`MY FAIR LADY` - TEATRUL NAȚIONAL DE OPERETĂ și MUSICAL `ION DACIAN`

 UN SPECTACOL MINUNAT

Este o adevărată încântare să vezi un musical clasic, creator de buna dispoziție, după ce pandemia ne-a șters zâmbetul de mai bine un an de zile. Oferta o face Teatrul Național de Operetă și Musical `Ion Dacian` cu o echipă admirabilă – balet, cor, orchestră și interpreți, dăruiți cu tot sufletul acestui proiect special.

`My Fair Ledy` provine din adaptarea piesei lui George Bernard Shaw `Pygmalion` scrisă în 1912, jucată și în teatrele noastre cu mare succes, părăsită însă, acum de repertoriile curente. Alan Jay Lerner scrie libretul, adaptând piesa și Frederick Loewe compune muzica, iar musicalul înregistrează succes internațional. Tema piesei și a musicalului rămâne actuală prin acțiune. Tânăra Eliza Doolittle, o fată simplă, vânzătoare de flori, are un limbaj agramat și chiar vulgar, ca și ținuta sa, profesorul Henry Higgins acceptă provocarea de a îi cizela comportamentul și vorbirea, destinul ei fiind schimbat. Aceasta e pe scurt acțiunea care are corespondență și în prezent, când tinerii practică limbajul `cool` din neștiință de carte. Un musical clasic nu se poate adapta la actualitate, dar tema sa poate rămâne mereu actuală.

Regizorul Ion Caramitru lucrează migălos fiecare scenă a acțiunii, cu grijă de a evidenția și implicarea ansamblului. Scenografa Viorica Petrovici dă o imagine generală cuceritoare reprezentației prin decor și costume. Folosește scena rotativă a teatrului și realizează un decor realist cu amănunte semnificative pentru fiecare loc al acțiunii – de la casa lui Higgins cu scară interioară spre biblioteca plină de cărți, la fațada operei din Londra, de la o cârciumă, la o sală de bal. Costumele sale indică profilul celor implicați în acțiune, caracterizează nivelul social al fiecărui personaj. Scenografia Vioricăi Petrovici este spectaculoasă și dă strălucire reprezentației. Regizorul Ion Caramitru folosește cu inteligență oferta scenografică, manipularea decorului pe scena rotativă, printr-un personaj provenit din lumea simplă a Elizei, dar și personalizarea fiecărui membru din ansamblu, fie din cor sau balet, în funcție de solicitarea acțiunii. Coregraful Florin Feroiu urmează linia regizorală și dansatorii au o serie de scurte momente solistice. Regizorul și coregraful exploatează calitatea ansamblului și colorează atrăgător reprezentația.

Actor de valoare fiind, Ion Caramitru știe că elementul esențial al unei viziuni regizorale, sunt actorii, indiferent de partitura ce revine fiecăruia, mai amplă sau redusă la câteva replici. Lucrează atent cu cei peste treizeci de interpreți care intervin în conflict cu replici puține, dar creionează ireproșabil fiecare rol secundar. Menționăm că distribuția în rolurile principale se schimbă de la o reprezentație la alta. Comentariul se referă doar la premiera din 19 iunie. Rodica Ștefan, înzestrată cu o voce de soprană deosebită, dezvoltă credibil ca actriță evoluția florăresei Eliza Doolittle, de la o fată simplă, la o `lady`, prin comporatament și expresie scenică. Profesorul Higgins, cel care cizelează vorbirea și comportamentul Elizei, prilejuiește o interpretare surprinzătoare lui Ion Caramitru, personajului revenindu-i partituri muzicale importante de care actorul se achită solistic reușit. Evident că actorul și compune cu finețe, la nuanță, profilul lui Higgins, burlacul autoritar ce se va îndrăgosti de Eliza, dar nu vrea să recunoască acest sentiment. Ion Caramitru înregistrează și prin interpretarea lui Higgins o performanță în bogatul său palmares. Execelent este bas-baritonul Orest Pîslariu – Ranghilof în tatăl Elizei, un gunoier ce parvine ca statut social, se transformă ca ținută. Interpret muzical de excepție, Orest Pîslariu – Ranghilof se dovedește a fi și un actor înzestrat. Un alt personaj important pentru acțiune este colonelul Pickering, amicul lui Higgins, rol de care Cristian Caraman se achită conștiincios cu atenție pentru relaționarea cu partenerii. Distribuția se completează și cu alte personaje ce dețin mici roluri, dar pentru care interpreții merită pe deplin aplauzele publicului.

`My Fair Lady` este un spectacol de ținută culturală, realizat cuceritor de întregul ansamblu al Teatrului Național de Operetă și Musical `Ion Dacian` - soliști vocal, cor, balet și orchestră. Este un musical clasic fermecător, ce satisface dorința actuală a publicului pentru bună dispoziție.

`` DUPĂ D`ALE ˜ -TEATRUL ``BULANDRA`` / Sala ``Toma Caragiu``

 LAMENTABIL!

Criza regizorilor în momentul actual la noi, se face pe deplin simțită. Un argument este și această premieră, ca și cea de la Teatrul Odeon - ``Julieta fără Romeo``.

Cornel Scripcaru, un actor de valoare al Teatrului ``Bulandra``, cu evoluții remarcabile în spectacolele unor mari regizori, ca Andrei Șerban și Ducu Darie, compune în rolul de regizor și ``o adaptare după capodopera caragialiană D`ale Carnavalului``. ``Este o poveste limpede, cu un limbaj clar, actual, pentru că vreau să îl apropii pe Caragiale de generația tânără``, precizează actorul – regizor, în foița program de sală. 

Spectatorul, indiferent din ce generație face parte ca vârstă, nu va înțelege mai numic din textul prezentat publicului prin asocierea lui Caragiale cu această ``adaptare``.Textul reprezentației se poate rezuma la cel mult zece pagini prin unele replici împrumutate din piesa genialului Caragiale, luat drept pretext. ``Limbajul`` nu este ``clar`` și nici conflictul acțiunii, geloziile iscate de infidelitate în amor, se rezumă la personaje lipsite total de consistență. Piesa dramaturgului Caragiale e terfelită de această ``adaptare``, referința sa satirică la un anume segment social, dispare.

 Autorul spectacolului, Cornel Scripcaru, mai precizează în foița program de sală că își dorește - ``un spectacol foarte serios, presărat cu stropi de umor``. Rezultatul este un spectacol plictisitor, cu ``stropi de umor`` surveniți nu din conflicte și replică, ci doar prin unele momente de ... pantomimă ca la circ, devenite suport de bază în conceptul regizoral. Textul e înlocuit de gesturi, expresii ale actorilor, mișcare scenică, plus ilustrație muzicală abundentă asezonată cu stridente efecte sonore. Cornel Scripcaru, autor și al ilustrației muzicale, amestecă ca într-un ghiveci fără sare și piper, motive muzicale din celebre arii de operă, cântece portugheze sau folclorul nostru!

Într-un astfel de amalgam de intenții regizorale aplicate, fără logică și substanță pentru acțiune, cu muzică, pantomimă și absența replcii, evident că și actorilor le vor reveni personaje searbede. Nae Girimea (Alex Călin), propietarul frizeriei , unde în ``adaptare`` se petrece toată acțiunea, amantul Didinei și al Miței, devine un personaj derizoriu care nu relaționează cu cei din preajmă, ascultă mereu cu căștile muzică al cărui sonor surzește publicul. Didina (Ioana Anastasia Anton) apare ca o elevă cu rucsacul în spate, apropiată mai mult de Iordache (Alin State), un funcționar de la frizeria lui Nae Girimea, cel care e de fapt, amantul ei.

``Adaptarea`` și regia sugerează că Iordache este un ... intelectual, pasionat de lectură și ea dansează cu el ca într-un bal, carnavalul piesei lui Caragiale, fiind absent din reprezentație! Crăcănel (Adrian Ciobanu) și Pampon (Constantin Dogioiu), cei înșelați de Mița și Didina cu Nae, sunt tratați ca personaje din scheciuri posibile la ... teatrul de revistă. Mița (Manuela Ciucur) primește prin ``adaptare`` replici apropiate cât de cât de Caragiale, dar rămâne în ansamblul reprezentației tot un personaj lipsit de consistență, mimat fals regizoral în relațiile cu partenerii conflictului amoros. Actori afirmați prin talentul deținut, cad victime acestei viziuni regizorale lipsite de sens care nu transmite nimic publicului, nici emoțional dramatic, nici comic, 

Un nume de valoare în scenografie, Nina Brumușilă concepe un decor din panouri pentru frizeria lui Nae Girimea, decorat cu trimitere la epoca acțiunii piesei lui Caragiale. Costumele scenografei sunt însă, în linie actuală. Discrepanța dintre indicile decorului și costumele personajelor moderne, nu face decât să arate absența regiei în coordonarea vizuală a reprezentației.

``După D`ale`` nu poate atrage nici pe cei din tânăra generație, cum dorește autorul spectacolui. Ei poate că habar nu au de piesa lui Caragiale, dar acțiune teatral confuză a reprezentației, nu poate face decât să îi îndepărteze de teatru. E trist acest proiect teatral care afectează prestigiul istoric al Teatrului ``Bulandra``, dar demonstrează și criza regiei, când actorii devin regizori. Oare chiar nu mai produc universitățile de artă și tineri regizori? E drept, ei sunt instruiți pentru această importantă profesie, de tot felul de ``doctori`` care nu au pus în scenă ca regizoiri vreun spectacol remarcabil.

˜ADIO, DOMNULE HAFFMANN ˜ - TEATRUL NAȚIONAL ˜I.L.CARAGIALE˜ / Sala Pictură

 UN SPECTACOL DE EXCEPȚIE

Piesa francezului Jean-Philippe Daguerre și regia lui Felix Alexa, ies din regulile întâlnite de obicei, oferind un rezultat excepțional de originalitate. Dramaturgul îmbină ca într-un scenariu de film, povestea ciudată a unui cuplu, cu realitatea istorică a timpului acțiunii, când Parisul era în 1942 sub ocupație nazistă. Cu suspans se derulează cazul particular al unui cuplu - Pierre și Isabelle își doresc un copil, dar nu îl pot concepe, iar el propune un ˜menage a trois˜ folosind pe evreul Haffmann, propietarul magazinului unde lucrează. Pierre este bijutier în magazinul evreului Joseph Haffmann. Ocupația nazistă amenință viața acestuia, dar Pierre îl ascunde cu spirit umanitar, în pivnița locuinței. Subiectul e inspirat și dintr-un fapt real prin Otto Abetz, ambasadorul nazist de la Paris și furturile de tablouri ale ocupanților. Constructul acțiunii, al personajelor, ca și consistența replicilor, sunt admirabile. Tema nu este războiul, ci despre OAMENI în situații extreme, într-un context dramatic, din care nu lipsesc accente comice, ce provoacă râsul publicului. De la debut, acestă piesă a dramaturgului, regizorului și actorului Jean-Philippe Daguerre, la Paris în 2018, a înregistrat succes și multe premii. Apreciabilă este introducerea în repertoriul Naționalului a piesei în premieră pe țară la noi.

De stilul teatral întâlnit în mai toate spectacolele, unele dornice de originalitate prin sprijinul proiecțiilor video, regizorul Felix Alexa se detașează și propune publicului un spectacol în care ACTORUL e elementul de bază al ilustrării emoționale a acțiunii și nu artificiile de imagine generală cu sens metaforic. Proiecțiile se rezumă doar la specificarea datei acțiunii în spiritul dictat de piesa- scenariu de film pentru diverse locuri. Scenografa Andrada Chiriac susține viziunea regizorală printr-un decor aparent simplu, lucrat însă, inspirat pentru a preciza spații de joc diferite. Costumele propuse de Andrada Chiriac compun linia tipologică a fiecărui personaj. Felix Alexa, un regizor de marcă în circuitul teatral, realizează un spectacol captivant, care ține publicul mereu cu respirația tăiată, dar îl și amuză adeseori. Suspansul acțiunii e dirijat regizoral ritmic, cu atenție, în funcție de situație. Cum subiectul se derulează ca într-un film, regizorul departajează montajul momentelor cu ajutorul unor cortine sonore muzical, cu sensuri pentru fiecare secvență. Regia, lighting design, ilustrația muzicală, aparțin lui Felix Alexa și inteligent sprijină evidențierea tematică a piesei. După criza pandemiei, se oferă astfel publicului un spectacol bogat în sensuri multiple, atractiv și provocator emoțional.

Felix Alexa deține știința dea a lucra cu actorii, de a le specula capacitățile și compune distribuția din Alexandru Potocean (Pierre), Richard Bovnoczki (Joseph Haffmann), Alexandra Sălceanu (Isabelle), Emilia Popescu (Suzanne Abetz) și Andrei Finți (Otto Abetz), actori cunoscuți și apreciați, dar care în acest spectacol, fiecare reușește performanță în interpretarea rafinată a personajului complex ce îi revine. Alexandru Potocean este senzațional în Pierre, rol foarte greu, acesta fiind omul cu dorințe personale, dar și profesionale ca bijutier, aflat pe muchia de cuțit a situațiilor în contextul social al dominației naziste din Paris. Prin interpretare actorul sporește suspansul acțiunii. Pierre e un om ambițios, dorește un copil, dar nu îl poate avea și ... apelează la Haffmann pe care îl prețuiește că i-a dat conducerea magazinului de bijuterii, dar în spirit umanitar îl protejează de furia nazistă împotriva evreilor. ˜Situația e caraghioasă și dramatică în același timp˜, cum atenționează o replică, iar actorul o tratează la nuanță, speculând frământările interioare ale lui Pierre în relația de iubire cu soția Isabelle, apariția geloziei iscată de contactul ei sexual cu Haffmann pentru a avea un copil, pe acesta însă, vrea să îl salveze de furia nazistă; în actul final, se confruntă cu o altfel de relație, cea cu ambasadorul nazist Abetz care i-a adus beneficii prin cumpărarea de bijuterii, dar e și un pericol pentru Haffmann. Alexandru Potocean se dovedește a fi un actor de vârf al generației sale. Foarte dificil este și rolul lui Haffmann, evreul care și-a transferat soția și copii la Geneva să îi salveze de demersul ucigaș nazist, iar el e la un pas să fie trimis în lagăr, protejat acum de Pierre care îl ascunde în pivniță. Actor cu valoare confirmată în multe spectacole, Richard Bovnoczki prezintă minuțios pe Haffmann, un personaj și el pe muchia de cuțit a situațiilor dictate de dramaturg, aflat între contextul istoric dramatic periculos pentru etnia sa și relațiile cu Isabele și Pierre. Actorul dezvoltă în straturi stările personajului, izolarea, relația cu Isabelle care sporește spre o posibilă afecțiune, ca și cea cu Pierre; emoțional transmite substanța temei - ˜Curajul mai tare ca frica˜ prin întâlnirea cu ambasadorul nazist la masa organizată de cei care îl ascund în pivniță. Richard Bovnoczki intră cu trăire intensă în pielea acestui personaj, fiind admirabil. 

Alexandra Sălceanu, apreciată în alte roluri, de astă dată este strălucitoare în Isabelle. Actrița arată cu mare artă dificultățile confruntării unei femei cu dorința de a avea un copil într-o epocă dramatică de război nazist, relaționarea cu soțul și cu Haffmann de care sugerează că se apropie și sentimental, dar punctează și spiritul de rezistență în fața unei dictaturi dramatice. Alexandra Sălceanu are un fizic fragil, dar deține forță verbală și expresivă gestual de excepție, demonstrând acum, capacitatea de abordare a unor partituri ample, ca actriță de talent. 

În planul secund al acțiunii, în ultimul act al piersei, dar cu importanță majoră pentru tema conflictului, apare ambasadorul nazist de la Paris, Otto Abetz , personaj real istoric, în compania soției Suzanne, invitați la masă de Pierre, la care participă curajos și Haffmann. Rol redus ca dimensiune, Suzanne prilejuiește Emiliei Popescu reconfirmarea aplauzelor înregistrate în cariera artistică, prin modul în care interpretează și acest personaj. Actrița, cu multă măsură, caracterizează tipologia unei femei plină de ifose, devotată lui Hitler, ridicolă în atitudini. Emilia Popescu cu subtil umor, pune în evidență substanța tipologiei unui altfel de om, redus ca neuroni, mulțumit de parvenirea sa. Excelent punctează Andrei Finți pe șiretul ambasador Abetz care îl urmărește, de fapt pe Haffmann, dar e un impostor ușor de corupt. Pierre îi oferă ˜cadou˜ un tablou celebru al lui Matisse, acesta îl acceptă și Haffmann va fi salvat de deportare; Abetz în interes personal, uită de jaful dictat de regimul nazist cu opere de artă pentru Germania lui Hitler și se bucură de intrarea tabloului în posesie.

˜Adio, domnule Haffmann˜ este un spectacol care reunește o piesă originală cu o interpretarea teatrală desăvârșită, dramă și comedie în același timp. Se arată Oamenii și felul lor de viață, într-un moment grav al lumii în care trăiesc, având și ei probleme speciale. Spectacolul poate fi definit un eveniment teatral cultural, lucrat când pandemia amuțea viața teatrală, dar nu și pe artiștii de valoare. 

˜ ARTA LA DOMICILIU ˜ - TEATRUL DE COMEDIE / Sala ˜ Radu Beligan˜

 UN TALMEȘ - BALMEȘ ... UNEORI AMUZANT

Titlul ˜Arta la domiciliu˜ pare provocator, când aproape de un an și jumătate pandemia a tras cortina peste teatre, active doar pe online la ... domicilu spectatorilor. Este o păcăleală însă, acest titlu, nu are nici o legătură cu starea actuală a mediului social, afectat de pandemie și dornic de normlitate. Dar ... nu prea avem dramaturgi și nici regizori cu ochiul țintă la actualitate ˜oglindă a realității.

Teatrul de Comedie pășete în circuitul normalității cu ˜un scenariu dramatic˜ de Dragoș Huluba după texte de Teodor Mazilu, Dumitru Solomon, Ion Băieșu și ... I.L.Caragiale (!) , un mixtum compositum, un amestec la grămadă de scurte fragmente din opera acestor dramaturgi. Tema scenariului are la bază relația de cuplu – El și Ea, în diverse situații ale vieții. Era de așteptat și posibil, ca scenaristul Dragoș Huluba să adapteze textele selecționate la momentul actual, la ˜măștile˜ realității. Scenariul, ca și punerea sa în scenă de regizorul Dragoș Huluba, are drept rezultat un ... talmeș-balmeș, uneori e drept, cu efecte amuzante.

Dragoș Huluba este un creator de marcă, școlit și pe genul special al pantomimei la răposata companie ˜Passe – Partout˜ inițiată de Dan Puric. Pantomima și dansul se ansamblau în spectacole cuceritoare la acestă companie. Cu personalitate creatoare, Dragoș Huluba a mai realizat spectacole deosebite ca regizor și interpret și amintim de pildă, ˜A fost odată în România˜ la Teatrul Național ˜I.L.Caragiale˜. Acum, Dragoș Huluba încearcă un exercițiu ca scenarist, regizor și actor, de îmbinare a unor texte ce aparțin unor dramaturgi cu nume mai mult sau mai puțin prestigioase, tratate scenic incoerent ca stil teatral, de la pantomimă, la trăirea dramatică a replicii cu posibil efect comic. 

Teodor Badiu concepe un decor sugestiv pentru lumea de astăzi. Fundalul e marcat de imaginea blocurilor, dublată în planul următor de ecrane cu dimensiuni diferite pentru proiecții video, spațiile acțiunii sunt departajate, scena e marcată cu neoane, decorul devine astfel funcțional, numai că e exploatat superficial de regizor, în special oferta pentru proiecțiile video modest aplicate de Dragoș Huluba. Costumele propuse de de Violeta Huluba sunt pete de culoare pentru imaginea generală a reprezentației, dar nu sprijină prin accesorii transformarea în diversele personaje ce revin fiecărui interpret. Absentă este și linia discret plasată a machiajului pentru diferențierea fiecărui rol.

Șase actori au de interpretat un fel de ˜scheciuri` desprinse pentru scenariu din scrierile autorilor, lor se alătură și un prezentator, folosit minor în scenariu de către regizor. Răzvan Krem Alexe este e remarcabil în rolul prezentatorului, activ în scurtele sale apariții, rostitor al cuvântului cu sensuri multiple. Prologul său cu trimitere la relația actor – spectator, indica posibilitatea de a urmări un altfel de spectacol, ceea ce nu se întâmplă.

Cuplul El și Ea e prezent în ˜scheciuri` și are tipologii diverse. În reprezentație primul cuplu e interpretat de Dragoș Huluba și Violeta Huluba care propun sugestiv o relație El și Ea, valorificată admirabil folosind pantomima. În aceiași linie de expresie cu intervenția unor scurte replici cei doi impun remarcabil în ˜scheciuri˜ personaje diferite, Violeta Huluba – Soția, Bătrâna, Doamna din lift și Dragoș Huluba – Soțul, Bătrânul, Bărbatul din lift.

Pe linia teatrului de proză al cuvântului, evoluează celelalte două cupluri de interpreți. Liviu Pintileasa compune excelent personajele - El, Leonida și Lunganul, valorifică replica, relaționează cu partenera în funcție de situație și context. Smaranda Caragea, partenera sa, cu mobilitate expresivă, răspunde cerințelor caracterizării solicitate de Ea, Efimița, Femeia din lift. Personajele însă, provenite din piesa lui Caragiale, scenariul nu le speculează inspirat, sunt implicate derizoriu în reprezentație. Cel de al treilea cuplu de interpreți este alcătuit din Simona Stoicescu (Fata și Grasul) și Angel Popescu (Soțul fetei, Domnul din lift). Interpretarea actorilor e apreciabilă în unele momente, dar se simte lipsa îndrumării regizorale în specularea tipologiei, fiecărui rol. 

Amalgamul de stiluri teatrale folosite de regizor, de la pantomimă, la teatru realist, are drept rezultat modeste efecte comice, provoacă sporadic râsul publicului. ˜Arta la domiciliu˜ este un spectacol rezultat în urma pandemiei, când creatorii au avut o lungă pauză pentru o confruntare în direct cu publicul aflat în sala de spectacol și nu la ... domiciliu.

P.S. Sunt publice ˜Premiile Senatului și nominalizările pentru Gala UNITER 2021, ediția a XXIX-a˜. Sunt tradiționale aceste premii și actuala ediție nominalizează creațiile din perioada 1 ianuarie – 31 decembrie, an de vârf al pandemiei. Firește producțiile teatrale au fost puține, au apărut în zone cu un grad redus de infectare cu blestematul virus. 

Ne uimește absența nominalizării la secțiunea ˜ Cel mai bun spectacol` a premierei de excepție de la Naționalul din Capitală - ˜Jurnal de România.1989 ˜. A fost nominalizată pentru regia meritorie, doar regizoarea spectacolului Carmen Lidia Vidu, de către selecționeri. Vom comenta la timpul potrivit aceste nominalizări.

”COPPELIA" - OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

 BUCURIE!

De peste un an de zile de când s-a instaurat blestemata de pandemie cu războiul biologic declanșat în întreaga lume de virusul covid, oamenii au visat, au sperat că va veni și ziua când încet, încet, se vor putea întoarce la o viață normală. 

Pandemia a afectat grav și viața culturală. Artiștii din toate domeniile au fost obligați la ... tăcere. Iată că în sfârșit, a venit momentul când restricțiile tăcerii încep să apună. Cortina teatrelor se ridică. Publicul aștepta cu nerăbdare spectacolele și întâlnirea cu artiștii, cu noutatea premierelor. În toată țara, ca și în Capitală, apar evenimente culturale, premiere, concerte și se trezesc la viață spectacolele din repertorii. 

Opera Națională București, înaintea primului pas de ridicarea parțială a restricțiilor, a prezentat în avanpremieră – COPPELIA, în 12 mai, creație de referință pentru baletul clasic. În sală, locurile disponibile publicului erau reduse la 30%, iar cele libere marcate cu buchețele de imortele, gest simbolic în numele speranței că așteaptă spectatori. În 14 mai, întreaga sală a fost primitoare și toate locurile ocupate de spectatori, vaccinați împotriva virusului covid, au venit cu entuziasm să asiste la Gala Extraordinară “Libera Musica", eveniment pilot al ridicării de restricții.

Toate acțiunile întreprinse de Opera Națională București care împlinește o sută de ani de la înființare, sunt demne de laudă, iar avanpremiera “Coppelia" arată că această instituție de prim rang cultural, începe să se revitalizeze, să treacă și de perioada anterioară pandemiei, când unele producții erau mai mediocre. Opera Națională aduce în aceste momente de cumpănă BUCURIE publicului.

O ECHIPĂ DE ARTIȘTI CU HAR

“Coppelia" de Leo Delibes apare în patrimoniul cultural în 1870 la Teatrul Imperial de Operă din Paris și de atunci înnobilează repertorile teatrelor de operă din întreaga lume. Charles Nuitter și Arthur Saint-Leon, concep un libret original după o poveste dramatică pe care o transformă într-o comedie. Un cuplu de îndrăgostiți, Swanilda și Franz, dintr-un sat, sunt atrași de misteriosul Coppelius constructor în locuința sa de păpuși din lemn, una dintre ele Coppelia fiind expusă la geamul casei sale. Autorii libretului plasează acțiunea în Galiția, regiune aflată în acel timp istoric în sud-estul Poloniei și la vestul Ucrainei. Fiind vorba de un sat la limita granițelor dintre cele două țări, propunerea libretului activează inspirație lui Leo Delibes, iar muzica sa minunat îmbină trimiteri la folclorul specific vecinilor din zonă. Astfel, povestea cuplului solicită o vie coloratură a vizualizării scenice. 

Corina Dumitrescu – regie și coregrafie – alege cu bună pricepere drept colaboratori pentru imaginea scenică pe Vladimir Turturică - decor și Bogdana Pascal – costumei, iar spectacolul prinde viață printr-o imagine cuceritoare. Colaboratorii săi sunt în premieră prezenți pe scena Operei Naționale. Vladimir Turturică, personalitate apreciată pentru numeroasele decoruri realizate în teatre independente sau instituționalizate, construiește un decor de poveste, admirabil, cu planuri în profunzime, sugestiv marcând locurile acțiunii – piața satului sau interiorul casei lui Coppelius. 

Bogdana Pascal, activă în producții tv și în lumea operei, completează strălucit imaginea generală a spectacolului prin costume. Creatoare dovedește că deține pricepere în propunerea de costume funcționale pentru dansatori, dar și pentru caracterizarea personală a rolurilor, inspirat colorând astfel, cerințele subiectului. Un punct nevralgic este însă, imaginea păpușii cu părul răvășit plasate lui Coppelius de cei care i-au pătruns în casa unde Swanilda s-a deghizat în costumul păpușii de lemn din geamul casei pentru a îl trezi la realitate pe iubitul Franz. Manipularea acelei păpuși cu părul răvășit nu sprijină ca imagine, deghizarea Swanildei în Coppelia de la fereastră.

Corina Dumitrescu demonstrează fantezie ca regizor și coregraf în dirijarea ansamblului și personajelor cheie din poveste. Amintim, Corina Dumitrescu a fost prim balerină a Operei Naționale, cu o evoluție în diverse partituri, viu aplaudată. Meritul său deosebit acum, este în primul rând cel de regizor, atent ca dansatorii să intre în pielea personajelor, să le trăiască expresiv stările, nu doar să execute tehnic rolurile, de la soliști în principal, până la cei din ansamblu. Rar s-a întâlnit în ultimele spectacole de balet ale Operei Naționale acest aspect de suplinire a lipsei cuvântului prin dans. În calitate de coregraf, Corina Dumitrescu respectă riguros tradiția baletului clasic, nu intervine cu intenția de a îl apropia de cel modern, dar îl îmbogățește cu accente tehnice diverse în funcție și de posibilitățile deținute de soliști, rezultatul fiind un spectacol reușit.

Interpretarea celor prezenți pe scenă în fața publicului nu se poate comenta, decât prin sublinierea meritelor celor care i-au îndrumat din umbră. Orice talent se poate pierde în fața publicului fără contribuția celor din umbra spectacolului – regizor, coregraf, scenograf. În cazul de față, ei au sporit remarcarea talentuli celor participanți la proiect.

Maestrul Gigi Căciuleanu, vrăjitor al expresiei corporale, afirma la edițiile Galei Tânărului Actor, necesitatea oricărui inerpret de “a rosti mișcarea și a dansa cuvântul".”Coppelia” are trei roluri principale – Swanilda, Franz și  Coppelius. Din 1954 când acest balet a intrat în repertoriul Operei Naționale, au evoluat îndrumați de regizori și coregrafi, multe personalități artistice din domeniu. Ultima premieră “Coppelia” la Opera Națională s-a petrecut în 2005. Vine acum la rampă, o altă echipă de interpreți tineri care “trăiesc” sincer personajele prin expresie gestuală, prin dans. 

Ada Gonzales în rolul dificil Swanilda care îi solicită și transpunerea în păpușa Coppelia, reușește o compoziție desăvârșită în special în prezentarea păpușii. Este actriță în rolul năzuroasei îndrăgostite de Franz și `vorbește` în dans prin o tehnică bine stăpânită despre conflict și stările personajului, relaționând cu partenerii. O altă evoluție ireproșabilă ca dansat și actor, prezintă, Robert Enache în Franz. Tehnica baletului clasic este evident că o deține, dar reușește și adaptarea la cerințele rolului ca actor, în situații diverse, interpretarea personajului fiind remarcabilă. Păpușarul misterios, rol greu de compoziție pentru un dansator, îi revine lui Virgil Ciocoiu care prin expresie gestuală și corporală desenează consistent importanța lui Copelius în acțiune.

Baza reușitei spectacolulu revine ansamblului, balerinilor. Din rândul lor, unii execută și scurte momente solo cu aplauze la scenă deschisă. Ansamblu are acum o mai riguroasă compoziție prin dansatori autohtoni și colegi din alte țări, aflați la concurență în execuția tehnicii baletului clasic studiat cu diferiți dascăli, toți dovedind însă, har ales pentru profesie. Distribuiți în două echipe reprezentative pentru zona de graniță a acțiunii, dansatorii sugerează pe deplin proveniența personajelor, în momentele cu iz folcloric deținute de compoziția muzicală și libret, prin ceardaș sau mazurkă. Compun apreciabil ansamblu în rolul prietenelor lui Swanilda – Margaux Chiesnais, Molly Hall, Geta Niță, Marina Gaspar, Rachel Gil, Diana Gal și în cel al prietenilor lui Franz – Oscar Ward, Maxime Latapie, Alexandre Plesis, Ștefano Nappo, Faderico Ginetti, Răzvan Cacoveanu. Completează ansamblu cu sevențe solistice – Andrada Pătrunjel și Sergiu Dan (ceardaș) și Julia Baro, Kana Yamaguchi, Marco Corcella, Egoitz Segura (mazurkă). Chiar dacă în cazul balerinelor s-au putut sesiza unele necorcondanțe în sincronizarea mișcării, ansamblu astfel alcătuit la avanpremieră dovedește prestanță artistică deosebită.

Personaje secundare, bine portretizate, realizează Antonel Oprescu (Baronul), Rin Okuna (Baroneasa), Kana Arai (Fiica lor), Vicențiu Popescu (Primarul), Mircea Ioniță (Cârciumarul), Lăcrimioara Proca (Nevasta cârciumarului), Florin Mihalache (Preotul).

"COPPELIA” este o premieră de excepție a Operei Naționale București care onorează tradiția baletului clasic și adaptează cuceritor interpreții cerințelor de a fi nu numai dansatori, dar și actori, dăruiți cu tot sufletul personajelor.

P.S. Opera Națională București oferă publicului programe de sală instructive, consistente în documentare și strict necesare informării spectatorilor, în special din tânăra generație. Un astfel de demers informativ rar se întâlnește în teatrele de proză.

Foto – Florian Bodea. 

Editare muzicală – Gigel Ungureanu, bănuim, că a lipsit orchestra din fosă din cauza situație iscate de pandemie.

“MARIA de BUENOS AIRES'' - Teatrul ''TEATRELLI`'

 UN SPECTACOL ... FANTASTIC!

“Fantastic" nu e un adjectiv ales la întâmplare pentru această premieră. În DEX se specifică ''fantastic'' - ''care nu există în realitate; creat, plăsmuit de imaginație'', iar în cazul de față putem adăuga plăsmuirii – talent. Este ''de necrezut'' cum Răzvan Mazilu (regie, coregrafie, costume) a reușit alături de 16 artiști, să prezinte un poem dramatic muzical, în fața a ... 27 de spectatori și să le taie respirația. Cum ne aflăm în plină pandemie, numărul locurilor din micuța sală a teatrului a fost redus la 30% conform restricțiilor de protejare a spectatorilor în pandemie.

'Fantastic'' pornește și de la conținutul  ''operetei – tango'' celebre, pe libretul lui Horacio Ferrer și muzica lui Astor Piazzolla. Libretul are la bază primele scrieri datorate scriitorului orb, memorabilul Borges, în care din îmbinarea dintre realitate și vis, rezulta fantasticul. Libretul și muzica, au trimitere spre istoria tangoului, apărut în zone promiscue din capitala Argentinei, Buenos Aires. Acțiunea e simplă, dar replicile rostite sau cântate, sunt de o rafinată poezie, profund închinate poftei de viață. Maria cea frumoasă dintr-un cartier mărginaș, e ucisă de un hoț, dar numele ei rămâne ca o umbră prețuită, fiind simbol al vieții prin felul în care slujea tangoul. 

Fantastic” este și modul conceperii teatrale de către Răzvan Mazilu a acestei “operete – tango”, cum scoate la iveală emoționant substratul libretului. Tangoul devine pretext de a atenționa că viața nu înseamnă “inimi second hand" dintr-un magazin, cum se spune într-o replică, viața renaște mereu din suflete cu inimi curate. Ilustrarea spectacolului, firește se sprijină vizualul pe decor și costume, care servesc fermecător, atât libretul, cât și conceptul regizoral, prin trimiteri cu multiple sensuri metaforice în desen. Într-un spațiu în cerc construit în centru salii de spectacol, învăluit la început în văluri albe, cu publicul pe margine, Dragoș Buhagiar plasează un decor simplu, dar sugestiv, admirabil, rezumat la un pat și trei candelabre, dar încărcat de semnificații. Scena dispare, iar pe o latură a sălii activează live orhestra și cei trei membrii ai corului, integrați de către regizor în diverse situații ale acțiunii. 

Lucian Ionescu în Primul Analist

Răzvan Mazilu completează strălucit imaginea spectacolului prin costumele create minuțios. Nu trebuie omis că acțiunea se desfășoară la doi pași de spectator, iar costumele ”vorbesc” despre personaje, conțin detalii cu subtile trimiteri spre “fantasticul” cuvântului. Este o mare artă cea a creatorilor de costume de teatru și Răzvan Mazilu dovedește din nou, că o deține pe deplin. Costumele Mariei (Ana Bianca Popescu) cu un păr de un roșu aprins ca pasiunea ei, dar mai ales cele ale personajelor – Flașnetarul, Visătorul, Bătrânul Hoț, Primul Analist, Preotul, interpretate de Lucian Ionescu, sunt ... “fantastice”.

Gheorghe Visu (Spiritul) și Ana Bianca Popescu (Maria)

Actorii realizează adevărate creații, conduși de regizor într-un spațiu de joc restrâns, mereu în preajma spectatorului, trăiesc intensiv stările personajelor în fiecare moment. Ana Bianca Popescu și Lucian Ionescu pot fi considerați descoperiri ale lui Răzvan Mazilu ca interpreți de clasă înaltă pentru orice rol într-un musical, fiindu-le cizelate calitățile de excepție deținute – cântă și dansează ca adevărați performeri în domeniu. Ana Bianca Popescu, de la Teatul Mic, se lansează în 2015 la “Teatrelli” în musicalul “Cabaret Noir”, Lucian Ionescu de la Teatrul de Comedie, în “Familia Adams” la Teatrul Excelsior, musicaluri datorate lui Răzvan Mazilu. Cei doi actori sunt apreciați și în teatru de proză pentru rolurile atribuite, fiind personalități cu un talent complex. Cu trăire interioară în cântec și dans, Ana Bianca Popescu este ... “fantastică” în rolul Mariei, transmite pofta de viață a nefericitei femei ucise, devenită umbră simbol mereu vie. Lucian Ionescu uimește prin transformările rapite în cele cinci personaje care intervin în viața Mariei prin nuanța ținutei și expresiei. Personajele sale sunt desprinse dintr-o lume fantastică în realitate, prin inteligența creionării credibile a actorului, devin vis, dar și realitate.

Absolut “fantastică” este interpretarea lui Gheorghe Visu a personajului dificil Spiritul, orbul amintind de Borges care cu poezie punctează evocarea Mariei și se implică adeseori direct în acțiune. Rolul este foarte dificil, dar Gheorghe Visu îi descifrează în amănunt substanța, îi dă cu multă sensibilitate, o aura emoțională solicitată de acest poem muzical. 

Segmentul muzical e desăvârșit susținut live de orchestră, în prim plan fiind maestrul Emy Drăgoi cu acordeonul său. El devine și partener activ al acțiunii, relaționează cu personajele ca un adevărat actor. Emy Drăgoi trăiește substanța muzicii, “vorbește” prin sunetele ei. Un sprijin esențial are maestrul în orchestra compusă din Mihai Murariu – pian, Ioana Văleanu – percuție, Cristina Hîrjanu – flaut, Diana Ciudin -vioara I, Bianca Drăgoi – vioara II, Alessia Drăgoi – vioara III, Emanuel Vots – violă, Mihail Grigore – violoncel, Iacob Artin Panighiant – contrabas. Ei se dovedesc profesioniști de înaltă clasă. Nu poate fi omisă nici prezența reușită a corului susținut de Bogdan Iacob, Andrei Mărcuță și George Vasile, implicați în acțiune, punctânt situațiile subtil.

Ana Bianca Popescu și Lucian Ionescu

Un musical fără dans și mișcare cu scop precis, nu există. Coregraful Răzvan Mazilu demonstrează din nou că deține pe deplin arta acesui demers artistic. Într-un spațiu restrâns, să dirijezi dansul și mișcarea personajelor, pare aproape imposibil, dar Răzvan Mazilu arată că este posibil să creezi impresionant ca sens, atmosfera solicitată de subiectul libretului. Un moment excepțional este cel al tangoului argentinian executat de Ana Bianca Popescu și Lucian Ionescu, beneficiind și de sprijinul unui specialist al genului de dans din umbră în domeniu, Daniel Mândiță. 

Sunt foarte rare spectacolele de teatru în care publicul intervine cu aplauze în diferite secvențe ale acțiunii. Numai la operă se întâlnesc ele, după interpretarea ariilor. De astă dată apluzele nu au contenit, la numeroase scene, spectatorii fiind uimiți de interpretarea excepțională a artiștilor aflați în imediata lor apropiere. “Maria de Buenos Aires” este un spectacol ... “fantastic”, o performanță artistică despre realitate și vis, despre pofta de viață și moarte, despre substratul tangoului, dans de suflet pornit din suburbiile cetății argentiene, ajuns cu timpul în lumea înaltă a societății.

P.S. Din nou, blestematul covid trage cortina teatrelor! Situația e foarte gravă și manifestările culturale sunt stopate. Virusul va fi pâna la urmă înfrânt de vaccin, dar ... revenirea la viață a teatrelor se va face foarte greu. Cel puțin în Capitală, managerii teatrelor, ca și regizorii, sunt bezmetici, apelează la online și nu dezvoltă din umbra scenei proiectele de viitor. Forță de lucru a artiștilor există, dovadă și acest spectacol. Cu fonduri de la Primăria Capitalei, Răzvan Mazilu a avut curajul în pandemie, să impună acest spectacol dificil de realizat la “Teatrelli”, dar nu și în alte teatre cu spații de joc mai ample. Pandemia a stopat înainte de premieră și spectacolul conceput de Răzvan Mazilu, “Cabaret” la Teatrul Odeon, dublată și de trecerea în neființă a unei actrițe prețuite. Creatorul a continuat însă, să activeze, să înfrângă toate vicisitundinele momentului actual. 

Rămâne actuală întrebarea – ce proiecte de viitor gândesc managerii teatrelor și regizorii? Ce repertorii vor propune? Gândesc oare că publicul a fost profund afectat de pandemie și are nevoie de teatru cu multe provocări de judecată a vremurilor trăite în izolare? Comedie sau dramă, teatrul este ... educațional cultural și sprijin important pentru a privi viața și societatea în care trăiești.

”CUI I-E FRICĂ DE VIRGINIA WOOLF?` - TEATRUL ODEON

EVENIMENT!

A trecut un an de când sălile de spectacol au fost închise de blestemata pandemie. Iată însă, că viața teatrală începe încet, încet să reînvie, să iasă din izolarea spectacolelor pe online. Întenția de supraviețuire a teatrelor apelând la online este de înțeles, dar rezultatul e searbăd, spectacolele nu mai transmit emoție publicului aflat în sufragerie, nu într-o sală de spectacol. Unii comentatori și chiar manageri consideră spectacolele pe online drept un ”curent teatral novator”, dar ignoră rostul major al teatrului confirmat de când există, de secole când multe curente au decedat. ”Online” afectează menirea teatrului de act cultural captivant pentru publicul aflat față în față cu actorii, într-o sală de spectacol, relaționarea emotivă cu cei care construiesc o poveste pe scenă. 

Teatrul Odeon a fost primul din Capitală care a invitat puplicul la un spectacol într-o sală mare, ”Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, o premieră după un an de tăcere. Firește s-au respectat toate restricțiile dictate de pandemie – 30% din locuri au fost ocupate de spectatori cu mască, direcționați la distanțare, după o dezinfeție la intrare. PremieraTeatrului Odeon este un eveniment primit cu entuziasm de public. EVENIMENT rămâne însă realizarea impresionantă a spectacolului, interpretarea strălucită a dificilei piese scrisă de dramaturgul american Edward Albee. 

Pentru a argumenta calitățiile acestei reușite sunt necesare unele precizări. În 1962, Edward Albee lansează piesa, înregistrând un mare succes, iar de atunci se tot joacă mereu pe diferite maridiane și trece în rândul dramaturgiei clasice. Titlul - ”Cui i-e frică de Virginia Woolf?” a fost ales subtil de dramaturg, drept trimitere metaforică la tematica acțiunii cu întrebarea - ”Cui i-e frică de ... confruntarea cu realitatea?”. Numele Virginei Woolf, scriitoare și avocat cunoscut și controversat din Londra secolului al XIX-lea, e un ptetext pentru trimiterea spre subînțelesul tematic al piesei, dedicat teatrului psihologic, intimist, construit ireproșabil de autor. Viața în cuplu devine subiect al analizei psihologiei relațiilor celor patru personaje. Martha și George, alături de cuplul mai tinerilor Nick și Honey, se află în situația unor dezvăluiri intime din biografia lor, la o petrecere cu consumare de alcool, ce poate declanșa și conflicte. Tema subiectului e generoasă prin multiple substraturi – de la cel al dorinței de reușită profesională și eșec, la bani, de la absența comunicării, la dorințe intime tăinuite, de la iubirea sinceră, la revoltă, de la iluzii, la necesitatea adevărului realității într-o relație. Bogăția tematică e susținută prin subtextul fiecărei replici. 

Teatrele noastre înscriu mereu în repertorii piesa, dar adeseori a fost vizibilă ambiția regizorilor de a acorda atenție parțial tematicii. Astfel, complexitatea analizei psihologice dispare din viziunea lor. Indiferent de epocă, cuplurile se pot confrunta cu situații similare celor din piesa care se dovedește a fi mereu actuală, dacă viziunea regizorală pătrunde în studiul psihologiei personajelor. Regizorul Alexandru Mâzgăreanu uimește acum, prin ”citirea” scenică a piesei, cu multă atenție, în profunzime, și servește pe deplin intențiile dramaturgului de teatru psihologic, mere actual. Nu uită nici o latură tematică pentru reprezentare teatrală și lasă liberă judecării de către public o secvența specială, cea a evocării copilului Marthei cu George, dacă este reală sau doar o iluzie a lor pentru dorința existenței unui fiu. Regizorul colaborează excelent cu echipa aleasă. Lucrează minuțios pentru nuanța replicii și a relațiilor, cu actorii inspirat selectați, exploatând pe deplin talentul lui Carmen Tănase (Martha), Adrian Titieni (George) și Ioana Mărcoiu (Honey) alături de Silvian Vâlcu (Nick). Într-o sală mare poate părea imposibil să fi captat de un spectacol de teatru intimist, să arunci privirea pe gaura cheii în viața unui cuplu. Andrada Chiriac mobilează scena cu un decor armonios pentru acțiune și substratul ei, cu detalii semnificative prin linii de neon, manevrate discret prin culoare pentru a lumina tensiunea situațiilor. Sporește calitatea vizualizării atmosferei conflictelor, Alexandra Mâzgăreanu prin costumele create cu eleganță, cu substratul necesar caracterizării personajelor. Scenografia - decor și costume – aduce într-o sală cu scenă mare, prin măestria autoarelor și cooperarea cu regizorul, atmosfera necesară prezentării intimității vieții unui cuplu.

Alexandru Mâzgăreanu derulează acțiunea în ritm alert, dar și prin intervenția unor momente lipsite de replică, de pauză, tensionate prin trăirea expresivă a actorilor în relația raportată la situație. Pretextele folosite de dramaturg, precum alcoolul sau cântecul -”Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, regizorul le plasează discret ca accente cu sens convingător, dar să nu afecteze miezul tensiunii dramatice în analiza relațiilor. Accentele muzicale datorate lui Alexandru Suciu sunt apreciabil adaptate situațiilor și viziunii regizorale. Regizorul a condus relațiile dintre personaje ca pentru un film, unde convenția genului speculează actorul prin expresie plastică, gestuală.

Pentru Marele Public, ACTORII sunt argumentul suprem al succesului unui spectacol. Dar ... ei nu pot înfăptui mari creații, dacă nu au în spate un regizor în colaborare cu talentul lor. Mulți mari actori nu reușesc uneori, strălucire în viziuni în care regizorul vrea să fie mai presus de actori și chiar de text. Actorii sunt sufletul acestui spectacol, capacitățiile lor sunt pe deplin exploatate de viziunea regizorală. Carmen Tănase, interpreta Marthei, s-a dovedit în carieră un talent, folosit mai mult cu mare succes într-un serial, mai puțin pe scenă. De astă dată, Carmen Tănase demonstrează că este o mare artistă și oferă o rară creație în rolul unui personaj aparent ambiguu, cu grijă și știință în rostirea cuvântului, evidențiind sensurile sale tăinuite în contextul situațiilor, prin intrarea deplină în caracterul, în ”pielea” personajului. Trăiește intens fiecare moment al acțiunii, ca în viața curentă a unei femei și nu se desprinde de drama interioară a personajului. Biografia Marthei e marcată de tată, rector al universității unde activează George, ca profesor de istorie și a eșuat în parvenirea ca șef de catedră, își iubește soțul, dar mentalitatea afectează relația conjuncturală, o împinge spre soluția refugiului în alcool sau în relații erotice derizorii, nu își mai poate găsi forța de a privi concretul realității. Drama interioară a Marthei, actrița o arată publicului impresionant, ca repet, o mare actriță. George, partenerul cuplului, interpretat de Adrian Titieni, se alătură admirabil relației și devine pion de forță al acțiunii. Ratările personajului ambalate în evocări biografice, sunt cu dublu sens evocate în rostirea cuvântului și George care își iubește soția devine astfel, victima reală a unui sistem mereu actual de relaționare personală în societate. Revoltele lui George în relațiile cu partenerii, cu motivările de rigoare, actorul le definește perfect sugerând ambiguitatea situațiilor. Adrian Titieni trăiește scenic drama comunicării într-un cuplu, realizând o performanță în acest rol, fiind personaj de referință al subiectului piesei alături de parteneră, cum rar se întâlnește în alte viziuni regizorale. Actorul și pedagogul, Adrian Titieni se prezintă acum ca un creator de valoare în ierarhia teatrală. Carmen Tănase și Adrian Titieni, întrupează oameni, nu personaje de ocazie, oameni cu probleme de viața în care se pot regăsi spectatorii.

Cuplul Honey – Nick, dramaturgul induce posibilitatea de a evolua la fel ca Martha și George cu importanță sporită pentru câștig de bani, un alt substrat tematic al piesei. Este excelentă Ioana Mărcoiu prin compunerea senică a personajului, prin marcarea relațiilor cu expresie și în momentele de tăcere, ca și prin modul de tratare a replicii. Actrița deține multe roluri în palmares, dar în Honey de astă dată e senzațională, reușind prezență scenică captivantă și când e lipsită de cuvânt. Biografia lui Honey, fata cu bani, actrița o redă în substanță prin sinceritatea trăirii fiecărei situații. Silvian Vâlcu tratează pe Nick ca un doritor de parvenire cu revolte personale. Actorul respectă substanța textului și viziunea regizorală, dar nu reușește să dea uneori strălucire în relații, poate că rolul nu e convenabil personalități sale apreciabile în alte partituri dramatice.

”Cui i-e frică de Virginia Woolf?” poate fi considerat un spectacol eveniment cultural prin specularea cu respect a consistenței piesei de analiză psihologică, devenită astfel, actuală și prin tratarea scenică deosebită datorată actorilor care transmit publicului emoția cuvenită atragerii interesului pentru acțiune și tematică

P.S. Acest comentariu entuziast nu e stârnit de absența de un an a premierelor, ci de surpriza realizării reușite a unui spectacol încărcat de sensuri, cu o piesă mult jucată în diverse viziuni regizorale discutabile. 

Să sperăm că teatrul revine la rostul său cultural și managerii nu cad în plasa ... online.