“ZILELE UNTEATRU 2018” / 25 – 29 iulie

UȘI DESCHISE TALENTULUI 

         De opt ani, în fiecare vară, teatrul independent “UNTEATRU” își serbează existența printr-un program special. La fiecare ediție își îmbogățește programul și produce surprize prin care atestă preocuparea de a își consolida personalitatea ca teatru independent cu un repertoriu de înaltă clasă. 

       

  În condițiile de ignorare a activității artiștilor independenți de către autoritățile noastre, tinerii regizori Andreea și Andrei Grosu au fondat “UNTEATRU” într-o clădire veche din spatele CEC și apoi au găsit un alt spațiu pe strada Sfinții Apostol, nr.44, într-o fostă fabrică de pielărie, unde au închriat două etaje. Cum legislația nu sprijină prin nimic teatrul independent, cei doi tineri cu mari eforturi, au reușit să amelioreze o sală de spectacol cu o sută zece locuri, un băruleț în foaier care are o mică scenă și oferă concerte și un spațiu de expoziție. La opt ani de la înființare, “UNTEATRU” a inaugurat o nouă sală cu patruzeci de locuri prin repetiția cu public a spectacolului “Conu’ Leonida față cu reacțiunea” de Caragiale, o adaptare a tânărului regizor Florian Niță, cu o ideea de actualizare reușită și provocatoare; vom comenta spectacolul la data premierei. 

       

  Fondatorii teatrului Andreea și Andrei Grosu au dezvoltat în timp proiectul lor, au reunit câțiva tineri pentru coordonarea programelor  de spectacol și au urmărit consecvent stagiune de stagiune consolidarea unui repertoriu de calitate cu piese de autori consacrați, clasici sau moderni. Repertoriul de la “UNTEATRU” este cultural și tot o dată atractiv prin realizarea originală a spectacolelor într-un loc modest care prinde farmec prin interpreți. Repertoriul curent include și o stagiune de vară, e alcătuit din treizeci de piese, unele care se joacă cu succes de opt ani, de la înființare. (Majoritatea spectacolelor este comentată pe acest blog la timpul premierei.) “Sufletul” multor spectacole au fost și sperăm că vor rămâne, Andreea și Andrei Grosu care au regizat multe din reprezentații și au reușit chiar, să alcătuiască o echipă de tineri actori cărora li s-au alăturat actori din diferte generații din teatrele instituționalizate din Capitală și țară. Andreea și Andrei Grossu în ultimii doi ani, s-au remarcat și la Naționalul bucureștean, la Teatrul de Comedie sau la Teatrul Odeon prin concepte regizorale originale. 

         Tinerii fondatori ai “UNTEATRU”, conștienți de rolul major al regizorului și scenografului într-un act teatral, au invitat generospe colegii la acest teatru independent, unde atenționăm că financiar fondurile sunt foarte puține din  sponsorizări și actorii, scenografii, regizorii sunt renumerați modest în raport cu teatrele instituționalizate. La “UNTEATRU” publicul se poate întâlni însă, cu nume prețuite ale teatrului nostru, de pildă cu Oana Pellea, Mihaela Trofimov, Claudia Ieremia, Constantin Cojocaru, Gelu Nițu, cărora li se alătură actori din mai tinere generații și amintim pe Silvana Mihai, Sabrina Iaschievici, Florina Gleznea, Cristina Casian, Richard Bovnoczki, Liviu Pintileasa, Ionuț Vișan, Lari Georgescu, Emilian Orea și alte personalități; aici s-a lansat Vladimir Turturică și în timp, a devenit o personalitate în domeniul scenografiei, ca și tânăra regizoare Sânziana Stoican. Un eveniment la cea de a opta aniversare a acestui teatru independent este prezența în repertoriu a unui mare regizor, Andrei Șerban, personalitate internațională, care a lucrat un excelent spectacol cu “Pescărușul” de Cehov. Din numărul restrâns pe care îl avem activ de mari personalități regizorale, aproape nimeni nu se apropie de teatrul independent. Andrei Șerban a venit totuși la "UNTEATRU",  atras de prestigiul și echipa sa.

 “Zilele UNTEATRU 2018” au înregistrat o nouă treaptă în evoluția de excepție a acestui teatru independent, atât prin inaugurarea unei noi săli micuțe, dar dotate tehnic, cât mai ales prin cooptarea unui regizor ca Andrei Șerban. Programul aniversării a fost consistent în manifestări – premiere de teatru, concerte, film documentar și … lipsit de “dezbaterile sofisticate” care sufocă numeroasele noastre festivaluri cu pretenții culturale de teatru instituționalizat. În teatrul independent, “UNTEATRU” a devenit un reper pentru valoarea talentelor care mereu își află aici uși deschise pentru a se dărui publicului, fără mari recompense financiare. 

P.S. “UNTEATRU” este în căutare de tinere talente regizorale care cu greu se ivesc, în mișcarea noastră teatrală fiind a criză a regiei și datorită universităților de artă unde profesorii doctori nu au realizat spectacole de referință pe o scenă, dar predau … regia!

În fiecare marți, timp de două luni (august – septembrie), “UNTEATRU” lansează proiectul “stArAct” al unei micro-stagiuni cu spectacole ale unor absolvenți ai secției de regia de la UNATC.

“ NORA “ – UNTEATRU

CUM REGIA POATE FI BARIERĂ TALENTULUI ACTORILOR …

         Norvegianul Henrik Ibsen este personalitatea care a impus în secolul XIX modernitate teatrului realist în dramaturgie. “Nora” sau “O casă de păpuși”, din 1879 când a fost scrisă, e piesa mereu prezentă în repertoriul teatrelor pe toate meridianele. În piesele sale, dramaturgul dovedește constant preocuparea de a analiza mediul social prin psihologia personajelor, implicarea lor morală în conflicte. “Nora” este exemplu unei astfel de analize aplicată familiei Helmer; Trovald, un om rigid în principii, primește conducerea unei bănci, iar bucuria soției, Nora, se va spulbera prin implicarea în conflictul iscat între soț și funcționarul avocat, Krogstad; personajele sunt definite caracterial minuțios de dramaturg prin replică și manifestări în situațiile conflictuale; Ibsen face parte și din categoria dramaturgilor care în piesă, descriu amănunțit cadrele acțiunii pentru a sprijini definirea complexă a personajelor.   

        

 Fără a preciza pe afișul spectacolului, Zsuzsanna Kovacs  încearcă o adaptare fragilă a scrierii lui Ibsen prin reducerea de personaje și replici, iar în calitate de regizor aplică un concept teatral incoerent reprezentației. În numele inovației, sala de la “Unteatru” se transformă prin așezarea spectatorilor pe trei laturi ale spațiului de joc. În acest cadru, Vladimir Turturică realizează un ciudat decor minimalist; spațiul de joc e dominat de un fel de “masă” pătrată în centrul unui covor roșu, având deasupra um mare candelabru, un fotoliu într-o parte, iar peretele lateral liber de gradenele publicului, marcat de imensul tablou al familiei Helmer, devine un bar cu băuturi insistent folsite de Nora. Acest decor și prin folosirea fără noimă de regie, nu sprijină prin nimic intențiile de “teatru modern realist” dorite de Ibsen și importante pentru transmiterea credibilă a mesajului piesei – înțelegerea moralei de către societate; în acest decor, mișcarea scenică dirijată de regzoare, distruge logica relațiilor dintre personaje.

 Nora, personajul central al acțiunii, e îndrumată să urce pe “masă”, să se agațe de candelabru, să se așeze sub “masă”, să urce pe marginea barului și să se reazeme de tabloul familiei, toată această agitație a femeii nu își găsește motivare și distruge personajul de esența conținutului. Fără rost, Nora își va schimba rochiile în fața publicului și prin agitația mișcării scenice dictată de regie, își va arăta lenjeria intimă. Spectatorii, indiferent de locul unde stau, se confruntă cu imposibilitatea de a urmări în diverse scene ale conflctului, expresia unor actori, nevoiți să stea cu spatele la public prin formatul spațiului de joc. Îndrumarea haotică a mișcării scenice a actorilor, nu le mai oferă posibilitatea prezentării evoluției coerente în acțiune a personajelor. Aceste artificii regizorale se completează cu penibilul purtării unor măști mari, ridicole de către personajele venite de la un bal. Viziunea regizorală devine o barieră pentru actori în configurarea complexității personajelor interpretate, în special în cazul Norei și lui Trovald.

        

 Regizoarea Zsuzsanna Kovacs reușește să distrugă esența tematică a piesei pe care vrea să o transforme într-o pledoarie falsă pentru drepturile femeii prin artificiala plasare de accente teatrale cu pretenții metaforice. Cad victime acestui demers regizoral cu pretenții novatoare, actori apreciați pentru numeroase roluri la “Unteatru” sau pe alte scene – Florina Gleznea (Nora), Liviu Pintileasa (Trovald), alături de Richard Bovnoczki (doctorul Rank), Cristina Casian (doamna Linde) și Ionuț Vișan (avocatul Krogstad). Acești actori minunați reușesc, cu greu în unele scene, să se apropie de consistența personajelor. Florina Gleznea, o tânără actriță remarcabilă, e distribuită neinspirat în Nora, “păpușa mea” cum o numește mereu Trovald. Actrița pare a interpreta două personaje din piese diferite; până la scena din final, Nora sa e o femeie frivolă care se zbate înspăimântată când află posibilitatea de a face public de către Krogstad falsul întreprins în trecut de ea pentru a obține banii necesari tratamentului bolii de care suferea soțul; în zbaterile sale e exterioară, stridentă în expresie. Aproape o oră și jumătate, Florina Gleznea oferă portretul unei femei superficiale, naïve, chiar frivole se arată a fi în special, în scena sărutului doctorului Rank care o iubește în tăcere. În scena finală, brusc Nora are alt profil, e alt personaj, interpretat cu trăire interioară de Florina Gleznea ca o femeie înfrântă de greșeala din trecut, dornică să își consolideze personalitatea de om care judecă moral lumea, dornică să iasă din tiparul de “păpușă” ușor manevrabilă de cei din jur; interpretarea admirabilă a actriței din final, nu pledează pentru feminism, ci pentru rigoarea morală necesară în societate.

 Liviu Pintileasa se confruntă în interpretarea lui Trovald cu aceiași dificultate, dictată de viziunea regizorală și creionează confuz două personaje diferite. Până spre final, prezintă un birocrat care cară dosare, soț iubitor care acceptă frivolitatea Norei, se revoltă autoritar însă, când descoperă falsul întreprins de soție, ca brusc, exterior, să își schimbe atitudinea când Krogstad a renunțat la denunț. Astfel tratat și “adaptat” de regie personajul nu mai are substanță. Florina Gleznea și Liviu Pintileasa în interpretarea personajelor piloni ai acțiunii, cad victime unui concept regizoral lipsit de o logică elementară și prin reducerea textului care anuează că Nora și Trovald au trei copii.  

       

  În jurul familiei Helmer gravitează personajele argument esențial al conflictelor – avocatul funcționar la bancă, Krogstad, doamna Linde, iubita sa în trecut și prietena Norei, alături de doctorul familiei, Rank. Adaptarea piesei le reduce importanța pentru acțiune ca și viziunea regizorală. Ionuț Vișan reușește să sugereze totuși, starea interioară a avocatului, om înfrânt pe care revitalizarea iubirii din trecut cu Linda, îl face să renunțe la dezvăluirea falsului act semnat de Nora; actorul dezvoltă coerent implicarea personajului în conflict. Sensibil conduce prezentarea doamnei Linde, tânăra actriță Cristina Casian, cu atenție la nuanță în relații. Richard Bovnoczki salvează personajul doctorului bolnav Rank din ițele confuze ale regiei, îi acordă forța omului care iubește viața și prețuiește relația cu familia Helmer. 

         După “Liliom”, spectacol realizat tot la “Unteatru” care se joacă foarte rar (comentat pe acest blog), Zsuzsanna Kovacs exersează regia și la “Nora”; spectacolul atenționează însă, cum o viziune regizorală superficială poate afecta interpretarea unor personaje de către actori capabili prin talentul confirmat pe deplin cu prilejul unor alte concepte regizorale. 

P.S. Spectacolul a figurat în programul "Zilele UNTEATRU 2018" (25 -29 iulie).

         

“VÂRSTELE LUNII” – UNTEATRU

REUȘITĂ DEMONSTRAȚIE DE ACTORIE

        

 Piesa dramaturgului american, Sam Shepard propune o poveste despre prietenia de o viață dintre doi bărbați, ajunși la pragul senectuții, deținători de caractere și temperamente diferite. Dramaturgul conduce cu finețe în intențiile simbolice ale replicii, confruntarea dintre cela două personaje, Byron și Ames cu prilejul reîntâlnirii lor. “Vârstele lunii” oferă un generos și amplu material pentru adevărate recitaluri ale actoriilor distribuiți. Actorul Toma Dănilă dornic de a deveni regizor, traduce și adaptează piesa alături de Ania Tudoran și îi aplică o viziune regizorală bazată pe forța creatoare a doi actori de excepție – Constantin Cojocaru și Gelu Nițu. Spectacolul reușește să transmită emoție, să capteze atenția publicului, cucerit de interpretarea actorilor, transpuși cu tot sufletul în cele două personaje. 

        

 Ames, refugiat la casa de vacanță, își cheamă urgent pe prietenul Byron, să îi dea un sprijin moral pentru suferința în care se află în urma urma înșelării soției și a mariajului cu mulți ani de armonie. Discuțiile dintre cei doi în fața sticlelor de whisky, în noaptea când luna intră în eclipsă, ca și existența celor doi, provoacă evocări diverse din trecutul lor. Constantin Cojocaru realizează un filigran prin modul subtil în care brodează personajul Byron, un om modest cu suflet darnic, sensibil la adevăr care ascunde o suferință interioară, motivată abia în final, de trecerea în neființă a soției iubite o viață întreagă. Actorul subliniază mereu și compasiunea față de suferința amicului pe care o înțelege în credința necesității de a avea mereu în preajmă sufletul pereche. Nuanțat Byron sub chipul lui Constantin Cojocaru, trăiește și fragmente din amintirile evocate pe care parcă le vede prin expresia privirii. 

Ames prin Gelu Nițu, imprimă ritmul reprezentației, datorat relatării  confesiunilor sale; Gelu Nițu reușește o excelentă caracterizare a bărbatului încă în forță vitală, nemulțumit de sine, dar și de lumea din jur, aflat în căutarea disperată a soluției de a rezolva vina morală care îl frământă. Actorul trăiește cu sinceritate fiecare stare a personajului, diferită în funcție de condiția evocăriilor sau a prezentului reîntâlnirii cu Byron. Admirabil susțin Constantin Cojocaru și Gelu Nițu, diversitate relației dintre personajele interpretate, în funcție de consistența și în special, substratul replicii rostite. 

Fără rezerve se poate spune că actorii construiesc spectacolul ca o demonstrație a valorii creative pe care o stăpânesc pe deplin prin harul înzestrării personale. Cadrul scenic este simplu marcat de o masă cu două scaue, de un ventilator care mereu simbolic se oprește și trebuie repornit, de un radio și două ghivece cu flori aproape uscate. Fiecare obiect are un rol simbolic, subliniat prin folosirea sa de către actori. 

“Vârstele lunii” a fost prezentat și în cadrul “Zilelor UNTEATRU 2018” ca un spectacol de actorie aplicată exemplar de Constantin Cojocaru și Gelu Nițu care reușesc o adevărată performanță interpretativă. 

“GARDENIA” – TEATRUL ODEON / Sala Studio

CAPCANA UNUI EXPERIMENT SOFISTICAT

         

Proiectul “Fabulamundi. Playwriting Europe” co-finanțat prin programul “Europa Creativă” al Uniunii Europene (2017 – 2020) are drept scop principal promovarea dramaturgiei țărilor membre. Teatrul Odeon preocupat intens de producții și relații internaționale, s-a adaptat acestui generos proiect și a realizat până acum, opt spectacole lectură din dramaturgia europeană și producția “Kepler – 438b” de Guillem Clua, spectacol comentat pe acest blog. Cu spectacolul “Gardenia”, teatrul continuă afilierea la proiectul european, textul fiind piesa de debut în 2007 al polonezei Elizbieta Chowaniec, în regia lui Zsoltan Balazs la Teatru Odeon, născut la Cluj și stabilit la Budapesta unde conduce un teatru independent. 

Titlul piesei “Gardenia” poate stârni confuzii celor care nu cunosc definiția “gardeniei” o plantă, cu flori delicate care solicită o îngrijire atentă. Dramaturgul a ales acest titlu cu un scop precis ca sens metaforic; textul invocă repetitiv drama asemănătoare, a patru generații de femei legate genetic, baza relatărilor fiind la vârsta simbolică de 33 de ani prin patru monologuri care construiesc relațiile fiică – mamă – bunică - străbunică. Modest construită ca substanță dramatică, piesa începe în perioada fierbinte a celui de al doilea război mondial cu “Femeia I” și trece prin etape diferite până în zilele noastre; aceasta are o fiică – Femeia II care la rândul ei are un copli – Femeia III și ea va aduce pe lume pe Femeia IV. Comun primelor trei femei este destinul nefericit în urma mariajului, decăderea în dependența față de alcool și lupta disperată pentru existență; la nuntă, aceste femei au purtat… un buchet de “gardenia” cu speranța unui mariaj fericit.

“Originalitatea” textului sporește și prin dezvoltarea spectacolului regizat de Zsoltan Balazs într-un montaj paralel între monologuri, relatare a vieții celor patru femei și fragmente muzicale din opere mai mult sau mai puțin consacrate repertoriilor curente de Giordano, Delibes, Puccini, Bizet, Verdi, Richard Strauss, Mozart, Hendel, etc. Dramele unor personaje feminine, constituie libretele acestor opere, sunt evocate muzical și alegerea unor fragmente se vor trimiteri către istoria celor din piesă; sunt foarte puțini spectatori care cunosc cu adevărat libretele operelor respective interpretate în limba autorilor, pentru a face legătură cu … “Gardenia”! Fragmentele muzicale sunt înregistrări cu soliste de operă celebre, iar cele patru actrițe interpretele femeilor, execută un play-back ireproșabil completat cu trăiri interioare. 

Îmbinarea excesivă a scenelor “cântate” play-back cu relatarea vorbită despre destine nefericite, frânge credibilitatea emoțională a spectacolului și îngreunează configurarea personajelor de către actrițe, iar invocările fiecăreia și relațiile fiică – mamă – bunică – străbunică par desprinse dintr-o telenovelă mediocră. Regizorul vrea prin unirea muzicii cu cuvântul să transmită experimental metaforic substratul nefericirii dramatice a femeii, este conceptul său de inovație teatrală, dar rezultatul cu greu impresionează în unele momente. 

Experimentul se derulează într-un decor minimalist compus din linii metalice de Constantin Ciubotariu; un fel de schelă, o scară, completate de câteva scaune, vor să definească spațiul de joc ca drum al unor destine paralele și frânte. Andrada Chiriac concepe costume aproape uniforme pentru cele patru femei, în culoarea de bază a florilor gardenei, dar cu diferite accente, coloristice și prin desen, pentru a servi esența tipologică a fiecăreia. 

 Actrițele distribuite în personaje cu destine asemănătoare, se integrează demersului ilustrării teatrale sofisticate propus de viziunea regizorului și încearcă să puncteze personalitatea interioară diferită a fiecărei femei. Antoaneta Zaharia, actriță cu bogată experiență, remarcabil indică evoluția cu trecerea anilor a Femeii I, cât și decăderea interioară cauzată de situațiile prin care trece personajul. Nefericirea personală care afectează și relația fiecăreia cu fiica născută dintr-un mariaj eșuat, este notă comună și pentru caracterizarea celei de a doua femei; Paula Niculiță în Femeia II nuanțat sugerează nefericirea celei cu aspirațiile anihilate de un mariaj nereușit. 

Simona Popescu, în debut pe scena Teatrului Odeon, excelent definește substanța Femeii III; personajul are o poveste specială, copilăria i-a fost afectată de poliomielită, cu urmări nefericite și la maturitate, când încearcă suplinirea bolii din trecut prin autoritate și egoism cu fiica sa. Simona Popescu dă consistență personajului prin trăire interioară, fără să apeleze la efecte exterioare dictate de rol. Un alt debut pe scena Teatrului Odeon, este și cel al actriței Mădălina Ciotea în Femeia IV; textul sugerează că acest personaj ar putea fi salvat prin mariaj de blestematul destin avut de mamă, bunică și străbunică. Femeia IV pare un om pragmatic, cinic în interpretarea actriței, dar fals, exterior în judecarea situațiilor în preajma unei căsătorii din finalul reprezentației. 

Toate cele patru actrițe au încerca și au reușit, mai mult sau mai puțin, să transmită credibil substanța tematică a piesei - eșecul în viață, datorat unei căsnici nefericite; regizorul Zoltan Balazs stânjenește însă, interpretarea actrițelor prin aglomerarea efectelor teatrale artificiale cu intenții metaforice pentru a sublinia tema piesei. O viziune regizorală alambicată pe un text simplist dramaturgic, are drept rezultat un experiment regizoral lipsit de coerență și substanță emoțională, în unele momente chiar plictsitor prin intervențiile muzicii de operă.

P.S. “Gardenia” este unul din spectacolele selectate poate pentru “originalitate” și colaborarea cu un proiect european, la Festivalul Național de Teatru care se va desfășura în octombrie, în Capitală.

“INTRIGA” - TEATRUL “AVANGARDIA” / Cinema Pro

PROFESIONIȘTII … 

         “Avangardia” este un nou și special teatru independent care într-un an de zile a reușit să se impună prin profesionalismul alcătuirii repertoriale și prin cooptarea unor actori de marcă ai mișcării teatrale în distribuțiile spectacolelor. “Demnitate” a fost unul din primele spectacole ale acestui teatru și pentru calitățile sale a fost selectat în programul Festivalului Național de Teatru din această toamnă. (Comentarii despre acest spectacol aflați și pe blogul “Spectator”.) Consultant artistic al teatrului este Richard Reguant, o personalitate activă, director al Teatrului “Apollo” din Barcelona, regizor specializat și în spectacole musicale. Regia spectacolului “Intriga” aparține lui Richard Reguant care a ales o piesă a conaționalului său, spaniolul Jaime Salon. Trebuie subliniat că Teatrul “Avangardia” reușeste să atragă spectatori într-o sala elegantă cu cinci sute de locuri (!!!), la Cinema Pro, din centrul Capitalei, prin spectacole de bună calitate. 

        

 Dramaturgul și regizorul de film, Jaime Salon, premiat pentru întreaga activitate, cu pricepere construieșt un captivant thriller polițist, “Intriga”, cu acțiunea dezvoltată în jurul unui cuplu și cu tema cum poate distruge pofta de bani relația de iubire. O femeie ambițioasă are drept soț un mare afacerist, ajuns în pragul falimenrului și întreține o relație sentimentală cu un important doctor din oraș; în jurul acestui triunghi conjugal, dramaturgul țese admirabil “Intigra”, cu scene care surprind mereu spectatorii și îi lasă cu respirația tăiată. 

         Regizorul Richard Reguant deține știința de a conduce derularea acțiunii polițiste cu atenție ca ritmul reprezentației să fie mereu sporit, atmosfera palpitantă și provocatoare pentru spectatori, de a descoperi autorul unei crime făptuite pentru banii asigurării pe viață, în valoare de milioane a unui personaj din acțiune.

 Mereu spectatorul mizează pe un personaj din cele cinci ale conflictului, că ar putea fi un criminal, ca în următoarea scenă să transfere sentința pentru un alt personaj, iar în final va fi total surprins de constatarea argumentată a rezultatului dramatic al poftei de câștig care animă pe cei cinci. Richard Reguant înfăptuiește spectacolul selectând în distribuție actori de înaltă clasă, într-un decor armonios construit pentru cabinetul unui doctor de prestigiu. Imaginea generală a spectacolului câștigă atractivitate și prin costumele create de Adina Buzatu care servesc profilului  personajelor, ca și manevrare luminii drept accent semnificativ pentru unele scene.           

Fiecare actor reușește ireproșabil implicarea personajului atribuit în situații surprinzătoare dictate de acțiune și acordarea unei aure de mister, de dubiu pentru caracterizarea sa. O compoziție amuzantă prezintă actorul Teatrului Mic, Cristi Iacob, în amicul din copilărie al doctorului, astăzi un polițist venit la cabinetul său. Actorul prin interpretare, apropie imaginea generală a polițistului, de cunoscutul Colombo, eroul unui serial cu același nume. Cristi Iacob jonglează cu nuanțele comice, dar lasă liberă și sugerarea unei posibile implicări dramatice a polițistului în conflictul major. 

      

  Medeea Marinescu de la Teatrul Național “I.L.Caragiale”, construiește cu dibăcie caracterizarea unei femei cu ambiții personale, cu un farmec aparte, îndrăgostită se pare de doctor, dar într-o relație de prietenie cu soțul afacerist. Rolul acestei femei e complicat prin intervențiile mereu în acțiune, dar actrița descifrează scenic cu finețe, complexitatea personajului, importanța sa în piesa polițistă pentru creșterea suspansului reprezentației. 

        

 Tânăra actriță Ilona Brezoianu, deținătoare a unor premii pentru activitatea în teatrul independent, actriță a Naționalului Bucureștean, se întâlnește cu un personaj, aparent lipsit de importanță, asistenta doctorului. Actrița subliniază modul distant al implicării în acțiune a unei asistente aride, uscade interior care pare a ascunde nemulțumiri personale ce nu sunt luate înseamă de doctor, cât și de cei pe care îi întâlnește în cabinet.

        

 Șerban Pavlu, actorul Teatrului “Bulandra”, în orice spectacol surprinde prin modul de interpretare a rolului și uimește din nou, în personajul afaceristului cinic, pentru care banii sunt scopul principal al vieții; actorul subliniază gândirea malefică a afaceristului, indiferența față de trădarea soției și susținerea misterioasă a triunghiului conjugal; personajul e specific și realității noastre cu afaceriști șmecheri, aspect sugerat discret de interpret. 

        

 Minunat dezvoltă Mihai Călin, actorul Naționalului bucureștean, evoluția în situații a doctorului, un bărbat cu farmec, de care e îndrăgostită partenera afaceristului. Actorul compune admirabil portretul doctorului interesat de bani, interesat de prestigiu, aparent temător pentru ecoul în societate a  relației amoroase cu soția afaceristului. Toți cei cinci actori dovedesc profesionalism în adaptarea la cerințele dificile ale unei piese polițiste în care personajele susțin mereu suspansul conflictului. 

         “Intriga” este un spectacol de “teatru adevărat”, încărcat de emoție, provocator în judecarea de către spectatori a celor pentru care pofta de bani poate duce la crimă. 

“ORAȘUL NOSTRU” – TEATRUL CLASIC “IOAN SLAVICI” / Arad

EXERCIȚIU TEATRAL … DIN PRIMII ANI DE STUDIU

         “Orașul nostru” a fost nominalizat drept “cel mai bun spectacol” la ultima ediție a Galei Premiilor UNITER, fără alte nominalizări pentru regie sau pentru actori, dar nu a obținut distincția. La “festCO” (Festivalul Comediei Românești, ediția XVI) se acordă însă regizorului Cristian Bran și întregii echipe ... “premiul special al juriului! 

        

 Regizorul Cristian Bran, dornic de inovație teatrală, aplică exerciții de improvizație practicate cândva în primii ani de studiu la actorie, unui text “adaptare după Thornton Wilder, scenariu colectiv, semnat de Cristi Bran și de actorii din distribuție”; această precizare din programul de sală ar vrea să motiveze “inovația teatrală” a regizorului. Scriitorul american Thornton Wilder a câștigat Premiul Pulitzer pentru “Orașul nostru”, piesă scrisă în 1938. Dramaturgul este preferat de multe teatre de la noi, iar  piesa a mai fost jucată și la Târgu Mureș. 
Thornton Wilder imaginează o poveste sensibilă de iubire dintre doi tineri dintr-un orășel american, prilej de a trata în substratul scrierii problemele sociale ale comunității. “Scenariul colectiv”, răstălmăcește piesa, și o plasează ca loc de acțiune în Arad, unde se joacă spectacolul. Intenția de “inovație” ar fi să prezinte istoria Aradului din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea până în zilele noastre! Formatul inițial al acțiunii surprinde clipe de viață din jurul a două familii care se înrudesc prin mariajul copiilor. “Scenariul colectiv” anulează filonul încărcat al textului cu emoție și fină ironie, iar istoria Aradului e stângaci invocată și ignoră etapele dramatice prin care a trecut orașul în urma războaielor, instalării apoi a regimului comunist și starea socială urmată după evenimentele din 1990. “Adaptarea” piesei la “orașul nostru” Arad, e forțată, falsă și lipsită de un minim rezultat cultural. 

        

 Regizorul îsi dorește ca “scenariul colectiv” să urmeze linia teatrală propusă de Thornton Wilder de a răsturna stilul realismului teatral și a îl înlocui cu mimarea acțiunilor care susțin relațiile și dialogul conflictual în diverse situații. De pildă, tinerii îndrăgostiți mimează cumpărarea unor cornete de înghețată, mama discută cu băiatul când mimează pregătirea conservelor pentru iarnă, tatăl discută cu viitorul ginere mimând că beau o cafea, etc. Toate scenele de improvizație, stângaci conduse regizoral și înfăptuite de interpreți, sunt “inspirate” de exercițiile provocatoare pentru studiul actoriei în primul an la o universitate de artă; viitorii actori pornesc practicarea profesiei dificile alese prin exercițiile de improvizație. Această metodă a mimării momentelor concrete de acțiune, preferată de dramaturg, tratată scenic însă superficial de regizor, anulează substratul comico-dramatic al relatării despre “orașul nostru”. Improvizațiile sunt amplificate regizoral în momentul nunții, tratat ca într-un film mut, luminat în roșu, cu efecte de stroboscop.   “Scenariul colectiv” al improvizațiilor distruge tema consistentă a scrierii originale care marchează prețuirea și dragostea, comunicarea în familie și dintre vecini de etnii diferite. 

        

 Regizorul urmează indicațiile textului inițial și folosește un decor minimalist, realizat de Cristina Milea. Decorul se rezumă la câteva mese și scaune uniform construite, se completează prin panouri care în miniatură indică profilul unor clădiri importante din oraș, în special biserici și spre final se completează, firește, prin … proiecții pe un mic ecran rotund reprezentând … luna. Costumele scenografei încearcă să îmbrace personajele în tonul epocii precizat la începutul acțiuii și omite apoi, indicarea trecerii timpului. Istoria poveștii de iubire dintre Margareta, fiica unui doctor și Eugen, băiatul Mariei, rămasă singură după divorț, este de fapt, o evocare a Margaretei, cum se sublinază abia în cel de al doilea final al reprezentației, iar costumele nu servesc etapele acțiunii. 

       

  Spectacolul este lipsit de coerență stilistică, personajele sunt tratate schematic. Pentru a da drum coerent acțiunii, Thornton Wilder a creat personajul povestitorului, transformat în “scenariul colectiv” din narator în … personajul "Regizorul", fără o argumentație; în interpretarea lui Ioan Peter acesta nu se manifestă ca un “regizor”, ci doar ca un povestitor fără caraismă care din când în cânt se transpune în personaje secundare din acțiune. Regizorul spectacolului Cristian Ban omite din coordonarea actorilor atenționarea că reprezentația se petrece într-un spațiu intimist și este necesară evidențierea nuanțată în interpretarea fiecărui personaj, a esenței și substratului său. Actorii încearcă cu efort, să se adapteze la solicitarea numeraselor momente de improvizație și să sugereze esența personajelor interpretate; în unele situații sunt convingători, în altele exteriori ca expresii. Ștefan Statnic (Doctorul) și Angela Petrean (Celia, soția sa) reușesc să sugereze dragostea cuplului față de Margareta ; aceiași dragoste față de fiul Eugen, o subliniază și Dorina Darie în rolul mamei, Maria femeia divorțată și ambițioasă să își împlinească visul de a fi creator de modă.  Distribuția cuprinde o serie de personaje secundare, dar reprezentative pentru viața orașului, interpretate cu haz de Robert Pavicsits (Lăptarul), Roxana Sabău (Lăptăreasa), cărora li se alătură Călin Stanciu (Arthur).

       

  Margareta și Eugen, cuplu de îndrăgostiți, sunt uitați de “scenariul colectiv” pentru susținerea importanței lor în acțiune și pentru evidențierea tematicii – prețuirea iubirii. Evoluția în timp a Margaretei, de la adolescență la maturitate, Cecilia Lucanu nu reușește să o puncteze credibil, dovedește sensibilitate în multe momente, dar pierde consistența judecării realității la vârsta matură. Alex Mărgineanu se detașează din distribuție fiind remarcabil prin modul în care construiește nuanțat personajul Eugen, de la tânărul copilăros, la îndrăgostitul matur și prin susținerea relațiilor cu cei din preajmă. 

         “Orașul nostru” este doar o încercare școlărească de exercițiu teatral inovator, din care rezultă un spectacol de o oră și treizeci de minute, lipsit de fior emoțional și incoerent în intențiile de evocarea istoriei importantului oraș, Arad.

P.S. Selectarea de către Maria Zărnescu a acestui spectacol printre cele nouă considerate a fi reprezentative într-un an pentru Festivalul Comediei Românești, își află greu motivare, fiind doar o “adaptare” căznită a unei piese datorată unui reputat scriitor american.

“festCO” secțiunea concurs a cuprins selecția următoarelor spectacole comentate mai jos pe acest blog și unele la data premierei – “Jurnalul lui Robinson Crusoe” un musical după “Insula” de Gellu Naum (Teatrul Odeon), “N-ai tu treabă!” de Cătălin Ștefănescu după “Dănilă Prepeleac” de Ion Creangă (din păcate, spectacolul conceput pentru spațiul intimist al Teatrului Act, a pierdut din strălucire fiind prezentat pe scena mare a Teatrului de Comedie), “Orașul nostru”, adaptare după Thornton Wilder (Teatrul Clasic “Ioan Slavici” din Arad), “Gaițele” de Al.Kirițescu, versiune scenică Carmen Stanciu (Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova), “Zăpezile de altădată” adaptare după Dumitru Solomon de Ilinca Stihi (Teatrul “George Ciprian” din Buzău), “Breaking News” adaptare de Mircea Cornișteanu după “Ultima oră” de Mihail Sebastian (Teatrul de Comedie), “Apa vie” scenariu original semnat de Daniel Chirilă după Frații Grimm (Teatru Mic), “Și negru și alb și gri” de Mimi Brănescu (Teatrul Metropolis), “Balul cimitirului” după George Astaloș (Teatrul Dramaturgilor Români); după cum ușor se poate constata, la un festival dedicat dramaturgiei românești, doar un singur spectacol reprezenta un dramaturg, fără să fie “adaptat” – Mimi Brănescu! 

PREMIILE “festCO”, ediția XVI acordate de juriul alcătuit din Aura Corbeanu (manager cultural), Florina Cercel (actriță), Felix Alexa (regizor), Vladimir Turturică (scenograf) și posesoarea acestui blog ( Ileana Lucaciu), au fost următoarele: 

# “BREKING NEWS”– premiul pentru cel mai bun spectacol; premiul pentru regie MIRCEA CORNIȘTEANU; premiul pentru cel mai bun actor în rol principal : GEORGE MIHĂIȚĂ pentru personajul Grigore Bucșan; premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar: EUGEN RACOȚI pentru personajul Agopian.

# “ȘI NEGRU ȘI ALB ȘI GRI” a prilejuit acordarea premiului pentru cea mai bună actriță în rol principal – CARMEN TĂNASE și premiului pentru cea mai bună actriță în rol secundar – NATALIA CĂLIN.

#  “JURNALUL LUI ROBINSON CRUSOE” a înregstrat premiul pentru cea mai bună scenografie – ADRIAN DAMIAN(decor) și ANDRADA CHIRIAC(costume).

# “ORAȘUL NOSTRU” a primit un premiu special al juriului

“ZĂPEZILE DE ALTĂDATĂ” –TEATRUL “GEORGE CIPRIAN” / BUZĂU

UN SPECTACOL REUȘIT DE COMEDIE
  

 Dumitru Solomon, autorul piesei “Zăpezile de altădată”, rămâne o personalitate în săraca noatră dramaturgie, fiind un scriitor cu o bogată gamă de manifestări; în piesele sale s-a apropiat ca stil de postmodernism. Titlul metaforic ales al acestei piese punctează intenția temei de prezentare a relației de cuplu și evoluția ei în timp. Ilinca Stihi aplică o adaptare inteligentă piesei, îi respectă tematica, dar o apropie în calitate de regizor, de specificul teatrului realist. Personajele - argument, schematice din piesa lui Dumitru Solomon sunt transformate în Adminstratorul blocului unde locuiește cuplul,  Ea și El. 

       

  Spectacolul se derulează în decorul funcțional și sugestiv construit de Imelda Manu; decorul pentru garsoniera unde se mută cei doi proaspăt căsătoriți, e dominat de fundalul unor blocuri de pe care nu lipsesc, simbolic plasate, două antene; costumele scenografei servesc tipologic personajele, cât și evoluția lor în timp. Scenografia reușită e folosită de regizoarea Ilinca Stihi, speculează teatral mutarea cuplului în garsonieră, aducerea unui pat care devine “personaj” complementar al celor doi prin manipulare în momentele de conflict. Regizoarea dovedește pricepere în dirijarea mișcării scenice pentru a anima confruntările dintre cei doi și a spori tensiunea relațiilor, cu rezultatul unei comedii savuroase. 

        

 Teatrul “George Ciprian” din Buzău este un teatru de proiecte și apelează pentru distribuții la actori din diverse alte instituții teatrale. În acest spectacol, se reunesc personalități de la Teatrul “Bulandra”, Teatrul Mic, Teatrul Odeon, cum sunt Anca Sigărtău (Ea), Cristi Iacob (El) și Constantin Cojocaru (Admnistratorul). Actorii interpretează cu plăcere rolurile. Cristi Iacob, cu umor debordant prin expresii, oferă portretul bărbatului “obosit” de prea multa dragoste a partenerei, sincer revoltat de pretențiile ei. Femeia, mereu dornică de recunoașterea importanței farmecului personal deținut, în relația cu soțul, este reușit definită de Anca Sigărtău. Cei doi actori acordă atenție deosebită, rostirii replicii cu sens dublu pentru a îi evidenția substratul metaforic conținut. Cu umor delicat dezvoltă Constantin Cojocaru pe acel Administrator curios, iritat de “scandalul” cuplului din bloc care pune paie pe foc conflictului. 

         Veșnica temă a cuplului este reușit analizată, chiar dacă se abordează prin text simplist evoluția relației dintre cei doi soți. “Zăpezile de altadată” rămâne un exemplu de cum se poate realiza teatral comicul, fără vulgaritate, cu sens satiric bine compus teatral. 

P.S. Dintre cele nouă spectacole alese pentru a reprezenta comedia în “festCO” (Festivalul Comediei Românești), “Zăpezile de altădată” era unul din puținele care se încadrau fără reproș regulamentului concursului.