“TREI SURORI” - TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala Studio

CUM SE “GÂNDEȘTE “ ... MODERN, O PIESĂ DE CEHOV ?

La această întrebare răspunde regizorul Radu Afrim prin “scenariul (ne)firesc de liber după Cehov”, realizat de dânsul - “Mi-am permis să citesc gândurile celor trei surori. Și ale lui Andrei (n.r. fratele lor). Să le transmit cuvânt cu cuvânt. Adică am mâzgălit tăcerea dintre vorbele lor vechi de peste o sută de ani. Oamenii mei gândesc non stop. Sunt bolnavi de gânduri. No spleen. Și ideal ar fi ca ei să acționeze. Deja încep să acționeze. Mi-am permis mai multe lucruri. Le-aș numi intervenții în natură (aproape) moartă. Sau puțină adrenalină în vivariu. Și cu toate acestea n-am reușit să le schimb destinul. Să iau acest detaliu ca pe un eșec al meu?”. În Dex, “scenariul” e definit ca “un text succint al unei piese de teatru, al unui spectacol sau al unui film, de obicei cu indicațiile tehnice și de regie”. În cazul de față, precizarea - “scenariul (ne)firesc de liber după Cehov” este o PIESĂ NOUĂ și dorește să depășească prin originalitate “versiunile scenice” și “adaptările” realizate de-a lungul vremii de dramaturgi și regizori respectabili. cu această piesă celebră, clasică. 

Scenariul lui Radu Afrim este o piesă de teatru în sine, iar cele trei surori amintind de Cehov, puteau fi două sau nouă și spectacolul să aibă un alt titlu, fără trimitere la valoarea dramaturgului rus. “Scenariul” nu este o parafrază a piesei și nici o “parodie” efectuată în 2003 de Radu Afrim la Teatrul “Andrei Mureșanu” din Sfântul Gheorghe, cu “Trei surori”, când regizorul s-a lansat pe calea modernizării expresiei teatrale. Piesa - “scenariu” se bazează pe monologuri cu tentă filosofică personală a autorului, de judecare a coșmarului unei realități din care nu se poate ieși. Monologurile se vor a fi “gândurile” interioare ce macină personajele în momente de tăcere. Scenaristul și regizorul, Radu Afrim vrea să atenționeze cu disperare, că s-a ales praful, astăzi, de lumea lui Cehov și trăim în altă lume, în alt sistem social. Este punctul personal de judecată aplicat teatral pe linia așa zisului “modernism” prin amestec de comic, grotesc, suprarealism. “(Ne)firescul” scenariului înghesuie de-a valma o sumedenie de probleme ardente social din realitatea curentă – politica, democrația, globalizarea, schimbările climatice, tăierea pădurilor, azilele de bătrăni, copii romilor, lipsesc alte teme actuale de la noi majore – sănătatea, educația sau cultura. Evident, că în cazul acestui scenariu – piesă de teatru, trebuie să uităm de Cehov și de fina sa analiză psihologică, de responsabilitatea individului în raport cu societatea în care trăiește; peraonajele rostind monologurile, ce se vor a fi “gândurile” interioare din tăceri, relaționează, marea lor majoritate, doar erotic și devin schematice purtătoare de cuvânt pentru gândurile regizorului. Ce vrea totuși, să transmită scenariul prin regizor ca mesaj publicului? Că ne aflăm în pragul unui dezastru planetar, fără a avea soluții!

Concret sub aspectul teatral ilustrarea scenică a temei dezastrului planetar se amplifică prin proiecții, șochează. Regizorul Radu Afrim își dezvoltă conceptul vizual neconvențional, folosind proiecțiile (Andrei Cozlac - video desing) drept mijloc de bză în exprimare, iar actorii devin marionete manevrabile prin mișcare scenică și ... “dans”. Proiecțiile abundente pe ecranul mare de sus din scenă și pe cel din fundal, pornesc de la imagini concrete, adeseori pleonastic atribuite și ajung la linii abstracte. Vor să precizeze exagerat intenții simbolice din tema scenariului. De pildă, o replica amintește de un cărăbuș și el domină scena prin proiecție pleonastică. E doar un exemplu minor, ele fiind multe, de la incendiul pădurii până la secene erotice. Proiecțiile ajung și la demonstrații din Rusia cu trimitere la Perestroika lui Gorbaciov sau persistent prin imagini în prim plan ale actorilor care își rostesc monologurile. 

Proiecțiile cu referire erotică dintre Mașa și Verșinin, în paralel cu cea dintre Irina și Tuzenbach, devin un alt efect derizoriu. Folosirea de către regizor a proiecțiilor exagerat, în stiluri diferite, anulează substratul multiplelor intenții tematice ale scenariului și devin un exercițiu fals pentru amplificare a lor.

În debutul reprezentației, proiecțiile ne indică a fi în epocă navetelor spațiale în care personajul Irina dă sms-uri pe un telefon mobil! Apare în scenă și “astronautul” Bobi k68, personaj inventat de piesa - scenariu. Spre final descoperim că ... “astronatul” purtând costumul specific, este de fapt, fiul lui Andrei și al Nataliei care se ... “joacă” dorind în viitor să fie cosmonaut! Bobi k68 va fi mereu prezent și ... va filma prim planurile  actorilor în monologuri. Totul șochează, dar fără sens credibil în acest spectacol și ajunge să determine la pauza celor trei ore și jumătate (!!) ale reprezentației, numeroși spectatori să părăsească sală. Șocul e negativ, fiind lipsit de o motivare logică pentru a convinge de gravitatea temelor propuse de “scenarist” într-o acțiune conflictuală haotică.

Aniversarea Irinei pentru vârstă sau numele de Sfânta Irina, e indicată prin replici în mod confuz (!). Irina, cea visătoare să devină ... interpretă de dans contemporan, reunește familia la masă. Irina la final vrea să ia avionul spre ... Otopeni, dar se întoarce în familie. Fratele Andrei, jucător la păcănele cum se și arată într-o scenă derizorie, aduce de la catering meniul pentru aniversare. Participanții la serbare încep o lungă discuție politică despre UE, globalizare, Rusia, capitalism – NATO le scapă din vedre – numai că personajele scenariului nu au atitudini personale în această conversație plictisitoare. “Mâzgălirea” personajelor vechi ale lui Cehov este evidentă și în această scenă. (Numele personajelor nu au legătură consistentă cu cele ale lui Cehov) Și “mâzgălirea” continuă pe tot parcursul spectacolului. Spre final apar mascații cei invocați de Cehov și regizorul aduce  ... o “capră” tradițională de sărbătorile noastre, scoasă din scenă de un personaj ca imagine amintind de ... Putin! Sub masca acelei "capre" este Tuzenbach.

Decorul propus de colaboratoarea permanentă a regizorului, Irina Moscu, e simplu și banal, cu elemente de mobilier, întâlnite la Ikea – paturi, sufragerie și un ...  copac uscat, susținut de proiecții; costumele, majoritatea lor, sunt de teatru de estradă, unele strălucitoare, altele cu accent pe chiloții purtați în cazul Irinei. Proiecțiile extravagante alcătuiesc imaginea vizuală generală, uimesc privitorul, dar nu transmit sugestii emoțional convingătoare. 

În distribuție, publicul se întâlnește și cu actori prețuiți din alte spectacole, numai că toți interpreții rămân executanți păpușari ai scenariului și viziunii regizorale. Un executant de bază al conceptului modern de viziune regizorală este Flavia Giurgiu în rolul Irinei, cea care se învârte mareu, amețitor ca un “titirez”, cum indică și o replică, se tăvălește pe scenă cu dorința arătării calităților pentru dansul contemporan, poartă ghenunchiere de protecție, dar efortul ei de mișcare nu dă publicului decât senzația de grijă că se poate accidenta, caracterizarea personajului fiind absentă. Marius Manole încearcă o compoziție dictată de regie pentru Andrei, fratele surorilor, botezat “intelectualul” familiei. Aparițiile sale diverse, hilare – când cu chipul unui bătrân cu mustață, când pe tocuri în chiloți, când pregătind clătite pe care le mânâncă de pe podea, Marius Manole le execută docil, dar fără un rezultat convingător privind rostul personajului în situațiile respective. Natalia Călin interpretează corect, în stil tradițional pe Olga, profesoara care devine directoarea unui gimnaziu; piesa - scenariu nu îi atribuie însă personajului importanța cuvenită  implicării în relațiile de disperare ale celor din preajmă.

 Raluca Aprodu dotată cu un farmec personal, prezintă pe Mașa cea îndrăgostită de Verșinin, interptetat de Emilian Oprea; cei doi actori susțin expresiv pasiunea iubirii, conform indicațiilor regizorale, se adaptează cerințelor piesei-scenariu. Soției lui Verșinin, suferindă psihic, Irina Movilă încearcă să îi marcheze boala, conform intențiilor regizorale, personajul fiind însă, o inutilă invenție a scenariului pentru prezența în acțiune. Istvan Teglas este Tuzenbach cel îndrăgostit permanent și pasional de Irina, dar pe care aceasta iubindu-l, îl bănuiește totuși, că ... ar fi spion prin originea sa  germană! Actorul știe să se miște excelent cu trimitere spre tehnica dansului contemporan,  ca și Marius Manole și Flavia Giurgiu. Minunatul tânăr actor Ciprian Necula se luptă cu costumul greoi de“astronaut” purtat de Bobi k68 și participă activ la situațiile propuse de regizor. Ada Galeș încearcă creionarea Nataliei ca iubitoare de copii, aflată spre final în stare de graviditate (!), soția aparent docilă a lui Andrei. Cu ochelari roz, Florin Călbăjos interpretează pe Kulîghin, profesorul, soț iubitor al Mașei. Actorii sunt folosiți numai ca pioni de șah pentru a indica un posibil eșec al ... planetei noastre, lipsiți prin personajele atribuite de scenariu de posibilitatea interpretării unor caractere aflate în situații disperate cărora nu le găsesc soluții de viață.

Tendința de modernizare a teatrului, funcționează mereu de când există el de la antici, în toate secolele istoriei sale. Multe au eșuat, altele prin dramaturgie în mod special, au contribuit la revitalizare în dorința de a servi evoluția receptării publicului din epoca respectivă. Indiferent că astăzi, publicul e marcat în evoluția exploziei tehnicii, spectaculoasă pentru comunicare, teatrul rămâne  al DRAMATURGULUI și ACTORULUI care trebuie să îi transmită emoție provocatoare la gând, evident, sub bagheta REGIZORULUI. “Trei surori” este inovația tearală a unui regizor de mare talent, dar e de urmărit cum Marele Public va recepta “mâzgălirea” cu mesaje speciale de strictă actualitate cu sens politic și social a unei piese scrisă cu peste o sută de ani în urmă pe tema genarilstă care pune "oglindă" Omului pentru comportamentul său.   Denumirea spectacolului - "Trei surori" pare aleasă ca un demers publicitar de a atrage cu numele de valoare universală a dramaturgului - Cehov. Publicul va asista la piesa lui Radu Afrim și a gândurile sale regizorale și rămâne să judece acest spectacol.    

“ ÎN PLOAIE “ - TEATRUL AVANGARDIA

CAPTIVANT DIALOG DESPRINS DIN ... ACTUALITATE

Piese de teatru în două personaje au de obicei conflictul unui cuplu, El și Ea; Keith Huff, dramaturg american contemporan, propune o altă variantă în piesa “În ploaie”. Dramaturgul este o personalitate importantă a dramaturgiei actuale, distins cu premii, piesele sale fiind jucate pe Broadway, dar și pe alte scene din lumea largă. “În ploaie” redă clipe de viață dramatice din existența a doi prieteni polițiști, Joey și Denny; descrierea situațiilor în care sunt implicați cei doi, apropie textul de teatru epic. Joey și Denny, retrăiesc momente din viața particulară, afectată de practicarea profesiei într-o lume tumultuoasă. Tema centrală se axează pe familie și aspectul moral al deciziilor profesionale. Piesa e de actualitate prin modul în care surprinde substratul situațiilor dramatice din realitatea curentă.  

Publicul e captat de suspansul relatărilor din profesie îmbinate cu cele din viața personală ale celor doi polițiști, iar spectacolul transmite emoție prin interpretarea admirabilă a personajelor acordată de Marius Manole și Istvan Teglas. Regizorul catalan Richard Reguant conduce cu precizie creșterea ritmului acțiunii și ia publicul partener direct al polițiștilor care interacționează consecvent cu spectatorii. Într-un decor minimalist, funcțional, firesc pentru un teatru independent cum e Avangardia, personajele surprind prin trecerea alertă de la o situație la alta. Bogdan Amarfi concepe un spațiu de joc neutru, cu o masă și patru scaune, servind atmosfera acțiunilor diverse pentru evidențierea actorilor prin jocul de lumini bine dirijat. Adina Buzatu completează imaginea vizuală prin costumele personajelor care servesc caracterizarea lor. 

Richard Reguant este regizorul cu o amplă activitate în Spania, Brazilia și Italia, scenarist și realizator tv, recompensat cu o serie de premii, specializat în musicaluri; regizorul dezvoltă pentru piesa “În ploaie” un concept de analiză fină a psihologiei personajelor  motivată prin raportarea la diverse situații. Richard Reguant conduce cu minuție interpretarea actorilor pentru impunerea suspansului acțiunii. Personajele prin viață prin evocări ale vieții particulare, afectate de fapte dramatice petrecute în câteva zile ploioase în segmentul social din preajmă. Publicul e mereu în așteptarea intervenției soției lul Danny sau a criminalului, dar aceste personaje sunt doar evocări ale polițiștilor, iar interpreții le fac desăvârșit sporind tensiunea acțiunii.

Marius Manole deține știința de a se transpune întodeauna în personajul atribuit și o face și acum, impresionant în Joey, un singuratic, amicul lui Denny cel care vrea să îl determine că trebuie să aibă o familie, copii, ca și el, și să se bucure de viață. Actorul arată că Joey e un om sensibil, devotat prieteniei, cu principii morale ferm aplicate în profesie și în relații particulare, aflat însă, în starea dificilă de îndrăgostit de soția lui Danny. Rolul este dificil, dar Marius Manole prin expresie, relaționare cu partenerul și prin rostirea la nuanță a replicii, reușește interpretarea sa remarcabilă. Istvan Teglas e Danny cel autoritar, cu principii ferme de apărarea familiei și în acțiunile dictate de profesie. Remarcabil, în profunzime prezintă Istvan Teglas, cu temperament pe acest bărbat convins că deține adevărul absolut în acțiunile sale, egoist în manifestări care îi vor afecta viața. Minunat interacționează cu spectatorii, Marius Manole și Istvan Teglas pentru a supune judecării de către aceștia a faptelor petrecute în zile ploioase, evocate în amintiri dramatice.

“În ploaie” este un spectacol atractiv, emoționant, ireproșabil interpretat pe o temaă actuală – familia și viața în lumea din preajmă cu relele ei. “În ploaie” cred că va avea succes, ca și “Demnitate”, un spectacol de excepție realizat de Teatrul Avangardia, comentat pe acest blog.

“YONKERS” - UNTEATRU

UN SPECTACOL CUCERITOR

Teatrul independent UNTEATRU în coproducție cu Teatrul “Nottara” prin distribuție, prezintă un spectacol admirabil, o reprezentație de “teatru adevărat” într-o formulă de imagine originală. Se oferă publicului o întâlnire cu Neil Simon, dramaturg american cunoscut și prin prezența în repertoriul altor teatre, de astă dată cu piesa “Lost in Yonkers” (“Yonkers”, titlul afișului), distinsă în 1991 cu premiul Pulitzer. Neil Simon este un scriitor prolific, cu piese de teatru, musicaluri și scenarii de film, apropiat genului comic, dar are și texte dramatice. “Yonkers” în traducerea reușită a Cristinei Juncu, dezvoltă o temă preferată a dramaturgului – familia, plasată în cartierul Yonkers din New York, și îmbină comicul cu dramaticul situațiilor. 

Originalitatea montării scenice concepută de Andreea Vulpe și echipa sa – scenografie și interpretarea actorilor -, pornește prin adaptarea piesei la un spațiu de joc neconvențional. Se alege barul de la UNTEATRU, ca și în cazul spectacolului în două personaje “In Forest Dark and Deep” (comentat pe acest blog), numai că acțiunea include mai multe personaje, fiind plasată în imediata apropiere a spectatorilor. Barul devine o cofetărie, propietate a unei familii numeroase, a Bunicii care are activi trei “copii” acum maturi și doi nepoți de 16 și 14 ani, aflați la o vârstă dificil de strunit. De la intrarea în sala de spectacol-cofetărie, spectatorilor li se indică locuri la mesele localului, încărcate de dulciuri discret evidențiate cu luminițe. Scenografa Cristina Milea și regizoarea Andreea Vulpe, transpun cu inspirație acțiunea încărcată de surprize, de pe o scenă clasică, într-un spațiu intimist cu includerea publicului în decor . Senzaional concepe decorul și costumele Cristina Milea într-o notă veselă. “Cofetăria” e viu colorată, cu fețe de masă și scaune cu huse, barul vechi e locul unde se pregătește înghețată, costumele sunt în nota epocii acțiunii, anii '40, când Europa se afla în plin război. Cristina Milea redă cu migală o imagine fermecătoarea a unui mic segment de epocă. Timpul istoric din cel de al doilea Război Mondial e sugerat cu finețe prin personajul Bunica, de origine germană, manifestată în vorbire și comportamentul autoritar. Cristina Milea “ambalează” cuceritor reprezentația, fără a apela, ca și regizoarea la efecte superficiale de imagine.

Andreea Vulpe, regizor și unul din puținii profesori de actorie deosebiți deținuți de UNATC, exploatează creativ spațiul de joc, conduce destoinic mișcarea scenică și îndrumă actorii pentru adaptarea la convenția teatrului intimist cu spectatorii mereu în preajma lor. Distribuția aleasă de regizoare, dă prilej publicului de a cunoaște și aplauda harul unor actori din diferite generațiu care confirmă a fi valori în mișcarea teatrală.

Mihaela Trofimov este de acum, o actriță consacrată în special prin roluri importante din dramaturgie prezentate la UNTEATRU. De astă data, Mihaela Trofimov uimește prin compoziția la amănunt a Bunicii. Aparent dură în postura de cap a familiei, Bunica, propietara cofetăriei, ascunde în interior un suflet sensibil față de nepoți și dorința ca familia să respecte reguli de viață rigide pornite și din viața personală cu origine germană. Impresionant construiește Mihaela Trofimov acestă compoziție în fața unui public care îi poate urmări “prim planurile” expresiei.

Sandra Ducuță după rolul deosebit din “Class” de la Teatrul Național “I.L.Caragiale” (comentat la data premierei pe acest blog), este senzațională în Arty, nepotul de 14 ani și compune personajul prin profunzimea trăirii situațiilor în tonuri diverse – comice sau dramatice. Micuță de statură, actrița demonstrează însă, a fi înzestrată cu forța capacităților pentru abordarea unor roluri de anvergură. Fratele lui Arty, adolescentul Jay, prilejuiește și lui Alex Popa o interpretare de excepție prin modul transpunerii în personaj, arătând multiplele fațete specifice vârstei. Cei doi tineri actori promit evoluții spectaculoase, dacă au ... norocul întâlnirii cu regizori care să le evidențieze harul.

Cristina Juncu, Andrei Radu și Vlad Bălan au de prezentat pe copiii adulți acum, ai Bunicii. Bella amintind de un personaj din benzi desenate, e întrupat de Cristina Juncu și actrița realizează o performanță în definirea acestui dificil rol. Actrița sugerează nuanțat naivitatea copilăroasă a acestei femei mature, dorința de a își afla un partener de viață în plasatorul de la cinematograf, descris a fi handicapat. Excelent conduce actrița evoluția în situații a Bellei care prin relația cu familia își maturizează personalitatea. Lacrimi nu îi lipsesc din privire la început în relația cu Bunica, dar pe parcurs Bella se transformă în percepția relațiilor de familie. Cristina Juncu este o tânără actriță care se plasează în topul colegilor de generație. Tatăl lui Jay și Arty, văduv nefericit, nevoit să plece la muncă în alt stat american, e caracterizat convingător de Andrei Radu, rolul fiind redus în implicarea conflictuală și evidențiat mai mult prin citirea scrisorilor din off către copii. Mihaela Subțirică rezolvă rolul secundar al mătușii, cu atenție în relaționarea cu familia.

Discutabilă rămâne interpretarea lui Vlad Bălan în Louise, fratele tatălui și Bellei. Actorul nu s-a adaptat pe deplin convenției de teatru intimist și aplică exagerării în expresie și gestual pentru caracterizarea celui din mafia locală, un hoț care însă, își iubește nepoții aflați în grija Bunicii. 

“Yonkers” este un spectacol cuceritor prin atragerea emotivă a spectatorilor în viața unei familii cu personaje în care se regăsesc și descoperă și actori de valoare ce le dau credibil viață, într-un cadru scenografic încântător.

“WE WILL ROCK YOU” - SALA PALATULUI

UN SPECTACOL MUSICAL ... SENZAȚIONAL!

Musicalul este un gen foarte dificil pentru că interpreții trebuie să cânte, să danseze, dar să fie și actori desăvârșiți. De la un timp începe să prindă aripi pe scenele noastre și musicalul, iar argumentele pentru a considera “WE WILL ROCK YOU” un spectacol musical senzațional, sunt multe.

În primul rând, “senzaționalul” e impus de RĂZVAN MAZILU – dansator, actor, design costume, coregraf, dar și regizor, meșterul care a stabilizat la noi acest gen sub diverse formule, în diferite teatre, ca în 2019 să uimească prin “Familia Addams” la Teatrul Excelsior (comentat la data premierei pe acest blog) și acum prin “WE WILL ROCK YOU”, la Sala Palatului, cu premiera în aprilie și reprezentații inexplicabil foarte rar programate, un musical spectaculos construit pe o scenă mare, dominată mai mult de concerte. Răzvan Mazilu este un creator și s-a încumetat să pună în scenă această bijuterie a genului care de 17 ani de la premieră se joacă la Londra cu casa închisă, a fost preluată de teatre din 15 țări și în sfârșit, a ajuns și în fața publicului nostru. “WE WILL ROCK YOU” are la bază muzica trupei Queen, formație celebră a rock-ului, iar Ben Elton omagiază prin libret pe marii muzicieni, compozitori și interpreți ai acestui compartiment muzical ce nu poate trece în uitare. Ben Elton imaginează o acțiune ce se petrece în viitor, într-o lume digitalizată și tinerii Ga Ga din jurul lui Killer Queen, vor să distrugă pe boemii de la Hard Rock Cafe, pe cei care prețuiesc rock-ul, în fruntea cărora de află tânărul visător Galileo Figaro îndrăgostit de Scaramouche, o tânără boemă, alături de ei fiind cuplul Oz și Brit. Povestea fantastică solicită ca în orice musical o sumedenie de alte personaje din grupul boem și cel al Reginei Ucigașe. Tema libretului se axează pe valoarea muzicii, pe dragoste și libertate. 

Sub aspect vizual, imaginea generală a acestei reprezentații este grandioasă – proiecții video, costume, jocuri de lumini și decor. Comparativ cu imagini din alte reprezentații, de la Londra și din alte orașe, spectacolul echipei lui Răzvan Mazilu denotă originalitate, nu numai prin introducerea amuzantă și a unor momente muzicale de la noi, ci prin inventivitate în costume, proiecții și jocul luminii. Spectaculozitatea reprezentației pornește de la o sumedenie de costume cu sens gândite și fantezie de Răzvan Mazilu. 

Proiecțiile ample și mereu prezente pe fundalul scenei mari de la Sala Palatului sunt cuceritoare, sprijină atmosfera acțiunii, find realizate de o echipă de profesioniști de la Cinematique. Manevrarea luminilor devine un joc inteligent pentru ritmul alert al reprezentației. Decorul lui Adrian Damian din schele matalice, scări, e ușor de folosit pentru a indica spații diverse ale acțiunii. Producția companiei Wonder Theatre este cu adevărat spectaculoasă și destul de rar se întâlnește un astfel de spectacol pe scenele noastre. “WE WILL ROCK YOU”, musicalul inspirat la Londra de o idee datorată lui Robert de Niro, iubitor al muzicii trupei Queen, e prezentat în România cu o consultanță britanică într-un spectacol teatral greu de uitat.

Pentru Marele Public indiferent de vârsta participanților la reprezentație, importanți sunt interpreții. Un grup restrâns de actori se confruntă cu personaje principale, mai mulți cu roluri aparent secundare și lor se alătură dansatorii; un rol foarte important îl are band-ul unor muzicieni senzaționali care susțin live muzica. Precizăm că toți interpreții diverselor personaje vor cânta live în engleză, ca într-un spectacol de operă, hituri celebre ale formației Queen și o vor face ireproșabil. Atribuirea mereu a considerației SENZAȚIONAL pentru fiecare din echipa acestui musical de excepție, nu este dictată numai din plăcerea și emoția de a urmări reprezentația, ci de întâlnirea cu actori care știu să cânte, să danseze și să se transpună admirabil în diverse personaje. Performanța multora, integrați în timp într-o echipă de interpreți în jurul lui Răzvan Mazilu în alte proiecte, acum sporește prin noi antrenamente. Actorii au beneficiat de antrenamente vocale cu Mary Hammoud, profesor la Londra, nu la UNATC din București unde nu avem dascăli pentru musical, iar pentru dans și mișcare, de Monica Petrică, dansator și antrenor de marcă. Rezultatul se dovedește a fi ... senzațional. 

LUCIAN IONESCU în rolul idealistului Galileo Figaro este uimitor, de nerecunoscut, după ce de curând a fost Gomez, șeful “Familie Addams”, un bărbat autoritar, extravagant, dar cu fină ironie prezentat de actor. Lucan Ionescu se mulează perfect acum, în rolul unui tânăr visător, iubitor al rock-ului, sensibil, dornic de inițiative pentru a apăra un gen muzical tradițional. Interpretului îi revin vocal partituri cunoscute ale formației Queen și le cântă ca un artist desăvârșit. Lucian Ionescu poate fi considerat o valoare pentru musical și fără exagerare e de nivelul colegilor de pe alte meridiane pentru că deține și calități de actor deosebite. Scaramouche cea năbădăioasă de care se îndrăgostește Galileo, prilejuiește debutul într-un musical, adolescentei încă elevă de liceu, MARA CAPTARU. Excepțional realizează acest dificil rol, Mara Captaru, ca actriță, dar și ca interpretă vocal a partiturii și anunță astfel, micuța interpretă, că poate a fi o “vedetă” în genul muzical. Pare neavenit a spune că LOREDANA GROZA, vedetă muzicală, este o altă surpriză , dar se transpunerea ca actriță în personajul malefic Killer Queen și o face la nuanță, relaționând cu partenerii. Evident că Loredana cântă strălucit, dar acum, compune un rol fără reproș. ANA BIANCA POPESCU, din nou, e de aplaudat cum construiește rolul lui Oz cea activă cu disperare în grupul boemilor prețuitori ai rock-ului; cântă, dansează, interpretează cu temperament personajul. Se alătură lui Oz, Brit, personaj compus ca imagine și implicare în acțiune, remarcabil de CIPRIAN TEODORESCU. Completează grupul activ în acțiune prin creionarea atentă a personajelor ce le revin, cântând și definind esența lor, ADRIAN NOUR în Khashoggi, IONUȚ BURLACU în Budday și Mihai Muntenița în Profesorul școlii Ga Ga din planul special al acțiunii SF. Publicul îl va recunoaște cu greu pe Emil Renge care reușește o transformare surprinzătoare în grupul de dansatori, fiind implicat în conflict ca actor.

Maria Alexievici, Luiza Cobori, Cristina Danu, Ana Maria Ivan, Alexa Niculae, Silviu Mircescu, Radu Mitrea, Vlad Nicolici, Alex Ștefănescu și Horia Suciu sunt grupul de rebeli și dovedesc calități ca dansatori și actori care personalizează personajele.

'WE WILL ROCK YOU” este un eveniment artistic, realizat de o echipă strălucită de actori, sub bagheta lui Răzvan Mazilu. Acest spectacol musical, ca și “Familia Addams”, stârnește pe drept emoțiea și entuziasmul publicului, iar la multe hituri ale formației Queen, publicul se implică, aplaudă ritmat, murmură motivul muzical.

În marea Sala a Palatului, cu scaune răpănite că nimeni nu se preocupă de renovarea ei, spectatori de toate vârstele – bunici, părinți cunoscători ai formației Queen și adolescenți, rămași vrăjiți de muzica acestei celebre trupe, aplaudau numeroase momente drept mulțumire interpreților. Când mișcarea noastră teatrală e grav afectată de criza financiară a unor guvernanți, “WE WILL ROCK YOU” demonstrează forța de creație a celor înzestrați cu har care luptă să ofere spectacole de calitate ireproșabilă publicului.

P.S. Recomand să mergeți la “WE WILL ROCK YOU”, să căutați când e programat – inconștient de organizatori, din an în Paște! - acest spectacol eveniment cu emoție pentru suflet.

“III. RICHARD” - TEATRUL “RADNOTI MIKLOS" / BUDAPESTA / FNT, ediția a 29-a

ACTUALIZARE ÎN SCOPUL TEATRULUI POLITIC

Andrei Șerbam, regizor de valoare internațională, a realizat la Teatrul “Bulandra” un spectacol cu "Richard al III-lea” de Shakespeare, după ce a făptuit și la Teatrul “Radnoti Miklos” din Budapesta, o montare cu această piesă celebră. Comentariile la data premierii de la Teatrul "Bulandra" pe acest blog, se potrivesc și în cazul spectacolului Teatrului "Radnoti Miklos".  Festivalul Național de Teatru prin selecționerul Marina Constantinescu a oferit prilej publicului bucureștean de a cunoaște și spectacolul realizat la Budapesta de Andrei Șerban.

“III. RICHARD” s-a jucat în decorul reprezentației de la Teatrul “Bulandra”, cu costume asemănătoare, cu actori maghiari excelenți. În cea mai mare parte, spectacolul era asemănător cu cel de la noi, doar în partea a doua se puteau sesiza unele modificări în viziunea teatrală, lipsite însă, de substanță pentru a susține ideea de teatru politic a regizorului. Finalul spectacolului de la Teatrul “Bulandra” cu revenirea lui Richard sub chipul lui Richmond, își găsea spre exemplu, expresie teatrală fragilă în reprezentația de la Budapesta. Spectacolul de la Teatrul “Bulandra” a suferit modificări după premieră, în “adaptarea Dnielei Dima” prin eliminarea unor trimiteri directe spre un politician în vogă la noi, când acesta a ajuns la pușcăria meritată, dar rămâne în genere, o copie teatrală a celui de la maghiari. 

Intenția de teatru politic a regizorului de a arăta “crima morală” dezlănțuită de “dictatorul” Richard, e bine venită pentru a demonstra contemporaneitate lui Shakespeare, dar soluțiile regizorale rămân discutabile. 

P.S. Remarcabilă a fost și organizarea unei dezbateri publice moderată de Marina Constantinescu, la care au participat regizorul Andrei Șerban și actori din distribuțiile celor două spectacole.

“IN A FOREST DARK AND DEEP” - UNTEATRU / FNT,ediția a 29-a

PERFORMANȚE

Teatrul independent UNTEATRU a devenit în timp, alături de Teatrul Act, reprezentativ pentru mișcarea teatrală independentă printr-un repertoriu de calitate, spectacole în majoritatea lor ireproșabil construite , cu actori de valoare.Un nou exemplu este și “In a forest dark and deep”, piesa lui Neill LaBute, un spectacol construit cu abilitate regizorală ca un “thriller”, cu actori de excepție. Acțiunea pare aparent simplă, se întâlnesc după mult timp, doi frați, Bobby și Betty, izbucnesc gradat conflictele mocnite dintre cei doi. Bobby, un tâmplar, e invitat de Betty profesoară și decan la o universitate, să o ajute să strângă lucrurule dintr-o cabană de la marginea ... unei “păduri întunecate și adânci”, cum sugerează metaforic titlul piesei. “Adevărul doare!” îi spune fratele de la început, surorii sale și se dovedește în final, cât de tragic poate fi acest “adevăr” ascuns de unul dintre cei doi.

Cuvântul “performanță” caracterizează acest spectacol și poate fi atribuit regiei, scenografiei și actorilor. Regizoarea Iarina Demian conduce acțiunea ritmat spre suspans și cu atenție la nuanțe pentru a spori tensiunea conflictului dintre cei doi frați. Surprinzător pentru public, regizoarea alege drept “sală de spectacol”, fostul cafe bar de la UNTEATRU, îl transformă într-o cameră a cabanei prin decorul original conceput de Irina Moscu. Spectatorii vor fi integrați acțiunii. Irina Moscu “mobilează” inventiv “sala de spectacol” devenită o cameră din cabană cu zeci de cutii, care sunt și “fotolii” pentru spectatori, dar important, și locuri de depozitare de către cei doi, pentru cărțile, reveistele, obiectele, ce au aparținut fostului locatar. Publicul se află astfel, în imediată apropiere de actori, la o palmă de respirația lor. Interpreții se confruntă cu o convenție de joc extrem de dificilă și realizează o performanță rar întâlnită în personajele aflate mereu în mișcare și confruntare, în preajma spectatorilor. Tensiunea acțiunii, suspansul, cresc de la o scenă la alta prin manevrarea mișcării actorilor cu multă pricepere de către regizoarea Iarina Demian spre a sublinia trimiterea sugestivă că personajele “strâng obiectele” unei vieții pentru a dezvălui “adevărul”ei.

Tudor Chirilă se transpune în Bobby cel cu un temperament vulcanic, motivat de trecutul relațiilor din familie și realizează o performanță interpretativă. Actorul pătrunde cu inteligență în universul unui om simplu, vulgar în vorbire la mânie, dar sensibil și ferm în credința că în viață trebuie să respecți “poruncile” morale.Tudor Chirilă e atent la substratul fiecărui cuvânt rostit, la gest, privire, expresie și își încarcă personajul cu imaginea celui revoltat care descoperă mereu cu durere egoismul celor din preajmă. Bobby își iubește de fapt sora mai vârstnică realizată profesional, legătura de sânge nu s-a stins, dar solicită normalitate morală în relația frate soră când ajunge în final, să se confrunte cu o situație tragică. Tudor Chirilă deține harul de mare actor, aflat însă, în continuare în așteptarea întâlnirii și cu personaje de referință din literatura dramatică universală, în Bobby realizează o performanță ce îi confirmă din nou calitățile de actor special.

Betty e cea care aduce în acțiune conflictul și suspansul, iar Mihaela Sîrbu reușește să susțină credibil misterul ce planează asupra celei cu succese profesionale, cu o familie, dar căreia imoralitatea nu îi e străină. Prin ținută, atitudini, actrița indică dorința de superioritate a surorii față de frate, dar din priviri sugerează și tăinuirea unor adevăruri dramatice. Bobby îi spune la un moment dat “Tu și cu mine suntem doi străini”, iar Betty prin interpretarea actriței subliniază remarcabil, că este străină de principii morale. Mihaela Sîrbu definește expresiv esența personajului.

“In a forest dark and deep” poate fi considerat un spectacol al performanțelor interpretative în a transmite emoție publicului în fața unei teme majore – morala suport în viață.

P.S. Selectarea acestui spectacol în programul celei de a 29-a ediție a FNT, a atenționat că teatrul independent, în ciuda condiției financiare modeste, poate oferi spectacole de excepție într-o convenție originală, poate depăși multe din producțiile teatrului instituționalizat doritoare de inovație, “modernitate” care au fost prezente și în festival. 

“EVGHENI ONEGHIN” - “EIFMAN BALET”, Sank Petersburg / FNT, ediția a 29-a

ARTĂ ... LA SUPERLATIV!

Creatorii de artă, firește și cei din teatru, regizorii caută modernismul în concepție dictat de timpul istoric în care trăiesc receptorii creațiilor. Esteticienii comentatori aplaudă tot ce consideră a fi nou, “modern” și ignoră absența emoțională din consistența unei astfel de producții “moderne” încărcată numai de noutăți în expresie lipsite însă, adeseori de substanța motivării raportată la tematică. Creatorul rus Boris Eifman oferă în “Evgheni Oneghin” un model de creație modernă la superlativ, lasă publicul cu respirația tăiată de emoție, urmărind o povestea de dragoste ce are la bază romanul clasic în versuri datorat în urmă cu două secole, romanticului Alexandr Pușkin.

Publicul asistă la un spectacol de balet modern, de dans contemporan, conceput pe “legile fundamentale ale artei teatrale” în care crede și le aplică marele coregraf Boris Eifman la cei 73 de ani ai săi. Născut în Siberia, cu studii de balet la Cișinău și de coregrafie la Sankt Petersburg, Boris Eifman a revoluționat baletu rus, l-a scos din tiparele rigide, a îmbinat elementele clasice, neoclasice și moderne ca un “magician extraordinar”, cum îl consideră “New York Post”. Boris Eifman are un scop precis să demonstreze cum “sufletul dansează”, cum cuvintele vorbesc prin magia expresiei corporale. Un astfel de concept artistic transmite emoție publicului, doar atunci când regizorul coregraf se dovedește a fi și un fin psiholog al relatării scenice a situațiilor prin complexitatea personajelor. Acest vrăjitor al artei trupului, în 1972 și-a dorit să înființeze propia trupă, a venit “Perestroika” și a reușit să dețină o companie și Academia de dans de la Sank Petersburg. Oferte pentru a părăsi Rusia au venit de pretutindeni, dar Boris Eifman a rămas “acasă” pentru a sluji în termeni noi, arta dansului rus care a oferit lumii întregi dansatori celebri.

“Evgheni Oneghin” e realizat în 2009, în formula modernă de dans. Opera lui Ceaikovski bine cunoscută, ca și romanul lui Pușkin, Boris Eifman le transferă în zilele noastre, servind cuceritor consistența tematică – dragoste și adevăr, universal valabilă, indiferent de epocă. Povestea de dragoste a Tatianei începe cu prima secvență plasată în urmă cu mai mult de un secol și e dezvoltată în timpul actual, evident având la bază motivele muzicale aparținând lui Ceaikovski, dar completate și cu cele din timpul rock-ului, realizate de Alexander Sitkovetski. Într-un medalion din laterala fundalului vor interveni o singură dată proiecții, cu semnificație majoră pentru a indica schimbarea timpului acțiunii prin imagini ce amintesc de” Perestroika”. Personajele centrale ale conflictului – Tatiana, Oneghin, Lensky, Olga și generalul, se demonstrează prin această montare scenică modernă, că pot fi și ieri și astăzi, aceleași caractere conflictuale, indiferent de contextul istoric. Acțiunea se derulează într-un decor aparent simplu (Zinovi Margolin), dar inspirat pentru a indica spații diverse și atmosfera fiecărei situații. Costumele (Oleg Shaishmelashvili, Potr Okunev, Anna Iacușcenco) elegante, moderne cu un croi desăvârșit pentru a servi expresia corporală în dans, servesc esența personajelor. Jocul luminii scenice e folosit destoinic pentru a accentua tensiunea fiecărui moment.

În acest cadru general și generos în sugestii prinde viață impresionant povestea Tatianei, fără ajutorul cuvântului în interpretarea excepțională a dansatorilor care se dovedesc și actori senzaționali. Intervine firește în “trăirea” de către interpreți a fiecărui rol, meșteșugul lui Boris Eifman de a îndruma dansatorii să exprime teatral personajele, complexitatea lor, de la soliști, la cei din ansamblu. Dansul este condus prin împletirea cu multă atenție a liniei clasice, neoclasice și moderne până la acrobație, totul “dirijat” inventiv de coregraf și în “prizele” dintre parteneri. Absolut nimic nu e exagerat în această mișcare corporală, fiecare gest, “priză” dovedesc susținere motivată de “sufletul” personajului și solicitările situațiilor. Daria Reznik trăiește sensibil sentimentul de dragoste al Tatianei pentru Oneghin, dar și schimbarea de mai târziu a acesteia, când devine soția generalului. Solista e ... un fulg, plutește, se confruntă cu multiple stări cu o grație și expresie corporală desăvârșite. Cuvintele nu au superlative pentru Daria Reznik în Tatiana, cum nu au nici pentru cea a lui Igor Subbotin în Oneghin cel plin de sine care târziu descoperă sentimentul iubirii adevărate sau pentru Yana Gordienko în Olga, tânăra frivolă ori Dmitry Krylov în poetul naiv Lansky și Sergey Volobuev în generalul. În jurul personajelor centrale “activează” un ansamblu care susține admirabil fiecare moment al acțiunii. Este extraordinar și rar de întâlnit în alte coregrafi, cum fiecare dansator din ansamblu compune o personalitatea aparte pentru fiecare participant în grup la acțiune.

Toți dansatorii sunt absolvenți ai Academiei Eifman unde le-au fost cizelate datele personale în ideea că “sufletul dansează” și e transpus în “sufletul” personajelor atribuite, că trebuie să fie în scenă și actori. Toți “dansează” cu o tehnică perfectă corporal, dar și toți dovedesc o trăire interioară de actori în mișcarea gestuală ce înlocuiește cuvântul.

“Evgheni Oneghin” rămâne un spectacol memorabil, greu de uitat, o demonstrație rafinată de ce presupune a fi “modern” pe trăire emoțională într-un act artistic din mileniul trei; “DANSUL”, mișcarea, au devenit “TEATRU” prin expresie corporală, aceasta e o linie modernă pe care astăzi, obligat  trebuie să o respecte fiecare dansator într-un spectacol de operă, dar ... și orice actor într-un spectacol verbal.

P.S. “EVGHENI ONEGHIN” a fost marele eveniment din FNT, ediția a 29-a , un exemplu unic de ce presupune a fi “modern” în artă, dar și o “lecție” cu mult tâlc pentru tema “DansActorul” a ultimei ediții a Galei “Hop” a tânărului actor.