“ REQUIEM. Nu știi nimic despre mine “ - TEATRUL ODEON

UN IMPRESIONANT SPECTACOL ORIGINAL DE DANS CONTEMPORAN

Teatrul Odeon nu se dezminte și găzduiește un alt proiect de excepție, “Requiem. Nu știi nimic despre mine”, spectacol umanitar dedicat strângerii de fonduri pentru victimele cutremului din martie, din Japonia. Proiectul este produs de Fundația PerfoRM cu sprijinul Japan Tobacco International (JTI) și reunește doi ași ai dansului contemporan, pe Răzvan Mazilu și Motoko Hirayama.

Originalitatea acestui spectacol impresionant se manifestă pe mai multe coordonate. Mai întâi, cei doi artiști au repetat apelând la … tehnica modernă, mail-ul și înregistrări video ! Se simte efectul acestei metode originale pentru că fiecare artist va susține o serie de momente solistice, iar comunicarea dintre ei se va petrece abia în final printr-un scurt dans relațional în cuplu. Coregrafia aparține japonezei Motoko Hirayama, pe de-o parte, și lui Răzvan Mazilu și Vlad Merariu, pe de altă parte, fiind unită prin tema centrală, căutarea individuală a unui drum în viață. Scenariul are și el o amprentă de originalitate. Răzvan Mazilu nu se poate desprinde de curentul impus cu succes la Teatrul Odeon, de “teatru-dans”. Ca un actor desăvârșit va susține și o serie de monologuri referitoare la biografia sa, dar și la marile sacrificii ce presupun abordarea profesiei de dansator. Aceste momente remarcabil decupate și interpretate de Răzvan Mazilu, aduc un accent personal, aparte, reprezentației, dar uneori sunt prea lungi (text – Lorena Lupu), în raport cu tema principală. Scenariul își dorește să puncteze clipele de cumpănă existențială prin care poate trece orice individ. Pornește de la apariția unui tânăr nonconformist și se dezvoltă prin două personaje, un bărbat și o femeie, fiecare fiind marcat de căutări, singurătate și profunde frământări interioare, ca în final, prin întâlnirea celor doi, să se sugereze necesitatea vitală a comunicării dintre oameni.

Muzica aleasă în scopul principal al spectacolului de a comemora victimele din Japonia, este “Requiem”, o compoziție din 2005 a muzicianului galez, Karl Jenkins, personalitate distinsă cu multe premii. Interpretarea rafinată a compoziției dedicată sufletelor dispărute, susține scopul proiectului și prin accentele unor poeme japoneze haiku. Scenografia simplă, cu un decor marcat de două bare ușor manipulabile pentru schimbarea poziției, câștigă în imagine prin luminarea spațiului de joc, inspirat creată de Lucian Moga. Reușește să creeze un personaj din lumină.

Desigur că “sufletul” reprezentației rămân cei doi interpreți, Motoko Hirayama și Răzvan Mazilu. Demonstrând o plastică a expresiei corporale ieșită din comun, dansatoarea japoneză construiește un personaj care trece interior prin o serie de stări exteriorizate cu trăire intensivă. Înlocuiește cuvântul prin gestul armonios și amănunțit compus cu trupul său, în funcție de stare. Moto Hirayama pare a fi din … plastilină în comunicarea frământărilor personajului său.

Cuvintele sunt prea sărace în a descrie cum concep cei doi artiști dansul contemporan, transformând tehnica asimilată prin studii și a dansului clasic. Răzvan Mazilu în orice proiect de teatru-dans este admirabil. De astă dată se conentrează pe linia expunerii tumultosului conflict interior ce macină personajul. Singurătatea, necesitatea de a își exterioriza revoltele, de a căuta soluții existențiale, devin motivele cheie ale scenelor de dans solistic. Corpurile celor doi “vorbesc” despre tensiunile existenței în scene ce lasă adeseori, publicul cu respirația tăiată. Tăcerile musicale sunt de asemenea, ilustrate cu finețe gestuală.

Întâlnirea originală dintre acești doi artiști aparținând unor culturi diferite, dar uniți prin harul lor creator, are drept rezultat un spectacol ce nu se poate uita ușor, pentru performanța afilierii dansului contemporan la valorile cu miez cultural al artei scenice.

P.S. Spectacolul întreprinde un turneu în țară.

“ MEȘTEȘUGUL VIEȚII “ – TEATRUL “ BULANDRA “

DOI PE UN … PAT

Trăim într-o lume în care comunicarea devine de la o zi la alta, o mare problemă. Fenomenul e în degringoladă din diverse motive, în comunicarea între mai marii puterii cu simpli lor concetățeni, în mass media cu aceia aleși drept scop al adresării, până la comunicarea de bază, intimă, necesară existențial unui cuplu.

Pe acest motiv al comunicării, William Gibson a scris “Doi pe un balansoar”, o piesă ce a înregistrat un mare succes. Aleksandr Ghelman – “Doi pe o bancă”, un alt succes. Dramaturgul israelian Hanoch Levin atacă același motiv, dar alege un cuplu vârstnic care după treizeci de ani de căsnicie, suferă din lipsa comunicării. Alt aspect, cu o altă tentă stilistică a scrierii, dar aceiași temă spinoasă și actuală cu șanse de succes teatral.

Hanoch Levin are la activ peste cinzeci de piese jucate și apreciate pentru scriitura lor specială prin care atacă grave și diverse probleme ale lumii contemporane. “Meșteșugul vieții” este un text sensibil poetic, o comedie neagră despre condiția umană. (Deosebit este programul de sală ce conține o bogată documentare și o grafică aparte prin care sugerează prin plasarea comentariilor, linia poetică a scrierii.) Acțiunea se construiește în jurul lui Iona (Răzvan Vasilescu) și soția sa, Leviva (Dana Dogaru), oameni cu carduri cum specifică replica, ajunși după trei decenii de mariaj în conflict. Fiecare are regretele și nemulțumirile proprii. Iona vrea să renunțe la relația conjugală. Dialogul nemulțumirilor se va sfârși o dată cu viața lui Iona și apoi a partenerii sale. Aceste precizări sunt necesare pentru a argumenta aspectul teatral neconvingător, adeseori, al viziunii regizorale. Dramaturgul induce cu subtilitate o tentă poetică în conflictul dintre cei doi pe care vârsta îi îndepărtează de posibilitatea de a fi împreună.. Strecoară în acest conflict și personajul Gunkel (Dan Aștilean), un vecin suferind de singurătate, apropiat sufletește de cei doi, în special de Leviva. Piesa oferă generoase partituri pentru actori.

Spectacolul este însă, discutabil chiar dacă reunește nume prețuite ale teatrului. Punctul nevralgic rămâne conceptul regizoral datorat lui Felix Alexa, regizor cu un palmares apreciat. A vrut să fie peste sensibilitatea poetică a piesei, să îi dea un alt ambalaj teatral apropiat de absurd în dezacord cu linia realistă a scrierii. Mai întâi, optează pentru un decor tern, cenușiu apăsător, cu trimitere spre o închisoare a vieții cuplului de oameni pe care scrierea specifică totuși, a fi realizați financiar. Decorul, ce aparține apreciatei scenografe Nina Brumușilă, devine un prim avertisment al intenției viziunii regizorale de a instaura o convenție teatrală fals absurdă și prin întrebuințarea obiectelor din casă. Camera cu paturile celor doi, cu un gol în acoperiș, duce spre trimiteri metaforice forțat propuse în raport cu textul. Cei doi vor ieși din viață în final pentru că sunt obosiți și incapabili fiecare să mai continuie relația lor de durată, chiar dacă invocă ironic amintirile, conflictul dintre ei degajă în piesă un comic amar, bine motivat, aspect ignorat de viziunea regizorală. În debutul reprezentației, Felix Alexa propune un consistent prolog ca imagine convențională, lipsit de replică. Leviva doarme și în somn toarce ca o pisică, iar soțul se revoltă nervos și o răstoarnă din pat. Începutul atenționării realist convingătoare asupra a ce va urma este uitat însă, pe parcursul dezvoltării și îngropării în absurd, fătă rost, a relației.

Actorii reușesc totuși, să treacă în multe scene peste conceptul rigid al regiei împins în absurd prin efecte teatrale, și dau forță emoțională degringoladei în care se află cuplul. Le revine interpreților și sarcina grea de a dubla situațiile și stările personajelor prin songuri, recitative, neconvingător asimilate de viziunea regizorală și manierist, de astă dată, compuse de stimata Ada Milea. Cântecele, la fel cum este și momentul excelent al dansului celor doi (coregrafia Dan Măndiță și Amalia Iscu) sunt un plauzibil pretext al invocării trecutului ce a unit acest cuplu. Muzica nu susține intenția. În ciuda dificultăților vizualizării teatrale, Dana Dogaru reușește să dea credibilitate emoțională personajului Leviva. Actrița dovedește din nou, știința și finețea pătrunderii în profunzimea rolului atribuit. Dorința de viață normală, dar și tristețea vârstei, amintirea momentelor de bucurie ce au unit căsnicia , totul este sugerat admirabil, la nuanță de actriță. Ochii, privirea lor, vorbesc adeseori, mai mult decât replica și contextul vizual, susțin sensibilitatea și nota poetică aparte a naivității personajului. Dana Dogaru creează un alt rol de referință pentru biografia sa de actriță de frunte a teatrului nostru. Și Răzvan Vasilescu, o personalitate valorică, încearcă să treacă peste barierele absurde ale regiei și să impună profilul lui Iona cel pragmatic și revoltat pe relație, dar confuz în argumentare, cum indică textul. Cu atenție actorul arată difuza argumentare a revoltei lui Iona. Dacă în unele scene este îndrumat spre stridențe de expresie, Răzvan Vasilescu reușește să echilibreze pe parcurs definirea verosimilă a personajului prin harul și intuiția sa incontestabile. Dan Aștilean scoate în evidență un rol secundar, chiar dacă regia îi atribuie doar menirea de argument banal al conflictului. Actorul atenționează asupra singurătății dramatice a lui Gunkel care caută disperat comunicarea cu cei din preajmă .

“Meșteșugul vieții” este un spectacol ce prilejuiește întâlnirea cu actori confirmați ca valori, pe care regia i-a îndepărtat prin accente absurde de datele esențiale ale piesei , de poezia scrierii.

“ MISTERUL SEBASTIAN “ – TEATRUL ODEON (SALA STUDIO)

EVOCARE DE EXCEPȚIE A UNUI MOMENT ISTORIC

Teatrul Odeon este printre puținele instituții teatrale preocupate să prezinte proiecte originale în afara premierelor obișnuite, de la spectacole – lectură, la reprezentații invitate de peste hotare, până la “spectacole – document”. “Misterul Sebastian” lansează proiectul “spectacole – document”.

O televiziune controversată a difuzat spre miezul nopții, inspiratul serial documentar “București. Strict secret”, realizat de scriitorul Stelian Tănase. De aici a pornit și intenția sa de a se apropia de teatru și a conceput scenariul pentru “Misterul Sebastian”. Intenția lui Stelian Tănase este de a transfera în teatru, serialul tv. despre puncte fierbinți din istoria Bucureștului , cu referiri la cum a fost afectat acesta de situațiile tragice din triste vremuri trecute. S-a alăturat acestui proiect, regizorul Felix Alexa și rezultatul este un spectacol original, de excepție, despre premiera din martie 1944 a piesei “Steaua fără nume”. Expunerea teatrală a acestui moment a beneficiat de prezența lui Radu Beligan care a trăit acele timpuri dramatice, meșterul de astăzi fiind interpretul personajului Miroiu la lansarea piesei în regia lui Soare Z. Soare. Maestrului i s-au alăturat pentru această evocare, Marius Manole și Rodica Mandache.

Scenariul, dibaci alcătuit , ne relatează cum în perioada când armatele sovietice se apropiau de Capitală, când regimul Antonescu manifesta antisemintismul său prin deportări și “decrete”, Mihail Sebastian scria ultima piesă, iar numele său nu putea figura pe afiș pentru că era evreu. Drmaturgul a decedat în mai,1945, în urma unui suspect accident de mașină. Acest tragic episod din trecut relatat cu lacrimi în ochi și de cineva care a trăit atunci, de maestrul Radu Beligan , a însemnat pentru spectatori o CLIPĂ UNICĂ de contact direct cu istoria.

Cu atenție la transmiterea încărcată de dramatism a episodului, regizorul Felix Alexa a îmbinat proiecțiile cu imagini din arhiva vremii, bine selectate, cu îndrumarea distribuției. Cu distincție și finețe, Marius Manole a definit portetul lui Mihail Sebastian, iar Rodica Mandache a dat firesc actriței evocate. Desigur însă, că miezul reprezentației a fost Radu Beligan, marele actor fiind legat sentimental de Mihail Sebastian.

Acest spectacol trebuie vizionat, fiind o emoționantă evocare a trecutului și anilor săi negri pe care nu trebuie să îi uităm, având drept pion, o personalitate care a trăit atunci tragicul eveniment prezentat. Va rămâne în arhiva paginilor despre teatru ca o filă unicat. Una este când citești despre istorie și alta când o vezi, o simți prezentată de cineva care a trăit-o. Merită toată stima, Teatrul Odeon și Fundația Orient Expres pentru producția acestui spectacol – document.

“ VOCEA UMANĂ “ – TEATRUL METROPOLIS

UN SPECTACOL, LECȚIE DE ACTORIE LA NIVEL ÎNALT

Orice actor care ambiționează remarcarea printr-un recital sau “one man show”, riscă enorm, dacă nu are în umbra sa un regizor cu har pedagogic pentru a îl îndruma. Dorința de recitaluri e mare. Și în Festivalul Național de Teatru, recent încheiat, au apărut astfel de recitaluri, unele dezavantajând interpretul. De curând, și ArCuB a prezentat “My Life with Men … and Other Animals”, un “one woman show” invitat din Italia al directoarei artistice de la Teatro del Sale din Florența, Maria Cassi. Era un exercițiu de virtuozitate tehnică, regizorul Peter Schneider speculând posibilitățile actriței de a cânta, dansa și susține o relație interactivă cu spectatorii.

La Teatrul Metropolis, “Vocea umană”, recitalul Oanei Pellea, poate fi considerat însă, rezultatul unei lecții de actorie la nivel înalt, fiind un spectacol aparte, emoționant. După mai mult de 25 de ani, Oana Pellea și-a dorit din nou, să fie “studenta” profesoarei sale, Sanda Manu, unul din puținii pedagogi de înaltă clasă pe care îi mai are învățământul nostru artistic. S-a ales un text cu mari dificultăți în precizarea situației conflictuale, un monolog de Jean Cocteau, scris de acesta în 1930 pentru actrița Berthe Bovy de la Comedie Francaise. O femeie care încearcă să își recâștige iubitul, poartă cu acesta un dialog prin telefon, el fiind în pragul căsătoriei cu altcineva.

Regizoarea spectacolului Sanda Manu își pune în valoare măestrie de pedagog în modelarea interpretei pentru a da claritate sensurilor uneori, confuze ale scrierii. A lucrat pentru evidențierea subtextului fiecărei replici rostite, și demersul său pedagogic a dat un strălucit rezultat pentru că a avut alături o actriță de excepție, pe Oana Pellea. Într-o scenografie minimalist concepută cu rost funcțional, ca sprijin pentru atmosfera solicitată de monolog, creată de Iuliana Vîlsan, actrița dezvoltă credibil, de la o replică la alta, stările prin care trece personajul său. Oana Pellea este de nerecunoscut în rolul unei femei îndrăgostite a cărei relație de dragoste a eșuat. Imprimă o frumusețe aparte, atât interioară cât și exterioară, personajului. De la ținută, la glas și intonații, de la râs amar la lacrimă, Oana Pellea pare o altă personalitate artistică. Colaborarea celor două creatoare - actriță și regizoare – are un rezultat surprinzător, “apariția” … celui de al treilea personaj, bărbatul de la telefon. Evident, el nu există pe scenă, nu are replică, dar modul în care Oana Pellea poartă cu el dialogul femeii părăsite de acest bărbat , prin răspunsurile ei sugerează convingător , cele rostite de interlocutorul din umbră. Acest dialog fără partener, actrița îl poartă la început, cu feminitate impusă exploziv ca să masheze drama interioară a celei părăsite, ca spre final, cu sensibilitate redă durerea celei înfrânte în dragoste. Este admirabilă Oana Pellea în acest rol, dovedind complexitatea talentului său. Trăiește interior stările provocate de un dialog cu un personaj absent și comunică sensurile replicilor neauzite chiar prin expresiile tăcerii celei ce le ascultă la telefon. Istoria unei iubiri destrămate, e descifrată printr-o analiză psihologică a femeii ce se confruntă cu această situație disperată , redată inteligent prin nuanțele interpretării actriței de valoare care este Oana Pellea.

“Vocea umană” rămâne o demonstrație de arta actorului, când acesta are în preajmă un regizor – pedagog, un spectacol emoționant, ascultat cu respirația tăiată de către public.

FNT, O RADIOGRAFIE PROFESIONALĂ A STAGIUNII 2010 – 2011

CONCLUZIILE UNUI SPECTATOR

În ediția XXI, Festivalul Național de Teatru a câștigat echilibru și coerență prin propunerea selecției. Trupele străine au fost invitate, nu pentru a demonstra concurențial ce au realizat în teatru cei de peste hotare, ci cu intenția firească de a servi titulatura de “național” a festivalului, fiind invitate spectacole care arătau ce înfăptuiesc creatorii noștri și pe alte meleaguri. “Premiera festivalului”, ilogic programată în edițiile anterioare, a dispărut. Slecționerul unic, Alice Georgescu a vizionat peste o sută de spectacole și a ales 32 pe care le-a considerat cele mai importante pentru stagiune, esențiale și necesare tematicii proiectului unui festival național. Le-a repartizat în cinci secțiuni cu sens alcătuite : “Focus – Andrei Șerban – cehovizare”, având drept argument că 2010 a fost Anul Cehov (150 de ani de la naștere), iar regizorul s-a manifestat preocupat mereu de opera sa, “Spectacole tematice – selecția centrală” – cu premiere remarcate în stagiune, “Dans în teatru” cu intențiile de a reuni cele două arte, “Teatrul de mâine”, argument pentru încercările de a revitaliza convenția teatrală obișnuită și “În prim-plan actorul”, secțiune ce ar trebui dezvoltată pentru că actorii rămân sufletul oricărei reprezentații. Echipa care a dat viață proiectului merită felicitări. Programarea spectacolelor pe mai multe zile fără a se suprapune reprezentațiile de mare interes prin personalitățile de pe afiș, a fost cu atenție îndrumată, chiar dacă la unele, publicul a rămas nemulțumit că sala avea un număr restrâns de locuri și nu permitea mai mulți spectatori. (Un exemplu aparte rămâne “D’ale carnavalului”).

După vizionarea a 25 de spectacole comentate pe acest blog, se poate trage, din nou, concluzia că teatrul nostru are valori incontestabile. Marii regizori, cu vastă experiență, au dominat și aceast festival. De la Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Laszlo Bocsardi, Alexandru Darie, Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Tompa Gabor , până la Alexandru Dabija și Yuri Kordonski, toți au avut un cuvânt de spus prin spectacole ce pot provoca multiple comentarii. Toate cu intenția de ținută culturală, mai mult sau mai puțin reușită. Din păcate, regia tânără nu a venit cu propuneri convingătoare. Singurul regizor tânăr din festival , ce a atenționat asupra personalității sale, a rămas Alexandru Mâzgăreanu prin “Purificare”, spectacolul Naționalului bucureștean. Alte nume noi de regizori, nu s-au impus. Au participat la secțiunea “Teatrul de mâine”, e drept, numai patru spectacole.

Din nou, actorii au demonstrat că sunt motorul unui spectacol , dacă au și un regizor ce are pricepere în a îi evidenția. De la cei de la Teatrul “Bulandra” – “vedeta” festivalului prin cele trei spectacole : “Îngropați-mă pe după plintă”, “Însemnările unui necunoscut” și “Ivanov” - , până la echipa lui Laszlo Bocsardi de la Teatrul “Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe sau cea a lui Andrei Șerban de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, actorii au uimit prin interpretarea personajelor în care au fost distribuiți. La Teatrul independent Arca, doi actori – Lari Giorgescu și Silvian Vâlcu, alături de scenograful Vladimir Turturică – au dovedit însă, că pot realiza un spectacol, “Emigranții”, remarcabil, și fără sprijinul unui regizor. Actorii rămân forța vitală a teatrului nostru, dar de multe ori simt lipsa unor regizori, criza regiei fiind evidentă în viața curentă a teatrelor.

Chiar dacă unele spectacole au putut deziluziona pe cei care așteptau realizări memorabile din parte unor regizori de marcă, linia generală impusă de festival a fost calitatea și originalitatea viziunilor regizorale. Puteam fi de acord sau nu, cu un concept regizoral, dar în majoritatea spectacolelor existau momente impresionante, gândite profund pentru a releva teatral consistența piesei.

În prim planul festivalului s-au plasat, după opinia multora, spectacolele Teatrului “Bulandra”, alături de “Strigăte și șoapte” (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), “Neguțătorul din Veneția” (Teatrul "Tomasi Aron" din Sfântu Gheorghe), “Nevestele vesele din Windsor” (Teatrul Metropolis), “Furtuna” (Centrul Cultural pentru UNESCO "Nicolae Bălcescu"), “Cântăreața cheală & Lecția” (Teatrul de Comedie) și "Purificare" (Teatru Național "I.L.Caragiale").

Cu profesionalism, înfrângând subiectivismul firesc oricărei persoane, selecționerul a prezentat în FNT spectacole de valoare ale mișcării noastre teatrale, care definesc o stagiune reușită. Pentru această ediție , a lucrat zi și noapte, o echipă devotată teatrului, reunită de cei de la UNITER. Ediția XXI s-a sfârșit, meritele sale au fost arătate, în mass media destul de puțin pentru că un eveniment cultural se consideră că nu interesează. “Cafeneaua critică” de la Club A, un proiect cultural unicat susținut de Bogdan Lefter, a marcat evenimentul. S -a lansat de acum, pregătirea următoarei ediții. Va fi “Anul Caragiale” și toate teatrele pregătesc spectacole pentru această aniversare. Selecția devine foarte difivilă. Totuși, poate că ar trebui instituționalizat acest festival , ajutată structurarea realizării sale, cum se întâmplă în alte țări europene, “colege” de UE. Dar grav rămâne că la noi, cultura e tratată ca o Cenușăreasă.

În festival, compartimente speciale au fost “Divanele” – dezbateri cu mari creatori de interes pentru viitorii artiști, cât și numeroase și importante lansări de carte. Teatrul radiofonic, de asemenea, a rămas o prezență activă în fiecare zi, dovedind preocuparea pentru cultură a postului public. Nu același lucru se poate spune despre televiziunea publică, absentă cu premiere de teatru tv. considerate drept un compartiment ce nu aduce audiența pe care mizează prin o mulțime de dezbateri pe așa zise teme “arzătoare la ordinea zilei”. Nici măcar elementare informații zilnice referitoare la programul festivalului, nu și-au găsit locul meritat în jurnalele informative. Nici Festivalul Internațional “George Enescu”, nu și-a găsit locul meritat în buletinele de știri ale numeroaselor noastre televiziuni preocupate de pălăvrăgeli politice, așa că nu trebuie să ne mai mire nimic. Publicul însă, a dat năvală la festival în fiecare zi, demonstrând interesul pentru o manifestare culturală inspirat concepută.

“ DESPRE IUBIRE LA OM “ – TEATRUL “ SICĂ ALEXANDRESCU “ din BRAȘOV

6 NOIEMBRIE – FNT (Ediția XXI )

Aparținând secțiunii “SPECTACOLE TEMATICE – selecția centrală”, spectacolul “Despre iubire la om” ar putea fi considerat ca o radiografie satirică a unui posibil triunghiului conjugal. Scenariul conceput de Niculae Urs, exersat pe scrierile lui Cehov după “Măscăriciul”, un spectacol remarcabil de la Teatrul “Bulandra”, are la bază povestirea scriitorului rus, “Marfă vie”, împănată cu inserturi din alte texte ale autorului, și din păcate, și cu alte replici din limbajul … “cool”. “Marfa vie” este o femeie, Liza Ivanovna (Iulia Popescu), apropiată prin visuri și comportament de doamna Bobvary a lui Flobert. Plictisită de viață, indecisă, superficială, Liza trece de la soț, Ivan Petrovici (Marius Cordoș) , la amant, doctorul Grigori (Demis Muraru), apoi din nou la soț, dar având alături amantul.

Scenografia lui Cosmin Ardeleanu servește admirabil intențiile sugerate de Cehov. Într-o pădure uscată de mesteceni, la capetele unei punți ondulate, sunt indicate două “case”, aproape la fel mobilate cu balansoar și multe perne în jur. Decorul inspirat se completează prin costumele personajelor. De o parte, ar fi locul lui Grgori cel îndrăgostit de Liza, iar dragostea se manifestă tumultuous pe puntea dintre “domiciliile” lor, de cealaltă parte se află Ivan, un burghez, ursuz, interesat de bani, ce își va vinde soția doctorului, vecinul său. Decorul susține intenție de satiră la adresa unui posibil triunghi conjugal.

Viziunea regizorală aplicată de Alexandru Dabija merge pe linia sublinierii ridicolului pasiunilor celor trei, ridicol pe care îl împinge însă, excesiv în grotesc. Prin machiajul purtat de personaje, acestea devin niște jalnici măscărici. Nu trebuie uitat că spațiul de joc este neconvențional, cu spectatorii sunt așezați pe gradene în jurul său, în imediata apropiere de interpreți. Jocul actorilor e îndrumat însă, de regie spre accente stridente. Relațiile sunt neglijate. De pildă, ironia că Liza se vrea actriță, are un copil, e trecută în plan secundar. Regia acceptă incredibil și replici penibile. La un moment dat, doctorul rostește : “Ce vină avem noi, că ne iubim, ce p…a mea” ! Sau Liza : “Tâmpitule, labagiule” ! Este prea mult, să cobori o adaptare după Cehov, la un asemenea limbaj al divertismentului tv, când spectatorii vin la teatru tocmai să scape de el.

Forțarea interpretării de către regie, duce actorii la degradarea conceperii personajelor, la inutile exagerări de expresie și gest. Efortul lor de caracterizare a personajelor rămâne totuși, apreciabil. Bovarismul Lizei, femeie nemulțumită de viața conjugală, dar cu o preferință pentru teatru pe scenă, aplicată naiv și în viața curentă, Iulia Popovici îl susține cu dibăcie în multe momente. Pasională și năzuroasă, Liza este interior atent descifrată de actriță. Nemulțumit de viață, din alte cauze, este și Ivan. Încrâncenările sale, dorința de bogăție sunt credibil sugerate de Marius Cordoș. Un doctor doar nebun din dragoste pare Grigori prin interpretarea lineară a lui Demis Muraru.

“Despre iubire la om” rămâne un produs obișnuit al unei regii ce insistă să se remarce prin efecte exagerate lipsite de motivare în text. Alexandru Dabija este însă, un regizor al profunzimilor, dar de astă dată, a căzut în plasa suprasolicitării temei, împinsă într-un grotesc inuti, ce face ca spectacolul să fie mediocru, să nu transmită credibil nici umor, nici emoție.

P.S. Ultima zi a FNT a mai cuprins "Yerma", "Îngropați-mă pe după plintă", "Furtuna", "Ivanov" - spectacole comentate pe blog, și "Platonov" (Teatrul Național din Târgu Mureș).

“ YERMA “ – TEATRUL TINERETULUI din PIATRA NEAMȚ

5 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Secțiunea “DANS ÎN TEATRU” a reunit “Nevestele vesele din Windsor”, regia Alexandru Tocilescu – spectacol comentat pe blog, “Crazy stories in the city”, un spectacol de Arcadie Rusu (Teatrul Mic), “Othello și prea iubita lui Desdemona” în regia lui Mihai Măniuțiu (Teatrul de Mișcare Studio M. din Sfântu Gheorghe) și “Yerma”. Este singurul criteriu al selecției, confuz. Coregrafia intervine tot mai des în teatru să îi sporească atractivitatea, e un aspect cunoscut, dar singura tendință reușită de a îmbina cele două arte, teatrul cu dansul, rămâne , la noi, proiectul original inițiat de Răzvan Mazilu la Teatrul Odeon, “Teatru – Dans”.

“Yerma” este un proiect prin care echipa de realizatori a distrus “teatrul” propus de piesa lui Federico Garcia Lorca, pentru a demonstra că și actorii noștri știu să danseze … în pași de flamenco. Poet, prozator și dramaturg, Federico Garcia Lorca rămâne o valoare a literaturii spaniole. “Casa Bernardei Alba”, “Nunta însângerată” sau “Yerma” sunt piese de referință în dramaturgie. Și în “Yerma”, o piesă cu pregnantă tentă poetică, se află în centru femeia, drama sa fiind acum, neputința de a avea un copil cu soțul Juan. “Adaptarea” compusă simplist de Ungvari – Zrinyi Ildiko condensează la maxim piesa, o ciopârțește, de nu mai rămâne mai nimic din ea, decât tematica. Substanța dramatică este spulberată, replicile sunt reduse la mici explicații sporadic plasate, nota lor poetică e anulată, constructul personajelor e distrus. Sunt înghesuite de-a valma “prima cumnată, a doua cumnată și sătenii” care devin o figurație , un fel de cor uniform ce se exprimă în pași de flamenco. Afișul spectacolului, ca și programul său, aveau obligația culturală să specifice “un spectacol după o idee de Federico Garcia Lorca” pentru că din piesă erau numai mici resturi.

Regizorul Laszlo Beres acceptă “adaptarea”, considerând că dansul poate suplini consistența textului. Plasează ce a mai rămas din acțiune și conflict într-un spațiu confuz. Decorul se rezumă la un pat așezat în centrul scenei în jurul lui fiind înghesuite 15 personaje care trebuie să danseze continuu. Intenția ar fi sugerarea că săteni și cumnate, se uită pe gaura cheii, interesați fiind de patul conjugal al Yermei și Juan. Costumele sunt concepute uniform, în negru, cu mici excepții în cazul Yermei sau al lui Dolores. Scenografia este realizată de apreciata Judit Dobre Kothay care de astă dată nu a mai avut sprijin în regie. Viziunea regizorală plasează și numeroase efecte fără rost, de pildă venirea lui Juan cu o mască, un fel de cap de taur, imagini colorate de viață redate din când în când, într-o formă ovală, plasată deasupra spațiului de joc, etc. Baza viziunii regizorale rămâne pentru Laszlo Beres, coregrafia lui Lorant Andras. Coregraful apelează la flamenco, dans popular spaniol, pasional, despre bucuriile și tristețiile vieții, exprimate în ritm alert. Flamenco are însă, mai multe stiluri și ritmuri, de la alegrio, la buleria, solea, până la tangos. Coregraful simplifică posibilitățile celebrului dans spaniol, firește și pentru că a lucrat cu actori , nu cu dansatori profesioniști. A vrut doar să valorifice expresia lor corporală. Actorii fac efortul demn de stimă de a asimila datele elementare ale dansului flamenco. Bat ritmul remarcabil, au ținuta corporală solicitată de dans, cât și gestica adecvată. Merită felicitări acești actori – dansatori pentru dăruirea lor în acest exercițiu de flamenco. Coregrafia și regia complică dansul prin intervenția lui Victor, un personaj infirm care pare că o iubește pr Yerma. Acesta va “dansa” cu Yerma într-un moment fără semnificație dramatică. O altă scenă de … tăvăleală se va petrece între Yerma și Juan, fiind lipsită de fior relațional.

Întâlnim în distribuție personalități ale Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, actori capabili să interpreteze mari roluri. Este excelent Cezar Antal în Victor, sugerând prin gest și priviri, stările interioare ale acestui trist personaj. Isabela Neamțu în Yerma se luptă să suplinească prin expresie lipsa replicii. Este ireproșabilă în caracterizarea dorinței unei femei nefericite și blamate de cei din preajmă că nu are un copil, trăiește intensiv frământările Yermei. Actrița subliniază și senzualitatea personajului, în dans și mișcare fiind explozivă temperamental. Celelalte personaje prin regie și coregrafie sunt transformate în scheme uniforme .Actorii sunt executanți remarcabili în scenele de dans și recită timid fiecare, cele câteva replici atribuite. Lucreției Mandric îi revine personajul Dolores, conceput regizoral a fi malefic, iar descântecul său e recitat fără vlagă. Horia Surdu dansează cu nerv în Juan, dar personajul nu are contur dramatic , datorită “adaptării”.

Păcat de efortul actorilor de a bate ritmul de flamenco timp de o oră și patruzeci și cinci de minute, fără să reușească a transmite poezia și dramatismul scrierii acestei piese de Federico Garcia Lorca, luată numai drept pretext pentru un spectacol lipsit de fior emoțional. Spectacolul nu este nici dans în teatru, nici teatru – dans, ci doar un exercițiu primar de flamenco.