“SHYLOCK” - TEATRUL DE COMEDIE / Sala “RADU BELIGAN"

IMAGINI SEMNIFICATIVE ALE UNEI ISTORII AMARE 

        

Shylock, personaj simbolic al literaturii universale care câștigă valoare umană în tragicomedia lui Shakespeare “Neguțătorul din Veneția” este un evreu și prin el se face trimitere la istoria dramatică a acestei nații. Scrisă de Shakespeare în 1526 piesa continua în substrat prigoana evreilor începută cu peste un mileniu în urmă. Spectacolul Teatrului de Comedie nu este cu piesa lui Shakespeare considerată de unii o comedie, de alții o tragicomedie. Regizorul Horațiu Mălăele alege un text contemporan, îl adaptează și urmărește să evidențieze o călătorie prin istoria evreilor având drept pretext piesa lui Shakespeare cu personajul Shylock.  Adaptează textul britanicului Gareth Armstrong, actor, regizor și profesor universitar care a realizat un one man show pentru prezentarea lui Shaylock din perspectiva zilelor noastre. Cu acest one man show purtat în turnee pe multe continente a înregistrat succes. Tema recitalului său era de a atenționa subtil că acel conflict vechi iscat între creștini și evrei, astăzi îmbracă altă față, se amplifică prigoana asupra altor etnii în numele naționalismului și religiei.        

Regizorul Horațiu Mălăele realizează spectacolul “Shylock” după Gareth Armstrong prin care încearcă să dea un răspuns și întrebării – “Este Shylock nevoit să fie cămătar, un personaj negativ sau o victimă a persecuției?” Intențiile regizorului sunt admirabile, numai că textul actorului englez de la care a pornit adaptarea, amplificat teatral prin implicarea mai multor personaje, este modest ca forță dramatică. Adaptarea se apropiere ca stil de teatrul epic al distanțării, inițiat de Bertold Brecht.

Personajul Tubal, prietenul lui Shylock, împrumutat de la Shakespeare, devine povestitorul unei călătorii prin istoria evreilor, cu opriri în acțiunea din “Neguțătorul din Veneția”. Întervențiile cu rezumatul acțiunii cunoscută din piesa lui Shakespeare are ca scop prezentarea lui Shylock cel persecutat de o lume frivolă și mincinoasă. Adaptarea are în centru două roluri – Shylock (Horațiu Mălăele) și Tubal (George Mihăiță), celelalte personaje fiind doar argumente active pentru susținerea tematicii. Regizorul Horațiu Mălăele, printr-o ilustrare teatrală amplă, trateză tema mereu actuală a conflictului dintre etnii, substrat și în monologul conceput de Gareth Armstrong, dar nu întodeauna textul îi este prieten. În programul de sală, Horațiu Mălăele scrie o poveste cu tâlc, impresionantă - “Caseta”; este un argument sensibil al opțiunii teatrale și pentru scena procesului lui Shylock cu frivolul personaj Portia, transformat în judecător. Portia purtând o “robă” roșie având o statură imensă, aplică niște legi strâmbe și Shylock va fi înghenunchiat. “Caseta” prin scriere completează profilul lui Horațiu Mălăele de artist complex – actor, regizor, desenator, dar și … scriitor.

        

Intențiile regizorului Horațiu Mălăele prind viață scenică spectaculos prin scenografia de excepție datorată Iulianei Vîlsan. Vizual “călătoria” povestită de Tubal se derulează ca într-o carte de povești desenate, animate însă, în cazul evocării acțiuniilor provenite din piesa lui Shakespeare și prin lupta simbolică a culorilor din gama negru și alb. Intervențiile video – Dilmana Yordanova completează ironic imaginea de la începutul “călătoriei” lui Tubal, cu desene celebre desprinse din grafica secolelor trecute. Costumele și măștile create ingenios de Iuliana Vîlsan trimit spre commedia dell’arte. Vizual spectacolul este captivant.

        

Partea dificilă a reprezentației, comunicarea istoriei amare a seminției lui Shylock care îi distruge existența și acestuia, se sprijină pe doi piloni George Mihăiță – Tubal și Horațiu Mălăele – Shylock, actori de excepție, meșteri desăvârșiți în a transmite publicului emoție. George Mihăiță are un dublu rol de fapt, cel al amicului lui Shylock evreul prigonit, și cel al povestitorului, mereu aflat în relație directă cu spectatorii. Actorul reușește să comunice “lecția” tristă a istoriei celor mereu alungați în monologuri lungi prin accente ironice atent plasate. Horațiu Mălăele compune expresiv portretul lui Shylock, un om trist, mereu amenințat și batjocorit, refugiat în Veneția balurilor, distracției, superficialității, frivolității în dragoste. Complexitatea personajului actorul o sugerează credibil, chiar dacă îi revin un număr restrâns de replici, Shylock în interpretarea sa devine omul afectat de exilul într-o societate care îi acceptă doar banii, dar nu și prietenia, relațiile umane. Ca în teatrul epic specific lui Brecht, cei doi actori transmit esența personajelor.

        

Distribuția se completează prin aparițiile unor personaje din piesa lui Shakespeare, “argumente de imagine” care intervin pentru sublinierea tematică a situației exilului lui Shylock. Sunt “Imagini” pentru ilustrarea poveștii lui Tubal, de care se achită ireproșabil – Mirela Zeța (Portia), Bogdan Mălăele (Antonio), Anghel Damian (Bassanio), Lucian Ionescu (Lorenzo), Ruxandra Grecu (Jessica), Vlad Bîrzanu (Gondolierul) și în “Măști” – Stelian Dobra, Cătălin Calvan, Mario Rusescu, Valeriu Alecsandru, Alexandru Bîrsan, Gabriel Cristea, Alexandru Mardare. Vocea Ducelui cu intervenții din “off” aparține unei personalități a teatrului nostru, Constantin Codrescu.

         “Shylock” nu este un spectacol de comedie, ci o secvență din tumultul vieții noastre măcinată adeseori de principii false. Este amintirea culturală a unei istorii dramatice de prigonire a unei etnii în numele credinței religioase, realizată prin imagini inspirate scenografic și prin doi artiști de valoare, dar … pe un scenariu mediocru în raport cu gravitatea și importanța tematicii.  

“DEMNITATE” – TEATRUL AVANGARDIA / CINEMA PRO

UN SPECTACOL NEOBIȘNUIT DESPRE … NOI!

SURPRIZĂ …

… apariția unui nou teatru independent original – TEATRUL AVANGARDIA care activează într-o sală cu 500 (!!!) de locuri, modernă, dotată tehnic, la CINEMA PRO, în buricul târgului bucureștean. Producătorii inspirați ai spectacolului Mihaela Stanca și Marius Stanca demonstrează că teatrul independent poate atrage spectatorii și într-o sală cu cinci sute de locuri, nu numai prin șușe sau spectacole de comedie mediocre, cum se obișnuiește de obicei la Palatul Național al Copiilor. Propune spectatorilor “DEMNITATE” piesa spaniolului Ignasi Vidal care este și regizorul spectacolului cu o temă de strictă actualitate, cu două personalități ale scenei noastre – Marius Manole și Șerban Pavlu. Această piesă specială putea onora repertoriul oricărui teatru instituționalizat, obligat de a prezenta spectacole de valoare culturală și educațională.

         Premiera națională a Teatrului Avangardia / Cinema Pro cu piesa "Demnitate" este un eveniment teatral pentru că ridică emoționant cortina care acoperă imaginea din culisele unei societăți infestate, virusate de politichie. În anii de după evenimentele din ’89 nici un teatru – independent sau de stat -, nu a făcut acest gest responsabil de a arăta direct, fără perdea, fața lumii în care trăim.

EMOȚIE LA SUPERLATIV

NU, să nu judecați greșit și să ocoliți acest acest spectacol pentru că tema sa ar fi politica! DA ne este sufocată existența noastră  de politică și nu mai vrem să auzim acest cuvânt activat prin acțiunile politicienilor care și-au ales drept profesie politica. În “Demnitate” se vorbește însă despre noi, “politica” e numai un pretext exploatat senzațional de confratele nostru Ignasi Vidal, dramaturg, regizor și actor, fost om politic în Spania. Piesa a înregistrat și înregistrează succes în Spania, Italia și în țări ale Americii latine. Ignasi Vidal doar prin discuția între doi prieteni care și-au ales profesia de politicieni, expune argumentat tema responsabilității, moralei, demnității umane, cei doi fiind diferiți caracterial în aplicarea obiectivului opțiunii lor profesionale. Dramaturgul concepe captivant discuția celor doi, o dezvoltă cu suspans, tensiune și emoție; ca într-un film trhiller intervin mereu răsturnări de situații și finalul lasă publicul cu respirația tăiată. Rar se întâlnește în dramaturgia actuală o piesă în două personaje cu o acțiune încărcată de tensiunea care sporește de la un moment la altul în timp real. Mihaela Stanca realizează o traducere reușită a piesei și o apropie de actualitatea noastră nu mai prin transformarea numelor celor doi – Francisco devine Victor (Marius Manole) și Alejandro, Alex (Șerban Pavlu). Nu este o adaptare cu toate că reflectă realitatea noastră.

 După o zi obositoare de lucru pentru pregătirea alegerilor într-un partid, Victor și Alex se întâlnesc la o discuție în birou, în fața unui pahar de wisky. Discuția pornește amical despre lucruri banale. Victor candidează pentru o funcția înaltă în partidul nedefinit ca nume și ar vrea să dea răspuns alegătorilor dornici de schimbare în viața politică, iar Alex administrează acțiunile formațiunii politice și se visează premier. Discuția se amplifică și implică “alegătorii” spectatori pentru judecarea faptelor ce se petrec în spatele ușilor închise în viața politică, în vreme ce corupția, devenită condiție umamă, macină societatea. Mesajul discuției celor doi transmite argumentat că de corupție în lipsa responsabilității, suntem cu toții vinovați, politicieni sau spectatori. Morala personală a fiecăruia e atacată de dramaturg cu finețea unei analize psihologice.

Surprinzător mai este că dramaturgul Ignasi Vidal se dovedește a fi și un regizor de excepție. Fără apeluri la efecte teatrale pentru atmosferă sau trimiteri metaforice, conduce interpreții să sugereze perfect tensiunea creată între două caractere în antiteză cu idealuri aparent comune. Bogdan Amarfi autorul decorului și coordonatorul tehnic propune ca “ambalaj” teatral un decor simplu, dar semnificativ, un birou privit în alb și negru; cuierul cu cele două pardesie negre în cadrul alb al scenei susține substratul acțiunii, ca și costumele create de Adina Buzatu. Spectatorul când își ocupă locul în sală trebuie să fie atent la “prologul” transmis din “off’, un interviu al personajului Victor care stabilește de fapt miezul tematic al reprezentației. Finalul surprinzător al discuției îl rezolvă regizorul printr-o proiecție bine realizată. Orice  precizare în acest comentariu despre acțiune ar dezvălui suspansul spectacolului admirabil construit în primul rând prin actori. Scena este dominată de Marius Manole și Șerban Pavlu, chiar dacă un personaj stă mai mult în picioare și altul pe un scaun rotativ, prin cuvântul rostit cu forța credinței în sensurile sale, acești minunați actori stăpânesc scena și iau alături spectatorii.

Pe Marius Manole îi aplaudăm mereu în spectacolele Naționalului bucureștean sau în cele ale teatrului independent. În “Demnitate” actorul își dăruiește parcă tot sufletul, investește întregul său har pentru a îi întrupa pe Victor cel revoltat pe demersurile profesiei de politician alese în numele moralei și "schimbării" demersului politic. Arată mereu uimirea și revolta lui Victor când constată spulberarea credinței că “viața, prietenia înseamnă loialitate, demnitate” și ajunge la furie împotriva manipulării principiilor. Marius Manole este senzațional în acest personaj în care orice spectator se poate regăsi.

         Șerban Pavlu, actor prețuit al teatrului și filmului, trăiește intens fiecare replică rostită de Alex, motivările acțiunilor discutabile ale personajului, crede sincer în ele chiar dacă poate fi acuzat de imoralitate. Actorul reușește performanța de a nu îl condamna pe Victor și de a lansa spectatorului posibilitatea de a îl judeca și a constata că uneori este apropiat inconștient de atitudinile personajului. Marius Manole și Șerban Pavlu se poate spune că realizează creații în prezentarea complexității celor două personaje care se confruntă în numele unor principii de viață diferite și nu în numele unor idiologii politice.

“Demnitate” aparține teatrului social și vorbește despre “adevăruri” pe care le trăim cu toții și avem mare nevoie să le și judecăm. Este un excelent spectacol în care regăsim responsabilitatea pentru demersul moral, democratic al fiecărei acțiuni personale. Nu este un spectacol de teatru politic, ci o provocare să ne trezim la realitate, nu să fim nemulțumiți de clasa politică pe care  o merităm pe deplin; politicienii sunt oameni ca și noi cu bune și rele, trăim cu toții într-o societate în care corupția manifestată fie prin gesturi obișnuite aparent normale, fie prin "câștiguri" de milioane de euro, a ajuns însă a fi condiție umană pentru fiecare individ, indiferent de profesie. Trebuie să ne alarmeze că toți purtăm vina corupției existente acum în viața curentă. “Demnitate” este un spectacol care pledează pentru loialitate în relațiile umane și pentru condamnarea manipulării în numele prieteniei.

         

“NOAPTEA URSULUI” – TEATRUL DE COMEDIE / Sala NOUĂ

TINERE TALENTE LA RAMPĂ

        

Sunt doar câteva teatre printre care și Teatrul de Comedie, intens preocupate de descoperirea și lansarea tinerelor talente. Dezvoltă programe de concurs cu rezultate notabile. “Comedia ține la TINEri” este un astfel de program – concurs căruia Teatrul de Comedie a reușit cu eforturi financiare să îi alăture din 2009 și o sală special dedicată – Sala Nouă. Proiectele câștigătoare primesc drept recompensă posibilitatea de a prinde viață scenică la Sala Nouă. Din cei distinși la ediția a șaptea din 2016 a competiției “Comedia ține la TINEri”, Ioana Petre a realizat spectacolul remarcabil “Reguli de viață” (comentat pe acest blog) și acum tânărul regizor Mădălin Hîncu propune publicului la Sala Nouă, “Noaptea ursului”. Trebuie subliniat că spațiul de joc de la Sala Nouă este mic și propice teatrului intimist.

        

Mădălin Hîncu a câștigat concursul cu piesa spaniolului Ignacio del Moral în care dramaturgul atacă o temă foarte actuală - tinerii și familia. Trei adolescenți din segmante sociale diverse, refugiați într-un parc, se întâlnesc și fiecare relatează despre relația dramatică cu familie. Întâlnirile lor, dorința de a fugi de acasă, parcurg un drum tragicomic, finalizat cu trecerea pragului la maturitate a celor trei. Povestea lui Angel, Jaime și Enrique se dezvoltă pe două planuri – cel al relatări despre familie prin monologuri și cel al relației de comunicare dintre ei când intervin și cu aparteuri, comentarea personală a situațiilor diverse. Rolurile sunt ofertante pentru interpreți.

         Mădălin Hîncu și-a dorit să ilustreze viziunea regizorală prin cât mai multe efecte teatrale și îneacă prin decor și jocul luminii, interpretarea actorilor. Acțiunea solicită mai multe spații de joc, dar scenograful și regizorul nu au găsit soluții convenabile pentru a le marca. Tânărul scenograf Răzvan Bordoș propune un decor haotic construit în intenții metaforice, pornind de la cortina din debutul reprezentației din folie de plastic, apoi prin plasarea în spațiul de joc a numeroși saci de gunoaie, a altor fâșii de folie și a unei schele metalice în laterala scenei. Definirea spațiului de joc unde s-ar petrece acțiunea – un posibil parc sau atelierul tatălui lui Angel ori magazinul chinezului, nu este expresiv creionat de scenograf. Costumele scenografului însă, sprijină caracterizarea personajelor, ca și jacheta purtată pe rând de fiecare cu trimiterea prin desen să amintească de un ursuleț, jucăria copilăriei. Regizorul cu sprijinul lui Cristi Niculescu – light & sound design aplică insistent manevrarea bolnăvicioasă a luminilor; semiîntunericul, folosirea unei lanterne într-o scenă importantă sau luminițe plasate fără rost într-un alt moment, dezavantajează actorii cărora nu li se mai poate vedea expresiile chipului. În 2014, regizoarea Gianina Cărbunariu aplica lanterna cu scop bine definit în reușitul spectacol “Stop the tempo”. De asemenea, abuzul de efecte sonore îngreunează receptarea replicilor, rostite de actori, uneori… timid ca sens. Regizorul dovedește fantezie în dorința de a sublinia cum viața unor familii dezorganizate poate afecta adolescenții, îi pot face se gândească la acțiuni extreme, îi aruncă în întunericul perceperii existenței.  Din păcate, încarcă neconvingător spectacolul prin efecte cu pretenții metaforice lipsite de o motivare solidă în text. Regizorul dovedește că a lucrat cu actorii în special în susținerea monologurilor, dar relațiile dintre personaje au fost îngropate prin “artificiile” luminii și decorului.

       

Silvian Vâlcu construiește amănunțit expresiv poertretul adolescentului Angel, rămas în îngrijirea tatălui alături de soră, după posibila sinucidere a mamei; naivitatea, sensibilitatea personajului sunt atent precizate de interpret. Băiatul din zona socială a celor cu bani, Jaime, este convingător caracterizat de Răzvan Krem Alexe; precizează nuanțat relațiile din familia sa rezumată doar la mama fotomodel, cu o viață dubioasă moral. Enrique e mereu revoltat pe familie din cauza fratelui bolnav psihic, iar Dan Coza dezvoltă în diverse manifestări nemulțumirile personajului. Disperările, tristețile îl duc pe Enrique spre gestul dramatic al crimei, find susținute plauzibil de interpret. În final, cei trei actori reșesc să sugereze emoționant cum experiențele vieții au maturizat personajele interpretate de ei.

         “Noaptea ursului” în multe scene atrage atenția asupra calităților deținute de cei trei tineri tineri actori și de regizor, dar prea multul ilustrării teatrale cu efecte inutile, sufocă acțiunea tragicomcă a temei referitoare la importanța familiei în viața adolescentului.

“UFO” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala PICTURĂ

SENZAȚIONALĂ ÎNFRĂȚIRE TEATRU – FILM

         Stagiunea de toamnă s-a deschis la Naționalul bucureștean cu acest spectacol remarcabil prin care tânărul regizor Bobi Pricop și o echipă de maeștri ai vizualului, demonstrează că teatrul poate fi frate geamăn al filmului.

“Cine ești tu?” poate fi întrebarea adresată publicului de acest spectacol original prin formula estetică nouă aplicată pentru a urmări un … altfel de teatru. Nu vă speriați, titlul “Ufo” nu trimite la extratereștri, la OZN-uri, este numai un pretext pentru o investigație în universul personal al fiecăruia. Dramaturgul, actorul și regizorul rus Ivan Vyrypaev care trăiește în prezent în Polonia, propune un altfel de text. În monologuri – confesiune, șase oameni fac mărturisiri despre transformări personale în raport cu o lume incomodă. Aparțin unor categorii sociale și unor vârste diferite, trăiesc în țări diferite. Poveștile lor iscate de pretextul întâlnirii cu ceva inexistent dintr-un alt univers pot părea simpliste pentru o “lectură” scenică, fiind doar relatări despre sine ale unor oameni. Povestea lor provoacă fantezia regizorului Bobi Pricop să își continue experimentul estetic început tot la Național cu “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”. Piesa lui Ivan Vyrypaev compusă în 2012 din monologuri îi servește perfect demonstrația de a arăta că spațiul de joc prin “decor” poate deveni un personaj viu, sprijin activ pentru susținerea substratului replicii rostite de celelalte personaje. A devenit o modă discutabilă pentru unii regizori să folosească video proiecțiile ca efecte vizuale, dar Bobi Pricop și echipa sa le consideră “un personaj” necesar susținerii acțiunii din scenă. 

Aplică teatrului inovațiile tehnice ale timpului nostru, luate drept mijloace de expresie teatrală, totul cu grijă să nu afecteze esența textului, tematica scrierii. Realizează astfel o senzațională îmbinare între două arte: cea vizuală - filmul și teatrul care este consistent emoțional prin cuvânt. Subliniem însă, experimentul regizorului căutător de inovație în teatru a dat un rezultat impresionant, credibil pentru că textul îl sprijină. Nu are acțiune, relații între personaje dictate de situații conflictuale, este o înșiruire de povestiri personale extrase din universul uman. Monologurile sunt comentarii, analize personale despre realitatea în care trăim, cu iz psihologic și chiar filosofic. Dacă aceste monologuri nu beneficiau de sprijinul “personajului-decor”, puteau fi chiar neatractive pentru unii spectatori.

        

“Ufo” propune o altă convenție teatrală și în debutul reprezentației, regizorul Bobi Pricop într-un “prolog” o precizează prin citirea unei epistole a dramaturgului. Ivan Vyrypaev ar fi fost preocupat de posibilele declarații ale celor care afirmă întâlniri cu extratereștri. Din sute de oameni, autorul a ales șase care și-au schimbat percepția realității în urma presupuselor întâlniri cu cei de pe alte planete. Ivan Vyrypaev a vrut să facă un film despre ei, dar povestirile au ajuns pe scenă. Urmează spectacolul relatărilor, ca în final al șaptelea personaj, Viktor, să precizeze cu tâlc sensul convenției și să atenționeze asupra rostului tematic al pretextului derulării monologurilor celor șase.  

        

Regizorul Bobi Pricop și echipa sa ilustrează teatral spectaculos aceste monologuri. Fiecare personaj povestește din locul unde trăiește. O femeie e la malul mării, un bărbat pe terasa unui bloc, altul la casa de vacanță din pădure, etc. Mediul ambiental devine un “personaj” participant activ la destăinuirile fiecăruia și speculează vizual substratul replicilor. Meritorii sunt contribuțiile unor meșteri din circuitul tehnicii moderne, artiști vrăjitori ai vizualului. Paul Popescu (Modulb) & MIZDAN   sunt … “scenografii” decorurilor vii, 3D; conceptul video aparține lui Paul Spike (Evil Twin Studio), iar live video lui Tudor Panduru. Acești artiști reușesc să sporească emoția cuvântului prin “ambalajul grăitor” al proiecțiilor. Lor li se alătură Cristian Șimon (lighting design), Ana Ienașcu (costume) și Alexei Țurcan prin o sensibilă muzică originală.

        

Scena goală este “mobilată” cuceritor și dă publicului senzația că urmărește un film 3D. Evident, rămân în atenție actorii, la fel ca și în cazul unui film. Printr-un montaj inteligent, adeseori intervin și prim planuri cu chipul interpretului care susține monologul pentru a sublinia expresia surprinsă în fața unor replici importante. În ordinea aparițiilor scenice actorii încearcă să răspundă întrebării “Cine ești tu?”,  fiecare venind din alt mediu social și geografic, dar toți marcați de probleme comune cu partenerii spectatori. Actorii nu au de interpretat personaje - caractere, tipologii umane, ci stări, lucru dificil de realizat, dar reușesc să fie convingători. Emily, fata din Australia e mereu neliniștită de pericolele neprevăzute care bântuie lumea; Ada Galeș trăiește sensibl descoperirea lui Emily că trebuie să te bucuri de viață și să învingi frica de neprevăzut. Artiom, programator de jocuri pe calculator, este interpretat de Istvan Teglaș care îi evidențiază în profunzime stările; actorul urmărește atent transformarea celui sufocat de zgomotul violent al străzii, în omul care și-a găsit liniștea interioară. Tânărul Nick avertizeaz că oamenii încurcă ițele vieții pe care trebuie să o trăiască judecând în fiecare moment; Ciprian Nicula reușește admirabil să arate cum naivitatea lui Nick, se poate transforma în forța maturității. La nuanță, remarcabil, povestește Mihai Călin descoperirea lui Robert referitoare la cunoașterea lumii, asimilată adeseori greșit. Raluca Aprodu prezintă convingător pe tânăra Jennifer, cea dornică a afla binele în viața personală. Cu finețe, în amănunt, Medeea Marinescu dezvăluie frământările interioare ale casnicei Joanna care are o familie, copii, dar caută “casa” sufletului. Nuanțat sugerează actrița de fapt, nemulțumirile intime ale Joannei. Inexplicabil rămâne rostul costumului de “astronaut” atribuit personajului. 

         Epilogul reprezentației îi revine lui Viktor, magnatul rus căruia Ivan Vyrypaev i-ar fi solicitat fonduri pentru filmul său. “Personajul-decor” dispare, Viktor vine printre spectatori și în fața unei cortine roșii care acoperă scena, desconspiră regula convenției jocului dintre real și ireal. Ion Caramitru excelent dialoghează cu publicul prin “monologul” lui Viktor care e sprijinul substanțial pentru evidențierea tematicii piesei. Exploatează în amănunt substrartul fiecărei replici și provoacă spectatorii la judecarea a ceea ce este real sau nu, în realitatea curentă personală.

 “Ufo” este un eveniment teatral prin propunerea reușită de înfrățire a cuvântului cu arta imaginii. Regizorul Bobi Pricop oferă impresionant, cu inspirație, o nouă față spectacolului de teatru care poate transmite coerent emoție, nu numai prin actori, ci și prin imagini “vii” partenere directe ale interpreților.