrevieri de tor felul. Emoțiile sunt re-codificate în imagini stilizate și/sau concentrate în doar câteva litere. Ideea spectacolului este schimbul de mesaje prin intermediul unui limbaj codificat: fie cel corporal sau verbal, cel al imaginilor (precum sunt emoji-urile) sau/și cel al abrevierilor pe care din ce în ce mai multă lume le folosesc. Mesaje care de multe ori devin de neînțeles și par absurde pentru cei care nu sunt inițiați în aceste coduri”. Cu ironie și inventivitate, meșterul comentează teatral acest limbaj care a invadat comunicarea.

        

Tema la care a apelat meșterul Gigi Căciuleanu este foarte actuală, iar în teatru s-a apropiat de acest punct nevralgic al realității doar, spectacolul “(D)efectul Placebo” al unei tinere echipe de actori în cadrul proiectului “9G” al Naționalului bucureștean. Cu inspirație debordantă, Gigi Căciuleanu construiește spectacolul pe această temă actuală, într-un nou gen “teatru coregrafic” și îmbină reușit dansul, actoria cu proiecțiiile HD a “metaforelor” vizuale “emoji”, semne universal recognoscibile. Spectacolul este rodul unei producții a Teatrului Excelsior cu “Gigi Căciuleanu România Dance Company”.

        

“Piesa de teatru”, textul sau scenariul lui Gigi Căciuleanu relatează savuros, momente ale unei posibile comunicării în viața de zi cu zi a cuplului, în funcție de situații, stări și sentimente. Spre final, este invocată comunicarea unor cupluri celebre – Adam și Eva, Romeo și Julieta … Vulpea și Corbul, prin prisma limbajului de astăzi. Interpreții sunt ANA VIȘAN, BIANCA BOR, ADRIAN NOUR și VLAD TRONCEA, actori-dansatori excelenți. (În alte reprezentații, doi dintre ei sunt înlocuiți prin Irina Struncăreanu și Alexandru Călin.) Acești interpreți minunați sugerează stările unor posibile personaje, prin corpul lor flexibil și expresiile chipului, prin replici rostite în “trendul” limbajului actual. Replicile cifrate rostite le completează firește, prin gest și mișcare. Autorul spectacolului a știut să cizeleze multiplele capacități deținute de cei selectați în distribuție. De pildă, Adrian Nour a fost remarcat la “Vocea României”, emisiunea de succes de la ProTv, iar acum se dovedește a fi și un dansator perfect. Cuplurile au un partener permanent în proiecțiile “emoji” care devin “imagini vi”. Ansamblarea concretului desenat de acești dansatori-actori uimitori cu proiecțiile, este cu măestrie dirijată de Gigi Căciuleanu. Les Atelieres Nomade realizează admirabil o scenografie video specială și animația “emoji-urilor”. Corina Boboc servește remarcabil prin costumele în alb și apoi în negru, actorii-dansatori. Nebunia comunicării are un sprijin substanțial în coloana sonoră, inspirat aleasă de Gigi Căciuleanu; se întâlnesc șlagăre consacrate care subliniază substratul jocului de-a “emoji”. 

        

“#EmpjiPlay” este un spectacol de fină ironie prin care Gigi Căciuleanu satirizează comunicarea ivită prin tehnica nouă și avertizează că poate fi un pericol pentru distrugerea emoției din sufletul nostru. “Vorbește” teatral cu adevărat original, acest spectacol – eveniment, despre “boala” care macină astăzi comunicarea dintre oameni. Spectatorii se amuză copios, dar râsul se stinge când își dau seama cât de absurd poate fi adeseori, acest nou limbaj de comunicare.

APOLLO 111, UN NOU TEATRU INDEPENDENT

UN CENTRU CULTURAL INDEPENDENT ȘI-A DESCHIS PORȚILE

 

         În buricul târgului, pe strada Actor Ion Brezoianu, nr.23-25, în clădirea Palatul Universul, patru personalități apreciate în special pentru activitatea în cinematografie, au fondat cu pricepere APOLLO 111. Bogdan Dumitrache (actor și director de casting), Cătălin – Peter Netzer (regizorul filmui premiat “Poziția copilului”), Cătălin Rusu (director de creație și consultant de brand Rusu + Borțun) și Dragoș Vîlcu (producător și owner Multi Media Est) sunt co-fondatorii unui ingenios minicentru cultural, cu dotări tehnice deosebite. Pe un întreg etaj al Palatului Universul, funcționează o sală de teatru, concerte și proiecții de film, spații de repetiții și casting, un bar original. Sala de teatru, comodă și elegantă, are peste o sută de locuri. Spațiile sunt amenajate profesional, ca logistică și confort. Nici un teatru independent din Capitală, nu beneficiază de astfel de condiții.

         Proiectul activității teatrale este conceput după model occidental. Fiecare stagiune are un director artistic. Deschiderea teatrului s-a aflat sub direcția artistică a lui Bogdan Dumitrache care va preda funcția în viitoarea stagiune, regizorului Radu Afrim, iar pentru a treia stagiune va fi desemnat un dramaturg, director artistic. Prima stagiune va prezenta cinci producții teatrale. O dată finalizată o producție, timp de șase săptămâni sunt programate reprezentațiile, următoarea premieră urmând aceiași linie de programare. Pe lângă spectacolele pentru adulți, se vor realiza și spectacole, special pentru copii. Fiecare director artistic, alege o temă, conform căreia va dezvolta repertoriul stagiunii. Prima temă aleasă este interdisciplinară și servește legătura teatrului cu filmul. Un astfel de sistem de organizare acordă personalitate cuvenită pentru un teatru independent de proiecte. Și în teatrele instituționalizate s-a vehiculat ideea necesară a unui teatru de proiecte, chiar a fost înființat unul în Capitală, dar ideea a eșuat în fața jocurilor de interese.

         APOLLO 111 se anunță a fi un punct important al mișcării teatrale independente și un loc cultural prin celelalte proiecte care acordă atenție nu numai teatrului, ci și filmului și muzicii.

“ALI: FRICA MĂNÂNCĂ SUFLETUL” – spectacolul de inaugurare

        

Radu Jude, regizorul filmului premiat la Berlin, “Aferim”, este preocupat de apropierea de teatru. În FNT, ca regizor, Radu Jude a fost prezent cu spectacolul Teatrului Național din Timișoara, “Scene dintr-o căsnicie” de Ingmar Bergman, personalitate a cinematografiei. Acum, aduce la APOLLO 111, pentru prima oară în România, scenariul filmului “Frica mănâncă sufletul” de Werner Fassbinder. Filmul regizorului german, a fost lansat în 1974, având drept temă xenofobia. De atunci, tema a luat amploare în Europa, a devenit de strictă actualitate prin valul de emigranți poposit pe bătrânul continent. În urmă cu doi ani, un teatru din Berlin, adaptează scenariul și îl prezintă cu succes publicului.

         Adaptarea scenariului cu titlul “Ali: frica mănâncă sufletul” propune și spectatorilor de la noi, să judece delicata temă a emigranților și prejudecățile ivite prin confruntarea unor culturi diferite. Emmi o văduvă, trecută de 50 de ani și Ali, un emigrant marocan mai tânăr, se întâlnesc întâmplător și formează un cuplu ce va fi judecat aspru de cei din preajma femeii care în adaptare, trăiește în București. Ambele suflete sunt măcinate de singurătate și caută calea comunicării sincere cu cei din jur. Subiectul aparent simplu are la bază un scenariu de film și solicită o atenție deosebită reprezentării în convenție teatrală. Față de spectacolul de la Timișoara, regizorul Radu Jude dovedește acum, o mai atentă înțelegere a regulilor teatrale, construind cu minuție atmosfera vizualizării acestei tragicomedii. Apelează la colaborarea cu aceiași talentată scenografă, Iuliana Vîlsan care însă, de astă dată concepe un decor mult prea încărcat cu mobilier și obiecte pentru a stabili diversele spații de joc, solicitate de acțiunea filmului. Un operator de film cu experiență, realizator al light desing-ului, evidențiază prin manevrarea luminii, esențialul fiecărui spațiu de joc și susține montajul filmic al acțiunii. Regizorul dezvoltă conceptul său și ia drept bază a exprimării teatrale, actorii pe care îi alege inspirat pentru distribuție.

         Rolul dificil al Emmei este atribuit actriței Liliana Ghiță, personalitate afirmată în numeroase personaje la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, iar anul trecut remarcată pentru rolul din “Între noi e totul bine”, excelent interpretat pe scena Naționalului bucureștean. Uimește și de astă dată actrița prin transpunerea cu sensibilitate într-o femeie singură, cu suflet naiv pentru care întâlnirea cu un bărbat de altă culoare nu presupune judecăți xenofobe. Remarcabil interpretează Liliana Ghiță pe Emma și punctează relațiile cu celelalte personaje. Impresionant, prezintă portretul Emmei, ca o femeie simplă, cu o inimă mare. Pentru regizor a fost dificilă găsirea interpretului adecvat pentru Ali. A ales o dublă distribuție, pe apreciatul cântăreț Kamara al formației “Alb Negru” și pe Amir Shafizadeh, student la UNATC pe care din păcate, nu am putut să îl urmăresc într-o altă reprezentație. Kamara nu are experiența teatrului, dar convinge în Ali prin desenul general al personajului și el un om singur, nesigur pe mediul în care trăiește. Chiar dacă redă simplist consistența personajului, Kamara are farmec și se implică sincer în situații.

         Emmi și Ali sunt personajele centrale pentru tematica scenariului, dar în jurul lor mișună numeroase personaje-argument – colegele unde Emma lucrează ca femeie de serviciu, copii ei maturi, vecinii, consumatorii dintr-un bar, etc. Adina Cristescu, Eduard Cîrlan, Ilinca Hărnuț, Lucian Tudor / Mihai Nițu, se vor confrunta cu transformări rapide în diferite tipologii. Regizorul Radu Jude nu a urmărit coerent adaptarea lor la diversele tipologii, iar aceiași actori pe unele le definesc timid, pe altele exagerat. Efortul interpreților este apreciabil, numai că putea fi mai atent urmărită de regizor fiecare transformare pentru a sublinia substratul aducerii în acțiune a acestor personaje-argument, grotești în scrierea dramaturgică. Regizorul Radu Jude e obișnuit în film cu rostul prim planurilor pentru subtextul situațiilor conflictuale și a neglijat că în teatru funcționează doar, planul general.

         Personal am susținut și susțin în continuare, necesitatea implicării în teatru și a regizorilor de film. Un exemplu este și regizorul Alexandru Maftei cu spectacolul “Nina” de la Teatrul de Comedie. Acum, Radu Jude arată la APOLLO 111, din nou că regizorul de film poate oferi teatrului spectacole deosebite.

         “Ali: frica mănâncă sufletul” este o alegere repertorială cu un spectacol binevenit în viața teatrală, prilej de afirmare a unui nou și important teatru independent care anunță a avea personalitate la APOLLO 111. Pe strada Actor Ion Brezoianu a apărut acest APOLLO 111 și va câștiga prețuire alăturând teatrului și evenimente din alte domenii artistice, programate.

OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI – 95 DE ANI DE LA INSTITUȚIONALIZARE

MERITATĂ IMAGINE SPECTACULOASĂ

        

  Una din cele mai importante instituții culturale, rămâne Opera Națională București, chiar dacă în ultimii ani a trăit în umbra unui prost management. Pe 8 decembrie a aniversat 95 de ani de la înființare, timp istoric în care numeroși cântăreți și balerini au ajuns personalități faimoase peste hotare, ridicând prestigiul acestei instituții. În fața unui public a cărui majoritate era compusă din foștii slujitori de nădejde, aniversarea a devenit o sărbătoare de ținută. A uimit prin imaginea generală spectaculoasă, plină de surprize care a “îmbrăcat” evenimentul. Clădirea luminată de “lasăre”, decorată cu un banner atractiv, anunța trecătorilor momentul festiv. Foaierul elegant era dominat ingenios de un “ghețar” cu cifra 95, marca aniversării.

        

Programul concertului a adus pe scenă orchestra, grațios dirijată de Ciprian Teodorescu și ansamblul coral, alături de paisprezece soliști care au oferit un regal artistic interpretând arii și coruri celebre din patrimoniul muzical al operei. A onorat remarcabil programul ca invitată specială, soprana noastră Anita Hartig, un tânăr talent care activează în prezent pe marile scene ale lumii. Soliștii - Veronica Anușca, Andrei Lazăr, Lucian Petrean, Mihaela Ișpan, Mihaela Stanciu, Vicențiu Țăranu, Ramona Păun, Horia Sandu, Maria Jinga, Alin Stoica, Marius Boloș, Crina Zancu, Tiberius Simu, Madeleine Pascu, corecți în interpretare au fost aplaudați, unii cu aplauze entuziaste. Corul și orchestra, au dovedit dăruire și sârguincioasă pregătire în momentele sale speciale.

         Bogatul program s-a încheiat cu un celebru colind de Crăciun interpretat impresionant de toți soliștii, ca în final peste public să cadă o ploaie de steluțe aurii. La plecare, publicul a fost întâmpinat timp de zece minute de un splendid foc de artificii, ilustrat muzical “triumfal”, anunțând locuitorii Capitalei că Opera Națională este în mare sărbătoare.

         Aniversarea celor 95 de ani de existență, ambalată în imagini grandioase, firești pentru specificul acestei instituții de prim rang cultural, a demonstrat că în prezent, Opera Națională București beneficiază de un bun management.

P.S. Evenimentul a fost salutat de Ministerul Culturii printr-un mesaj citit la începutul serbării, spre deosebire de aniversarea Teatrului Odeon când municipalitatea nu a găsit de cuviință să acorde atenție cuvenită momentului.

“LUMINIȚA, DE LA CAPĂTUL TUNELULUI” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala ATELIER)

UN AȘA ZIS “PAMFLET” … JALNIC!

După efortorile renovării, Teatrul Național “I.L.Caragiale” a devenit întra-adevăr un centru cultural cu expoziții meritorii și o activitate culturală efervescentă în cele șase sălii de spectacol pe care le deține – Sala Mare, Sala Studio, Sala Pictură, Sala Media, Sala Mică și Sala Atelier. Cum e și firesc, în stagiunea de toamnă a oferit și oferă aproape săptămânal premiere.

           

 Teatrele noastre acordă atenția cuvenită dramaturgiei autohtone actuale și caută texte pentru a le înscrie în repertoriu. Le descoperă însă, cu greu și nu toate din cele alese, sunt convingătoare. “Luminița, de la capătul tunelului” de Radu F. Alexandru este un astfel de exemplu. Dramaturgul își dorește o comedie “pamflet” politic. Ideea este excelentă pentru actualitatea mioritică, greu de întâlnit în dramaturgie, numai că de la idee la construcția convingătoare a unei piese cu acțiune, conflict și personaje credibile, drumul e greu și dificil.

         Radu F. Alexandru este un dramaturg prolific, cu piese jucate în multe teatre, dar și un bun cunoscător al mizerabilei vieții politice de la noi, fiind deținător al mai multor mandate de parlamentar. Tema aleasă pentru “Luminița, de la capătul tunelului”, ar vrea să țintească ticăloșia politicienilor parveniți prin fraude. Îmbinarea documentării sale ca persoană onorabilă în Parlament care a trăit mulți ani printre politicieni, cu calitățile de a scrie o piesă de teatru despre ei, eșuează însă. 

Alexandra Poiană (Luminița)

Titlul textului parodiază celebra zicere a unui fost prim-ministru căutător al “luminiței de la capătul tunelului” pentru fericirea concetățenilor după trista epocă a comunismului care a găsit “luminița” pentru el, în prezent fiind șef al unei importante instituții, “Avocatul poporului”. Dramaturgul vrea să își dezvolte intenția unui pamflet acid la adresa politicienilor prin personajul Virgil Neacșu, parlamentar și ministru, într-o acțiune căznit concepută, cu pretenții de farsă. Conflictul se iscă în jurul relației de amor a soției politicianului, Delia cu Doru Maxim, un antrenor de fitnes, căsătorit cu Luminița. Pentru a nu afecta cariera soțului politician, Delia își părăsește amantul, acesta disperat vrea să se spânzure de coarnele unui cerb din casa lui Virgil Neacșu! Se caută apoi soluția rezolvării triunghiului conjugal, amantul apelând la blonda sa soție Luminița care l-a denunțat la partid pe politician și povestește că ar fi … țigancă la origine! Acesta ar fi demersul unei … farse! Acțiunea se derulează ilogic, absurd, intriga este penibil construită prin personaje schematice, replica nu are haz.

Constantin Cotimanis (Virgil Neacșu)

Virgil Neacșu este o javră de politician, ajuns propietar al unei vile încărcată cu obiecte de preț, asigurate prin sistem de alarmă și deține priceperea de a rezolva problema triunghiului conjugal care poate stârni scandal, prin banii acumulați, firește prin furt. Scopul satirei dorite de autor, nu devine hoția parvenitului politician, ci … denunțul la partid. Aluziile minore la situații din actualitatea curentă, apar prin replici simpliste, multe încărcate de vulgaritate, lipsite de umor, care par împrumutate din ziare, iar cetățenilor spectatori sătui de politicieni și minciunile lor, nu le provoacă râsul aceast spectacol de comedie cu pretenții pamfletare. Așezați de o parte și alta a spațiului de joc al sufrageriei elegante din vila cu obiecte de preț a politicianului, urmăresc uimiți agitația absurdă a personajelor și nu îi înțeleg rostul. Decorul reușit conceput, cu numeroase obiecte de mobilier, aparține scenografului Puiu Antemir.

       

Dragoș Stemate (Doru Maxim)

  Regizorul apreciat, Mircea Cornișteanu încearcă ilustrarea teatrală a textului pe linia absurdului situațiilor prin gaguri în care strălucire comică lipsește însă, din text. La rândul lor actorii, încearcă salvarea personajelor schematice, vrând fiecare, să le dea pe cât le permit situațiile conflictului, coerență tipologică. Alexandra Poiană dă un aspect fermecător ciudatei Luminița. Nu se știe de ce ar inventa farsa originei sale, nu se știe dacă ar vrea să își recapete soțul, pe Doru Maxim, arată convingător doar, că dorește să profite financiar de situație. Este și ea o hoțomană, se pare. Soțul, Doru Maxim e personajul cel mai confuz construit în text, iar actorul Dragoș Stemate încearcă să sublinieze că amantul ar fi un profitor al relației amoroase cu soția politicianului. Virgil Neacșu, politicianul cu funcții, ar fi stâlpul “farsei” cu intenții de pamflet. Textul îl configurează schematic, cu împrumuturi haotic ansamblate din diverse tipologii, iar apreciatul actor Constantin Cotimanis, cu măsură încearcă să estompeze vulgaritatea unui excroc de duzină. Delia Neacșu, femeie frivolă și interesată de banii soțului politician, revine actriței Iulia Moise și este interpretat ca într-un teatru de revistă.

         Era de așteptat ca experimentatul dramaturg Radu F. Alexandru să ofere în “Luminița, de la capătul tunelului” o satiră consistentă la adesa clasei politice, dar textul său cu pretenții de pamflet este o improvizație facilă. Cu un astfel de spectacol e clar, că nu vom afla prea curând nici … “luminița de la capătul tunelului” dramaturgiei noastre.