O PREMIERĂ CU VOCI ADMIRABILE, DAR ... UN SPECTACOL DISCUTABIL
Comentariul se referă la premiera din 13 februarie. Au urmat și alte două premiere în 14 și 15 februarie cu alte distribuții, firește în același “ambalaj” de spectacol. Întâlnirea cu invitata specială MARIA GULEGHINA (Turandot) în compania Irinei Iordăchescu (Liu) și lui Daniel Magdal (Calaf), a fost deosebită prin calitățile vocale remarcabile ale celor trei soliști. Dar ... sub aspect vizual spectacolul este discutabil prin mediocritatea sa. În mileniul trei în care ne aflăm, opera solicită în primul rând, ca imaginile din scenă să servească , să evidențieze emoțional muzica și situațiile din conflictul libretului. Acest spectacol nu o face, în ciuda faptului că ar vrea să fie un “spectacol de autor”: Mario De Carlo – regie, decor, costume, lumini.
“Turandot” este ultima creație compusă de Giacomo Puccini (1858 – 1924), dar prin moartea sa prematură nu a fost finalizată. Franco Alfano, discipol al marelui compozitor, a completat partitura prin duetul final Turandot – Calaf cu respect pentru tema compoziției și a libretului, că dragostea poate învinge în orice condiții. Libretul operei are la bază unul din cele zece “basme teatrale”, piese de teatru, aparținând lui Carlo Gozzi (1720 – 1806) și este inspirat de o scriere orientală, cu momente provenite din commedia dell'arte, activă teatral în vremea sa. Giuseppe Adami și Renato Simoni au conceput un libret modern pentru epoca lor în contextul celor rămase “clasice” astăzi, tratând tema iubirii, ca un fapt universal valabil indiferent de aspectul social în care poate interveni și dictatura puterii. Sensurile majore ale compoziției și libretului sunt foarte actuale. Turandot, fiica unui împărat chinez cu un regim autoritar, are și o biografie aparte, sugerată la un moment dat, și nu are încredere în bărbați, refuză mariajul necesar statutului imperial și supune pe oricine vrea să îi devină soț la ... un test, cu trei ghicitori, cu un substrat profund; cei care nu dau răspunsuri vor fi condamnați la moarte, împărăția fiind o dictatură. Calaf, un prinț exilat în urma luptelor dintre state, se încumetă la acest test, se îndrăgostește de Turandot, îi răspunde perfect la ghicitori, dar solicită ca aceasta să îi afle numele, legat de un trecut tumultos. Liu, sclavă a tatălui orb al lui Calaf, îl iubește pe acesta, îi știe numele, dar în această situație disperată, face un sacrificiu suprem, se omoară pentru a salva viitorul lui Calaf. Am relatat subiectul pentru a atenționa că această operă e cu totul specială prin conflictele care induc statutul social, o dictatură și sentimentul credinței în iubire. Pare un “basm” această poveste, dar are un substrat consistent ca sensuri actuale, că iubirea și respectul față de cei din preajmă pot învinge.
Italianul Mario De Carlo se pare că este angajat al Operei Naționale București, unde a pus în scenă “Don Carlo”, “Il Trovatore”sau “Tosca” cu specificarea “regie, decor, costume, lumini”. (Spectacolele sunt comentate pe acest blog.) Acum atacă “Turandot” și în “notele de regie” din programul de sală, precizează, printre alte considerații personale mult discutabile, că ne prezintă “o Chină absolut antică cu valențe de basm, deci practic atemporală”! Mario De Carlo aduce un decor standard ca în multe spectacole de operă, conceput pe două planuri, cu scări laterale și una centrală în momentul cheie al conflictului, în culoarea roșie dominantă. Acest decor nu servește prin nimic creionarea atmosferei conflictului dramatic, putere și iubire. Costumele în dorința de a fi atemporale nu sprijină caracterizarea personajele. Amestecă primitiv stiluri pentru costumele în negru, roșu și auriu, din diferite epoci și locuri geografice. Oamenii sărmani din imperiu sunt îmbrăcați uniform, în costume închise la culoare, dar machiați strident fără niciun rost. Ei sunt corul, cu rol important în compoziție, prezentat vocal ireproșabil, ca de obicei la Opera din București. Curtea imperială se vrea a fi sclipitoare prin costume, uniformizat concepute, ca într-un spectacol de revistă cu trimitere la lumea orientului. Costumele lui Turandot, mai întâi în culoarea roșie, apoi în final într-o culoare banală, prin croială nu servesc personajul. Liu poartă un costum în alb, simbol al purității, dar croit în dezavantajul interpretei. Costumul lui Calaf e încărcat de artificii, păr exagerat de lung, culori terne. Spre final, mai apare și o copilă în figurație, într-un costum ce amintește de folcorul nostru. Intervine și baletul în costume sumare de ... luptători cu săbii! Coregrafa Corina Dumitrescu conduce însă, inspirat dansatorii care dovedesc calități tehnice. Costumele dau impresia de haos, nu de atemporalitate. Mario De Carlo s-a inspirat, evident, din alte spectacole cu “Turandot” de pe alte scene, dar rezultatul este dezagreabil. La capitolul lumini, Mario De Carlo uită de obligația evidențierii chipurilor soliștilor. Acțiunea se petrece e drept, majoritar noaptea, dar totul e întunecat în mod exagerat. În final, când dragostea are câștig de cauză, scena se luminează și ... intervine regizorul cu o explozie de confetti pe scenă și în sală, ca într-un spectacol de divertisment tv! Ca regizor Mario De Carlo neglijează importanța soliștilor în spectacol. Testul ghicitorilor lui Turandot din actul II, regizorul îl concepe ca mișcare scenică și relaționare simplist, poate după alte viziuni regizorale. Tensiunea momentului dispare, Turandot urcă și coboară scările din centru decorului, Calaf e la baza lor, iar publicul se teme că solista se poate împiedica în costum pe scări. Regizorul nu uită și de plasarea de efecte teatrale cu intenție metaforică, dar lipsite de susținere credibilă. De pildă, prințul care va fi ucis că nu a răspuns la întrebările lui Turandot, apare cu corpul dezgolit, purtat prin scenă ... ca o imgine a Omului desenat de Leonardo da Vinci. Discuțiile cu rost pentru acțiune dintre slujitorii curții regale, Ping, Pang și Pong, bufoni inspirați de commedia dell'arte, regizorul le marchează prin jocuri cu panouri, iar schimbările de costume ale celor trei nu servesc prin nimic, rolul lor.
Premiera din 13 februarie a prilejuit cunoașterea unei soprane senzaționale, Maria Guleghina, născută la Odesa, care la 60 de ani uimea prin calitățile vocale. A interpretat rolul Turandot pe diverse scene, a lucrat cu celebrul regizor Franco Zefirelli pentru spectacolul de la Arena din Verona și reușea vocal să treacă și peste excesele muzicale dirijate orchestrei de Tiberiu Soare. Maria Guleghina în interpretare și prin relaționarea cu partenerii, urmărea să marcheze remarcabil profilul complex al personajului. Performanțe vocale realiza Irina Iordăchescu în Liu, cât și o implicare sensibilă în definirea nefericitei sclave. Împovărat de un costum greoi, Daniel Magdal în rolul lui Calaf servea fără reproș partitura lui Giacomo Puccini. S-au adaptat viziunii regizorale prin calitățile vocale deținute, Dan Indricău (Pping), Liviu Indricău (Pang) și Andrei Lazăr (Pong), în ciuda dificultăților create de false efecte în mișcarea scenică.
Efortul soliștilor cărora li se alăturau în roluri de plan secund – Valentin Racoveanu (Altoum), Dragoljub Bajic, invitat (Timur) și Ion Dimieru (Mandarinul), rămân apreciabile pentru un concert cu opera “Turandot”. Dar ... Mario De Carlo ambițios în prezentarea unui “spectacol de autor” - regie, decor, costume, lumini, nu a reușit să dea strălucire acestei opere din patrimoniul cultural universal.
P.S. La Teatrul Excelsior, regizoarea Sânziana Stoican a conceput un spectacol fascinant cu “Turandot” pe adaptarea inspirată a “basmului teatral” de Carlo Gozzi. Firește, nu era opera lui Puccini, dar dezvolta impresionant sensurile care îi stau la bază.
