vineri, 23 iulie 2010

Teatrul între clasic și alternativ - ÎNCOTRO “DICTATURA” REGIEI ?

De când există teatrul, de la antici până astăzi, a trăit firești transformări ale expresiei artistice în funcție de evoluțiile istorice ale societății. Teatrul este dependent de spectatori, aceștia fiind rațiunea existenței sale, iar publicul e produsul societății, civilizației, care îi schimbă percepția actului teatral. De aici a pornit și lupta teatrului pentru o nouă față. A rămas însă, în esență provocator de sensibilă emoție și gând interior pentru receptorul său. Simplu spus, teatrul nu poate lăsa indiferent publicul prin mesajul transmis emoțional care îi impune judecarea faptelor omenești prezentate pe scenă.

Și teatrul nostru a urmat acest drum spinos al căutărilor, mai special astăzi , când schimbarea regimului politic i-a acordat libertatea deplină de expresie, abolind cenzura . Pe timpul trist al cenzurii comuniste, teatru a reușit, totuși, să devină prin mesajele sale singurul “dizident” activ, instaurând o estetică, putem spune, o convenție tacită cu publicul, în scopul condamnării opresiunii regimului. Acum, teatrul e liber să-și exprime mesajele sub diverse forme estetice. Rămâne însă, acut discutabilă înțelegerea libertății de expresie, ce implică dramaturgul – esențial prin cuvântul său, regizor – “traducător” scenic, purtătorul direcției mesajului piesei și actorii care sunt persoanele principale de contact cu publicul. Se alătură echipei de realizatori ai actului teatral și alți creatori – scenografi, coregrafi, muzicieni și, mai nou, cei din domeniul vizualului, proiecțiilor. În epoca modernă, regizorul a devenit “comandantul suprem” al manifestărilor teatrale.

În ultimii ani, se poate constata la noi, “dictatura” regizorului ambițios, care a uitat de rostul său important de “traducător” al dramaturgiei prin vizualizarea sa teatrală, alături de o echipă de creatori. Regizori, precum, Liviu Ciulei, Aureliu Manea, Radu Penciulescu, David Esrig sau Alexandru Tocilescu, Silviu Purcărete și Andrei Șerban, creatori esențiali în mișcarea teatrală, au afirmat și afirmă, întodeauna, regula sfântă după care se ghidează, de respectarea miezului textului, clasic sau actual. Majoritatea regizorilor tineri sau mai puțin tineri, activi în prezent, se consideră însă, mai presus de dramaturgi, de Shakespeare sau Cehov pe care îi … “adaptează” după bunul plac cu intenția de a fi originali. Ignorarea conținutului istoric al scrierii clasice este normală astăzi, dar regizorii uită și de proritatea conținutului ideatic al piesei, de conflictele sale universal valabile. Prin “adaptare”, “actualizare”, regizorii înțeleg, de la transferarea limbajului replicii spre trivialitate, până la schimbarea relațiilor dintre personaje și a sensului conflictelor. Consideră a fi aceasta o “alternativă” pentru un “altfel de teatru”. Astfel, dramaturgul este anihilat. Dacă se poate trata “Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, la Teatrul Clasic “Ioan Slavici” din Arad, drept un conflict amoros între profesorul Miroiu și colegul său Udrea, amplificat de apariției unei femei, Mona, atunci așteptăm să vedem într-un posibil viitor spectacol și cum Othello și Iago intră în conflict că pasiunea dintre ei ar fi tulburată de Dezdemona sau Tartuffe e îndrăgostit de Orgon!!

Englezul Peter Brook, marcantă personalitate a teatrului contemporan, afirma : “Într-un sens, regizorul este mereu un impostor, un ghid prin beznă, care nu cunoaște terenul și care, totuși, nu are altă alternativă. El trebuie să călăuzească, să cunoască drumul pe măsură ce înaintează”. Mulți regizori nu cunosc decât drumul ambiției de răsturnare a sensurilor majore ale piesei, în numele unei false estetici teatrale. Sunt la modă “adaptările” sau precizarea “un spectacol de … “, în special, în cazul teatrului clasic. A început și transferarea scenariilor de film pe scenă, cu toate că au alte modalități de expresie, specifice celei de a șaptea arte. Un exemplu ar fi “Aniversarea”, regia Vlad Massaci, la Teatrul “Nottara” după scenariul filmului danez “Festen”. Spectacolul a fost nominalizat la premiile UNITER de către “analiștii” căzuți în plasa noutăților, chiar dacă este găunos ca expresie teatrală. Opțiunea repertorială a unor regizori pentru scenarii de filme premiate provine și din intenția aplicării într-un spectacol a unor noi tehnologii. Se poartă insistent proiecțiile, efectele video. Pot sprijini scenografia sau chiar a o înlocui, și sporesc vizualizarea teatrală. În majoritatea spectacolelor această inovație teatrală este însă, haotic direcționată regizoral. Sunt și excepții. Amintesc spectacolul de teatru-dans de la Teatrul Odeon, “Block Bach” în regia lui Alexandru Dabija. Proiecțiile au devenit totuși, o manieră în competiția dintre teatru, film și televiziune, îngrădind adeseori, interpretarea actorilor.

Intervențiile brutale ale regizorilor prin adaptarea pieselor clasice poate fi taxată adeseori și ca un act de incultură teatrală. Shakespeare nu poate fi mutilat din ambiția unui regizor care vrea să atrag atenția asupra numelui său. Personajele sale au câștigat valoare universală ca mesaj, indiferent de timpul istoric. Regizorul poate evidenția descoperirea unor noi sensuri conținute de piesele lui Shakespeare cu recul pentru actualitatea imediată a receptorului. Un exemplu ar fi admirabilul spectacol “Măsură pentru măsură” în regia lui Silviu Purcărete la Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova. Raportul regizor-text rămâne important și în tratarea dramaturgiei contemporane. Un regizor care își alege piesa unui dramaturg în viață poate colabora direct cu acesta la sporirea teatralității scrierii.Este o medotă practicată de-a lungul timpului, cu avantaje pentru dramaturgul care colaborează cu regizorul. Prin experiența sa regizorul activează teatral scrierea. “Poker” de Adrian Lustig, la Teatrul de Comedie, în regia lui Alexandru Tocilescu este un exemplu recent.

Regizorii noștri sunt în prezent și cei care dictează repertoriile teatrelor. Propun o piesă, și în special în teatrele din țară le este acceptată fără rezerve opțiunea lor. Teatrele noastre instituționalizate nu mai au, majoritatea lor, personalitate, un profil solid definit. Sunt teatre de repertoriu sau de proiecte?! Mai mult, majoritatea regizorilor cărora le-a fost construit un statut și de “analiștii” teatrali, sunt preferați ai teatrelor din țară, unde montează spectacole … cu spectatorii așezați pe gradene , pe scena unde se derulează reprezentația. Nu este o inovație estetic motivată. Ocolesc astfel, situația penibilă ca locurile din sală, mai numeroase decât cele de pe gradene, să rămână goale din lipsa de credibilitate a “adaptării” forțate a clasicilor și a experimentelor pornite din dramaturgia contemporană. Acești regizori, participanți la numeroasele noastre festivaluri care reunesc cam aceleași spectacole, sub diverse generice, opțin distincții pentru producții șocante, lipsite însă, de fiorul emoțional credibil, ce definește menirea teatrului. Spectacolele lor sunt la fel sub aspectul tratării, fără substanță și denotă căderea în manierism, practicată sub pavăza experimentului. Nu construiesc un concept estetic, novator, motivat solid teoretic. Aceste spectacole nu impresionează publicul și au un număr restrâns de reprezentații. Trec repede în uitare.

Ne confruntăm cu o criză a regiei, plasată pe drumul căutărilor sterile. Contribuie la această criză și învățământul nostru teatral. Este confuz în pregătirea culturală a aspiranților la această profesie și suferă prin lipsa actuală a dascălilor, personalități care pot fi modele pentru studenți, recunoscute prin creațiile lor scenice. Profesorii sunt doctori în regie, titlu acordat generos pe lucrări scrise și nu în urma unor spectacole valoroase. Acești “doctori” sunt, de fapt, niște “felceri” în ale regiei, nume necunoscute. Avem actori de valoare în toate teatrele, dar regizorii manieriști în numele noului le prejudiciază afirmarea personalității.

Ar fi multe de discutat despre starea regiei la noi care cauzează calității recunoscute a teatrului spre care se îndreaptă tot mai mulți spectatori, mai ales în Capitală, deziluzionați de propunerile televiziunilor și ale altor manifestări cu pretenții culturale. Teatrul nostru are o tradiție culturală ce nu poate fi ușor spulberată de regizorii care aleg “impostura” în numele unei așa zise estetici pe care nu au reușit să o impună prin argumente substanțiale. Maestrul Liviu Ciulei consideră că principala cheie a credibilității unui spctacol este “logica, logica și iar logica”. Taman această “logică” nu o demonstrează multe nume de regizori “consacrați” de critica teatrală. Uită aceștia că regizorul este “traducătorul” scenic al mesajului dramaturgului, și cu ajutorul de neprețuit al actorilor, al căror “ghid” e, rămâne doar creatorul din umbră al spectacolului, provocator de gând și emoție pentru public. În multe spectacole, regizorii vor să fie … dramaturgi, transformând sensurile inițiale ale pieselor pe care le montează. De ce nu scriu dânșii piesele ? E drept, avem câțiva regizori tineri care montează, în spectacole de success, propriile texte. Un exemplu ar fi Gianina Cărbunariu. Aceste spectacole sunt actuale ca tematică și suplinesc absența din dramaturgie a pieselor care atacă problemele spinoase ale realității și mai ales ale tinerii generații. Totuși, curentul actual al regiei prin oferta spectacolelor, ne îndreptățește a întreba cu îngrijorare : “Încotro “dictatura” regiei ?!

Acest articol a fost publicat în revista EUPHORION, o revistă lunară de literatură și artă, cu un sumar bogat în informații și dezbateri axate pe teme de interes cultural.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu