“IUBIREA LA OAMENI” – TEATRUL CLASIC “ION SLAVICI” / ARAD < FESTIVALUL – FEST(in) pe Bulevard >

“ȘTIREA DE LA ORA CINCI” …

Tănărul dramaturg Dimitri Bogoslavski din Bielorus, dramaturg premiat în țara sa, dar și actor, a stârnit interes la noi cu piesa “Iubirea la oameni”, înregistrată în repertoriul a două teatre. Textul său pare a fi inspirat din “Știrile de la ora cinci “ și chiar din telenovelele ce bântuie programele tv. Într-un montaj paralel, tânărul dramaturg dezvoltă o tragică poveste de dragoste petrecută într-o localitate mică, un sat amărât în care toți se cunosc. Încearcă să arate cum ar fi iubirea și prietenia între oameni sărmani, cuceriți de alcoolul care declanșează manifestări violente. Câțiva dintre ei vor să plece la Moscova, dar rămân în aceiași comunitate prăpădită.

Regizorul Vlad Massaci tratează teatral textul ca o radiografie cu fărâme din viața celor necăjiți. O face realist cu minuție, dar uneori exagerează în scenele de violență și beție. Atenția sporită față de amănunte în prezentarea existenței personajelor în diverse locuri ale acțiunii imprimă un ritm lent reprezentației. Decorul conceput de Andu Dumitrescu împarte spațiul de joc prin mobilierul ales în cinci locuri solicitate de acțiune, precizate prin multe amănunte semnificative. Trecerile dintr-un loc în altul, se efectuează prin “cortine” sonore sau prin dirijarea luminii.

În centrul acțiunii sunt Liuska, o femeie căsătorită, cu un copil care i-a dispărut bărbatul și Serghei, singurul polițist din sat, “băiatul mamei”, îndrăgostit de ea. Carmen Vlaga-Bogdan încearcă o construcție atentă a profilului acestei femei confruntată cu situații extreme care o vor marca psihic. Liuska va dezvălui că și-a ucis soțul, pe Kolia un alcoolic care se arată cum o bătea și o viola – scenă forțat exagerată teatral, iar trupul l-ar fi ciopârțit pentru a îl da hrană la porci. Liuska se va căsători totuși cu Serghei, dar fantoma lui Kolia o va bântui. Actrița reușește să sugereze delicat stările dramatice prin care trece personajul. Portretul timidului polițist, Serghei cel îndrăgostit este desenat în esență de Andrei Elek, cu trăire sensibilă a nefericirii în dragoste care îl va determina să se spânzure în final. Regizorul propune o imagine cu un stop cadru semnificativ la sfârșitul reprezentației, un tablou al personajelor surprinse de gestul lui Serghei, după o beție prilejuită de nunta lui Ciubasov cu Olga. Lui Kolia, Zoltan Lovas îi subliniază când intervine ca fantomă în viața lui Liuska, sentimentele regretului și iubirii față de ea. Bețiile, atât ale lui Kolia, cât și ale altor personaje – precum Serghei sau mama eroinei, sunt interpretate schematic și uneori cad chiar în comic. Sigur e foarte dificil să redai starea de beție a personajului, se solicită interpretării și nuanțări speciale în funcție de tipologia și starea celui afectat de alcool care din păcate nu se arată în multe momente ale reprezentației. Pe Lidia, mama grijulie a lui Serghei, o interpretează Liliana Balcica, atentă la nuanțe și atitudini în relații, iar mama Liuskăi revine lui Oltea Blaga. Ivan în monologul destăinuirii iubirii pentru Nastia, prilejuiește remarcarea interpretării actorului Alex Mărgineanu. Convingătoare este Cecilia Lucanu – Donat care dezvoltă revolta Nastiei față de viața mizeră din sat. Vânzătoarea de la magazinul de unde se procură băutură în principal, Mașka îndrăgostită de Ciubasov, este un personaj cu pricepere interpretat de Mariana Tofan. Omul cu bani, Ciubasov, încrezut în forța lor, revine lui Robert Pavicsits, iar Olga iubita sa lui Roxana Sabău, roluri rezolvate fără reproș de actori. Trebuie subliniat că textul nu prilejuiește remarcări deosebite interpreților, fiind mult prea încărcat prin diversele relații de iubire sau prietenia dintre personaje, concepute însă, simplist de dramaturg.

“Iubirea la oameni” rămâne un text modest care prezintă “fotografii” din zona unui presupus sat, lipsite de fundamentul motivării profunde a existenței sociale a acestor oameni uitați de lume. Regizorul și echipa sa fotografiază realist, ca într-un reportaj, ce presupune iubirea pentru acești oameni lipsiți de viitor și idealuri de viață.

În “FEST(in) pe Bulevard” spectacolul a fost integrat secțiunii …  “Text sau pretext”!

P.S. Festivalul Național de Teatru (20 – 30 octombrie) include în program acest spectacol, alături și de reprezentația oferită cu același text, în altă regie, la Teatrul “Nottara”.

“HAMLET” – TEATRUL NAȚIONAL “MIHAI EMINESCU” / TIMIȘOARA < FESTIVALUL – FEST(in) pe Bulevard >

INFILTRAREA IMPOSTURII ÎN NUMELE CULTURII ȘI EDUCAȚIEI

         În fiecare toamnă, în București și în capitale de județe, mișună festivalurile. Culmea e că majoritatea programelor prezentate în aceste festivaluri cu titluri pompoase, cuprind în proporție de 70% aceleși spectacole considerate “valori” reprezentative. În aceste festivaluri, primăriile orașelor unde se desfășoară, investesc, în numele culturii, fonduri importante.

         În București au ajuns aproape să se suprapună mai multe astfel de festivaluri: “eXplore festival # 12” de dans contemporan cu invitați de prestigiu de peste hotare (act cultural reușit), ARPAS, ediția a patra a Asociației Române pentru Platforma Internațională de Teatru București (!!), “FEST(in) pe Bulevard”, ediția a cincea a Teatrului “Nottara”.

         “FEST(in) pe Bulevard” are un program discutabil și “a fost gândit ca un eveniment al teatrelor subvenționate de Primăria Capitalei și Consiliului General al Municipiului București”, anunță directorul Teatrului “Nottara”, teatrologul Marinela Țepuș care probabil a vrut să spună că festivalul este “subvenționat” și nu cele câteva spectacole selectate din țară, poposite în Capitală; ele sunt finanțate de primăriile unde se află teatrele respective. Timp de 12 zile selecționerii au propus 39 de reprezentații, încadrate ciudat în secțiuni - “Criza adolescenței”, “Text sau pretext”, “Bulevardul comediei”, “Premiere”, “Invitați speciali”. Dorința teatrologului selecționer coordonator al evenimentului ar fi ca acest festival “să rămână unul dintre brand-urile culturale ale Bucureștiului, așa cum este în acest moment”, declară dânsa.

         Iată și un exemplu de “brand cultural” … Laertes “își bagă picioarele în … Hamlet”, o replică din spectacolul “Hamlet după Shakespeare, tradus și remixat de PECA ȘTEFAN”, așa cum se anunță autorul în programul de sală cu litere de-o șchioapă pentru un “spectacol de Ada Lupu Hausvater” la Teatrul Național "Mihai Eminescu" din Timișoara. Acest spectacol care a avut premiera în 11 mai 2016 nu a fost selectat în niciunul din numeroasele festivaluri moiritice. A fost selectat doar de “teatrologii” de la Teatrul “Nottara” și repartizat secțiunii ... “Criza adolescenței”, nici măcar celei “Text sau pretext”. Iată și cum era prezentată criza adolescentului Hamlet!

HAMLET … UCIS ÎN FUM ȘI … FUMURI

       

  Acest spectacol nu reușește nici măcar să prezinte logic acțiunea celebrei piese. Hamlet ar fi prințul Danemarcii aparținând unei familii regale, dar nu se susțin prin nimic nemulțumirile sale într-o lume de golani de cartier. Relații între personaje nu există, ilustrarea teatrală nu are credibilitate, sens. “Spectacolul de Ada Lupu Hausvater” este regizat de aceiași persoană care deține și funcția de manager al Teatrului Național “Mihai Eminescu” din Timișoara, viitoare capitală culturală europeană. În calitate de manager s-a dovedit deosebit de pricepută, a dotat teatru cu o sală nouă, acordă atenție tinerilor artiști, organizează numeroase manifestări.

Peter Brook considera că “regizorul este mereu un impostor, un ghid prin beznă care nu cunoaște terenul și care, totuși, nu are alternativă. El trebuie însă, să cunoască drumul pe măsură ce înaintează.” Când regizorul ignoră cunoașterea “drumului”, a piesei, poate fi considerat un impostor. “Experimentul” actual pe terenul lui “Hamlet” este un exemplu. Motivul acestui șocant experiment, regizoarea îl precizează în programul spectacolului “nu doar ca regizor, ci și ca părinte (…) cu obligația de a oferi copiilor șansa de a își crea propia viață. Este o responsabilitate în egală măsură individuală și socială de la care (…) nu avem voie să abdicăm”. Frumoase vorbe! Autoarea spectacolului mai precizează “Hamlet este o poveste care se întâmplă în România, o poveste care vorbește despre o problemă a noastră, a celor care trăim în România de astăzi și care ni se adresează nouă tuturor, și mai ales acestor generații care văd lucrurile altfel decât părinții și bunicii lor, care vorbesc altfel decât părinții și bunicii lor și care poate au mai mult curaj.” Și regizoarea încearcă să pună și în practică acest crez personal.

Tradusă, remixată de PECA ȘTEFAN piesa lui Shakespeare dispare și prin cooptarea formației “Subcarpați” care mixează muzică electronică, ritmuri și texte hip-hop cu teme din … folclorul mioritic. Astfel povestea prințului Hamlet și a familiei regale din Danemarca, așa cum se precizează totuși pe scenă în reprezentație prin replică, de fapt s-ar “întâmpla în România” cum vrea viziunea regizorală. “Hamlet” devine un fel de musical hip-hop, în ritmuri apărute printre blocurile cartierelor dormitoare cu ani în urmă, datorate tinerilor nemulțumiți.

        

Peca Ștefan la începutul drumului în dramaturgie, promitea texte incitante. Inspirația se pare că l-a părăsit și “traduce” acum în limbaj “cool” ca să îl readucă la viață pe amărâtul de Shakespeare. Acțiunea piesei originale se duce pe apa sâmbetei, finalul devine “un eveniment sportiv” organizat de Claudius ca să îl omoare pe Hamlet. Claudius vrea liniște pentru că … “Am coroana și regina în pat”. E revoltat că Hamlet ar fi prințul Danemarcii … “dă-o în aia măsii de treabă” că e … “un dobitoc”, etc. Prin astfel de replici, regizoarea vrea să se apropie de tânăra generație, să îi ofere un exemplu cultural-educativ …  terfelind pe bătrânul Will. Se amintește în această “adaptare” și de … “siguranța națională”!        

Formația “Subcarpați” vrea să coloreze muzical povestea lui Hamlet în ritm hip-hop cu o trăncăneală de cuvinte, fără o elementară logică. Hip-hopul în concerte își are motivarea pornită din revolta în fața minciunii care domină societatea, dar aplicat vreme de trei ceasuri acțiunii lui Shakespeare, sună jalnic. Vedeta formației “Subcarpați”, Marius Andrei Alexe – Bean joacă în reprezentație rolul Fantomei, tatăl lui Hamlet, fost rege. Personajul un fel de rapper e mai mereu în scenă, aplică regulile hip-hopului, spre final încearcă acompaniamente la … flaut și atacă așa zisul nou gen muzical “undreground folclor”; Hamlet dornic de a fi alături de tatăl său, apelează și el la … flaut. Nimic din ce se petrece pe scenă nu are o logică convingătoare pentru acțiunea pretext împrumutată de la bătrânul Shakespeare. Povestea lui Hamlet devine absurdă, penibilă, de neînțeles.

        

De la intrarea în sală spectatorii sunt avertizați parcă de fumul din foaier că a fost un incendiu, stins de curând. Foaierul găzduia mai multe cuști cu actori în ele îmbrăcați uniform, cu tricouri pe care erau desenate schelete. Fumul este un personaj central al viziunii regizorale și intervine mereu pe parcursul celor trei ore de spectacol. Scenografia reprezentației poartă semnătura apreciatei Iuliana Vîlsan, dar decorul pare inexistent în fața fumului și proiecțiilor. Diverse cortine care se lasă și se ridică, domină scena, una din ele e argintie din fâșii și din când în când mai intervin două scaune și un pat - tron. Proiecțiile video "Kotki visuals" sunt imagini cu desene grafice lineare sau în puncte, în alb și negru, intervin tot timpul și se agită fără rost. Jocul absurd al proiecțiilor îndepărtează atenția privitorului de la interpreți. Aceștia sunt îndrumați să stea mereu aliniați și să recite sacadat ajutați de lavaliere replici dramatice cu zâmbetul pe buze. Actorii sunt tratați de regie ca niște marionete, unii îmbrăcați uniform ca și Hamlet. Costumele Iulianei Vîlsan se remarcă în cazul Ggertrudei și Ofeliei. Actorii se supun docil viziunii regizorale care le anulează capacitățile de a interpreta personaje.

         Acest "Hamlet" ridică întrebarea – ce a vrut să comunice totuși spectacolul, în special publicului tânăr? Că realizatorii cheltuind multe fonduri … “își bagă picioarele” în piesa lui Shakespeare ?!

         Cum la noi impostura se manifestă pregnant în toate domeniile, s-a infiltrat și în educație și cultură!

P.S. La cea de a doua reprezentație a spectacolului “Hamlet” în sala Teatrului Odeon, o parte a publicului era alcătuită din tineri aduși de la școală în scop cultural-educativ. La pauză unii au plecat acasă, alții au rămas să își bâție picioarele în ritm hip-hop, ca vecinii mei și să aplaude entuziaști la finalul reprezentației … “criza adolescentului” Hamlet !

“SHYLOCK” - TEATRUL DE COMEDIE / Sala “RADU BELIGAN"

IMAGINI SEMNIFICATIVE ALE UNEI ISTORII AMARE 

        

Shylock, personaj simbolic al literaturii universale care câștigă valoare umană în tragicomedia lui Shakespeare “Neguțătorul din Veneția” este un evreu și prin el se face trimitere la istoria dramatică a acestei nații. Scrisă de Shakespeare în 1526 piesa continua în substrat prigoana evreilor începută cu peste un mileniu în urmă. Spectacolul Teatrului de Comedie nu este cu piesa lui Shakespeare considerată de unii o comedie, de alții o tragicomedie. Regizorul Horațiu Mălăele alege un text contemporan, îl adaptează și urmărește să evidențieze o călătorie prin istoria evreilor având drept pretext piesa lui Shakespeare cu personajul Shylock.  Adaptează textul britanicului Gareth Armstrong, actor, regizor și profesor universitar care a realizat un one man show pentru prezentarea lui Shaylock din perspectiva zilelor noastre. Cu acest one man show purtat în turnee pe multe continente a înregistrat succes. Tema recitalului său era de a atenționa subtil că acel conflict vechi iscat între creștini și evrei, astăzi îmbracă altă față, se amplifică prigoana asupra altor etnii în numele naționalismului și religiei.        

Regizorul Horațiu Mălăele realizează spectacolul “Shylock” după Gareth Armstrong prin care încearcă să dea un răspuns și întrebării – “Este Shylock nevoit să fie cămătar, un personaj negativ sau o victimă a persecuției?” Intențiile regizorului sunt admirabile, numai că textul actorului englez de la care a pornit adaptarea, amplificat teatral prin implicarea mai multor personaje, este modest ca forță dramatică. Adaptarea se apropiere ca stil de teatrul epic al distanțării, inițiat de Bertold Brecht.

Personajul Tubal, prietenul lui Shylock, împrumutat de la Shakespeare, devine povestitorul unei călătorii prin istoria evreilor, cu opriri în acțiunea din “Neguțătorul din Veneția”. Întervențiile cu rezumatul acțiunii cunoscută din piesa lui Shakespeare are ca scop prezentarea lui Shylock cel persecutat de o lume frivolă și mincinoasă. Adaptarea are în centru două roluri – Shylock (Horațiu Mălăele) și Tubal (George Mihăiță), celelalte personaje fiind doar argumente active pentru susținerea tematicii. Regizorul Horațiu Mălăele, printr-o ilustrare teatrală amplă, trateză tema mereu actuală a conflictului dintre etnii, substrat și în monologul conceput de Gareth Armstrong, dar nu întodeauna textul îi este prieten. În programul de sală, Horațiu Mălăele scrie o poveste cu tâlc, impresionantă - “Caseta”; este un argument sensibil al opțiunii teatrale și pentru scena procesului lui Shylock cu frivolul personaj Portia, transformat în judecător. Portia purtând o “robă” roșie având o statură imensă, aplică niște legi strâmbe și Shylock va fi înghenunchiat. “Caseta” prin scriere completează profilul lui Horațiu Mălăele de artist complex – actor, regizor, desenator, dar și … scriitor.

        

Intențiile regizorului Horațiu Mălăele prind viață scenică spectaculos prin scenografia de excepție datorată Iulianei Vîlsan. Vizual “călătoria” povestită de Tubal se derulează ca într-o carte de povești desenate, animate însă, în cazul evocării acțiuniilor provenite din piesa lui Shakespeare și prin lupta simbolică a culorilor din gama negru și alb. Intervențiile video – Dilmana Yordanova completează ironic imaginea de la începutul “călătoriei” lui Tubal, cu desene celebre desprinse din grafica secolelor trecute. Costumele și măștile create ingenios de Iuliana Vîlsan trimit spre commedia dell’arte. Vizual spectacolul este captivant.

        

Partea dificilă a reprezentației, comunicarea istoriei amare a seminției lui Shylock care îi distruge existența și acestuia, se sprijină pe doi piloni George Mihăiță – Tubal și Horațiu Mălăele – Shylock, actori de excepție, meșteri desăvârșiți în a transmite publicului emoție. George Mihăiță are un dublu rol de fapt, cel al amicului lui Shylock evreul prigonit, și cel al povestitorului, mereu aflat în relație directă cu spectatorii. Actorul reușește să comunice “lecția” tristă a istoriei celor mereu alungați în monologuri lungi prin accente ironice atent plasate. Horațiu Mălăele compune expresiv portretul lui Shylock, un om trist, mereu amenințat și batjocorit, refugiat în Veneția balurilor, distracției, superficialității, frivolității în dragoste. Complexitatea personajului actorul o sugerează credibil, chiar dacă îi revin un număr restrâns de replici, Shylock în interpretarea sa devine omul afectat de exilul într-o societate care îi acceptă doar banii, dar nu și prietenia, relațiile umane. Ca în teatrul epic specific lui Brecht, cei doi actori transmit esența personajelor.

        

Distribuția se completează prin aparițiile unor personaje din piesa lui Shakespeare, “argumente de imagine” care intervin pentru sublinierea tematică a situației exilului lui Shylock. Sunt “Imagini” pentru ilustrarea poveștii lui Tubal, de care se achită ireproșabil – Mirela Zeța (Portia), Bogdan Mălăele (Antonio), Anghel Damian (Bassanio), Lucian Ionescu (Lorenzo), Ruxandra Grecu (Jessica), Vlad Bîrzanu (Gondolierul) și în “Măști” – Stelian Dobra, Cătălin Calvan, Mario Rusescu, Valeriu Alecsandru, Alexandru Bîrsan, Gabriel Cristea, Alexandru Mardare. Vocea Ducelui cu intervenții din “off” aparține unei personalități a teatrului nostru, Constantin Codrescu.

         “Shylock” nu este un spectacol de comedie, ci o secvență din tumultul vieții noastre măcinată adeseori de principii false. Este amintirea culturală a unei istorii dramatice de prigonire a unei etnii în numele credinței religioase, realizată prin imagini inspirate scenografic și prin doi artiști de valoare, dar … pe un scenariu mediocru în raport cu gravitatea și importanța tematicii.  

“DEMNITATE” – TEATRUL AVANGARDIA / CINEMA PRO

UN SPECTACOL NEOBIȘNUIT DESPRE … NOI!

SURPRIZĂ …

… apariția unui nou teatru independent original – TEATRUL AVANGARDIA care activează într-o sală cu 500 (!!!) de locuri, modernă, dotată tehnic, la CINEMA PRO, în buricul târgului bucureștean. Producătorii inspirați ai spectacolului Mihaela Stanca și Marius Stanca demonstrează că teatrul independent poate atrage spectatorii și într-o sală cu cinci sute de locuri, nu numai prin șușe sau spectacole de comedie mediocre, cum se obișnuiește de obicei la Palatul Național al Copiilor. Propune spectatorilor “DEMNITATE” piesa spaniolului Ignasi Vidal care este și regizorul spectacolului cu o temă de strictă actualitate, cu două personalități ale scenei noastre – Marius Manole și Șerban Pavlu. Această piesă specială putea onora repertoriul oricărui teatru instituționalizat, obligat de a prezenta spectacole de valoare culturală și educațională.

         Premiera națională a Teatrului Avangardia / Cinema Pro cu piesa "Demnitate" este un eveniment teatral pentru că ridică emoționant cortina care acoperă imaginea din culisele unei societăți infestate, virusate de politichie. În anii de după evenimentele din ’89 nici un teatru – independent sau de stat -, nu a făcut acest gest responsabil de a arăta direct, fără perdea, fața lumii în care trăim.

EMOȚIE LA SUPERLATIV

NU, să nu judecați greșit și să ocoliți acest acest spectacol pentru că tema sa ar fi politica! DA ne este sufocată existența noastră  de politică și nu mai vrem să auzim acest cuvânt activat prin acțiunile politicienilor care și-au ales drept profesie politica. În “Demnitate” se vorbește însă despre noi, “politica” e numai un pretext exploatat senzațional de confratele nostru Ignasi Vidal, dramaturg, regizor și actor, fost om politic în Spania. Piesa a înregistrat și înregistrează succes în Spania, Italia și în țări ale Americii latine. Ignasi Vidal doar prin discuția între doi prieteni care și-au ales profesia de politicieni, expune argumentat tema responsabilității, moralei, demnității umane, cei doi fiind diferiți caracterial în aplicarea obiectivului opțiunii lor profesionale. Dramaturgul concepe captivant discuția celor doi, o dezvoltă cu suspans, tensiune și emoție; ca într-un film trhiller intervin mereu răsturnări de situații și finalul lasă publicul cu respirația tăiată. Rar se întâlnește în dramaturgia actuală o piesă în două personaje cu o acțiune încărcată de tensiunea care sporește de la un moment la altul în timp real. Mihaela Stanca realizează o traducere reușită a piesei și o apropie de actualitatea noastră nu mai prin transformarea numelor celor doi – Francisco devine Victor (Marius Manole) și Alejandro, Alex (Șerban Pavlu). Nu este o adaptare cu toate că reflectă realitatea noastră.

 După o zi obositoare de lucru pentru pregătirea alegerilor într-un partid, Victor și Alex se întâlnesc la o discuție în birou, în fața unui pahar de wisky. Discuția pornește amical despre lucruri banale. Victor candidează pentru o funcția înaltă în partidul nedefinit ca nume și ar vrea să dea răspuns alegătorilor dornici de schimbare în viața politică, iar Alex administrează acțiunile formațiunii politice și se visează premier. Discuția se amplifică și implică “alegătorii” spectatori pentru judecarea faptelor ce se petrec în spatele ușilor închise în viața politică, în vreme ce corupția, devenită condiție umamă, macină societatea. Mesajul discuției celor doi transmite argumentat că de corupție în lipsa responsabilității, suntem cu toții vinovați, politicieni sau spectatori. Morala personală a fiecăruia e atacată de dramaturg cu finețea unei analize psihologice.

Surprinzător mai este că dramaturgul Ignasi Vidal se dovedește a fi și un regizor de excepție. Fără apeluri la efecte teatrale pentru atmosferă sau trimiteri metaforice, conduce interpreții să sugereze perfect tensiunea creată între două caractere în antiteză cu idealuri aparent comune. Bogdan Amarfi autorul decorului și coordonatorul tehnic propune ca “ambalaj” teatral un decor simplu, dar semnificativ, un birou privit în alb și negru; cuierul cu cele două pardesie negre în cadrul alb al scenei susține substratul acțiunii, ca și costumele create de Adina Buzatu. Spectatorul când își ocupă locul în sală trebuie să fie atent la “prologul” transmis din “off’, un interviu al personajului Victor care stabilește de fapt miezul tematic al reprezentației. Finalul surprinzător al discuției îl rezolvă regizorul printr-o proiecție bine realizată. Orice  precizare în acest comentariu despre acțiune ar dezvălui suspansul spectacolului admirabil construit în primul rând prin actori. Scena este dominată de Marius Manole și Șerban Pavlu, chiar dacă un personaj stă mai mult în picioare și altul pe un scaun rotativ, prin cuvântul rostit cu forța credinței în sensurile sale, acești minunați actori stăpânesc scena și iau alături spectatorii.

Pe Marius Manole îi aplaudăm mereu în spectacolele Naționalului bucureștean sau în cele ale teatrului independent. În “Demnitate” actorul își dăruiește parcă tot sufletul, investește întregul său har pentru a îi întrupa pe Victor cel revoltat pe demersurile profesiei de politician alese în numele moralei și "schimbării" demersului politic. Arată mereu uimirea și revolta lui Victor când constată spulberarea credinței că “viața, prietenia înseamnă loialitate, demnitate” și ajunge la furie împotriva manipulării principiilor. Marius Manole este senzațional în acest personaj în care orice spectator se poate regăsi.

         Șerban Pavlu, actor prețuit al teatrului și filmului, trăiește intens fiecare replică rostită de Alex, motivările acțiunilor discutabile ale personajului, crede sincer în ele chiar dacă poate fi acuzat de imoralitate. Actorul reușește performanța de a nu îl condamna pe Victor și de a lansa spectatorului posibilitatea de a îl judeca și a constata că uneori este apropiat inconștient de atitudinile personajului. Marius Manole și Șerban Pavlu se poate spune că realizează creații în prezentarea complexității celor două personaje care se confruntă în numele unor principii de viață diferite și nu în numele unor idiologii politice.

“Demnitate” aparține teatrului social și vorbește despre “adevăruri” pe care le trăim cu toții și avem mare nevoie să le și judecăm. Este un excelent spectacol în care regăsim responsabilitatea pentru demersul moral, democratic al fiecărei acțiuni personale. Nu este un spectacol de teatru politic, ci o provocare să ne trezim la realitate, nu să fim nemulțumiți de clasa politică pe care  o merităm pe deplin; politicienii sunt oameni ca și noi cu bune și rele, trăim cu toții într-o societate în care corupția manifestată fie prin gesturi obișnuite aparent normale, fie prin "câștiguri" de milioane de euro, a ajuns însă a fi condiție umană pentru fiecare individ, indiferent de profesie. Trebuie să ne alarmeze că toți purtăm vina corupției existente acum în viața curentă. “Demnitate” este un spectacol care pledează pentru loialitate în relațiile umane și pentru condamnarea manipulării în numele prieteniei.