˜ADIO, DOMNULE HAFFMANN ˜ - TEATRUL NAȚIONAL ˜I.L.CARAGIALE˜ / Sala Pictură

 UN SPECTACOL DE EXCEPȚIE

Piesa francezului Jean-Philippe Daguerre și regia lui Felix Alexa, ies din regulile întâlnite de obicei, oferind un rezultat excepțional de originalitate. Dramaturgul îmbină ca într-un scenariu de film, povestea ciudată a unui cuplu, cu realitatea istorică a timpului acțiunii, când Parisul era în 1942 sub ocupație nazistă. Cu suspans se derulează cazul particular al unui cuplu - Pierre și Isabelle își doresc un copil, dar nu îl pot concepe, iar el propune un ˜menage a trois˜ folosind pe evreul Haffmann, propietarul magazinului unde lucrează. Pierre este bijutier în magazinul evreului Joseph Haffmann. Ocupația nazistă amenință viața acestuia, dar Pierre îl ascunde cu spirit umanitar, în pivnița locuinței. Subiectul e inspirat și dintr-un fapt real prin Otto Abetz, ambasadorul nazist de la Paris și furturile de tablouri ale ocupanților. Constructul acțiunii, al personajelor, ca și consistența replicilor, sunt admirabile. Tema nu este războiul, ci despre OAMENI în situații extreme, într-un context dramatic, din care nu lipsesc accente comice, ce provoacă râsul publicului. De la debut, acestă piesă a dramaturgului, regizorului și actorului Jean-Philippe Daguerre, la Paris în 2018, a înregistrat succes și multe premii. Apreciabilă este introducerea în repertoriul Naționalului a piesei în premieră pe țară la noi.

De stilul teatral întâlnit în mai toate spectacolele, unele dornice de originalitate prin sprijinul proiecțiilor video, regizorul Felix Alexa se detașează și propune publicului un spectacol în care ACTORUL e elementul de bază al ilustrării emoționale a acțiunii și nu artificiile de imagine generală cu sens metaforic. Proiecțiile se rezumă doar la specificarea datei acțiunii în spiritul dictat de piesa- scenariu de film pentru diverse locuri. Scenografa Andrada Chiriac susține viziunea regizorală printr-un decor aparent simplu, lucrat însă, inspirat pentru a preciza spații de joc diferite. Costumele propuse de Andrada Chiriac compun linia tipologică a fiecărui personaj. Felix Alexa, un regizor de marcă în circuitul teatral, realizează un spectacol captivant, care ține publicul mereu cu respirația tăiată, dar îl și amuză adeseori. Suspansul acțiunii e dirijat regizoral ritmic, cu atenție, în funcție de situație. Cum subiectul se derulează ca într-un film, regizorul departajează montajul momentelor cu ajutorul unor cortine sonore muzical, cu sensuri pentru fiecare secvență. Regia, lighting design, ilustrația muzicală, aparțin lui Felix Alexa și inteligent sprijină evidențierea tematică a piesei. După criza pandemiei, se oferă astfel publicului un spectacol bogat în sensuri multiple, atractiv și provocator emoțional.

Felix Alexa deține știința dea a lucra cu actorii, de a le specula capacitățile și compune distribuția din Alexandru Potocean (Pierre), Richard Bovnoczki (Joseph Haffmann), Alexandra Sălceanu (Isabelle), Emilia Popescu (Suzanne Abetz) și Andrei Finți (Otto Abetz), actori cunoscuți și apreciați, dar care în acest spectacol, fiecare reușește performanță în interpretarea rafinată a personajului complex ce îi revine. Alexandru Potocean este senzațional în Pierre, rol foarte greu, acesta fiind omul cu dorințe personale, dar și profesionale ca bijutier, aflat pe muchia de cuțit a situațiilor în contextul social al dominației naziste din Paris. Prin interpretare actorul sporește suspansul acțiunii. Pierre e un om ambițios, dorește un copil, dar nu îl poate avea și ... apelează la Haffmann pe care îl prețuiește că i-a dat conducerea magazinului de bijuterii, dar în spirit umanitar îl protejează de furia nazistă împotriva evreilor. ˜Situația e caraghioasă și dramatică în același timp˜, cum atenționează o replică, iar actorul o tratează la nuanță, speculând frământările interioare ale lui Pierre în relația de iubire cu soția Isabelle, apariția geloziei iscată de contactul ei sexual cu Haffmann pentru a avea un copil, pe acesta însă, vrea să îl salveze de furia nazistă; în actul final, se confruntă cu o altfel de relație, cea cu ambasadorul nazist Abetz care i-a adus beneficii prin cumpărarea de bijuterii, dar e și un pericol pentru Haffmann. Alexandru Potocean se dovedește a fi un actor de vârf al generației sale. Foarte dificil este și rolul lui Haffmann, evreul care și-a transferat soția și copii la Geneva să îi salveze de demersul ucigaș nazist, iar el e la un pas să fie trimis în lagăr, protejat acum de Pierre care îl ascunde în pivniță. Actor cu valoare confirmată în multe spectacole, Richard Bovnoczki prezintă minuțios pe Haffmann, un personaj și el pe muchia de cuțit a situațiilor dictate de dramaturg, aflat între contextul istoric dramatic periculos pentru etnia sa și relațiile cu Isabele și Pierre. Actorul dezvoltă în straturi stările personajului, izolarea, relația cu Isabelle care sporește spre o posibilă afecțiune, ca și cea cu Pierre; emoțional transmite substanța temei - ˜Curajul mai tare ca frica˜ prin întâlnirea cu ambasadorul nazist la masa organizată de cei care îl ascund în pivniță. Richard Bovnoczki intră cu trăire intensă în pielea acestui personaj, fiind admirabil. 

Alexandra Sălceanu, apreciată în alte roluri, de astă dată este strălucitoare în Isabelle. Actrița arată cu mare artă dificultățile confruntării unei femei cu dorința de a avea un copil într-o epocă dramatică de război nazist, relaționarea cu soțul și cu Haffmann de care sugerează că se apropie și sentimental, dar punctează și spiritul de rezistență în fața unei dictaturi dramatice. Alexandra Sălceanu are un fizic fragil, dar deține forță verbală și expresivă gestual de excepție, demonstrând acum, capacitatea de abordare a unor partituri ample, ca actriță de talent. 

În planul secund al acțiunii, în ultimul act al piersei, dar cu importanță majoră pentru tema conflictului, apare ambasadorul nazist de la Paris, Otto Abetz , personaj real istoric, în compania soției Suzanne, invitați la masă de Pierre, la care participă curajos și Haffmann. Rol redus ca dimensiune, Suzanne prilejuiește Emiliei Popescu reconfirmarea aplauzelor înregistrate în cariera artistică, prin modul în care interpretează și acest personaj. Actrița, cu multă măsură, caracterizează tipologia unei femei plină de ifose, devotată lui Hitler, ridicolă în atitudini. Emilia Popescu cu subtil umor, pune în evidență substanța tipologiei unui altfel de om, redus ca neuroni, mulțumit de parvenirea sa. Excelent punctează Andrei Finți pe șiretul ambasador Abetz care îl urmărește, de fapt pe Haffmann, dar e un impostor ușor de corupt. Pierre îi oferă ˜cadou˜ un tablou celebru al lui Matisse, acesta îl acceptă și Haffmann va fi salvat de deportare; Abetz în interes personal, uită de jaful dictat de regimul nazist cu opere de artă pentru Germania lui Hitler și se bucură de intrarea tabloului în posesie.

˜Adio, domnule Haffmann˜ este un spectacol care reunește o piesă originală cu o interpretarea teatrală desăvârșită, dramă și comedie în același timp. Se arată Oamenii și felul lor de viață, într-un moment grav al lumii în care trăiesc, având și ei probleme speciale. Spectacolul poate fi definit un eveniment teatral cultural, lucrat când pandemia amuțea viața teatrală, dar nu și pe artiștii de valoare. 

˜ ARTA LA DOMICILIU ˜ - TEATRUL DE COMEDIE / Sala ˜ Radu Beligan˜

 UN TALMEȘ - BALMEȘ ... UNEORI AMUZANT

Titlul ˜Arta la domiciliu˜ pare provocator, când aproape de un an și jumătate pandemia a tras cortina peste teatre, active doar pe online la ... domicilu spectatorilor. Este o păcăleală însă, acest titlu, nu are nici o legătură cu starea actuală a mediului social, afectat de pandemie și dornic de normlitate. Dar ... nu prea avem dramaturgi și nici regizori cu ochiul țintă la actualitate ˜oglindă a realității.

Teatrul de Comedie pășete în circuitul normalității cu ˜un scenariu dramatic˜ de Dragoș Huluba după texte de Teodor Mazilu, Dumitru Solomon, Ion Băieșu și ... I.L.Caragiale (!) , un mixtum compositum, un amestec la grămadă de scurte fragmente din opera acestor dramaturgi. Tema scenariului are la bază relația de cuplu – El și Ea, în diverse situații ale vieții. Era de așteptat și posibil, ca scenaristul Dragoș Huluba să adapteze textele selecționate la momentul actual, la ˜măștile˜ realității. Scenariul, ca și punerea sa în scenă de regizorul Dragoș Huluba, are drept rezultat un ... talmeș-balmeș, uneori e drept, cu efecte amuzante.

Dragoș Huluba este un creator de marcă, școlit și pe genul special al pantomimei la răposata companie ˜Passe – Partout˜ inițiată de Dan Puric. Pantomima și dansul se ansamblau în spectacole cuceritoare la acestă companie. Cu personalitate creatoare, Dragoș Huluba a mai realizat spectacole deosebite ca regizor și interpret și amintim de pildă, ˜A fost odată în România˜ la Teatrul Național ˜I.L.Caragiale˜. Acum, Dragoș Huluba încearcă un exercițiu ca scenarist, regizor și actor, de îmbinare a unor texte ce aparțin unor dramaturgi cu nume mai mult sau mai puțin prestigioase, tratate scenic incoerent ca stil teatral, de la pantomimă, la trăirea dramatică a replicii cu posibil efect comic. 

Teodor Badiu concepe un decor sugestiv pentru lumea de astăzi. Fundalul e marcat de imaginea blocurilor, dublată în planul următor de ecrane cu dimensiuni diferite pentru proiecții video, spațiile acțiunii sunt departajate, scena e marcată cu neoane, decorul devine astfel funcțional, numai că e exploatat superficial de regizor, în special oferta pentru proiecțiile video modest aplicate de Dragoș Huluba. Costumele propuse de de Violeta Huluba sunt pete de culoare pentru imaginea generală a reprezentației, dar nu sprijină prin accesorii transformarea în diversele personaje ce revin fiecărui interpret. Absentă este și linia discret plasată a machiajului pentru diferențierea fiecărui rol.

Șase actori au de interpretat un fel de ˜scheciuri` desprinse pentru scenariu din scrierile autorilor, lor se alătură și un prezentator, folosit minor în scenariu de către regizor. Răzvan Krem Alexe este e remarcabil în rolul prezentatorului, activ în scurtele sale apariții, rostitor al cuvântului cu sensuri multiple. Prologul său cu trimitere la relația actor – spectator, indica posibilitatea de a urmări un altfel de spectacol, ceea ce nu se întâmplă.

Cuplul El și Ea e prezent în ˜scheciuri` și are tipologii diverse. În reprezentație primul cuplu e interpretat de Dragoș Huluba și Violeta Huluba care propun sugestiv o relație El și Ea, valorificată admirabil folosind pantomima. În aceiași linie de expresie cu intervenția unor scurte replici cei doi impun remarcabil în ˜scheciuri˜ personaje diferite, Violeta Huluba – Soția, Bătrâna, Doamna din lift și Dragoș Huluba – Soțul, Bătrânul, Bărbatul din lift.

Pe linia teatrului de proză al cuvântului, evoluează celelalte două cupluri de interpreți. Liviu Pintileasa compune excelent personajele - El, Leonida și Lunganul, valorifică replica, relaționează cu partenera în funcție de situație și context. Smaranda Caragea, partenera sa, cu mobilitate expresivă, răspunde cerințelor caracterizării solicitate de Ea, Efimița, Femeia din lift. Personajele însă, provenite din piesa lui Caragiale, scenariul nu le speculează inspirat, sunt implicate derizoriu în reprezentație. Cel de al treilea cuplu de interpreți este alcătuit din Simona Stoicescu (Fata și Grasul) și Angel Popescu (Soțul fetei, Domnul din lift). Interpretarea actorilor e apreciabilă în unele momente, dar se simte lipsa îndrumării regizorale în specularea tipologiei, fiecărui rol. 

Amalgamul de stiluri teatrale folosite de regizor, de la pantomimă, la teatru realist, are drept rezultat modeste efecte comice, provoacă sporadic râsul publicului. ˜Arta la domiciliu˜ este un spectacol rezultat în urma pandemiei, când creatorii au avut o lungă pauză pentru o confruntare în direct cu publicul aflat în sala de spectacol și nu la ... domiciliu.

P.S. Sunt publice ˜Premiile Senatului și nominalizările pentru Gala UNITER 2021, ediția a XXIX-a˜. Sunt tradiționale aceste premii și actuala ediție nominalizează creațiile din perioada 1 ianuarie – 31 decembrie, an de vârf al pandemiei. Firește producțiile teatrale au fost puține, au apărut în zone cu un grad redus de infectare cu blestematul virus. 

Ne uimește absența nominalizării la secțiunea ˜ Cel mai bun spectacol` a premierei de excepție de la Naționalul din Capitală - ˜Jurnal de România.1989 ˜. A fost nominalizată pentru regia meritorie, doar regizoarea spectacolului Carmen Lidia Vidu, de către selecționeri. Vom comenta la timpul potrivit aceste nominalizări.

”COPPELIA" - OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

 BUCURIE!

De peste un an de zile de când s-a instaurat blestemata de pandemie cu războiul biologic declanșat în întreaga lume de virusul covid, oamenii au visat, au sperat că va veni și ziua când încet, încet, se vor putea întoarce la o viață normală. 

Pandemia a afectat grav și viața culturală. Artiștii din toate domeniile au fost obligați la ... tăcere. Iată că în sfârșit, a venit momentul când restricțiile tăcerii încep să apună. Cortina teatrelor se ridică. Publicul aștepta cu nerăbdare spectacolele și întâlnirea cu artiștii, cu noutatea premierelor. În toată țara, ca și în Capitală, apar evenimente culturale, premiere, concerte și se trezesc la viață spectacolele din repertorii. 

Opera Națională București, înaintea primului pas de ridicarea parțială a restricțiilor, a prezentat în avanpremieră – COPPELIA, în 12 mai, creație de referință pentru baletul clasic. În sală, locurile disponibile publicului erau reduse la 30%, iar cele libere marcate cu buchețele de imortele, gest simbolic în numele speranței că așteaptă spectatori. În 14 mai, întreaga sală a fost primitoare și toate locurile ocupate de spectatori, vaccinați împotriva virusului covid, au venit cu entuziasm să asiste la Gala Extraordinară “Libera Musica", eveniment pilot al ridicării de restricții.

Toate acțiunile întreprinse de Opera Națională București care împlinește o sută de ani de la înființare, sunt demne de laudă, iar avanpremiera “Coppelia" arată că această instituție de prim rang cultural, începe să se revitalizeze, să treacă și de perioada anterioară pandemiei, când unele producții erau mai mediocre. Opera Națională aduce în aceste momente de cumpănă BUCURIE publicului.

O ECHIPĂ DE ARTIȘTI CU HAR

“Coppelia" de Leo Delibes apare în patrimoniul cultural în 1870 la Teatrul Imperial de Operă din Paris și de atunci înnobilează repertorile teatrelor de operă din întreaga lume. Charles Nuitter și Arthur Saint-Leon, concep un libret original după o poveste dramatică pe care o transformă într-o comedie. Un cuplu de îndrăgostiți, Swanilda și Franz, dintr-un sat, sunt atrași de misteriosul Coppelius constructor în locuința sa de păpuși din lemn, una dintre ele Coppelia fiind expusă la geamul casei sale. Autorii libretului plasează acțiunea în Galiția, regiune aflată în acel timp istoric în sud-estul Poloniei și la vestul Ucrainei. Fiind vorba de un sat la limita granițelor dintre cele două țări, propunerea libretului activează inspirație lui Leo Delibes, iar muzica sa minunat îmbină trimiteri la folclorul specific vecinilor din zonă. Astfel, povestea cuplului solicită o vie coloratură a vizualizării scenice. 

Corina Dumitrescu – regie și coregrafie – alege cu bună pricepere drept colaboratori pentru imaginea scenică pe Vladimir Turturică - decor și Bogdana Pascal – costumei, iar spectacolul prinde viață printr-o imagine cuceritoare. Colaboratorii săi sunt în premieră prezenți pe scena Operei Naționale. Vladimir Turturică, personalitate apreciată pentru numeroasele decoruri realizate în teatre independente sau instituționalizate, construiește un decor de poveste, admirabil, cu planuri în profunzime, sugestiv marcând locurile acțiunii – piața satului sau interiorul casei lui Coppelius. 

Bogdana Pascal, activă în producții tv și în lumea operei, completează strălucit imaginea generală a spectacolului prin costume. Creatoare dovedește că deține pricepere în propunerea de costume funcționale pentru dansatori, dar și pentru caracterizarea personală a rolurilor, inspirat colorând astfel, cerințele subiectului. Un punct nevralgic este însă, imaginea păpușii cu părul răvășit plasate lui Coppelius de cei care i-au pătruns în casa unde Swanilda s-a deghizat în costumul păpușii de lemn din geamul casei pentru a îl trezi la realitate pe iubitul Franz. Manipularea acelei păpuși cu părul răvășit nu sprijină ca imagine, deghizarea Swanildei în Coppelia de la fereastră.

Corina Dumitrescu demonstrează fantezie ca regizor și coregraf în dirijarea ansamblului și personajelor cheie din poveste. Amintim, Corina Dumitrescu a fost prim balerină a Operei Naționale, cu o evoluție în diverse partituri, viu aplaudată. Meritul său deosebit acum, este în primul rând cel de regizor, atent ca dansatorii să intre în pielea personajelor, să le trăiască expresiv stările, nu doar să execute tehnic rolurile, de la soliști în principal, până la cei din ansamblu. Rar s-a întâlnit în ultimele spectacole de balet ale Operei Naționale acest aspect de suplinire a lipsei cuvântului prin dans. În calitate de coregraf, Corina Dumitrescu respectă riguros tradiția baletului clasic, nu intervine cu intenția de a îl apropia de cel modern, dar îl îmbogățește cu accente tehnice diverse în funcție și de posibilitățile deținute de soliști, rezultatul fiind un spectacol reușit.

Interpretarea celor prezenți pe scenă în fața publicului nu se poate comenta, decât prin sublinierea meritelor celor care i-au îndrumat din umbră. Orice talent se poate pierde în fața publicului fără contribuția celor din umbra spectacolului – regizor, coregraf, scenograf. În cazul de față, ei au sporit remarcarea talentuli celor participanți la proiect.

Maestrul Gigi Căciuleanu, vrăjitor al expresiei corporale, afirma la edițiile Galei Tânărului Actor, necesitatea oricărui inerpret de “a rosti mișcarea și a dansa cuvântul".”Coppelia” are trei roluri principale – Swanilda, Franz și  Coppelius. Din 1954 când acest balet a intrat în repertoriul Operei Naționale, au evoluat îndrumați de regizori și coregrafi, multe personalități artistice din domeniu. Ultima premieră “Coppelia” la Opera Națională s-a petrecut în 2005. Vine acum la rampă, o altă echipă de interpreți tineri care “trăiesc” sincer personajele prin expresie gestuală, prin dans. 

Ada Gonzales în rolul dificil Swanilda care îi solicită și transpunerea în păpușa Coppelia, reușește o compoziție desăvârșită în special în prezentarea păpușii. Este actriță în rolul năzuroasei îndrăgostite de Franz și `vorbește` în dans prin o tehnică bine stăpânită despre conflict și stările personajului, relaționând cu partenerii. O altă evoluție ireproșabilă ca dansat și actor, prezintă, Robert Enache în Franz. Tehnica baletului clasic este evident că o deține, dar reușește și adaptarea la cerințele rolului ca actor, în situații diverse, interpretarea personajului fiind remarcabilă. Păpușarul misterios, rol greu de compoziție pentru un dansator, îi revine lui Virgil Ciocoiu care prin expresie gestuală și corporală desenează consistent importanța lui Copelius în acțiune.

Baza reușitei spectacolulu revine ansamblului, balerinilor. Din rândul lor, unii execută și scurte momente solo cu aplauze la scenă deschisă. Ansamblu are acum o mai riguroasă compoziție prin dansatori autohtoni și colegi din alte țări, aflați la concurență în execuția tehnicii baletului clasic studiat cu diferiți dascăli, toți dovedind însă, har ales pentru profesie. Distribuiți în două echipe reprezentative pentru zona de graniță a acțiunii, dansatorii sugerează pe deplin proveniența personajelor, în momentele cu iz folcloric deținute de compoziția muzicală și libret, prin ceardaș sau mazurkă. Compun apreciabil ansamblu în rolul prietenelor lui Swanilda – Margaux Chiesnais, Molly Hall, Geta Niță, Marina Gaspar, Rachel Gil, Diana Gal și în cel al prietenilor lui Franz – Oscar Ward, Maxime Latapie, Alexandre Plesis, Ștefano Nappo, Faderico Ginetti, Răzvan Cacoveanu. Completează ansamblu cu sevențe solistice – Andrada Pătrunjel și Sergiu Dan (ceardaș) și Julia Baro, Kana Yamaguchi, Marco Corcella, Egoitz Segura (mazurkă). Chiar dacă în cazul balerinelor s-au putut sesiza unele necorcondanțe în sincronizarea mișcării, ansamblu astfel alcătuit la avanpremieră dovedește prestanță artistică deosebită.

Personaje secundare, bine portretizate, realizează Antonel Oprescu (Baronul), Rin Okuna (Baroneasa), Kana Arai (Fiica lor), Vicențiu Popescu (Primarul), Mircea Ioniță (Cârciumarul), Lăcrimioara Proca (Nevasta cârciumarului), Florin Mihalache (Preotul).

"COPPELIA” este o premieră de excepție a Operei Naționale București care onorează tradiția baletului clasic și adaptează cuceritor interpreții cerințelor de a fi nu numai dansatori, dar și actori, dăruiți cu tot sufletul personajelor.

P.S. Opera Națională București oferă publicului programe de sală instructive, consistente în documentare și strict necesare informării spectatorilor, în special din tânăra generație. Un astfel de demers informativ rar se întâlnește în teatrele de proză.

Foto – Florian Bodea. 

Editare muzicală – Gigel Ungureanu, bănuim, că a lipsit orchestra din fosă din cauza situație iscate de pandemie.

“MARIA de BUENOS AIRES'' - Teatrul ''TEATRELLI`'

 UN SPECTACOL ... FANTASTIC!

“Fantastic" nu e un adjectiv ales la întâmplare pentru această premieră. În DEX se specifică ''fantastic'' - ''care nu există în realitate; creat, plăsmuit de imaginație'', iar în cazul de față putem adăuga plăsmuirii – talent. Este ''de necrezut'' cum Răzvan Mazilu (regie, coregrafie, costume) a reușit alături de 16 artiști, să prezinte un poem dramatic muzical, în fața a ... 27 de spectatori și să le taie respirația. Cum ne aflăm în plină pandemie, numărul locurilor din micuța sală a teatrului a fost redus la 30% conform restricțiilor de protejare a spectatorilor în pandemie.

'Fantastic'' pornește și de la conținutul  ''operetei – tango'' celebre, pe libretul lui Horacio Ferrer și muzica lui Astor Piazzolla. Libretul are la bază primele scrieri datorate scriitorului orb, memorabilul Borges, în care din îmbinarea dintre realitate și vis, rezulta fantasticul. Libretul și muzica, au trimitere spre istoria tangoului, apărut în zone promiscue din capitala Argentinei, Buenos Aires. Acțiunea e simplă, dar replicile rostite sau cântate, sunt de o rafinată poezie, profund închinate poftei de viață. Maria cea frumoasă dintr-un cartier mărginaș, e ucisă de un hoț, dar numele ei rămâne ca o umbră prețuită, fiind simbol al vieții prin felul în care slujea tangoul. 

Fantastic” este și modul conceperii teatrale de către Răzvan Mazilu a acestei “operete – tango”, cum scoate la iveală emoționant substratul libretului. Tangoul devine pretext de a atenționa că viața nu înseamnă “inimi second hand" dintr-un magazin, cum se spune într-o replică, viața renaște mereu din suflete cu inimi curate. Ilustrarea spectacolului, firește se sprijină vizualul pe decor și costume, care servesc fermecător, atât libretul, cât și conceptul regizoral, prin trimiteri cu multiple sensuri metaforice în desen. Într-un spațiu în cerc construit în centru salii de spectacol, învăluit la început în văluri albe, cu publicul pe margine, Dragoș Buhagiar plasează un decor simplu, dar sugestiv, admirabil, rezumat la un pat și trei candelabre, dar încărcat de semnificații. Scena dispare, iar pe o latură a sălii activează live orhestra și cei trei membrii ai corului, integrați de către regizor în diverse situații ale acțiunii. 

Lucian Ionescu în Primul Analist

Răzvan Mazilu completează strălucit imaginea spectacolului prin costumele create minuțios. Nu trebuie omis că acțiunea se desfășoară la doi pași de spectator, iar costumele ”vorbesc” despre personaje, conțin detalii cu subtile trimiteri spre “fantasticul” cuvântului. Este o mare artă cea a creatorilor de costume de teatru și Răzvan Mazilu dovedește din nou, că o deține pe deplin. Costumele Mariei (Ana Bianca Popescu) cu un păr de un roșu aprins ca pasiunea ei, dar mai ales cele ale personajelor – Flașnetarul, Visătorul, Bătrânul Hoț, Primul Analist, Preotul, interpretate de Lucian Ionescu, sunt ... “fantastice”.

Gheorghe Visu (Spiritul) și Ana Bianca Popescu (Maria)

Actorii realizează adevărate creații, conduși de regizor într-un spațiu de joc restrâns, mereu în preajma spectatorului, trăiesc intensiv stările personajelor în fiecare moment. Ana Bianca Popescu și Lucian Ionescu pot fi considerați descoperiri ale lui Răzvan Mazilu ca interpreți de clasă înaltă pentru orice rol într-un musical, fiindu-le cizelate calitățile de excepție deținute – cântă și dansează ca adevărați performeri în domeniu. Ana Bianca Popescu, de la Teatul Mic, se lansează în 2015 la “Teatrelli” în musicalul “Cabaret Noir”, Lucian Ionescu de la Teatrul de Comedie, în “Familia Adams” la Teatrul Excelsior, musicaluri datorate lui Răzvan Mazilu. Cei doi actori sunt apreciați și în teatru de proză pentru rolurile atribuite, fiind personalități cu un talent complex. Cu trăire interioară în cântec și dans, Ana Bianca Popescu este ... “fantastică” în rolul Mariei, transmite pofta de viață a nefericitei femei ucise, devenită umbră simbol mereu vie. Lucian Ionescu uimește prin transformările rapite în cele cinci personaje care intervin în viața Mariei prin nuanța ținutei și expresiei. Personajele sale sunt desprinse dintr-o lume fantastică în realitate, prin inteligența creionării credibile a actorului, devin vis, dar și realitate.

Absolut “fantastică” este interpretarea lui Gheorghe Visu a personajului dificil Spiritul, orbul amintind de Borges care cu poezie punctează evocarea Mariei și se implică adeseori direct în acțiune. Rolul este foarte dificil, dar Gheorghe Visu îi descifrează în amănunt substanța, îi dă cu multă sensibilitate, o aura emoțională solicitată de acest poem muzical. 

Segmentul muzical e desăvârșit susținut live de orchestră, în prim plan fiind maestrul Emy Drăgoi cu acordeonul său. El devine și partener activ al acțiunii, relaționează cu personajele ca un adevărat actor. Emy Drăgoi trăiește substanța muzicii, “vorbește” prin sunetele ei. Un sprijin esențial are maestrul în orchestra compusă din Mihai Murariu – pian, Ioana Văleanu – percuție, Cristina Hîrjanu – flaut, Diana Ciudin -vioara I, Bianca Drăgoi – vioara II, Alessia Drăgoi – vioara III, Emanuel Vots – violă, Mihail Grigore – violoncel, Iacob Artin Panighiant – contrabas. Ei se dovedesc profesioniști de înaltă clasă. Nu poate fi omisă nici prezența reușită a corului susținut de Bogdan Iacob, Andrei Mărcuță și George Vasile, implicați în acțiune, punctânt situațiile subtil.

Ana Bianca Popescu și Lucian Ionescu

Un musical fără dans și mișcare cu scop precis, nu există. Coregraful Răzvan Mazilu demonstrează din nou că deține pe deplin arta acesui demers artistic. Într-un spațiu restrâns, să dirijezi dansul și mișcarea personajelor, pare aproape imposibil, dar Răzvan Mazilu arată că este posibil să creezi impresionant ca sens, atmosfera solicitată de subiectul libretului. Un moment excepțional este cel al tangoului argentinian executat de Ana Bianca Popescu și Lucian Ionescu, beneficiind și de sprijinul unui specialist al genului de dans din umbră în domeniu, Daniel Mândiță. 

Sunt foarte rare spectacolele de teatru în care publicul intervine cu aplauze în diferite secvențe ale acțiunii. Numai la operă se întâlnesc ele, după interpretarea ariilor. De astă dată apluzele nu au contenit, la numeroase scene, spectatorii fiind uimiți de interpretarea excepțională a artiștilor aflați în imediata lor apropiere. “Maria de Buenos Aires” este un spectacol ... “fantastic”, o performanță artistică despre realitate și vis, despre pofta de viață și moarte, despre substratul tangoului, dans de suflet pornit din suburbiile cetății argentiene, ajuns cu timpul în lumea înaltă a societății.

P.S. Din nou, blestematul covid trage cortina teatrelor! Situația e foarte gravă și manifestările culturale sunt stopate. Virusul va fi pâna la urmă înfrânt de vaccin, dar ... revenirea la viață a teatrelor se va face foarte greu. Cel puțin în Capitală, managerii teatrelor, ca și regizorii, sunt bezmetici, apelează la online și nu dezvoltă din umbra scenei proiectele de viitor. Forță de lucru a artiștilor există, dovadă și acest spectacol. Cu fonduri de la Primăria Capitalei, Răzvan Mazilu a avut curajul în pandemie, să impună acest spectacol dificil de realizat la “Teatrelli”, dar nu și în alte teatre cu spații de joc mai ample. Pandemia a stopat înainte de premieră și spectacolul conceput de Răzvan Mazilu, “Cabaret” la Teatrul Odeon, dublată și de trecerea în neființă a unei actrițe prețuite. Creatorul a continuat însă, să activeze, să înfrângă toate vicisitundinele momentului actual. 

Rămâne actuală întrebarea – ce proiecte de viitor gândesc managerii teatrelor și regizorii? Ce repertorii vor propune? Gândesc oare că publicul a fost profund afectat de pandemie și are nevoie de teatru cu multe provocări de judecată a vremurilor trăite în izolare? Comedie sau dramă, teatrul este ... educațional cultural și sprijin important pentru a privi viața și societatea în care trăiești.

”CUI I-E FRICĂ DE VIRGINIA WOOLF?` - TEATRUL ODEON

EVENIMENT!

A trecut un an de când sălile de spectacol au fost închise de blestemata pandemie. Iată însă, că viața teatrală începe încet, încet să reînvie, să iasă din izolarea spectacolelor pe online. Întenția de supraviețuire a teatrelor apelând la online este de înțeles, dar rezultatul e searbăd, spectacolele nu mai transmit emoție publicului aflat în sufragerie, nu într-o sală de spectacol. Unii comentatori și chiar manageri consideră spectacolele pe online drept un ”curent teatral novator”, dar ignoră rostul major al teatrului confirmat de când există, de secole când multe curente au decedat. ”Online” afectează menirea teatrului de act cultural captivant pentru publicul aflat față în față cu actorii, într-o sală de spectacol, relaționarea emotivă cu cei care construiesc o poveste pe scenă. 

Teatrul Odeon a fost primul din Capitală care a invitat puplicul la un spectacol într-o sală mare, ”Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, o premieră după un an de tăcere. Firește s-au respectat toate restricțiile dictate de pandemie – 30% din locuri au fost ocupate de spectatori cu mască, direcționați la distanțare, după o dezinfeție la intrare. PremieraTeatrului Odeon este un eveniment primit cu entuziasm de public. EVENIMENT rămâne însă realizarea impresionantă a spectacolului, interpretarea strălucită a dificilei piese scrisă de dramaturgul american Edward Albee. 

Pentru a argumenta calitățiile acestei reușite sunt necesare unele precizări. În 1962, Edward Albee lansează piesa, înregistrând un mare succes, iar de atunci se tot joacă mereu pe diferite maridiane și trece în rândul dramaturgiei clasice. Titlul - ”Cui i-e frică de Virginia Woolf?” a fost ales subtil de dramaturg, drept trimitere metaforică la tematica acțiunii cu întrebarea - ”Cui i-e frică de ... confruntarea cu realitatea?”. Numele Virginei Woolf, scriitoare și avocat cunoscut și controversat din Londra secolului al XIX-lea, e un ptetext pentru trimiterea spre subînțelesul tematic al piesei, dedicat teatrului psihologic, intimist, construit ireproșabil de autor. Viața în cuplu devine subiect al analizei psihologiei relațiilor celor patru personaje. Martha și George, alături de cuplul mai tinerilor Nick și Honey, se află în situația unor dezvăluiri intime din biografia lor, la o petrecere cu consumare de alcool, ce poate declanșa și conflicte. Tema subiectului e generoasă prin multiple substraturi – de la cel al dorinței de reușită profesională și eșec, la bani, de la absența comunicării, la dorințe intime tăinuite, de la iubirea sinceră, la revoltă, de la iluzii, la necesitatea adevărului realității într-o relație. Bogăția tematică e susținută prin subtextul fiecărei replici. 

Teatrele noastre înscriu mereu în repertorii piesa, dar adeseori a fost vizibilă ambiția regizorilor de a acorda atenție parțial tematicii. Astfel, complexitatea analizei psihologice dispare din viziunea lor. Indiferent de epocă, cuplurile se pot confrunta cu situații similare celor din piesa care se dovedește a fi mereu actuală, dacă viziunea regizorală pătrunde în studiul psihologiei personajelor. Regizorul Alexandru Mâzgăreanu uimește acum, prin ”citirea” scenică a piesei, cu multă atenție, în profunzime, și servește pe deplin intențiile dramaturgului de teatru psihologic, mere actual. Nu uită nici o latură tematică pentru reprezentare teatrală și lasă liberă judecării de către public o secvența specială, cea a evocării copilului Marthei cu George, dacă este reală sau doar o iluzie a lor pentru dorința existenței unui fiu. Regizorul colaborează excelent cu echipa aleasă. Lucrează minuțios pentru nuanța replicii și a relațiilor, cu actorii inspirat selectați, exploatând pe deplin talentul lui Carmen Tănase (Martha), Adrian Titieni (George) și Ioana Mărcoiu (Honey) alături de Silvian Vâlcu (Nick). Într-o sală mare poate părea imposibil să fi captat de un spectacol de teatru intimist, să arunci privirea pe gaura cheii în viața unui cuplu. Andrada Chiriac mobilează scena cu un decor armonios pentru acțiune și substratul ei, cu detalii semnificative prin linii de neon, manevrate discret prin culoare pentru a lumina tensiunea situațiilor. Sporește calitatea vizualizării atmosferei conflictelor, Alexandra Mâzgăreanu prin costumele create cu eleganță, cu substratul necesar caracterizării personajelor. Scenografia - decor și costume – aduce într-o sală cu scenă mare, prin măestria autoarelor și cooperarea cu regizorul, atmosfera necesară prezentării intimității vieții unui cuplu.

Alexandru Mâzgăreanu derulează acțiunea în ritm alert, dar și prin intervenția unor momente lipsite de replică, de pauză, tensionate prin trăirea expresivă a actorilor în relația raportată la situație. Pretextele folosite de dramaturg, precum alcoolul sau cântecul -”Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, regizorul le plasează discret ca accente cu sens convingător, dar să nu afecteze miezul tensiunii dramatice în analiza relațiilor. Accentele muzicale datorate lui Alexandru Suciu sunt apreciabil adaptate situațiilor și viziunii regizorale. Regizorul a condus relațiile dintre personaje ca pentru un film, unde convenția genului speculează actorul prin expresie plastică, gestuală.

Pentru Marele Public, ACTORII sunt argumentul suprem al succesului unui spectacol. Dar ... ei nu pot înfăptui mari creații, dacă nu au în spate un regizor în colaborare cu talentul lor. Mulți mari actori nu reușesc uneori, strălucire în viziuni în care regizorul vrea să fie mai presus de actori și chiar de text. Actorii sunt sufletul acestui spectacol, capacitățiile lor sunt pe deplin exploatate de viziunea regizorală. Carmen Tănase, interpreta Marthei, s-a dovedit în carieră un talent, folosit mai mult cu mare succes într-un serial, mai puțin pe scenă. De astă dată, Carmen Tănase demonstrează că este o mare artistă și oferă o rară creație în rolul unui personaj aparent ambiguu, cu grijă și știință în rostirea cuvântului, evidențiind sensurile sale tăinuite în contextul situațiilor, prin intrarea deplină în caracterul, în ”pielea” personajului. Trăiește intens fiecare moment al acțiunii, ca în viața curentă a unei femei și nu se desprinde de drama interioară a personajului. Biografia Marthei e marcată de tată, rector al universității unde activează George, ca profesor de istorie și a eșuat în parvenirea ca șef de catedră, își iubește soțul, dar mentalitatea afectează relația conjuncturală, o împinge spre soluția refugiului în alcool sau în relații erotice derizorii, nu își mai poate găsi forța de a privi concretul realității. Drama interioară a Marthei, actrița o arată publicului impresionant, ca repet, o mare actriță. George, partenerul cuplului, interpretat de Adrian Titieni, se alătură admirabil relației și devine pion de forță al acțiunii. Ratările personajului ambalate în evocări biografice, sunt cu dublu sens evocate în rostirea cuvântului și George care își iubește soția devine astfel, victima reală a unui sistem mereu actual de relaționare personală în societate. Revoltele lui George în relațiile cu partenerii, cu motivările de rigoare, actorul le definește perfect sugerând ambiguitatea situațiilor. Adrian Titieni trăiește scenic drama comunicării într-un cuplu, realizând o performanță în acest rol, fiind personaj de referință al subiectului piesei alături de parteneră, cum rar se întâlnește în alte viziuni regizorale. Actorul și pedagogul, Adrian Titieni se prezintă acum ca un creator de valoare în ierarhia teatrală. Carmen Tănase și Adrian Titieni, întrupează oameni, nu personaje de ocazie, oameni cu probleme de viața în care se pot regăsi spectatorii.

Cuplul Honey – Nick, dramaturgul induce posibilitatea de a evolua la fel ca Martha și George cu importanță sporită pentru câștig de bani, un alt substrat tematic al piesei. Este excelentă Ioana Mărcoiu prin compunerea senică a personajului, prin marcarea relațiilor cu expresie și în momentele de tăcere, ca și prin modul de tratare a replicii. Actrița deține multe roluri în palmares, dar în Honey de astă dată e senzațională, reușind prezență scenică captivantă și când e lipsită de cuvânt. Biografia lui Honey, fata cu bani, actrița o redă în substanță prin sinceritatea trăirii fiecărei situații. Silvian Vâlcu tratează pe Nick ca un doritor de parvenire cu revolte personale. Actorul respectă substanța textului și viziunea regizorală, dar nu reușește să dea uneori strălucire în relații, poate că rolul nu e convenabil personalități sale apreciabile în alte partituri dramatice.

”Cui i-e frică de Virginia Woolf?” poate fi considerat un spectacol eveniment cultural prin specularea cu respect a consistenței piesei de analiză psihologică, devenită astfel, actuală și prin tratarea scenică deosebită datorată actorilor care transmit publicului emoția cuvenită atragerii interesului pentru acțiune și tematică

P.S. Acest comentariu entuziast nu e stârnit de absența de un an a premierelor, ci de surpriza realizării reușite a unui spectacol încărcat de sensuri, cu o piesă mult jucată în diverse viziuni regizorale discutabile. 

Să sperăm că teatrul revine la rostul său cultural și managerii nu cad în plasa ... online.

 

”ZIUA CULTURII NAȚIONALE” !

 CUM ACTIVEAZĂ OARE MANAGERII TEATRELOR ÎN PLINĂ PANDEMIE?

S-a ridicat cortina pentru un nou an pe care toți îl privim cu speranța în revenirea la o viață normală. Așa să ne ajute ... Dumnezeu!

”Speranța moare ultima” a fost o expresie celebră de sorginte romantică, expirată în zilele noastre. Speranța într-o dorință nu se poate înfăptui acum de cât prin acțiunea oamenilor, de la mic la mare. De mai bine de un an întreaga lume luptă cu virusul covid care a declanșat o pandemie globală, un război biologic. Drept armă de luptă oamenii de știință au realizat rapid un vaccin, aplicarea lui ridică alte probleme pentru societate și lupta continuă.

Pandemia a afectat toate domeniile din existența umană și firește și cultura considerată de mulți, ultima roată la căruța societății. Teatrul e un compartiment cultural important aflat acum însă, la marginea unei prăpastii. Rolul major în acest război revine medicilor, oamenilor de știință, dar și ... managerilor care trebuie să gestioneze soluțiile de salvare din pandemie. Ei sunt ”generalii” constructori de proiecte decizionale implementate în scopul câștigării războiului cu pandemia. Manageri sunt ierarhic – șeful statului, guvernul cu miniștrii săi, dar mai ales, toți cei care conduc funcționarea instituțiilor statului. Ce întreprind acești manageri? 

Mult discutabil în cazul de față, rămâne răspunsul la întrebarea ce au întreprins concret managerii teatrelor plătiți din bani publici? Ce soluții, proiecte, au gândit dânșii vreme de un an de când sălile de spectacol stau cu ușile închise? Cum le-au adresat autorităților proiectele lor de salvare a instituțiilor pe care le conduc, fiind știut că autoritățiile au problema majoră a pandemiei și sănătății, nu a culturii? Au descoperit ”soluția” spectacolelor online!!! Unele difuzate pe gratis pe diferite rețele de socializare, provenite din arhiva lor de imagine, altele ... cu solicitarea costului ca pentru un bilet într-o sală de spectacol spre a accesa reprezentația! Unii au difuzat și premiere online încropite la nimereală, dar apreciate în sufragerie de ”analiști”. Au mai ”inventat” managerii lecturi, dezbateri cu actorii, totul firește online. În ciuda restricțiilor impuse de pandemie, managerii în majoritate, nu au venit personal pe ”online” sau în mass media, să anunțe viitoarele proiecte aflate în așteptarea ridicării unor restricții, acțiunile întreprinse pentru a explica guvernanților posibile soluții de lucru în teatre, atât pentru actori, cât și pentru personalul tehnic. Domnii și doamnele ”manageri” au preferat ... odihna online!!!

Peste toate, când începuse să prindă viață credibil teatrul independent este la un pas de dispariție. Breasla marilor manageri ai teatrului instituționalizat, firește că nu bagă în seama teatrul independent, o concurență confirmată înainte de pandemie. Teatrul independent se află în agonie, nu dispune de fonduri nici pentru spațiile închiriate. Nimănui nu îi pasă de soluții pentru salvarea sa, dar ... șeful statului le acordă premii de ”Ziua națională a culturii” fără să rostească public niciun cuvânt referitor la viitorul lor. 

Un exemplu de practică manegerială culturală în teatru, a fost oferit în 15 ianuarie, zi definită drept ”Ziua Culturii Naționale”, determinată de data nașterii poetului Eminescu. Teatrul Național ”I.L.Caragiale” a prezentat online ”Trecut-au anii ...”, un recital Eminescu, memorabil din 15 ianuarie 2008, susținut de Ion Caramitru, Valeria Seciu și Ovidiu Iuliu Moldovan (ultima sa apariție scenică), în compania clarinetistului Aurelian Octav Popa. Teatrul nu s-a lăudat cu audiența câștigată în transmisia online. Teatrul Evreiesc de Stat a difuzat, tot online, un spectacol de muzică și poezie. Au fost unii manageri care în condiții de pandemie, au găsit totuși, modalității de atenționare că 15 ianuarie rămâne și în pandemie o zi a culturii naționale. Alți manageri au ignorat momentul, iar unii l-au folosit uitând total sensul său cuvântului ”cultural”. Teatrul Metropolis, un teatru de proiecte s-a mândrit de pildă, cu peste 3.500 de spectatori(!!!) cu plată pentru a viziona online un spectacol din 2015, ”Peretele”, confrate prin vulgaritate cu ”Vacanța mare”, un text al dramaturgiei noastre originale. Managerul instituției, George Ivașcu, un actor stimabil, fost și ministru al culturii, s-a lăudat pe rețele de socializare cum a organizat ”evenimentul”. Actori prețuiți din distribuție, au interpretat în direct personajele, în fața a șase camere de filmat spre a satisface ... online plătitorii de ”bilete”. Acest spectacol dezagreabil, comentat și pe blogul ”Spectator” servea ...  ”Ziua Culturii Naționale” dedicată lui Eminescu! Evident, sunt spectatori pe care îi mulțumește un spectacol de acest gen, dar un manager cultural are menirea să le cizeleze și gândirea asupra realității. Teatrul Metropolis are sau a avut în repertoriu piese de Shakespeare și alte nume consacrate cultural, unele în regia prețuitului regizor, Victor Ioan Frunză, dar a difuzat de sărbătoare culturală ... o șușă teatrală.

Autoritățiile cu managerii de la vârf – guvern, prefect, anunță că în 25 ianuarie se ridică unele restricții și ”restaurantele, sălile jocurilor de noroc, dar și ... teatrele, cinematografele din Capitală” pot funcționa cu restricția a 30% din locurile disponibile. Evident, instituțiile culturale sunt pe ultimul loc, importante rămân restaurantele și jocurile de noroc, păcănelele! Covidul nou britanic apare însă și în București. Haosul e total. Așteptăm opinii de la managerii teatrelor. Cum pot funcționa teatrele de la o zi la alta, cu ce repertoriu restricționat de prezentare până la ora 21.00? Cum pot fi protejați actorii care joacă pe scenă fără mască și personalul tehnic, de virus prin testări firești, plătite de cine, teatrele nu au bani, iar autoritățile guvernamentale tac mâlc? Ce au pregătit pentru o stagiune viitoare și comunică  managerii teatrelor în fața acestei decizii de funcționare? Tăcere!

Nenorocitul de război biologic, pandemia merge înainte și se confruntă pe două planuri – unul al luptătorilor medici și oameni de știință și altul foarte important al managerilor, confuzi majoritatea în luare de decizii. Cultura și micul ei segment teatrul, rămân cu ... speranța salvării în ... Cel de sus!

FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU (FNT) / Ediția a 30-a

 REMEMORAREA UNOR VALORI DIN CEI 30 DE ANI DE FNT

”FNT 30 / FNT ALTFEL” a fost motto-ul acestei ediții aniversare a Festivalului devenit tradițional care de 30 de ani a reunit toamna, în Capitală, spectacolele deosebite din fiecare stagiune teatrală anuală, selectate de directorul artistic, firește mai mult sau mai puțin subiectiv. Este proiectul inițiat de UNITER (Uniunea Teatrală din România), dezvoltat cu mari eforturi financiare, consolidat de la o ediție la alta prin o serie de manifestări colaterale și prin invitarea unor spectacole remarcabile din alte țări. Pentru cele zece zile de Festival care reuneau numeroase spectacole, biletele pentru participarea la acest eveniment cultural erau vândute rapid. Actuala ediție s-a petrecut însă ... ONLINE, timp de opt zile (22 – 29 noiembrie) din cauza virusului covid care a declanșat o pandemie pe tot globul, ce poate fi considerată un al treilea război mondial, de alt tipar, cel biologic.

În ciuda condițiilor impuse de blestemata pandemie, UNITER nu a abandonat proiectul său și Festivalul a luat o altă turnură, oferind gratuit publicului, pe www.festival.ro o ediție aniversară axată pe evocare a unor spectacole remarcate în ultimele trei decenii de selecționeri. Ludmila Pantlanjoglu, Maria Zărnescu și Călin Ciobotari, și-au asumat acum, direcția artistică a unui ALTFEL de Festival și în colaborare cu George Banu, au prezentat iubitorilor de teatru pe online un program nou, variat, având la bază o arhivă vizuală pentru evocarea unor evenimente teatrale din perioada 1990 – 2020.

Tehnica se știe că a evoluat spectaculos în 30 de ani, în etape și evident că arhiva isoriei artei teatrale s-a adaptat cu mare dificultate noilor propuneri de arhivare a spectacolelor eveniment. Unele spectacole memorabile, capodopere în pagini estetice incontestabile, se pare că nu au beneficiat de imortalizarea pe peliculă, iar altele au fost filmate amatoristic chiar în ultimii ani. Selecția valorilor din cele 30 de ediții ale Festivalului a devenit destul de greu de efectuat prin absența materialului documentar. Rigorile calității estetice recunoscute în spectacole de valoare s-au înecat în cerințele tehnicii moderne aplicate cu dificultate pentru o arhivare de calitate. Televiziunea publică a mai oferit și ea actualei ediții, câteva documente din arhiva sa răvășită de timp.

Teatrul s-a confruntat de-a lungul secolelor, cu două războaie mondiale, cu pandemii de ciumă, gripă spaniolă sau decrete de cenzură guvernamentală, dar le-a înfrânt. FNT pe online rămâne o nouă dovadă că teatrul nu moare.

Acest ALTFEL de FNT merită stimă pentru efortul depus de UNITER și cei trei care au coordonat conceptul online – Ludmila Pantlanjoglu, Maria Zărnescu și Călin Ciobotari, axat însă, pe mai multe segmente discutabile. Absența documentelor vizuale, dar și subiectivismul cunoscut al selecționerilor de-a lungul timpului, și-au spus cuvântul adeseori, dar importantă rămâne buna intenție de a continua tradiția acestui eveniment cultural pe timp de pandemie. Oferim pe scurt câteva observații privind segmentele programului aniversar, dar nu vom cita spectacolele inserate pentru că sunt pe site web al Festivalului.

 Prezentăm scurte observații despre mult prea numeroasele segmente ale Festivalului.

FNeuitareT

Rămâne cel mai important segment din program în care s-au prezentat doar zece spectacole remarcabile (!!!), unele chiar memorabile, dar absența documentării, nu a permis difuzarea online și a o serie de alte spectacole de referință pentru inovația teatrală. Exemple sunt multe. De pildă - ”O trilogie antică” în regia lui Andrei Șerban care în 1990 când a debutat și Festivalul, avea premiera, fiind spectacolul capodoperă recunoscut internațional sau ”Faust” în regia lui Silviu Purcărete, se pare că nu au fost filmate, beneficiind doar de amărâte filmulețe documentare ori ”Oblomov” în regia lui Alexandru Tocilescu și încă câteva în alte regii de prestigiu, nu au putut fi evocate vizual. Aceste spectacole absente au inspirat în timp, mulți regizori căutători de formule noi pentru expresia teatrală. Era de așteptat ca acest segment din program să beneficieze online și de o prefață din partea realizatorilor ediției aniversare pentru a puncta treaptă cu treaptă, an cu an, importanța calității și a spectacolelor absente din program din diverse motive, unele fiind prost filmate sau uitate prin arhive de teatre. 

FNeliniștiT

A cuprins numai șase spectacole, repet titlurile le aflați pe www.festival.ro. Segmentul a fost neconvingător, chiar dacă cuprindea spectacole deosebite, unele lansând și personalități creatoare independente. Poate era necesar și un compartiment special dedicat teatrului independent, prefațat de coordoonatorii acestei ediții aniversare. 

Arta Actorului Mare

Este un alt segment improvizt total fără rost de noua direcție artistică. În toate spectacolele difuzate online sunt ACTORI MARI, nu numai în cele 15 integrate segmentului. Intenția respectivului segment ar fi fost să atenționeze și asupra unor actori remarcați în spectacole recital sau independente, dar selecția a servit superficial titlul ales, fiind oferite online de-a valma, nu numai recitaluri, ci și reprezentații cu distribuții mai ample ori comentarii ale autorului unui text. 

Premieră în FNT

Prin ”Caligula”, actuala producție a televiziunii publice, spectacol demn de toată stima, se încerca suplinirea absenței premierelor din teatre în anul pandemiei. A fost totuși, o premeră de excepție în vară, la Naționalul bucureștean, în direct cu public în sală - ”Jurnal de România. 1989”!!! Această premieră își merita pe deplin un loc de frunte în program.

Spectacolul ascuns

Segmentul a reunit documentare despre mari creatori aflați la repetiții cu spectacolul memorabil realizat de fiecare, dar care nu a fost arhivat, alături de referințe la cartea Ludmilei Pantlanjoglu - ”Regele scamator”, etc. ”Drumul Trilogiei”, ”Faust drumul clipei” ori ”Visul – portret Liviu Ciulei” erau documentare încropite, realizatorii fiind amatori în a surprinde spiritul creator al regizorului. Ar fi fost strict necesară difuzarea lor cu o prefață scurtă din partea direcției artistice a festivalului privind ACTORII din distribuțiile spectacolelor – mari actori sau tineri la început de carieră atunci, deveniți apoi mari actori.

Spectacole invitate 

Au fost doar două, firește din lipsa fondurilor pentru drepturile de autor necesare de a prezenta online și celelalte spectacole invitate de peste hotare de-a lungul edițiilor, confirmate internațional, drept adevărate creații memorabile, pilde de teatru novator. Pentru acest segment era necesară din nou, intervenția direcției artistice de amintire a lor, decât ”vorbe, vorbe, vorbe ” manifestate ulterior. 

”Vorbe, vorbe, vorbe” 

Au fost șase discuții purtate de George Banu de la Paris cu creatori de la noi de valoare și trei moderate de Călin Ciobotari. Ediția s-a deschis cu alte ”vorbe, vorbe” invitați fiind directorii artistici ai celor 30 de ediții, moderată fără o țintă precisă de Călin Ciobotari alături de Maria Zărnescu. Tema ”vorbelor” era condusă total confuz prin declarațiile onlie ale foștilor directori de festival care mai mult vorbeau despre contribuția lor în organizarea edițiilor anterioare ca selecționeri și mult mai puțin a valorilor alese de dânșii, totul într-un amalgam de vorbe, multe orgolioase. Marina Constantinescu, director artistic la mai multe ediții reușite, a fost singura personalitate care a punctat cu precizie rostul acestui eveniment teatral anual. 

”Esteticile pandemiei” (!!!), ”FNT on air”, ”Emil Boroghină în recital” (!!!), ”Spectacole premiate internațional”, ”Vorbe de cultură la radio” - au fost alte segmente din proiectul oferit la ediția aniversară. Unele își aveau perfect menirea în condițiile dictate de pandemie - cele dedicate televiziunii și radioului, altele erau fără rost, precum recitalurile lui Emil Boroghină ori ”Esteticile pandemiei” din care se detașa doar prezența expoziției virtuale de fotografie de teatru, autor Florin Ghioca. 

Conceptul ediției aniversare a avut merite deosebite, dar și multe stângăci.

”TEATRUL ONLINE E FANTOMA TEATRULUI” afirma fără nici o legătură cu Festivalul, o stimată actriță Ana Ioana Macaria, interpretă și în spectacole online curente ale teatrului în pandemie. Are perfectă dreptate. De la antici și până astăzi, teatrul a trăit prin EMOȚII transmise în fața publicului, având o relație directă cu el, prin râsul și plânsul provocate de artiști și povestea relatată de ei credibil în fața sa. Teatrul online nu o poate face. Se spune că pandemia va schimba lumea și vom fi ALTFEL, e posibil ca în secolele următoatre tehnica să anuleze sentimentul emoției și să devenim roboți existențiali, dar nu cred în acest viitor. De multe scecole însă, teatrul trăiește prin emoții provocate de creatori publicului venit în arene cândva și apoi în săli de spectacol.

Teatrul online are o altfel de categorie de spectatori. Este o categorie specială alcătuită din cei dependenți de calculator și internet, folosite profesional astăzi și pentru existență. Nu mai discutăm că în prezent, cu învățământul online, constatăm că mii de elevi și părinții lor nu au calculatoare, leptopuri și normal acces la internet , deci nu pot urmări teatru online. Spectatorii online trebuie să fie mari iubitori de teatru care ignoră oferta zecilor de canale tv cu filme, seriale sau emisiuni de divertisment, plus invazia ”influencerilor”, o categorie așa zis profesională subculturală cu reclame ieftine și imagini privind viața lor personală. Publicul dotat cu tehnica actuală, ca și cel lipsit de ea, vine la teatru și umple până la refuz sălile de spectacol pentru actorii cărora le răsplătesc efortul cu aplauze în picioare, cât și pentru atractivitatea ofertei piesei interpretate. Privind acasă online un spectacol concentrarea nu mai funcționează pentru spectator, intervin o sumedenie de senzații din preajmă, zgomote, apeluri ale celor din jur, etc. Nu mai discutăm că discuțiile online despre teatru nu pot captiva decât pe cei din breaslă. Teatrul online rămâne o sărmană fantomă inițiată de pandemie în numele amintirii că teatru mai există, chiar dacă sunt în șomaj mulți din creatorii săi.

Teatrul va exista după pandemie și online va deveni o fantomă. FNT aniversar a 30 de ani de existență, cu toate ”vorbele” sale mult prea multe, rămâne un eveniment cultural, un argument că avem nevoie de teatru adevărat pe scândura scenei cu publicul în fața sa. Vorbele ne sufocă mai ales acum când suntem într-o strâmbă campanie electorală! Rămâne de văzut cum guvernanții mai vor a sprijini cultura și teatrul în viitor, că până acum nu au dat semnale. Trist moment trăim.

P.S. În aceiași perioadă cu ediția aniversară a FNT, dar între 19 – 29 noiembrie, Teatrul Maghiar de Stat Cluj a organizat online cea de a VI-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru INTERFERENȚE. Păcat pentru suprapunerea datelor de organizare a transmisiilor online, dar inițiativa merită apreciată, ca și cea a celei de a 30-a ediție a FNT, pentru a demonstra, că ... TEATRUL SUPRAVIEȚUIEȘTE, e un luptător pentru ”sănătatea” culturii în plin război pandemic.